Războiul de independență

În urma unor lungi tratative, la 4/16 aprilie 1877 se încheia Convenția româno-rusă. Ea urma să guverneze relațiile dintre cele două state pe perioada războiului ruso-turc. Întrucât convenția interzicea staționarea sau trecerea armatelor ruse prin București, guvernul rus a cerut permisiunea guvernului român de a instala în Ploiești comandamentul armatei pe tot timpul concentrării trupelor.

La 28 aprilie 1877, Ministerul de Interne cerea prefecturii din Prahova să asigure armatei ruse casele necesare pentru spitale, cancelarii etc.

Casa Negulescu din strada Fulgeanu (azi, strada Stadionului), este rezervată de autorități țarului Alexandru al II-lea, Casa Ergas – prințului Gortschakof, cancelarul imperiului.  Alteța sa imperială, țareviciul Vladimir, va fi încartiruită în casele mari ale lui Hristu Cantilli, contele Miliutin, ministrul de război, în casa lui Nicolae Candiano, pe strada Stadionului, generalul Nepokoitcinski – în casele lui Gheorghe Cantacuzino Râfoveanu (strada Poștei), ducele Nicolaie Nicolaevici – în casa Philiu, prințul Galîtân – în casa serdarului Nicolaie Homorâceanu, generalul Meizintzof – în casa Dimitrie Panaiot, generalul Ignatiev – în casele căpitanului Botea, generalul Hasenkampf – în casa mare a Elenei Bărcănescu. Alți ofițeri superiori au fost încartiruiți în case din suburbia Precista și de pe strada Nicolaie Abagii.

Conform înțelegerii, Marele duce Nicolae urma să-și instaleze cartierul general în casele Panait Cantilli, pe strada Nicolae Bălcescu, colț cu Strada Buna Vestire (clădirea  fusese renovată și mărită în anul 1869).

Casa Negulescu, unde urma să locuiască împăratul, se afla lângă locuința Cantilli.

O prioritate a autorităților ploieștene a fost repararea caselor în care aveau să locuiască înalții oaspeți ruși. Într-un raport al arhitectului Capuțineanu se precizează că au fost reparate casele domnilor Negulescu și Dr. Cantilli în care locuiesc țarul și cei doi fii ai săi mai mari: Vladimir și Alexandru, că au fost făcute grajduri pentru cai și aranjată grădina dintre cele două case menționate.

Întrucât în zidul despărțitor al celor două curți se meșterise o poartă, țareviciul Vladimir – prințul moștenitor al tronului – se putea întâlni oricând cu tatăl său, fără a ieși în stradă.

Pentru ca aceste case să corespundă în mai mare măsură pretențiilor Curții ruse, mobilierul existent a fost înlocuit cu cel procurat de Ministerul de Externe – parte prin vânzare, parte prin închirieri.

Casele Negulescu, Cantilli și Hergas vor fi  vizitate și de domnitorul Carol cu prilejul vizitelor făcute la Ploiești oficialităților ruse.

            După ce țarul și-a stabilit cartierul general la Ploiești, la 28 mai 1877, seara, ofițerii ruși au dat un bal în cinstea proprietarilor acelor case în care găsit-au aleasă găzduire. Gheorghe Ruban, directorul prefecturii, Dumitru D. Hariton, Hristu Hagi Cantili, Iorgu Angelescu, Matache Nicolau Ghiță Ioan și soțiile lor, Dimitrie Elefterescu, avocatul Iancu Filiu, s-au numărat printre participanți. Balul a fost deschis de marele duce Nicolae Nicolaevici cu doamna Atena Istrate Negulescu. Au urmat apoi valsul nemțesc și polka galop „à la moskovite”, cadrilul „français” și cadrilul „lanciers”.

Retragerea protocolară a țarului la orele 24 a încins atmosfera. Doamnele au început să danseze hore și alte jocuri românești, mult gustate de ruși. S-a servit bufet rece de la Capșa, iar în zori, borș-pochievski, adus în căldări mari de argint. În final, invitații au fost conduși acasă în trăsuri ale Marelui Cartier. Doamnele au primit în dar broșe, brelocuri, brățări purtând sigla țarului Alexandru al II-lea. Participanții la bal nu au uitat aceea noapte spumoasă. După ani și ani, povesteau că a fost cel mai important eveniment monden petrecut vreodată în oraș.

