DESPRE SERIOZITATEA STRATEGICĂ A STATELOR MICI

Viorel LUCACI – 13 mai 2018

[sursă foto: theamericanwarrior.com – soldat american din Regimentul 39 de infanterie aparținând Diviziei a 9-a, vorbind cu un prizonier german capturat în timpul campaniei din zona Jungersdorf – Germania, în decembrie 1944 în timpul campaniei din pădurea Hurtgen]

ARGUMENT

Pe 15 iunie 2016, un amic scria o postare interesantă pe o reţea de socializare, respectiv: „Am observat o chestie. Ne-am plâns atâtea decenii prin cărțile de istorie că în perioada medievală, occidentalii nu trimiteau ajutoare voievozilor români, iar acum ne plângem ca NATO aduce trupe în România. Hm, noi ce vrem până la urmă? De ce este poporul român atât de nestatornic? Trebuie să ne asumăm riscuri așa e dar ce opțiuni avem? Îmi spun unii oameni: «să fim neutri, independenți», da bun asta mi-aș dori şi eu dar chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război? Nu oi fi eu pregătit în ceea ce privește geopolitica dar nu-s chiar atât de fraier să nu pricep totuși că geografia României dictează politica!”.

Nimic mai just. Din citatul anterior pot fi remarcate două mici pasaje: „(…) chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război?”; „(…) geografia României dictează politica!”. Considerentele respective erau emise în contextul modificărilor de repere strategice care deja se conturau acum doi ani, respectiv necesitatea de relocare a capabilităților defensive ale NATO din Europa de Vest către statele membre din Europa de Est. O decizie a cărei principală cheie se afla – şi se află şi acum – la Washington. Orizontul strategic a rămas în continuare tulbur. Războiul comercial actual iscat între Uniunea Europeană şi SUA ca urmare (şi punerii în aplicare) a viziunilor unui președinte american care nu recunoaște Europa ca o singură entitate decizională şi care tinde a bloca paradigma globalistă, a mărit gradul ecuației de fond a acestei discuții. Se pare că… cel puțin o parte din certitudinile blocului geopolitic Euroatlantic încep să devină incertitudini. O evoluție evidențiată tot mai des, atât de către observatorii din domeniu strategic – inclusiv autorii consacrați ai unor cărți de anvergură pe teme geopolitice (unii chiar cu muți ani în urmă) deopotrivă internaționali «Samuel P. HUNTINGTON, Niall FERGUSON, Paul KENNED, Jean-Sylvestre MONGRENIER, George FRIEDMAN, Robert D KAPLAN, Paul STAROBIN, Henry KISSINGER, Aleksandr DUGHIN etc.» şi români «Ilie BĂDESCU, Adrian CIOROIANU, Alexandru GRUMAZ, Gheorghe DRAGOMIR etc.» – cât şi la nivel oficial prin declarații recente ale unor lideri europeni. Toți aceștia au manifestat o nuanță subtilă comună în abordarea lor: ideea conform căreia coeziunea transatlantică şi raționamentele din spatele ei nu vor dura la nesfârșit, în special pe fondul unei viitoare dezangajări a SUA la nivel internațional. Dezangajare care dacă va avea loc, va plasa imediat Europa pe o poziție complicată din punct de vedere geostrategic. Pe 10 mai la Aachen în vestul Germaniei, în cadrul ceremoniei de acordare a premiului Charlemagne președintelui Francez Emmanuel MACRON, cancelarul german Angela MERKEL a precizat că „Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Chiar dacă ar putea fi asimilată ușor ca fiind o declarație pur politică, nu şi una de specialitate strategică, nimic nu relevă mai bine faptul că există fisuri mari în fundația edificiului euroatlantic. După părerea mea, un scenariu al prăbușirii sale ar fi de neconceput… dar nu imposibil. Întrebările dificile – trei la număr – în fața cărora am putea şi puși noi românii în acest context ar fi: Ar putea gestiona eficient Bucureștiul un astfel de scenariu materializat? Va exista situația în care să avem de ales la modul cel mai serios între SUA sau UE ca instrument de asigurare strategică? Ar putea România să se adapteze şi să își consolideze eficient şi rapid capacitatea de apărare în cazul unor dezangajări militare transatlantice? Complicat. Scopul celor ce urmează nu este acela de a oferi răspunsuri celor trei întrebări, deoarece orice lămurire aferentă ar fi deosebit de complexă iar abordarea – chiar şi una imparțială – ar putea fi imediat interpretată ca o afinitate politică eurosceptică.

