ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Maresal Ion Antonescu"

Maresal Ion Antonescu

,

Reditat și republicat din 25 Iun 2014 / R.B.N. Press

Ion și Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Ion și Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Maria Antonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

 

Ion Antonescu – tânăr ofițer la Școala militară de infanterie și cavalerie (1902-1904) Grad- Sublocotenent de Roșiori / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 

Mareșal Ion Atonescu – 1942 / Sursa: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press

 Ion Antonescu în anii Primului Război Mondial

Războiul pentru Unitatea Națională început în 15 august 1916 îl surprinde pe căpitanul Ion Antonescu în Biroul de Operații al Corpului 4 Armată, unde fusese mutat încă de la 1 aprilie 1915. Generalul Constantin Prezan, comandantul Corpului 4 Armată, îl remarcă imediat pe Ion Antonescu. Acesta îi va purta lui Prezan o prețuire nedezmințită, iar colaborarea deosebit de fructuoasă Prezan-Antonescu va asigura armatelor românești victorii istorice. La 16 august 1916, când generalul Prezan devine comandantul Frontului de Nord, el îl promovează pe căpitanul Ion Antonescu șef al Biroului de Operații al acestei armate.

Susținut puternic de Prezan, căpitanul Antonescu desfășoară o activitate supraomenească: concepe și redactează proiecte și ordine de operațiuni, supraveghează executarea lor și ia hotărâri grabnice în orice împrejurare, încărcându-se astfel cu curaj de partea sa de răspundere. Armata de Nord reușește să învingă rezistența inamicului, pe care îl împinge adânc în Transilvania. Numai când mersul operațiunilor de pe celelalte fronturi ale teatrului de operațiuni determină Marile Cartier General român să retragă trupele din Transilvania pe pozițiile de frontieră, va fi obligată și Armata de Nord, în plină victorie, să se retragă.

Antonescu propune fixarea trupelor române în Carpații Moldovei, de unde zădărnicește toate încercările inamice de a străpunge linia de apărare. Măsurile luate de Prezan și Antonescu constituie un exemplu clasic de apărare pe trei văi – Bicaz, Trotuș și Oituz – care deschid, convergent, căile de comunicație spre Onești. Rezultatul a fost că Moldova nu a putut fi invadată de inamic, deși forțele dușmane erau superioare ca număr și materiale.

La 1 noiembrie 1916, la propunerea generalului Prezan, Ion Antonescu, avansat la gradul de maior, este numit șef al Biroului de Operații al Armatei I. Și din nou își dovedește iscusința militară, astfel că el este felicitat și decorat de Regele Ferdinand.

La 12 noiembrie 1916 devine șeful Biroului de Operații, fără șef de Stat Major, al Grupului de Armate comandate de generalul Prezan, unde pregătește Bătălia de la București, a cărei concepție constituie una din cele mai măiestre și îndrăznețe operațiuni de război. Bătălia ține de la 12 la 20 noiembrie 1916. În tot acest timp, maiorul Ion Antonescu a dovedit o energie și rezistență inepuizabile, nu numai prin faptul că a elaborat mereu și la timp toate proiectele de operațiuni și ordinele de execuție, dar mai ales prin aceea că dinamizează aparatul executiv, comandanți și trupe. Documentele atestează rolul covârșitor deținut de Antonescu în pregătirea și conducerea operațiunilor din Moldova din anul1917.

Bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz poartă amprenta gândirii militare și patriotismului lui Ion Antonescu.

Pentru anii primului Război Mondial, nu avem o cronică mai exactă decât cea întocmită de Ion Antonescu. Este atu-ul mărturiei directe a unuia din eroii epopeii. Înainte de a relata bătăliile și evenimentele politice, Antonescu schițează cadrul românesc și programul politic al unirii tuturor românilor. Antonescu insistă asupra dezvoltării conștiinței naționale a poporului român, în ce privește originea, valoarea și drepturile lui istorice.

„Datorită acestei renașteri, s-a ajuns la un program politic, care ducea la realizarea programului pe care Mihai Viteazul l-a lăsat, odată cu capul lui, moștenire sfântă întregului popor, scrie Antonescu”.