De sărbătoarea Paștelui, Alexandru al II-lea a mers la Biserica „Maica Precista” din Ploiești. Impresionat de harul preoților, țarul și-a adus aici soldații pentru împărtășanie și a dăruit  sfântului lăcaș „Icoana Maicii  Domnului cu pruncul”. Realizată  din aur și argint, icoana (unde Maica  Domnului apare cu trei mâini) e considerată și azi „făcătoare de minuni”. O icoană admirată de Mihail Kogălniceanu, dar și de Mihai Eminescu (în anul 1878, poetul a poposit la Biserica „Maica  Precista” și a asistat la slujba de Înviere).

Prezența țarului Alexandru al II-lea la Ploiești a  atras vizita multor ziariști străini, numele orașului fiind menționat în multe capitale europene.

Pe 13 iunie, necesitățile militare au impus mutarea marelui cartier rus la Slatina,  apoi la Zimnicea, în vederea trecerii Dunării.

La 30 aprilie 1877, ministrul de externe român este interpelat în Senat în problema naturii relațiilor noastre cu Imperiul Otoman. După răspunsul lui Mihail Kogălniceanu, este adoptată moțiunea propusă de prințul Dimitrie Grigorie Ghica, ce constata starea de război dintre România și Turcia și exprima încrederea în politica guvernului.

O moțiune asemănătoare, semnată și de prahoveanul G. Cantilli, fusese adoptată și de Adunarea Deputaților. La 9 și 10 mai, Adunarea Deputaților și Senatul proclamă, într-un cadru solemn, Independența României.

Participarea unităților prahovene la Războiul de Independență

Potrivit sistemului de recrutare de atunci, unitățile militare care aveau garnizoane în Ploiești, erau formate în majoritate din prahoveni.

În anul 1872, documentele amintesc despre Regimentul al 4-lea de Dorobanți, având reședința la Ploiești. În același oraș își aveau reședința Regimentul 4 Călărași, Regimentul 1 Linie și Regimentul 6 Linie.

După trecerea Dunării, Regimentul 4 Călărași  a fost folosit în misiuni de avangardă și mai ales în recunoașteri și asigurarea flancurilor coloanelor românești. La sfârșitul lui august a avut un rol important în interceptarea unor convoaie inamice care încercau să ajungă la Plevna.

Cea mai mare faimă dintre unitățile prahovene a dobândit-o Batalionul II Vânători-Ploiești.

În martie, 1877, în contextul reorganizării armatei române, Batalionul II-Vânători a fost cuprins în Brigada 1 de infanterie – comandată de colonelul ploieștean  Grigore Cantilli, care făcea parte din divizia a IV-a.

Între 21-24 iulie, stil vechi, întreaga divizie a trecut Dunărea. O parte a acesteia a fost lăsată la Nicopole. Batalionul II, împreună cu  alte unități, a fost amplasat peste Vid, formând avangarda Diviziei a IV-a, sub comanda colonelului Cantilli.

La presiunea comandamentului rusesc, principele Carol I, comandantul armatei de vest, hotărește atacul general asupra Plevnei pentru 30 august/11 septembrie 1877.

În ziua atacului redutei Grivița, la comanda Batalionului 2 Vânători vine Alexandru Candiano Popescu, în locul maiorului Mateescu, considerat prea prudent. După ce este  prezentat vânătorilor de colonelul Borănescu, Candiano ține un înflăcărat discurs:

[…] Sunt mândru de această încredere a șefilor noștri, încrederea lor însă în mine este întemeiată pe încrederea mea în voi […] Să ne batem vitejește pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoșii noștri […] De moarte să nu vă sfiiți, soldați! Pentru mine este o fericire de a muri  azi, căci mă bat pentru țară. Voi, soldați ai Batalionului II Vânători, ați fost cei dintâi în timp de pace, fiți cei dintâi în timp de război. Nu uitați că mulți din voi, pe lângă aceea că sunt români, sunt și ploieșteni; atârnă doar de voi de a da un titlu de mândrie acestui oraș […]

După patru atacuri soldate cu mari pierderi, reduta Grivița 1 este cucerită. Era prima victorie a armatei române moderne – un rol important avându-l noul comandant. În timpul luptelor s-a remarcat și soldatul  Grigore Ioan, din Dumbrăvești, Prahova. Ajutat de sergentul Stan Gheorghe și de caporalul ploieștean Nica Vasile (înscris ca voluntar în armata română),  el reușește să captureze steagul  inamicului .

