ISTORIA SE SCRIE CU SPADA! (MAREȘAL ION ANTONESCU)

  Românul Ion Antonescu (foto in centrul grupului de militari, randul de jos / 1916) a pus Țara mai presus de interesele politice sau personale. Cu toate eforturile disperate ale unora, Mare a fost și Mare va rămane în istoria și în memoria românilor, cât va dăinui Neamul. Oricât s-ar strădui, niciunul dintre politicienii de astăzi nu va putea ajunge la înălțimea Mareșalului Ion Antonescu. Nu au cum, pentru că, spre diferență de ei, El și-a iubit Țara și a știut să moară cu demnitate. Cei de astăzi se apleacă precum trestia, după cum bate vântul. Pentru un bacșiș gras, lustruiesc pantofii celor de la Washington, Tel Aviv, Bruxelles sau de oriunde le pică un profit gras. Lor le sunt  străine interesele României și ale românilor. Astăzi, Țara are nevoie, mai mult decât oricând, de un Antonescu. (Ion Măldărescu)

„Istoria se scrie cu spada! Anul trecut ne-au luat rușii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliați puternici, care să aibă unitate de interes, și așa o pierdem. Nu putem rezista față de aceștia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieții noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă știam să ne adaptăm la timp situației politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieții Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – și am pierdut granițele Neamului Românesc pentru că am fost filoenglezi – și am pierdut hotarele țării noastre! Noi, filofrancezii! Dar nici nu știe țăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni și să știm cum să ne putem apăra granițele. În circumstanțele internaționale de azi, pe ce ne puteam sprijini situația noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecați. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu rușii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi așteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu brațele încrucișate, când germanii se băteau cu rușii și să aștept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Și dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput și soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia și Bucovina nu le luam de la ruși. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca și doi țărani, care pun ce au împreună ca să-și are locul și după ce unul și-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi țărani. Și atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez și Armata și Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru și să le fi spus nemților apoi: «la revedere!». Vedeți în ce stare de decadență se găsește conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemți să se bată și noi să așteptăm de la englezi Basarabia și Bucovina. Se înșeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia și Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu rușii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia și ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”[1] Mareșal I. Antonescu

În cele ce urmează redăm un text scris în 2009. Sunt gândurile unui martor al anilor războiului și al celor de după. O istorie trăită în care veți descoperi fapte peste care s-a așternut uitarea, care astăzi nu se mai știu și nu se mai spun. Sunt comori „demodate”: spiritul tolerant al românului și respectul pentru adevăr, cugetul primenit al țăranului care nu și-a abandonat credința strămoșilor în grajdul vitelor și al orășanului care nu și-a lăsat conștiința în sertar sau în debara. Uzurpatorii, jefuitorii Țării vreme de peste douăzeci de ani, strigau prin anii ’90, în gura mare: „Nu ne vindem țara!” Acum, după ce și-au burdușit buzunarele, spun în șoaptă: „O oferim pe gratis!”. Datorită lor, generații întregi vor plăti cu dobândă datoriile pe care le-au făcut hoții băștinași și asasinii economici din afară.[2]

„Cei ce se implică în politica acestei țări, să încerce a se compara – dacă pot – cu românul exemplar, Mareșalul Ion Antonescu. Pot să-l interzică, să-i acopere monumentele, să-i șteargă numele de pe frontispicii și să-i ascundă portretul, Nu va reuși nimeni să-l ștearga din istorie și nici să-i terfelească numele, așa cum vor unii. A fost de o cinste și onoare nemaîntâlnite. Până și dușmanii l-au respectat: rușii, Stalin personal, nu l-au declarat criminal de război și nici la Tribunalul de la Nürnberg nu a fost citat. I s-au adus și încă i se mai aduc multe învinuiri. Și astăzi unii evrei, cei interesați și cei luați de valul propagandei holocaustului, îl acuză pe cel care a salvat, în acele vremuri, cei mai mulți evrei din Europa. La Antonescu nu exista antisemitism sau antițigănism. La el existau amici și inamici, iar unii evrei în care intrase dihonia stalinistă erau inamici pentru că batjocoreau și omorau soldații români: li se promisese de către Stalin că le va face țară evreiască în Moldova și asta le luase mințile. Până la urma Stalin i-a aruncat în Orientul Îndepărtat, unde le-a făcut o republica evreiască cu capitala la Birobidjan. Nu le port pică, n-au fost singurii păcăliți de bolșevici (povestea cu tovarășul de drum). Dar în război e ca la război: ori te bați pe front și ai soarta de soldat, ori te bați pe la spate cu viclenie sau terorisme, și atunci ai soarta meritată. Pe ăla de pe front îl tratezi drept erou, îl respecți, îl iei prizonier și-l trimiți, la urmă, acasă. Pe celălalt…