Programul urmărea înfăptuirea următoarelor trei mari idei:

a) Mai întâi Unirea celor două Principate.
Fapt împlinit în 1859, când Moldova și Muntenia s-au contopit și au constituit țara de atunci cunoscută în lume cu numele de România.

b) Independența Țării. Scop atins la 1878, când, după 4 secole de dureroase înjosiri și suferințe . Principatele, astfel unite, își iau în deplină libertate zborul către progres și își îndreaptă privirea către Carpați.

c) Gruparea tuturor românilor din Dacia-Traiană într-un stat unitar liber și puternic. În fine, după doi ani de nesfârșită și chinuitoare neutralitate, ziua cea mai mare a Neamului sosește.

La 15 august 1916, regele trage sabia și, cu un gest energic, răstoarnă dintr-o dată bariera care, de 1000 de ani, frângea în două trupul aceleiași Țări. În aceeași noapte trupele noastre de acoperire treceau în fuga mare Carpații, în tot lungul lor. Inamicul fiind surprins aruncă armele și fuge. Rând pe rând, defileurile cad în mâna noastră.

Porțile Transilvaniei sunt astfel larg deschise celor trei armate care, mai târziu, vor înainta concentric, către inima ei. Pentru prima oară, de la Mihai Viteazul, Stindardele românești înveselesc și luminează câmpiile scăldate, o eternitate, numai în lacrimi și în sânge. Pe urma lor, în genunchi și plângând, copiii și femeile cernite, strigau „Doamne! Ajută-le!”. Astfel începem, într-o zi de sărbătoare, războiul cel mai măreț din istoria noastră, ca glorie, suferințe, sacrificiu, umilințe și rezultate. În timpul acesta trupele se mobilizau cu grăbire și, dornice să dea mai curând pieptul cu dușmanul, alergau către zonele de concentrare…

O reușită a lui Antonescu: ocuparea Budapestei

Toată istoria ofensivei și ocupării Budapestei de către trupele române a fost lăsată voit în obscuritate. În centru acestei istorii se află Ion Antonescu; interese internaționale au impus ca despre această acțiune militară și politică să se vorbească cât mai puțin. Nici astăzi povestea nu e pe deplin clarificată. Magherescu o schițează cam așa:

„Locotenent-colonelul Antonescu, chemat la șefia Secției a III-a, în
cadrul comandamentului încredințat generalului Prezan, întocmește
planul de campanie, iar trupele române înaintează victorioase până la
poalele Apusenilor. Acolo românii sunt siliți să facă față ofensivei
trupelor maghiare, pe care le înfrâng după lupte grele, silindu-le să se
retragă și să părăsească întreaga Transilvanie. Armata română
eliberează tot teritoriul românesc dintre Carpați și Tisa, depășește
Oradea, Aradul, trece frontiera, pătrunde în Ungaria, trece Tisa pe un
pod de vase și înaintează spre Budapesta. Comisia Aliată de la Paris,
înspăimântată de această incredibilă desfășurare de forțe ale unei
armate care fusese considerată distrusă și dezonorată, prin faptul că
încheiase pace separată cu germanii, intervine și, prin trimiși speciali,
oprește coloanele române pe linia unde ajunseseră, la circa o sută de
kilometri de Budapesta. Dar brigada de cavalerie a generalului
Rusescu nu se oprește. Nesocotind ordinul primit de la Marele Cartier,
brigada se pune într-un marș forțat și intră cu două zile în avans în
Budapesta, ocupând-o cu două regimente de cavalerie. Budapesta a
răsuflat ușurată, sub adumbrirea tricolorului românesc, desfășurat în
Piața Andrassy, scăpând de sub teroarea lui bela Kuhn, care începuse
să instaureze în Ungaria comunismul, model sovietic. După două zile,
o brigadă de Vânători de Munte, intră și ea falnic în Budapesta. Și
astfel războiul românesc se termină printr-o victorie care are ca
rezultat întregirea neamului”.