 La  1 septembrie 1877, Candiano Popescu și cei trei vânători s-au prezentat cu steagul capturat la cartierul general al armatei române și au fost decorați de domnitorul Carol I și marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse. A doua zi, cei patru au prezent drapelul lui Alexandru al II-lea. Țarul i-a decorat cu Crucea Sfântului Gheorghe și le-a adresat laude.

“Ai comandat un batalion nu de carne, ci de oțel […] Îți strâng mâna, gândindu-mă la brava armată română”, i-a spus țarul lui Candiano Popescu.

Diviziei a IV-a i-a revenit și sarcina cuceririi redutei Grivița 2.

Pierderile mari suferite în această bătălie au determinat Comandamentul să retragă Divizia a IV-a. La 8/20 octombrie ea se așază în bivuac în fața satului Verbița. După trei zile de odihnă, Brigada Cantilli, din care făcea parte și Batalionul II Vânători, a fost trimisă peste Vid, cu sarcina de a împiedica, prin colaborare cu trupele rusești, orice ieșire a turcilor din Plevna.

         După telegrama primită de la Ministerul de Externe, Prefectul județului Prahova îl însărcina la 3 octombrie 1877 pe subprefect să aducă la cunoștința opiniei publice că “în urma luptei ce a avut loc la 7 curent înaintea Plevnei, pierderile armatei române au fost de 283 soldați morți și dispăruți și 621 soldați răniți, 2 ofițeri morți și 21 răniți.”  Căderea Plevnei, la 8 decembrie 1877, a însemnat pentru Regimentul 7 Dorobanți și începul marșului spre Vidin.

În luna noiembrie 1877, după lupte grele, armata română ocupă Rahova și redutele de la Opanez.  La 28 noiembrie/10 decembrie, generalul Osman – pașa se predă și semnează capitularea armatei turce de la Plevna.

Pe 10 ianuarie 1878, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, cere agentului diplomatic român din Paris, Calimachi-Catargiu, să-l contacteze pe ambasadorul turc de acolo, spre a afla dacă Turcia este dispusă a recunoaște imediat independența României (în acest caz, Rusia n-ar mai fi putut să ceară, la încheierea păcii, sudul Basarabiei ca teritoriu turcesc). În ziua 12/24 ianuarie 1878, în urma unui atac fulgerător, românii au ocupat localitatea Smârdan, iar peste trei zile, artileria română a început bombardarea cetății Vidin.

La 23 ianuarie/3 februarie 1878 s-a semnat armistițiul în războiul ruso-româno-turc. La 1/13 iulie, Congresul internațional de la Berlin, convocat în vederea revizuirii tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano, a recunoscut independența României. Județele Cahul, Bolgrad și Ismail  din Basarabia (retrocedate de ruși Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris, 1856) erau încorporate din nou în Imperiul țarist.

La 8/20 octombrie 1878, armata română, în care se afla și Batalionul II Vânători, și-a făut intrarea triumfală în București pe Podul Mogoșoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

Monumentul Vânătorilor

În articolul O idee frumoasă, săptămânalul Alarma din 8 octombrie 1890, scria despre inițiativa ridicării unui monument în memoria prahovenilor din Batalionul II Vânători, care, în războiul din 1877-1878, a contribuit la obținerea independenței statului român.

Grupul de inițiativă a ales un comitet de acțiune, format din cinci membri împuterniciți să adopte măsurile necesare în vederea realizării scopului propus.

Se începe campania de colectare a fondurilor (Gheorghe Grigore Cantacuzino și soția acestuia donează sume importante) și, pe parcursul acesteia, se hotărăște organizarea unui concurs, cu participarea artiștilor români și de peste hotare, pentru găsirea modelului viitorului monument.

Din juriul ales la 16 mai 1892 de Comitet pentru selectarea machetei ce urma să fie premiată făcea parte și generalul Cantilli. Concursul a fost câștigat de Georgio Vasilescu ( absolvent al Școlii de Arte și  Meserii din Craiova și al Academiei  de Arte Frumoase din Veneția ), cel care va deveni autorul celui mai important monument din țară dedicat soldaților din Războiul de Independență.

Monumentul constă dintr-un obelisc de granit, așezat pe un soclu, iar acesta pe o platformă cu mai multe trepte. Partea de sculptură, realizată în bronz, este constituită în primul rând dintr-un vultur plasat deasupra obeliscului, cu aripile desfăcute, ținând în cioc un stindard.

