Războiul de Independență NECENZURAT! Curaj și eroism, flămânzi, goi și fără medalii…

Istoricii din Botoșani au scos la iveală din arhive scrisori și documente care prezintă o altă față a Războiului de Independență. Dincolo de luptele din redute, de cifre și de întreaga literatură care a descris romanțat evenimentul în culori eroice, războiul a avut și laturi întunecate pentru soldații simpli și pentru familiile lor rămase acasă se arata într-un material pe adevarul.ro, pe care îl redam integral mai jos.

Războiul a rămas în memoria posterității în special prin eroismul armatelor române, prin cucerirea redutelor Grivița și Plevna, dar și prin personaje romantice cântate de poeți ca Vasile Alecsandri sau zugrăvite de pictori precum Nicolae Grigorescu. Documentele scoase la iveală de istoricul botoșănean, printr-o muncă titanică prezintă realitatea războiului, în care eroii prezentați romantic de artiști devin oameni în carne și oase care suferă și trăiesc în condiții grele.

În documente apare viața plină de privațiuni din spatele frontului, discuțiile sincere dintre combatanți, dar și aspecte inedite de viață cotidiană. Apar chiar și nedreptățile sociale și frustrările eroilor adevărați aruncați la coșul de gunoi al istoriei, cărora le-au luat fața beizadelele acelor vremuri.

„Am încercat să reconstitui, pe baza documentelor de la Arhivele din Botoșani, un tablou real, fără înflorituri, a ceea ce s-a întâmplat atunci, în acel moment crucial pentru viitorul României moderne. Sunt de la scrisori cu conținut personal, umane, încărcate de emoție, până la documente oficiale. Este o cronică plină de viață, nu este nimic artificial, bombastic. Este realitatea, chiar dacă uneori crudă, nedreaptă și dureroasă“, spune istoricul Ștefan Cervatiuc. De altfel el a reușit să publice aceste documente într-o lucrare intitulată „Contribuția fostelor județe Botoșani și Dorohoi în susținerea Războiului de Independență“.

„Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeți“

Imaginile idilice privind Războiul de Independență promovate mai ales de artiștii romantici, dar și de propaganda comunistă, sunt contrazise de mărturiile reale și de rapoartele din timpul evenimentelor scoase la iveală de istoricul Cervatiuc.

„Curcanii“ lui Alecsandri erau flămânzi, despuiați și de multe ori își făceau rost singuri de hrană, căutând prin curțile bulgărești sau prin rămășițele forturilor otomane. „Trupele sunt obosite nu numai de marș, dar și de privațiuni și lipsă de hrană mai cu seamă. Este mai mult decât urgent trimiterea de pesmeți, cel puțin 300 mii kilograme, căci marșurile se vor face, dar oamenii vor cădea de osteneală fără hrană. Este imperios trimiterea de cojoace fiind unii oameni de tot goi“, scria șeful statului major, colonelul Fălcoianu către ministrul de Război, pe 22 decembrie 1877.

De altfel acești soldați din brigada Cantili, din care făcea parte și Regimentul 16 Botoșani și Dorohoi, erau purtați zeci de kilometri în marș forțat. După aproape o lună de la scrisoarea colonelului Fălcoianu, documentele scoase la iveală de Ștefan Cervatiuc arată că situația soldaților nu se schimbase, erau tot goi și flămânzi. „Îmbrăcămintea trupei este într-o stare de plâns, cojoace nu s-au dat decât pentru o jumătate din efectiv; îngrijirea chiar pentru hrană lipsește și pot zice că fiecare om se hrănește prin propria sa inițiativă, de unde rezultă dezordini ce nu trebuesc tolerate“, scria de această dată comandantul Diviziei a II-a, generalul Cristodur Cerchez, comandantului armatei, generalul Alexandru Cernat, la 7 ianuarie 1878.

Războiul de independență. Țăranii, fentați la decorații

Cu toate lipsurile „curcanii“ din Botoșani și Dorohoi s-au acoperit de glorie în Războiul de Independență. Au fost remarcați ca soldați viteji și disciplinați. „Soldații din Botoșani și Dorohoi, mai ales din regimentele de infanterie, erau mulți dintre ei copii de țărani, plugari, meseriași. Erau obișnuiți cu greutățile. Știau să îndure și să asculte orbește de comandant. Au luptat mereu în prima linie. Ordinele le primeau de la ofițeri pe care-i asimilau cu boierii de care erau obișnuiți să asculte“, spune Cervatiuc.