Nemediatizată suficient, ocuparea Budapestei nu va fi înregistrată între reușitele lui Ion Antonescu. Doar câteva propozițiuni a permis acesta să se scrie despre episodul maghiar, atunci când a devenit Conducătorul Statului:

”Printr-o acțiune rapidă, bolșevismul este zdrobit și Ungaria este salvată din ghearele comunismului. Atunci, ca și azi, mareșalul Ion Antonescu a fost în cruciada sfântă și acțiunea sa a binemeritat nu numai de la Patria sa, ci și de la întreaga lume civilizată. 

Atunci s-a tăiat hotărât calea invaziei comuniste în Europa. Cel ce va scrie istoria civilizației europene de astăzi nu va putea trece cu vederea rolul în istoria universală îndeplinit în 1919 de mica, dar brava Armată Română.” 

Pentru a treia oară, Ion Antonescu se găsește în fața regelui Ferdinand, care îl distinge “proprio motu” cu ordinul Mihai Viteazul, cel mai înalt Ordin de război, adresându-i următoarele cuvinte:

„Antonescu, regele mai mult ca oricare altul din această țară știe cât îți datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaștere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că acum această ocazie a venit”.

9-parlamentul-ungariei-1919-armata-romana-la-budapestaBudapesta ocupată de Armata Română / foto: Ziaristionline.ro

Ceva mai târziu, întrebat de ziaristul german Harold Laeuen, dacă a fost pentru sau contra campaniei împotriva ungurilor și ocuparea de către trupele românești a Budapestei și dacă a intrat el personal în capitala Ungariei, Antonescu va răspunde:

„ Proiectul de operațiuni în cazul reintrării în război contra Ungariei a fost făcut de lt. colonelul Ion Antonescu. Aceasta s-a întâmplat în 1918, chemat fiind de regele Ferdinand, de pe Nistru, unde se găsea în acoperire în calitate de comandant de Divizion de Cavalerie. În continuare, a fost nelipsit de la toate întrunirile cu caracter strategic pe care le-a avut mareșalul Prezan cu mareșalul Franchet d’Esperey și generalul Berthelot ( la București, Giurgiu etc.). Operațiunile s-au desfășurat conform planului inițial, însă, deoarece nu se prevăzuse o pătrundere atât de adâncă, dată fiind situația politică internațională din acel moment, planul inițial a fost completat și îmbunătățit pe măsura desfășurării evenimentelor. Din documentele existente, rezultă că în operațiunile contra Ungariei, lt. colonelul Ion Antonescu, ca șef al Operațiunilor din Marele Cartier General, a avut un rol preponderent. Antonescu a fost permanent în spatele trupelor române și, mai ales, acolo unde nevoile operative îl solicitau. Nu a intrat, așadar, în Budapesta, după cum nu a intrat nici în Odessa, în 1941″.

Nu a intrat în Budapesta, dar în pofida presiunilor de tot soiul, a împins trupele române spre inima Ungariei, lichidând bolșevismul maghiar și dând anexioniștilor unguri o lecție pe care aceștia nu o vor uita! În conotație cu aceste evenimente se situează câteva fapte mai puțin știute despre concepția politică și militară a lui Ion Antonescu în ultimul an al primului război mondial: a fost unul din puținii europeni care a văzut cu claritate imensul pericol al bolșevismului rus. El n-a încetat să-și avertizeze superiorii, în special pe generalul Prezan, asupra acestui pericol, cerând înăbușirea revoluției bolșevice cât era încă în fașă, cel puțin pe teritoriul românesc.

(Din „MAREȘALUL ION ANTONESCU” – o biografie de Teșu SOLOMOVICI)

Publicat de autor: Daniel Siegfriedsohn / România Breaking News – R.B.N. Press, 25 iunie 2014

 

 

 

 

 

 

 

,

Articol republicat

“Să nu uităm că istoria
nu va uita pe vinovați;
și vinovați suntem cu toții:
unii, pentru că am tăcut;
alții, pentru că am greșit;
cu toții, pentru că am suportat.”