La momentul scrierii acelei postări menționate la început, mi-am propus să vin cu completări asupra unui subiect care, se pare că preocupa intens factorii decizionali. Considerentele următoare sunt de fapt o readucere în actualitate a unui articol analitic pe care l-am elaborat la sfârșitul lui august 2016. Între timp, starea generală a arealului geografic al României nu s-a ameliorat. Avem tot mai multe probleme. Orientul Mijlociu fierbe, fiind pe punctul de a exploda, iar pe deasupra, România se confruntă o serie de disfuncționalități interne structurale de care se pare că nu poate scăpa, acestea înscriindu-se pe o adevărată spirală a conflictului politic intern. Efectul cumulat al celor două categorii de probleme (externe şi interne) poate fi determinant pentru viitorul nostru. Gestionarea ineficientă a acestora ar putea contura un posibil viitor dezastru strategic pentru țara noastră. Nu cred că este nimic exagerat aici. Plecând tocmai de la această îngrijorare, consider că ar fi oportună o mică analiză asupra conceptului de „seriozitate strategică” atribuit unor puteri mici cum este România. O sintagmă care îmi aparține. Divagațiile către istoria secolului trecut devin mai mult decât necesare.

DECIZII IMPORTANTE CU EFECTE ADÂNCI ÎN DESTINULUI UNEI ŢĂRI

Redau în continuare câteva din completările personale cu privire la subiectul definit anterior. Un subiect sensibil şi încă actual din păcate – „nestatornicia” poporului român vis-a-vis de acordarea/neacordarea de sprijin militar sau strategic de către marile puteri de-a lungul istoriei. De fapt, ar fi vorba despre o nestatornicie strategică din perspectiva marilor puteri care au interacționat într-un fel sau altul cu românii. Să fie oare o nestatornicie sau o răzbunare justificată?

Orice sprijin militar venit din partea unei mari puteri sub egida unei alianțe sau parteneriat, orice schimbare bruscă de strategie şi orice „trădare” poate fi – în funcţie de contextele istorice – salvatoare, utilă, inutilă sau chiar dăunătoare. De ce? Ar exista mai multe variante (cazuri) în care se poate situa un stat limitat ca putere militară, care nu are posibilitatea de a-și consolida de unul singur propriul areal geopolitic şi de securitate, dar îl poate influența semnificativ (cazul României). Fac referire aici la situarea în ceea ce privește afinitățile strategice şi alianțele acelui stat cu marii actori. Edificatoare ar fi o paralelă între contextul prezent şi sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (anii ’44 – ’45).

Putem accepta faptul că ar exista patru situații generale, identificate în funcţie de oportunitatea unui sprijin armat survenit din exterior din partea unui aliat mult mai puternic şi contextul în care soarta unui conflict devine incertă. În război, numărul incertitudinilor îl depășește pe cel al certitudinilor. Cele pentru cazuri sunt următoarele:

(i) În cazul în care sprijinul vine la timp şi exact în momentul în care trebuie, acesta devine cât se poate de benefic, putând determina însăși supraviețuirea, extindea sau perpetuarea statului respectiv;

(ii) Dacă are apare prea târziu, nu mai ajută acelui stat care deja este pe punctul de a pierde o confruntare, care a pierdut deja un război, sau care s-a scindat teritorial ca efect al unor forțe interne centrifuge. Trebuie subliniat aici faptul că în general un actor serios nu agreează alianțele cu parteneri instabili şi imprevizibili ca orientare;

(iii) Dacă are loc într-un context incert şi plin de amenințări, decizia determină o descurajare a celor care amenință statul respectiv. Dar aceasta depinde de puterea şi de statutul celui care își manifestă sprijinul şi de posibilele sale agende secundare;

(iv) Dacă decizia de sprijinire este luată cu prea mult zel într-un context de oarecare stabilitate şi în care statul mic nu are dușmani declarați pe dimensiune militară – un context în care acesta nu are o importanță semnificativă la nivel zonal – se va produce cu siguranță o polarizare a actorilor care erau considerați ca fiind dușmani. Practic se trece indirect la statutul de a avea efectiv dușmani.