Totodată rapoartele confirmă faptul că în special regimentul 16 a constituit mereu centrul atacurilor, adică poziția cea mai vulnerabilă, formată în special din soldați determinați și viteji. „În acea zi de 30 august a anului 1877, pe câmpurile Bulgariei, s-au făcut distinsa onoare a drapelului cu nr. 16 ca împreună cu familia sa, toți fii legitimi ai județului Botoșani, să formeze centrul liniei de atac a acelei mari redute numită Grivița nr. I. Au luat parte la acel botez 595 oameni, toți cu pene de curcan. Rezultatul acelui botez a fost că unui număr de 118 dintre ei le-au rămas oasele pe acele câmpii, iar un număr de 185, după ce li s-au zdrobit oasele, au fost duși la ambulanță. În total, acest botez a costat 303 inși din familia acelui drapel scoși afară din serviciu“, scria în memoriile sale Neculai Codrescu, căpitan în Batalionul I din Regimentul 16 Dorobanți.

Așa cum arată rapoartele, mai ales cel al colonelului G. Cantilli, comandantul Brigadei 1 din 20 ianuarie 1878, Regimentul 16 Botoșani și Dorohoi a fost mereu în avangardă și a purtat lupte continue până la epuizare, contribuind decisiv la cucerirea Griviței. Cu toate acestea, soldații au fost nedreptățiți la primirea recompenselor.

Mai precis, într-un raport al colonelului Cantilli către generalul Cerchez, se arată că după ce soldații din Botoșani au luptat mereu în prima linie, fără echipament suficient și fără hrană, decorațiile le-au primit de fapt beizadelele care au stat mai mult în spatele frontului:

„Am cerut în mai multe rânduri recompense pentru ofițeri și trupă; la parte li s-a dat cu multă parcimonie, la parte nicidecum. Regimentele 14 și 16 Dorobanți n-au primit decât parte din recompensele ce s-au dat altora deși acestea au luat deasemenea parte la atacurile de la 30 și 31 august și de la 7 octombrie. Am făcut o foarte modestă recomandațiune pentru ofițeri și nici aceasta n-au fost aprobată(…). Nu vin decât să cer recompensele ce s-au dat și altora care n-au avut fericirea de a lucra atât și, din cerințe ale ordinelor noastre de bătaie, n-au putut lua parte la niciun atac și au stat poate jumătate din timpul campaniei în a doua linie sau la rezervă“.

Totodată, ca o palmă dată autorităților românești, colonelul Cantilli subliniază explicit în raportul său că de fapt soldații săi mai mereu în prima linie au primit pentru curajul lor mai multe decorații de la ruși decât de la români.

Istoricul Ștefan Cervatiuc spune că nepotisme au avut loc fără discuție și în timpul războiului. „Bineînțeles că beizadelele erau avantajate la decorații, erau rude de oameni cu stare, unii erau fii de generali. Soldații de origine modestă au dus greul, dar s-au ales mai puțin cu onoruri“, spune Cervatiuc. Abia după terminarea războiului și după o scandalizare a opiniei publice s-au dat numeroase distincții și combatanților din Regimentul 16.

„Nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine și copilașii mei“

Deși războiul nu s-a dus pe teritoriul României, populația civilă a suferit în spatele frontului. „În război suferă atât combatanții, cât și cei rămași acasă. Să ne gândim că mulți dintre ostașii botoșăneni erau plugari. ”Și-au lăsat acasă o gospodărie grea cu pământ și animale de hrănit, în seama unor femei singure, care mai trebuiau să aibă grijă și de copii mici. Totodată, bărbații erau singura sursă de venit a casei. Fără ei, nu existau surse de subzistență“, spune istoricul Ștefan Cervatiuc.