General Ion Antonescu

(Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

“In fata mortii neclintit,
N-aveai ce o ruga,
Ai lacrimat si i-ai zambit
Ca si la nunta ta.”

executia_lui-Ion_Antonescu

„Dacă mor – este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep, aș face la fel …” au fost ultimele cuvinte ale soldatului României, Ion Antonescu, transmise mamei sale la despartire, in dupa amiaza de 1 iunie 1946, la Jilava,
Mareșalul Ion Antonescu a fost executat

În ziua de 1 iunie 1946 alături de alți colaboratori, de autoritățile comuniste și ocupantul sovietic. Execuția s-a produs la ora 18.00 în Valea Piersicilor, circa 500 de metri în interiorul închisorii Jilava. A murit cu “Trăiască România !” pe buze ca și colegii săi, Mihai Antonescu, generalul Vasiliu și profesorul Alexianu. Evenimentul din după-amiaza zilei de 1 iunie 1946 este descris eroic chiar în Cartea Albă a Securității publicată în 1997: “După prima salvă de foc, toți cei patru s-au prăbușit la pământ. Mareșalul s-a ridicat din nou în picioare, strigând grupului de execuție: Mai trageți, călăilor, căci nu sunteți în stare să mă omorâți așa de ușor! Se comandă o nouă salvă de foc, după care se prăbușesc din nou. (…) Se hotărăște ca comandantul detașamentului să-I împuște pe fiecare cu revolverul său. Acesta trage în mareșal și, apoi, în ceilalți toate cele 14 gloanțe. Medicul se apropie din nou și constată că tot mai trăiesc. Generalul Vasiliu, zâmbind, s-a lăsat legat la ochi, spunând că îi este indiferent, dar după câteva clipe și-a dat legătura la o parte. Când au început salvele de foc, adevărații ostași români care păzeau închisoarea și-au scos căștile, au făcut cruce și toți plângeau. Toți condamnații au murit ca niște eroi. În ziua de 2 iunie, mareșalul împlinea 64 de ani. După executare, cadavrele au fost arse la crematoriu, iar urnele cu cenușă au fost duse la Ministerul de Interne…”

surse: .ziaristionline.ro /neamulromanescblog.wordpress.com

A trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou.

de Cristian Negrea

 

 

În întreaga istorie a tuturor popoarelor există o zicală străveche care spune oarecum asemănător același lucru: la vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. La fel și în cazul nostru, al românilor, de multe ori în vremurile dificile, am avut parte de bărbați adevărați care să-și ia soarta în mâini, a lor și a celor care i-au urmat, și să scrie istoria. Sunt mulți care au rămas necunoscuți, alții au intrat în panteonul eroilor români, unii cunoscuți, alții uitați. Numele lor sunt întipărite pe socluri, plăci memoriale, au nume de străzi sau instituții. Nu avem cum să nu ne amintim de ei, sunt nume care au făcut istorie, și sunt instituții sau străzi care ne amintesc de asta: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Ferdinand etc. Aceștia au făcut multe pentru neamul românesc, unii au avut o soartă tragică, dar numele lor a rămas înscris în memoria românilor ca și eroi ai unor timpuri dure, când s-au ridicat și au făcut față vremurilor, i-au inspirat și condus pe români în luptă împotriva dușmanilor mult mai numeroși, au învins sau au fost învinși, dar au rămas în memoria românilor ca și adevărați lideri, ca și exemple de urmat pentru alte vremuri grele ce vor veni. Și care au venit și vor veni, fie că ne place sau nu.

Mareșal Ion Antonescu /imagine pusă la dispoziția România Breaking News - RBN Press de redactor - Daniel Siegfriedsohn / 2013

Mareșal Ion Antonescu /imagine pusă la dispoziția România Breaking News – RBN Press de redactor – Daniel Siegfriedsohn / 2013

(imagine pusă la dispoziția România Breaking News – RBN Press de redactor – Daniel Siegfriedsohn / 2013)

Totuși, în istoria noastră există un personaj tragic și eroic care se ridică la nivelul celor mai sus menționați, dar nu are numele înscris pe bulevarde sau străzi, nu sunt instituții sau școli care să-i poarte numele, nu este amintit în cărțile de istorie ca și un erou al neamului său. Nu are nici măcar un mormânt unde să i se pună o floare din când în când, nu are nimic în afară de amintirea câtorva conaționali care se încăpățânează să-l considere erou al neamului românesc. Fiindcă chiar asta a fost, un erou al neamului românesc, a trăit ca un erou, a luptat ca un erou și a murit ca un erou. A murit ca un erou adevărat, fără să ceară nimic în schimb, a ridicat brațul în fața plutonului de execuție și a strigat: „Trăiască România!”