Pot exista şi alte situații, rezultate prin combinarea celor patru enumerate anterior.

Având în vedere contextul ultimilor ani (mai precis… începând cu sfârșitul anului 2013, când lucrurile s-au degradat în împrejurimile geografice – aria MENA şi estul Ucrainei sunt fierbinți, iar Europa vestică se teme de atentate teroriste şi de scindări sociale xenofobe), putem estima că România se găsește într-o combinație complexă a ultimelor doua variante (iii şi iv). Cu toate acestea, nimeni nu poate susține şi nu poate dovedi că România s-ar fi situat mai bine pe linie de securitate dacă acum – privind contextul geopolitic – nu ar fi fost membră a NATO şi nu beneficia de parteneriatul strategic cu SUA. Se pare că priviți de peste Atlantic, momentan suntem (încă) cei mai cuminți şi la locul lor din întreaga regiune a Europei Centrale şi de Est. Contrastul dintre România şi arealul acesteia variază de la o lună la alta. Poate fără vreo legătură directă, ar trebuie să ne întrebăm: oare Acordul Nuclear cu Iranul ar fi primul şi ultimul acord sau parteneriat „neeficient” în prisma Washingtonului din care s-ar retrage SUA în viitorul apropiat cu administrația Trump?

Începând cu anul 1944, o mare parte a bunicilor noștri, care au prins din plin sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, i-au așteptat plini de speranță pe americani. S-a înregistrat o întârziere de aproximativ șapte decenii. Cam după multă vreme… dar totuși au venit, sub un alt context dar din rațiuni cumva similare – apărarea Europei. La scara timpului noologic (nu şi istoric) niciodată nu este pre târziu. Principalul aspect pentru care ar trebui să ne rugăm, este ca nu cumva să apară un motiv întemeiat ca americanii să plece. Sau mai precis, să nu-i facem să își „ia mâna de pe noi” prin posibila tendință de clivaj a unui stat din ce în ce mai scindat la nivelul mentalului colectiv (România). Devine evident faptul că cineva, de undeva, lucrează subtil pentru a ne separa în grupuri antagonice ca orientare şi puternic delimitate, iar aceasta nu este bine. Deseori manipularea perpetuă prin intermediul mass-media şi social-media se ascunde sub cele mai benefice şi pacifiste demersuri naționaliste. Polarizarea socială ar fi principalul efect negativ. Doar o detașare masivă de mass-media prin ignorarea senzaționalului ne poate genera o aulă individuală eficientă şi realistă în conceperea problematicilor actuale de securitate şi a responsabilităților pe care le avem faţă de generațiile viitoare.

Gestionarea eficientă şi continuă a ecuației celor patru variante (i – iv) menționate anterior cade în responsabilitatea şi competenta celor care se ocupă de diplomație şi a cadrelor din compartimentele analitice şi strategice ale serviciilor de informații (atât pe zonele externe, cât şi interne sau militare) – diplomații, ofițerii de informații, analiști etc. În rest, noi oamenii de rând putem spune că doar pichetăm acest domeniu, indiferent de dimensiunea bibliografiei pe care o parcurgem sau de volumul cunoștințelor pe care le avem în diferite domenii. Sursele deschise au limitările lor.

Unii s-ar putea întreba „De ce este poporul român atât de nestatornic?”. Eu personal nu cred că a fost chiar atât de nestatornic. Corectitudinea, demnitatea şi loialitatea prezintă toate un nivel ridicat de relativitate în funcţie de contextele istorice şi de punctele de inflexiune apărute. Un moment care poate fi asimilat cu sintagma „punct de inflexiune” în accepțiunea statală ar fi de exemplu, acel moment în care, din cauza unui ansamblu de factori extraordinari (de context intern, extern sau combinat), decizionalii sunt nevoiți să ia în scurt timp una sau mai multe decizi deosebit de importante, în lipsa tuturor informațiilor aferente analizei, decizii de care depinde supraviețuirea statului naţional, soarta unui război sau riscul de scindare teritorială. Acestea sunt numite şi „momente de răscruce”. Asemenea momente vor exista cu siguranță în viitor.