În satul meu, în timpul lui Antonescu, pe o moșie erau aduși prizonieri sovietici ca să muncească la câmp. Știți cum trăiau? La fel ca toata lumea. Nici măcar nu-i păzeau. Între ei erau și mulți evrei, soldați căzuți prizonieri. Unul dintre ei era cizmar și era în relații de prietenie cu părinții mei, săteni. Duminica prizonieri erau liberi de la munca câmpului și mergeau pâlcuri, pâlcuri în sat la cârciumi. Prietenul nostru, cizmarul, Nea Shuli, era de obicei invitat la noi la masă. Probleme apăreau când se întorceau prizonierii beți, din sat, spre moșie. Trebuia să ne ascundem care pe unde putem, că erau răi. Mai venea șeful de post de jandarmi și îi mai potolea. Ce ziceți de astfel de regim antonescian „opresiv”? Pe unii țigani i-a trimes dincolo de Nistru, în primul rând că furau cai de la regimentele de cavalerie, care veneau de pe front, la refacere, în țară și lăsau caii pe izlaz sau pe miriște. Țiganii, după obiceiul lor cel rău, neavând simțul respectului față de armată, dădeau iama prin caii armatei. Uneori regimentele erau grav afectate și nu mai puteau fi trimise pe front, ori atunci calul era încă material de război cu importanță strategică. Dumneavoastră, dacă ați fi conducător militar responsabil de istoria și rostul țării ce ați fi făcut? Părinților mei tot așa le-au furat țiganii caii, în prag de campanie agricolă. Fără cai rămâneai cu recolta pe câmp, ajungeai prada cruntei sărăcii, așa că Mareșalul a trimis o parte dintre țigani dincolo de Nistru, pentru că de acolo veniseră la noi, împinși de autoritățile țariste și sovietice. Nu toți țiganii au fost alungați, nici vorbă, unii erau mai la locul lor. Cei afectați au fost zlătarii, șătrarii, cei ce se ocupau cu furatul. Ați auzit vreodată că țiganii-lăutari, spoitorii, lingurarii, cărămidarii au fost alungați peste Nistru? Nici pomeneală de așa ceva. În lagărele germane au ajuns evreii români și țiganii români care nu erau sub autoritatea și protecția Mareșalului, mai ales cei din Ardealul de Nord, ocupat de Ungaria.

Referitor la evrei, personal le deplâng soarta care i-a lovit în acele vremi nenorocite, dar soarta cruntă a românilor, cine o deplânge? Oare cine a pus la cale acel război? Românii? Cine i-a finanțat pe „cavalerii apocalipsei” și ai morții în perioada interbelică? Bineînțeles că nu oamenii simpli, care își văd de necazurile lor. Dar cei cu băncile și cu interesele mereu nestăvilite? Ăia unde sunt? Au plătit pentru dezastrele pe care le-au creat în numele zeului „Ban”? Ba mi se pare ca nu s-au potolit și tot mai zgândăresc ceva. Nu vi se pare că zgândăricii de atunci sunt cam tot aia și acum? Păi atunci pe cine arătăm cu degetul? Când au făcut inventarul averii Mareșalului, rușii au rămas surprinși să constate că nu deținea proprietăți mai mult decât la nivelul unui țăran înstărit. Cine a trimis primii evrei în Palestina? Antonescu. Cine torpila vapoarele cu refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina să-și refacă patria biblică? Submarinele sovietice și britanice. Cine le dădea pașapoarte „în alb” să scape de urgia Gestapoului? Antonescu. Cine i-a spus verde-n față lui Hitler, că evreii, cetățeni români nu vor fi predați nemților? Antonescu. S-a ținut de cuvânt? Da! În Franța Mareșalului Petain, autoritățile franceze i-au predat pe evreii cetățeni-francezi, naziștilor germani, dar evreii din Franța cetățeni-români nu au fost predați nemților. De ce? Tot Antonescu i-a protejat. Când Iugoslavia a fost atacată de nemți, Antonescu și Horthy au fost poftiți la jaf: Horthy s-a repezit să sfâșie vecinul îngenuchiat. Antonescu, nu! Același fapt și în nordul țării, când a fost sfâșiată Cehoslovacia, țară cu care aveam frontieră. Mai mult, a făcut tot ce a putut să-și ajute vecinii. Tocmai acești vecini ai noștri, în 1989, la momentul „Timișoara”, urlau că acolo unde este un mormânt de sârb, este Serbia, iar conducătorii lor lucrau pentru provocarea unui război civil în Banat. Armata lor era pregătită pentru intervenție, iar sârbii din Banat se agitau nevoie mare. Se și vedeau stăpâni și ne spunea că o să mergem la Timișoara cu pașaport, așa cum zic și astăzi unii unguri, prin centrul României. Nu-i uitați, într-o zi se întoarce roata, sorții istoriei sunt schimbători. Dacă ne-am lua după zisele sârbilor, ar însemna să le luam rușilor Siberia, că tot este plină de morminte românești.” (I. Comneanu… ?)

———————————————————————–
[1] Extras din „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naționale ale României, București, 2000

[2] Ion Măldărescu