DSCN3737Nu, nu este o legendă, nu este ceva inventat, este un om adevărat care și-a dedicat viața și moartea României, iar numele lui este Ion Antonescu. Adulat între anii 1940-1944, hulit în perioada comunistă, controversat în perioada post-comunistă, acesta este mareșalul Ion Antonescu, o personalitate militară românească de prim rang, care s-a evidențiat din timpul primului război mondial ca și șef de stat major al viitorului mareșal Prezan, autorul multor planuri de luptă pentru armata română care s-au concretizat în mari victorii, dar prea puțin cunoscute și recunoscute astăzi.

Când Moldova stătea sub amenințarea bandelor bolșevice care urmăreau asasinarea primului ministru Ion I. C. Brătianu și arestarea regelui Ferdinand pentru a proclama Republica Bolșevică Română la finele anului 1917, la ședința de guvern din ajunul Crăciunului când unii membrii guvernului își dădeau demisia de frica bolșevicilor ale căror sloganuri se auzeau sub ferestrele palatului din Iași unde se ținea ședința, atunci când generalul Prezan a pus pe masă planul de contracarare a mișcării bolșevice, câți știau că aceste planuri de acțiune au fost concepute de un maior din statul major al generalului Prezan, un necunoscut pe atunci pe nume Ion Antonescu? Iar aceste planuri puse în aplicare au avut drept rezultat alungarea trupelor bolșevizate ruse peste Prut, uneori prin luptă, fără această acțiune unirea cu Basarabia din 23 martie 1918 fiind practic imposibilă?

În 1919, în râzboiul româno-ungar, generalul Mărdărescu respinge atacul ungar peste Tisa și trece la contraatac, trecând Tisa pe la Tisza-Bo, în prezența regelui Ferdinand. Soldații români trec voioși podul de vase, însuflețiți de prezența suveranului, mergând mai departe pentru a ocupa prin luptă Budapesta la 4 august 1919. Dar există un eveniment uitat de istoriografie. Regele Ferdinand îl observă pe Antonescu stând modest de o parte. Se duce la el, îl îmbrățișează, apoi îi pune pe piept propria decorație, Ordinul Mihai Vireazu, spunându-i că acest rezultat este datorat lui, până la urma planurile contraatacului românesc erau concepute tot de acest Ion Antonescu.

Timpul a trecut, dar vremurile veneau tot mai grele. Ion Antonescu a conceput un memoriu care a fost folosit la negocierile de pace de la Paris, precum și un altul destinat regelui Carol al II-lea despre dotarea precară a armatei în pragul următorului război mondial. Carol l-a închis într-o mănăstire, dar în 1940, după rapturile teritoriale, Basarabia, nordul Bucovinei și nordul Ardealului, l-a chemat ca și salvator și om providențial. La vremuri grele, e nevoie de bărbați adevărați. Faceți un exercițiu de imaginație, deși e imposibil, dar gândiți-vă doar o clipă cum ar fi fost dacă România ar fi avut la cârmă atunci unul dintre politicienii din ziua de astăzi!

De aici, din 6 septembrie 1940, după ce a forțat abdicarea lui Carol al II-lea, de când a obținut puterea în stat, încep polemicile dintre apărătorii și detractorii lui Antonescu. De la 6 septembrie 1940 și până la 23 august 1944, fiecare gest și ordin al lui este analizat, criticat sau lăudat, uneori cu prea multă pasiune și prea puțină logică și reflecție asupra cadrului internațional sau mobilurilor din spatele unei decizii sau alteia. Unii susțin că au fost făcute în interesul României, alții că nu, dimpotrivă. Va fi nevoie de calm și o dezbatere serioasă, atât asupra lucrurilor bune, cât și asupra greșelilor. Dar nu am văzut pe nimeni care să arunce vreo urmă de îndoială asupra meritelor sale anterioare preluării puterii.