Istoria este plină de popoare „demne şi loiale” care au dispărut subit din lume – chiar şi în ultimele două secole. Deoarece au fost în repetate rânduri trădate şi prădate de altele, fără ca acestea să „trădeze” la rândul lor atunci când ar fi trebuit. Demnitatea rigidă în diplomație sau în deciziile strategice, poate însemna dispariția ca popor atunci când nici nu ar fi de așteptat. „Nestatornici” şi „trădători”, așa cum unii cred că suntem (şi poate că suntem), am supraviețuit totuși în contextul unor interferențe militare, ideologice şi economice ale unor mari imperii, ale unor blocuri geopolitice care în secolul trecut de exemplu, au generat două războaie mondiale în care au murit (fără a exagera) peste 130 de milioane de oameni – atât militari cât şi civili. Cam de șapte ori dimensiunea actuală a poporului român. Comparativ, au murit șapte Românii întregi în perioada denumită de unii istorici şi „Marele Război dintre 1914 şi 1945” – deoarece se consideră că perioada interbelică a fost doar o pregătire a războiului mondial care a început în toamna lui 1939. Mai mult decât atât, noi ca națiune am reuşit să ne formăm şi să ne perpetuăm ca stat naţional în contextul în care trei mari imperii au sucombat în vecinătatea imediată a noastră (imperiile Țarist, Otoman şi Austro-Ungar). Deopotrivă spațiul european şi eurasiatic în general ce confruntă în prezent cu remanențe, conflicte mocnite şi efecte secundare ale prăbușirii fostelor imperii. Se înregistrează reveniri şi coalizări ale unor tendințe şi panidei ce ridică probleme acute statelor naţionale moderne, mai ales celor reduse din punct de vedere al puterii militare. Recenta slăbire a proiectului european a scos la iveală toate aceste neajunsuri, elemente care ne vor defini viitorul. De aceea, noi nu putem fi nici neutrii, nici independenți. Probabil niciodată. Devine greu de estimat ce vom face şi cât de statornici vom fi în cazul prăbușirii actualului imperiu European (UE) din care facem parte.

Tot în acea postare de la care a plecat prezentul articol, se afirma că „geografia României dictează politica!”. Este cât se poate de corect, fiind cumva explicitat totul prin această afirmație. Aici putem identifica de fapt cheia multor evoluții pe care nu le înțelegem legate de drumul istoric al poporului român. Pentru a putea folosi o astfel de cheie, este necesară respectarea câtorva concepte principiale care îmi aparțin, respectiv:

(i) Nu putem fi 100% consecvenți strategic, ci doar cu noi înșine, însă inconsecvența trebuie să o gestionăm cât putem de bine;

(ii) Nu este imperios necesar să dovedim altora că suntem mari creștini, ci să ne comportăm creștinește cu noi înșine şi să fim ortodocși în mod corect, nu doar în stil fariseu;

(iii) Trebuie să conștientizăm faptul că nu există consecvență şi nici statornicie împrejurul nostru. Fiecare națiune trăiește în propria sa consecvență;

(iv) Nu întotdeauna deciziile eficiente din punct de vedere strategic ale unor lideri cu vocație, au fost percepute corect de către contemporani. Efectele unora dintre demersurile diplomatice eficiente se simt la distanţă de cel puțin o generație.

Unul din susținătorii vehemenți ai „neseriozității” poporului român este istoricul Lucian BOIA. Mulți mă acuză de faptul că i-am citit majoritatea cărților. Sunt chiar interesante. Simt însă nevoia de a cunoaște la fel de bine ceea ce este perceput ca fiind antiromânesc, așa cum cunosc elementele proromânești din literatura contemporană. Din păcate, se pare că modernitatea se află într-o etapă antinațională, antivalorică şi antireligioasă. Vectorii aflați în spatele celor trei caracteristici, sunt tocmai aceia care au provocat indirect o primă fază a prăbușirii civilizației euroatlantice (occidentale) – fapt care denotă că aceste intenții (antinaționale, antivalorice şi antireligioase) își trăiesc propriul eșec. Şi-au demolat propria lor construcție. Corect spune zicala: fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar finalul capitalismului l-ar putea constitui propriul imperialism dus la ridicol. Cert este că generația noastră va prinde începutul declinului occidental, nu obligatoriu şi un sfârșit concret al său.

