Lucian Boia

Lucian Boia, Cum s-a românizat România, București, Editura Humanitas, 2015, 139 pagini

Un articol de Iona Bolovan – Fundația Culturală Română

Recitind recent o carte de eseuri a istoricului Lucian Boia, De ce este România altfel? (București, Editura Humanitas, 2012) și comparând-o cu cea pe care o supunem în rândurile de față unei analize critice, am constatat că ambele încep pe același ton, cu o afirmație/lamentație despre aparenta unicitate a românilor și a României. În culegerea de eseuri din 2012 autorul scria: „Țările și națiunile sunt diferite. Asemănătoare și diferite. România intră și ea, firește, în acest joc al asemănărilor și deosebirilor. Nu cumva este totuși și mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană?“ (pag. 5).

România nu s-a românizat altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat, polonizat și francizat Ungaria, Germania, Polonia, Franța ș.a.

În volumul din 2015 pe care îl recenzăm, istoricul bucureștean afirmă:

„Fiecare popor își are propria experiență cu «ceilalți». Puține însă în asemenea măsură și cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» și multă vreme vag structurată, actualul spațiu românesc a cunoscut o diversitate de dominații politice și de infuzii etnice și culturale“ (pag. 5). De aceea, în opinia noastră, ambele lucrări sunt realizate într-o manieră care poate induce nu doar specialiștilor, ci și publicului larg, ideea că românii sunt unici nu doar la modul firesc, așa cum fiecare națiune e diferită în raport cu vecinii ei, ci sunt mai degrabă unici în sens negativ, cultivând mult mai constant, în comparație cu alte popoare, trăsături de caracter sau comportamente blamabile.

Se pare că românii, în viziunea profesorului Lucian Boia, ar fi mai damnabili decât mulți alții, fiind „campionii“ unor manifestări care-i particularizează nu doar când vine vorba de trecutul lor, ci și în prezent. Deoarece competențele noastre, ca istoric și specialist în devenire pe teme de demografie istorică, sunt limitate la o perioadă cronologică nu foarte largă, iar tematic interesul nostru profesional se rezumă la câteva domenii ale istoriei moderne și contemporane, vom lăsa în seama altor colegi să analizeze cum se reflectă trecutul recent în lucrarea domnului Boia și să se pronunțe dacă, într-adevăr, românii (cei mulți și, bineînțeles, elitele lor) sunt cei mai de condamnat între popoarele lumii.

La această subtilă insinuare a domnului Lucian Boia, cum că românii și România ar fi „oaia neagră“ a Europei, demonstrație pe care autorul o conduce cu abilitate și, uneori, chiar cu argumente credibile la prima vedere înspre o conturare a imaginii negative a concetățenilor noștri și a statului român, ne permitem să formulăm și un alt răspuns, poate nu ultimul într-o paradigmă discutată pe larg acum mai bine de două decenii de Francis Fukuyama. Astfel, credem cu toată convingerea și vom încerca să aducem în sprijinul tezei noastre suficiente dovezi care să arate că românii nu au fost nici mai răi și nici mai buni, că nu sunt mai altfel decât maghiarii, germanii, polonezii, francezii etc., după cum nici România nu s-a românizat altminteri decât s-au maghiarizat, germanizat, polonizat și francizat  Ungaria, Germania, Polonia, Franța ș.a.

Pentru început, vom face câteva remarci cu caracter general asupra volumului Cum s-a românizat România, pentru ca apoi să reluăm critic diferite aspecte controversate sau prezentate unilateral, dacă nu chiar tendențios, de către autorul cărții recenzate.