De aceea, măcar pentru ziua de azi, 1 iunie 2013, când se împlinesc 67 de ani de la executarea sa, putem amâna controversele, amintindu-ne mai degrabă că a murit ca un adevărat român care și-a făcut datoria. Îmi amintesc de relatarea unui fost deținut politic care vorbea despre modul cum a fost formată Divizia „Tudor Vladimirescu” din prizonieri români considerați suficient de îndoctrinați politic pentru a lupta alături de ruși. Chiar Ana Pauker făcea propagandă cutreierând lagărele pentru înscrierea prizonierilor români. Au fost unii care au aceptat doar pentru condiții mai bune față de cele din lagăr și pentru a se putea întoarce mai repede acasă. Pentru a testa fidelitatea acestei divizii, rușii au pus-o să lupte împotriva trupelor române de pe front. Au fost șase ofițeri care au refuzat categoric, iar rușii i-au pus în fața plutonului de execuție. Cei șase ofițeri au murit strigând „Trăiască România!” Nu am găsit încă confirmarea acestui episod și nici numele celor șase ofițeri români, dar dacă este real, exemplul este grăitor.

Un fapt este adevărat, în fața plutonului de execuție, Mareșalul Ion Antonescu a strigat Trăiască România!

Mareșalul Erou Dezrobitor s-a născut la data de 2 iunie 1882 și a fost executat de către comuniști la data de 1 iunie 1946 din ordinul Moscovei.

,

CEL MAI MARE SECRET DIN VIAȚA REGELUI MIHAI
Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război.

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.
Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House”), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o.
Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

 