Un exemplu privind soarta familiilor rămase acasă, arată istoricul Cervatiuc, este scrisoarea Mariei Hobinschi, soția soldatului Ioan Hobinschi, plecat pe front din Dorohoi. Femeia rămasă fără bărbat și venituri, scrie disperată primarului în iarna anului 1978: „Eu am rămas cu 2 copii – parte bărbătească – unul Todiriță și unul Vasile care este de-mi suge țâța, brațele mele sunt legate, nu pot să-mi agonisesc hrana de toate zilele pentru mine și copilașii mei, ființe nevinovate, care nu pot trăi dacă nu va fi cine săngrijească de ei. Toată averea mea se mărginește într-o casă care încă nu este gata, fără îngrăditură, în islaz. Ba, ce-i mai mult, sunt și debite de achitat. Iată trista poziție în care mă găsesc. D-le Primar, ca ființă debilă, fără existență de viețuire în timpul iernii, sufăr diferite greutăți și nici cel puțin nu știu de soarta bărbatului meu. Față de aceste împrejurări, ca ființă omenească și mai ales ca să îndeplinesc toată datoria mea, fac apel la generozitatea D-voastră și a întregului Consiliu ce prezidați cu rugămintea să binevoiți a-mi da un ajutor bănesc din casa comunală pentru ameliorarea, în parte, a suferințelor mele dimpreună cu ființele inocente, care fără ajutorul D-voastră, pot deveni jertfe lipselor, precum v-am arătat până aici“.

Tragedia este cu atât mai mare cu cât Maria din Dorohoi nu știa că își așteaptă degeaba bărbatul care murise la asaltul Griviței. Fără să-i spună, primarul îi acordă un ajutor de 40 de franci. Numeroase alte scrisori arată părinți disperați care, împinși de lipsurile provocate de război, cer până și caii copiilor morți pe front pentru a-i vinde și supraviețui. Numeroasele văduve cer cu disperare salariile bărbaților morți pe front, pentru a rezista iernii, fiind fără venituri.

„S-a scris foarte mult despre vitejia soldaților de pe front, despre eroismul acestora, fiind creditați ca singurii învingători și oamenii care au contribuit cel mai mult la acest eveniment de o importanță capitală pentru destinul României. Am căutat ani de zile în arhive și am vrut să scot în evidență și eroismul celor din spatele frontului. Civilii care, fără să-i oblige nimeni, au pus până mână de la mână și i-au ajutat pe militarii de pe front. În acest fel am descoperit documente și, pe lângă această contribuție voluntară pe care eu am vrut să o scot în evidență, s-a «croșetat» involuntar și acest tablou extrem de real și de sincer al Războiului de Independență“, spune Ștefan Cervatiuc.

„Ti rog să vii în concediu că sunt aprinsă, Dragă Ghiorghi“

Chiar dacă necazurile erau la tot pasul, atât pentru combatanții, cât și pentru cei rămași acasă, mesajele de iubire își făceau loc printre plângeri, mărturii ale sărăciei și chestiuni practice. Un exemplu este scrisoarea soției soldatului Murariu Gheorghe din Stăuceni, care lupta în Regimentul 16 Dorobanți.

„Scumpul meu Ghiorghi, drăguță, mai întăi de toati doresc sî ti sărut eu dulce, ca scumpa noastră epistolă sî ti întâmpini în momentili cele mai fericiti a vieții D-tale. Cât dispri mini și dispri copilă vei ști că suntem bini sănătoși și pitrecim numai D-zeu știe, că tot am găndit câ-i veni acasă, dar acum ear văd, dragă Ghiorghi, cî nu ai chip di a scăpa“, îi scria femeia bărbatului său în mai 1878, bucuroasă că trăiește. Mai mult decât atât, într-un post scriptum îi mai face o declarație picantă soțului.

„Ti rog să te rogi să vii în concediu câ sunt aprinsâ, Dragă Gheorghi“, adaugă aceasta. Răspunsul soldatului Ghiorghi la această chemare fierbinte s-a pierdut însă. Cert este că din scrisorile soției și ale tatălui soldatului reiese că bietul „curcan“ avea întârzieri la soldă și cerea cu insistență bani pentru a supraviețui. Într-o scrisoare, descoperită de istoricul Ștefan Cervatiuc, Ghiorghi îi cerea 8 franci soției.

romaniabreakingnews.ro