Soclul este decorat cu două altoreliefuri, montate lateral. Unul reprezintă o scenă de luptă pentru cucerirea redutei Grivița, celălalt este o alegorie. Pe treapta de sus a postamentului, în cele patru colțuri ale soclului, sunt statuile a patru vânători. Una dintre statui îl reprezintă pe  Nicolae Prușanu, fost participant la luptele de la Grivița, Plevna, Opanez și Vidin. El este reprezentat ținând arma în mâini, gata de atac. Al doilea vânător, reprezentat cu arma în poziție pentru onor, e Grigore Ioan din Dumbrăvești –eroul de la Grivița. Al treilea personaj, cu arma în poziție de repaus, îl reprezintă pe Ioan Gr. Sorescu – președintele Comitetului de inițiativă, care a strâns prin subscripție fondurile  necesare ridicării monumentului. Cea  de-a patra statuie îl reprezintă pe Neagu Anton din Tinosu, gornistul Batalionului II Vânători în luptele de la Grivița, cu arma pe umărul stâng și goarna în mâna dreaptă.

Pe treapta de jos a postamentului, de asemenea la colțuri, sunt plasate patru obuze.

Monumentul Vânătătorilor a fost inaugurat la  12 octombrie 1897   la Ploiești. La festivități au luat parte regele Carol I, regina Elisabeta și prințul moștenitor Ferdinand, mitropolitul-primat, Președintele Consiliului de miniștri Dimitrie A Sturdza,  personalități ale vieții politice și culturale, generali și ofițeri, Alexandru Candiano-Popescu, Grigore Ioan și alți veterani din batalionul de vânători, reprezentanți ai autoritățile locale, elevi de la școlile ploieștene și  un numeros public.

În cuvântarea sa, regele Carol I a vorbit despre actul eroic al vânătorilor prahoveni, a mulțumit pentru primirea călduroasă și i-a felicitat pe ploieșteni,  „primii care au înțeles că un trecut glorios trebuie să fie amintit generațiilor prezente și viitoare prin un semn vădit”.

Seara a avut loc un mare banchet oferit de autorități membrilor Comitetului de acțiune și grupului de veterani. Momentul cel mai important l-a constituit discursul-toast al lui Alexandru Candiano-Popescu: „Acest monument nu va pieri, căci nu e târnăcop, nici nu e vreme, care să dărâme ceea ce zidește recunoștința unui neam cu întinse aspirațiuni către viitor…”

Iată și alte informații despre cei doi eroi ai Războiului de Independență.

Alexandru Candiano Popescu

S-a născut la 27 ianuarie 1841 în București, părinții lui fiind  Dumitru Popescu (polițmaistrul Ploieștiului) și Zincuța Urziceanu – care provenea din familia Ghica.

La numai doi ani, copilul își pierde tatăl într-un accident suferit în timp ce-l escorta pe episcopul de Buzău, Chesarie. După moartea neașteptată a soțului ei, Zincuța Urziceanu se căsătorește cu Nicolae Candiano, șeful poliției din Ploiești.

Străduindu-se să asigure copiilor o educație aleasă, în 1854 acesta îl înscrie pe Alexandru la pensionul lui Nicolae Lorenti din Ploiești. După terminarea pensionului, tatăl său vitreg dă curs dorinței băiatului de a urma Școala militară în București.

Alexandru Candiano Popescu și fratele său vitreg, Constantin, vor avea o carieră strălucită în armată, ambii ajungând la gradul de general.

În anul 1864 este avansat la gradul de căpitan. După ce demisionează din armată, participă la mișcarea antidinastică de la Ploiești (1870), iar între 1871 și 1874 urmează cursurile Facultății de Drept din Neapole.

Dornic de a avea urmași, în vara anului 1876, se căsătorește cu Sofia Hagi Panteli, din căsătoria lor rezultând doi copii: Eliza (care se va mărita cu fiul lui Vasile Lascăr) și Alexandru Ștefan.

În anul 1877, alesul prahovenilor în Adunarea Deputaților părăsește parlamentul pentru a se reintegra în armată. Se afirmă pe câmpul de luptă, devenind unul dintre eroii Războiului de Independență .

Pentru meritele sale militare a primit decorații și medalii: Steaua României în grad de ofițer, Crucea Sf. Gheorghe (Rusia), Virtutea militară de aur, Trecerea Dunării .

După război, eroul își continuă cariera militară, avansând până la gradul de general. În calitatea sa de comandant de brigadă, apoi, de comandant al diviziei de la Târgoviște, a contribuit la formarea multor ofițeri de valoare.