  Românul Ion Antonescu a pus Țara mai presus de interesele politice sau personale. Cu toate eforturile disperate ale unora, Mare a fost și Mare va rămane în istoria și în memoria românilor, cât va dăinui Neamul. Oricât s-ar strădui, niciunul dintre politicienii de astăzi nu va putea ajunge la înălțimea Mareșalului Ion Antonescu. Nu au cum, pentru că, spre diferență de ei, El și-a iubit Țara și a știut să moară cu demnitate. Cei de astăzi se apleacă precum trestia, după cum bate vântul. Pentru un bacșiș gras, lustruiesc pantofii celor de la Washington, Tel Aviv, Bruxelles sau de oriunde le pică un profit gras. Lor le sunt  străine interesele României și ale românilor. Astăzi, Țara are nevoie, mai mult decât oricând, de un Antonescu. (Ion Măldărescu)
Extras din stenograma ședinței Consiliului de Miniștri, din septembrie 1941
– Despre motivele depășirii liniei Nistrului –
„Istoria se scrie cu spada! Anul trecut ne-au luat rușii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliați puternici, care să aibă unitate de interes, și așa o pierdem. Nu putem rezista față de aceștia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieții noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă știam să ne adaptăm la timp situației politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieții Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – și am pierdut granițele Neamului Românesc pentru că am fost filoenglezi – și am pierdut hotarele țării noastre! Noi, filofrancezii! Dar nici nu știe țăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni și să știm cum să ne putem apăra granițele. În circumstanțele internaționale de azi, pe ce ne puteam sprijini situația noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecați. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc Și în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu rușii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi așteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu brațele încrucișate, când germanii se băteau cu rușii și să aștept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Și dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput și soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia și Bucovina nu le luam de la ruși. Și după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca și doi țărani, care pun ce au împreună ca să-și are locul și după ce unul și-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi țărani. Și atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez și Armata și Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru și să le fi spus nemților apoi: «la revedere!». Vedeți în ce stare de decadență se găsește conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemți să se bată și noi să așteptăm de la englezi Basarabia și Bucovina. Se înșeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia și Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu rușii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia și ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”[1] Mareșal I. Antonescu
Mareșale, „Ioane cel fără de mormânt, Neamul Tău nu a murit!”
În cele ce urmează redăm un text scris în 2009. Sunt gândurile unui martor al anilor războiului și al celor de după. O istorie trăită în care veți descoperi fapte peste care s-a așternut uitarea, care astăzi nu se mai știu și nu se mai spun. Sunt comori „demodate”: spiritul tolerant al românului și respectul pentru adevăr, cugetul primenit al țăranului care nu și-a abandonat credința strămoșilor în grajdul vitelor și al orășanului care nu și-a lăsat conștiința în sertar sau în debara. Uzurpatorii, jefuitorii Țării vreme de peste douăzeci de ani, strigau prin anii ’90, în gura mare: „Nu ne vindem țara!” Acum, după ce și-au burdușit buzunarele, spun în șoaptă: „O oferim pe gratis!”. Datorită lor, generații întregi vor plăti cu dobândă datoriile pe care le-au făcut hoții băștinași și asasinii economici din afară.[2]
„Dacă ne-am lua după zisele sârbilor, ar însemna să le luam rușilor Siberia, că tot este plină de morminte românești.”
„Cei ce se implică în politica acestei țări, să încerce a se compara – dacă pot – cu românul exemplar, Mareșalul Ion Antonescu. Pot să-l interzică, să-i acopere monumentele, să-i șteargă numele de pe frontispicii și să-i ascundă portretul, Nu va reuși nimeni să-l ștearga din istorie și nici să-i terfelească numele, așa cum vor unii. A fost de o cinste și onoare nemaîntâlnite. Până și dușmanii l-au respectat: rușii, Stalin personal, nu l-au declarat criminal de război și nici la Tribunalul de la Nürnberg nu a fost citat. I s-au adus și încă i se mai aduc multe învinuiri. Și astăzi unii evrei, cei interesați și cei luați de valul propagandei holocaustului, îl acuză pe cel care a salvat, în acele vremuri, cei mai mulți evrei din Europa. La Antonescu nu exista antisemitism sau antițigănism. La el existau amici și inamici, iar unii evrei în care intrase dihonia stalinistă erau inamici pentru că batjocoreau și omorau soldații români: li se promisese de către Stalin că le va face țară evreiască în Moldova și asta le luase mințile. Până la urma Stalin i-a aruncat în Orientul Îndepărtat, unde le-a făcut o republica evreiască cu capitala la Birobidjan. Nu le port pică, n-au fost singurii păcăliți de bolșevici (povestea cu tovarășul de drum). Dar în război e ca la război: ori te bați pe front și ai soarta de soldat, ori te bați pe la spate cu viclenie sau terorisme, și atunci ai soarta meritată. Pe ăla de pe front îl tratezi drept erou, îl respecți, îl iei prizonier și-l trimiți, la urmă, acasă. Pe celălalt…