LA 23 AUGUST 1944, AM ÎNTORS ARMELE. OARE A FOST CHIAR O TRĂDARE?

În cartea intitulată „De ce este România altfel”, istoricul Lucian BOIA evidențiază la un moment dat faptul că poporului român îi lipsește onoarea. Mai precis, în capitolul intitulat „Cum rămâne însă onoarea?”. Lipsa de onoare la un popor este un element cu o dimensiune malefică doar parțială, nu radicală. La nivel istoric, chestiunea de onoare a făcut diferența între a continua să exiști ca individ sau ca stat și a dispărea poate pentru totdeauna. Autorul scrie: „La 1914, România era aliată cu Austro-Ungaria și Germania. În 1916, a declarat război Austro-Ungariei și Germaniei. În 1918 a încheiat pace separată cu acestea și tot în 1918, câteva luni mai târziu, a redeschis ostilitățile împotriva lor. În perioada interbelică a fost aliată cu Franța și Marea Britanie. În 1941, a intrat în război alături de Germania. În 1944 a întors armele împotriva Germaniei (…)”. Da, „În 1944 a întors armele împotriva Germaniei” şi părerea mea este că foarte bine a făcut. Iar data de 23 august nu a fost deloc întâmplătoare. A fost un act de trădare genială. De ce? Tot la 23 august dar în 1939, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă semnau la Moscova așa-zisul „Pact Hitler-Stalin” sau „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Un pact de neagresiune, jucat pe teritoriile şi soarta unor țări mici printre care şi România. Mai mult, Dictatul de la Viena din august 1940, sau „Al doilea arbitraj de la Viena” cum i se mai spune, a fost determinat şi impus tocmai de către Germania Nazistă, cea cu care aveam să ne aliem în scurt timp prin „Pactul tripartit”. România a fost silită astfel să transfere Ungariei peste 40.000 de km pătrați din Transilvania după ce anterior îi cedase URSS alte teritorii – dragă Doamne, eliberate în timpul campaniei ulterioare a Axei (dar cine a semnat anterior pentru ruperea din România a acelor teritorii? Da! Chiar Berlinul). Aceasta doar pentru că Germania nazistă dorea ca în perioada ’39-’40 să „păstreze pacea în regiune”, existând şi alte interese de natură economică şi strategică.

ÎNCHEIERE

În ambele cazuri (Pactul din ʼ39 şi Dictatul din ʼ40), România a fost ciopârțită teritorial, etnic şi moral ca efect al jocului celor mari. Răzbunarea noastră – poate nesemnificativă cum a fost ea la acea vreme – o consider a fi cât se poate de la locul ei. A fost 23 august 1944.

Despre ce statornicie sau nestatornicie vorbim aici? Întreaga istorie a umanității este realmente un lanț de conflicte, împăcări, tratate, alianțe, trădări, întoarceri de arme, schimbări de optici, victorii şi înfrângeri, care se repetă sub forme şi contexte diferite, urmând cumva aceleași principii de fond. Facem parte din această istorie.

Posibilitățile pe care le au, căile strategice, precum şi scenariile pe care le pot urma statele mici în cadrul marilor alianțe militare, sunt tratate excelent şi detaliat în cartea istoricului american Larry L. WATTS, intitulată „Aliați Incompatibili – România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich” apărută la București în 2014 sub Editura RAO. Textul respectiv a plecat chiar de la teza de doctorat a autorului, adaptată sub formă publicistică şi pe înțelesul tuturor. Același autor a mai scris două cărți pe care le consider extrem de valoroase şi edificatoare pentru cei ce doresc să înțeleagă în profunzime problemele României în relația acesteia cu Moscova după anul 1945, într-o cu totul altă perspectivă şi o altă abordare decât cea cunoscută de majoritatea dintre noi. Acestea sunt: (i) Ferește-mă Doamne de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, 2012, 795 de pagini; (ii) Cei dintâi vor fi cei din urmă – România la sfârșitul războiului rece, Editura RAO, 2013, 700 de pagini.