S-a făcut cunoscut și ca teoretician (a publicat un tratat de artilerie în două volume și i-au apărut articole în presa militară).

  A fost și ziarist (a editat la Ploiești publicațiile Perseverența și Democrația), avocat, om politic, scriitor.

La 25 iunie 1901, sufletul lui Alexandru Candiano Popescu   a urcat la cer. A urcat amintind de steaua care la Grivița  a eclipsat  semiluna…

În dimineața zilei de 27 iunie, plecat din Târgoviște, trenul mortuar sosea la București. Vagonul special era împodobit cu frunze de stejar și steaguri tricolore. Sicriul, înfășurat în drapelul țării, a fost coborât pe un afet de tun.

Pe ultimul drum, generalul a fost condus de soldați activi ai Batalionului II Vânători, de  veterani ai Războiului din 1877 – 1878 (dintre care nu putea lipsi sergentul  Grigore Ioan)  și de  mulți  bucureșteni –  atrași de ecoul goarnei care în anul 1877 a sunat adunarea.

După impresionanta slujbă religioasă, săvârșită la Biserica Sfântul Gheorghe, eroul a fost înmormântat la cimitirul Bellu.

Grigore    Cantilli

Grigore Cantilli,  s-a născut la 24 ianuarie 1839 în Valea Călugărească, sat Valea Popii, Județul Prahova. Era fiul lui Panait Hagi Hristu Cantili din Ploiești și al Mariei Rădulescu din Târgoviște. Copilăria și adolescența și le-a petrecut la Ploiești. După terminarea Școalii publice din Ploiești, în 1851 merge la pensionul  înființat de Nicolae Lorenti. După patru ani, cât au durat cursurile, vorbea curent limbile franceză, italiană greacă și germană.

În aprilie 1857 a absolvit Școala militară din București, iar în perioada următoare a avut parte de o strălucită carieră militară, avansând până la gradul de general de divizie. A deținut funcții în statul major al armatei, a fost primul atașat militar român (Berlin, 1 ianuarie, 1875), a reprezentat armata română la manevrele armatei italiene (1865), a publicat prima lucrare în domeniul sistemului metric modern la noi, a solicitat și a obținut, în 1865, introducerea acestuia în armată – înainte chiar ca acesta să se realizeze în viața civilă.

În Războiul din 1877-1878, Grigore Cantilli s-a remarcat ca un comandant modern, priceput, viteaz. A comandat Brigada I Infanterie din Divizia a IV-a. Ulterior a participat exemplar cu brigada sa, întărită cu alte trupe, la apărarea liniei Dunării, la trecerea fluviului, s-a implicat activ în bătălia pentru Plevna, în asaltul de la 30 august și mai ales în ultima încercare de ieșire din încercuire a lui Osman Pașa. A capturat la trecerea peste râul Vid două baterii otomane și a contribuit la respingerea ofensivei de străpungere turcești.

Un semn al competenței, al recunoașterii faptelor sale eroice, au fost și decorațiile primite: Ordinul Sf. Mauriciu și Lazăr, conferit de regele Italiei, Victor Emanuel al II-lea, Virtutea militară de aur, Ordinul Steaua României în grad de ofițer, Crucea trecerii Dunării, Ordinul Coroana României, în grad de mare Cruce, ordinul rus Sf. Stanislav cls. III, Ordinul rus Sf. Vladimir, clasa a IV-a și altele.

Încheierea războiului nu a pus capăt carierei sale militare. În anul 1883 este numit comandant al Diviziei 6 Focșani, în anul 1884 este avansat la gradul de general de brigadă, iar în 1893, general de divizie.

În urma căsătoriei cu Maria Brăiescu din Bacău, a avut două fiice, măritate cu fiii lui A. G. Golescu, fruntaș al Revoluției de la 1848.

A încetat din viață la 24 iulie 1908, convins că fără culorile roșu galben și albastru, pe cerul istoriei noastre nu  poți zări curcubeul.

Bibliografie

-Direcția Generală a Arhivelor Statului din România, filiala Arhivelor Statului, județul Prahova, Prahovenii în lupta pentru  unitate și independență națională , vol. 1, 1848 -1914, București, 1992, p. 6, 92.

-Paul D. Popescu, Ploieștii și Prahova în vremea dobândirii independenței de stat a Romaniei,  Editura Ploiești – Mileniul III, Ploiești, 2002,  p.56, 57, 151, 255, 257.