În satul meu, în timpul lui Antonescu, pe o moșie erau aduși prizonieri sovietici ca să muncească la câmp. Știți cum trăiau? La fel ca toata lumea. Nici măcar nu-i păzeau. Între ei erau și mulți evrei, soldați căzuți prizonieri. Unul dintre ei era cizmar și era în relații de prietenie cu părinții mei, săteni. Duminica prizonieri erau liberi de la munca câmpului și mergeau pâlcuri, pâlcuri în sat la cârciumi. Prietenul nostru, cizmarul, Nea Shuli, era de obicei invitat la noi la masă. Probleme apăreau când se întorceau prizonierii beți, din sat, spre moșie. Trebuia să ne ascundem care pe unde putem, că erau răi. Mai venea șeful de post de jandarmi și îi mai potolea. Ce ziceți de astfel de regim antonescian „opresiv”? Pe unii țigani i-a trimes dincolo de Nistru, în primul rând că furau cai de la regimentele de cavalerie, care veneau de pe front, la refacere, în țară și lăsau caii pe izlaz sau pe miriște. Țiganii, după obiceiul lor cel rău, neavând simțul respectului față de armată, dădeau iama prin caii armatei. Uneori regimentele erau grav afectate și nu mai puteau fi trimise pe front, ori atunci calul era încă material de război cu importanță strategică. Dumneavoastră, dacă ați fi conducător militar responsabil de istoria și rostul țării ce ați fi făcut? Părinților mei tot așa le-au furat țiganii caii, în prag de campanie agricolă. Fără cai rămâneai cu recolta pe câmp, ajungeai prada cruntei sărăcii, așa că Mareșalul a trimis o parte dintre țigani dincolo de Nistru, pentru că de acolo veniseră la noi, împinși de autoritățile țariste și sovietice. Nu toți țiganii au fost alungați, nici vorbă, unii erau mai la locul lor. Cei afectați au fost zlătarii, șătrarii, cei ce se ocupau cu furatul. Ați auzit vreodată că țiganii-lăutari, spoitorii, lingurarii, cărămidarii au fost alungați peste Nistru? Nici pomeneală de așa ceva. În lagărele germane au ajuns evreii români și țiganii români care nu erau sub autoritatea și protecția Mareșalului, mai ales cei din Ardealul de Nord, ocupat de Ungaria.
Referitor la evrei, personal le deplâng soarta care i-a lovit în acele vremi nenorocite, dar soarta cruntă a românilor, cine o deplânge? Oare cine a pus la cale acel război? Românii? Cine i-a finanțat pe „cavalerii apocalipsei” și ai morții în perioada interbelică? Bineînțeles că nu oamenii simpli, care își văd de necazurile lor. Dar cei cu băncile și cu interesele mereu nestăvilite? Ăia unde sunt? Au plătit pentru dezastrele pe care le-au creat în numele zeului „Ban”? Ba mi se pare ca nu s-au potolit și tot mai zgândăresc ceva. Nu vi se pare că zgândăricii de atunci sunt cam tot aia și acum? Păi atunci pe cine arătăm cu degetul? Când au făcut inventarul averii Mareșalului, rușii au rămas surprinși să constate că nu deținea proprietăți mai mult decât la nivelul unui țăran înstărit. Cine a trimis primii evrei în Palestina? Antonescu. Cine torpila vapoarele cu refugiați evrei care se îndreptau spre Palestina să-și refacă patria biblică? Submarinele sovietice și britanice. Cine le dădea pașapoarte „în alb” să scape de urgia Gestapoului? Antonescu. Cine i-a spus verde-n față lui Hitler, că evreii, cetățeni români nu vor fi predați nemților? Antonescu. S-a ținut de cuvânt? Da! În Franța Mareșalului Petain, autoritățile franceze i-au predat pe evreii cetățeni-francezi, naziștilor germani, dar evreii din Franța cetățeni-români nu au fost predați nemților. De ce? Tot Antonescu i-a protejat. Când Iugoslavia a fost atacată de nemți, Antonescu și Horthy au fost poftiți la jaf: Horthy s-a repezit să sfâșie vecinul îngenuchiat. Antonescu, nu! Același fapt și în nordul țării, când a fost sfâșiată Cehoslovacia, țară cu care aveam frontieră. Mai mult, a făcut tot ce a putut să-și ajute vecinii. Tocmai acești vecini ai noștri, în 1989, la momentul „Timișoara”, urlau că acolo unde este un mormânt de sârb, este Serbia, iar conducătorii lor lucrau pentru provocarea unui război civil în Banat. Armata lor era pregătită pentru intervenție, iar sârbii din Banat se agitau nevoie mare. Se și vedeau stăpâni și ne spunea că o să mergem la Timișoara cu pașaport, așa cum zic și astăzi unii unguri, prin centrul României. Nu-i uitați, într-o zi se întoarce roata, sorții istoriei sunt schimbători. Dacă ne-am lua după zisele sârbilor, ar însemna să le luam rușilor Siberia, că tot este plină de morminte românești.” (I. Comneanu… ?)
———————————————————————–
[1] Extras din „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naționale ale României, București, 2000
[2] Ion Măldărescu

Sursa: Revista Art-Emis.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press