–Nicolae Petrescu-Redi, Primăria orașului Ploiești (1878 -1900 ), lucrare în manuscris  – pe bază de documente inedite – depusă la Biblioteca Județeană N. Iorga, Ploiești, 1996, p. 40

-Paul D. Popescu, Nicolae Petrescu-Redi, Bulevardul Independenței, Editura Fiat Lux, București, 1999, pp.189, 190

-Monografia orașului Ploiești, Fundația Europeană Titulescu, Fundația Cultural – Istorică Mihai Viteazul, Consiliul județean Prahova, Primăria municipiului Ploiești, Ediția 2002, p. 72.

-Paul D. Popescu, Grigore Ion, Ploiești, 1988, p. 33

-Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalități prahovene, Editura Premier, f.a., p. 63.

-Carol Nicolae Debie, O cronică ploieșteană 1825-1974. Muzica în Ploiești, Editura Ploiești-Mileniul III, 2006, p. 100, 102, 109

-Emilia Luchian, Fereastră în timp. Orașul Ploiești în 1928, Editura Scrisul Prahovean, 2010, p. 39.

-Paul D. Popescu, Ghid de oraș, București, Editura Sport – Turism, 1985, p. 77, 78.

-Polin Zorilă „Monumentul Vânătorilor din Ploiești”, Prahova eroică, Anul 1, Nr.1, august, 2011, p. 15.

-Nina Marcu, Maica Domnului cu trei mâini, Formula AS – anul XIII, nr. 597, decembrie, 2003.

Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 239, 240.

-Paul D. Popescu,l „Generalul de Brigadă Aexandru CANDIANO – Popescu”, Prahova eroică, Anul 1, Nr.1, august, 2011, p. 18.

-Elena Pălănceanu, „Un comandant de mare unitate pentru Războiul de independență –colonelul Grigore Cantili” în Chipuri ale istoriei (1848-1918), Muzeul de Istorie și Arheologie, Ploiești, 2010.

Memoriile regelui Carol I (de un martor ocular), volumul XIII , Editura  ErcPress, 2011,  p. 6.

 Album Fotografic

Carol I – Calendar regal, Curtea veche, 2016

1-       Carol I – Calendar regal, Curtea veche, 2016

Alexandru Candiano Popescu (Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova)

2-Alexandru Candiano Popescu (Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova)

Grigore Cantilli (Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova)

3-  Grigore Cantilli  (Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova)

Țarul Alexandru al II-lea

Țarul Alexandru al II-lea (sursa: istorie-si-destin.blogspot.ro)

Casa Ergas (Avram Hergas), rezervată prințului Gortschakof, cancelarul imperiului

5- Casa Ergas (Avram Hergas), rezervată prințului Gortschakof, cancelarul imperiului

Casa Panait Cantilli, unde Marele Duce Nicolae și-a instalat în 1877 Cartierul General

6-Casa Panait Cantilli, unde Marele Duce Nicolae și-a instalat în 1877   Cartierul General (foto: N. Petrescu Redi)

Biserica Maica Precista, Ploiești (foto: N. Petrescu Redi)

7-  Biserica Maica Precista, Ploiești (foto: N. Petrescu Redi)

„Maica Domnului cu pruncul” -Biserica Maica Precista, Ploiești (foto: N. Petrescu Redi)

8-  „Maica Domnului cu pruncul”  -Biserica Maica Precista, Ploiești  (foto: N. Petrescu Redi)

Eminescu în curtea Bisericii Maica Precista, PLOIEȘTI

9- Eminescu în curtea Bisericii Maica Precista, Ploiești (foto: N. Petrescu  Redi )

Steaua României în grad de ofițer

10- Steaua României în grad de ofițer

11–

12-

13- Monumentul Vânătorilor (amplasamentul inițial -Bulevardul Independenței , rondoul II)

14-Monumentul Vânătorilor, Ploiești (foto: N.Petrescu-Redi)

Eroul Grigore Ioan prezintă onorul generațiilor viitoare

15-Eroul Grigore Ioan prezintă onorul generațiilor viitoare

16-Monumentul Vânătorilor

17- Monumentul Vânătorilor seara

18-Monumentul Vânătorilor noaptea

19-Sculptorul Georgio Vasilescu („Misterele Dunării”, 24 decembrie 2013)

20-Carol I și regina Elisabeta – Calendar regal, Curtea veche, 2016

Publicat de autor: Nicolae Petrescu Redi – romaniabreakingnews.ro