Din punct de vedere metodologic, istoricul Lucian Boia apelează din când în când la comparatism, mai ales atunci când are la îndemână exemple de comportamente ale altor popoare ce nu par a fi „nocive“ din perspectiva „corectitudinii politice“, corectitudine pe care o și invocă la pagina 8. De fiecare dată însă când românii (individual sau colectiv) au comis fapte mai mult sau puțin reprobabile, domnul Boia dă dovadă de amnezie, lăsând impresia că numai românii au putut fi capabili în istorie de atitudini și fapte situate la sau dincolo de limita umanității. Elocvent în acest sens este faptul că abia la pagina 40 a cărții (deci după aproape o treime din lucrare) profesorul bucureștean invocă o primă comparație între români și alte națiuni, în contextul în care tratează politica dusă de Spiru Haret în domeniul învățământului pentru formarea viitorilor cetățeni care trebuiau să cunoască limba română și să dovedească atașament față de țară, comparând acest efort cu Kulturkampf-ul inițiat în cel de-al doilea Reich de cancelarul Bismarck în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Apoi, comparativ cu culegerea de eseuri De ce este România altfel?, cartea de față are un aparat critic aparent îndestulător, cu multe pagini în care, la nivelul notelor de subsol, se fac trimiteri la literatură de specialitate și fonduri arhivistice, ceea ce-i conferă un statut de lucrare științifică, nemaifiind doar o sumă de eseuri, precum alte lucrări ale domniei sale.

Adevărul istoric este mistificat fie prin necunoașterea surselor de documentare minimale, fie prin ocultarea izvoarelor.
Vom trece în revistă în continuare câteva dintre afirmațiile și interpretările istoricului Lucian Boia din cartea recenzată față de care ne situăm pe poziții opuse. Astfel, un prim enunț pe care dorim a-l amenda este cel conform căruia „odată cu afirmarea ideologiei naționale, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc și de a se «scutura», pe cât posibil, de străini… După ce se aflaseră atâta vreme sub dominația sau sub influența altora, românii simțeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăște persistentul naționalism românesc, cu latura lui pronunțat «etnicistă» și religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic și de preferință ortodox)“ (pag. 7-8).

În primii ani ai secolului XX, președintele SUA Theodore Roosevelt Jr. i-a avertizat pe conaționalii săi că se produce o crimă împotriva clasei conducătoare americane, constituită din protestanți anglo-saxoni. Creșterea diferențelor de natalitate între negri și albi, precum și pericolul galben ce venea din Orient ca urmare a unei imigrații constante și masive de asiatici după 1880 amenințau să submineze, în opinia lui, bazele puterii SUA. Președinele i-a implorat pe nativii americani (cei albi, de regulă protestanți și care făceau parte din middle class) să se mobilizeze demografic, să aibă cât mai mulți copii. Oare nu cumva președintele, care vorbea evident în numele multor cetățeni, voia și el un stat numai pentru americani, în înțelesul de americani puri, adică albi, de preferință descendenți ai anglo-saxonilor și protestanți din punct de vedere confesional?

Dacă în patria democrației cel mai înalt oficial al SUA se exprima în acești termeni, de ce sunt de condamnat românii că voiau o Românie a lor?

Vorbind despre românii transilvăneni care au emigrat în Vechiul Regat înainte de Unirea din 1918, domnul Boia se află într-o mare eroare atunci când susține că „istoricul e astfel lipsit de posibilitatea de a stabili – altfel decât cu mare aproximație – numărul românilor transilvăneni (deloc mic) care trecuseră în România“ (pag. 15). Dacă dânsul nu cunoaște sursele statistice privitoare la Transilvania, putea să facă un efort minim de documentare sau să întrebe un cunoscător într-ale istoriei Transilvaniei și ar fi putut afla că măcar pentru perioada 1899-1913, adică atunci când a avut loc cel mai masiv proces de emigrare din provincie peste Carpați către România sau în alte țări, avem la îndemână un valoros izvor statistic elaborat de către autoritățile maghiare (Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozat, vol. 67, Budapest, 1918). În acest util volum, la paginile 30-31 găsim situația emigranților din Transilvania către România, emigranți care au declarat limba română ca limbă maternă, clasificați pe comitate, iar numărul lor total se ridică la circa 170.000 numai pentru intervalul 1899-1913. Prin urmare, iată cum, de la bun început, domnul Lucian Boia reușește să mistifice adevărul istoric fie prin necunoașterea surselor de documentare minimale pentru un aspect sau altul tratat în paginile cărții (chiar dacă în astfel de numeroase privințe domnia sa enunță sentințe definitive, ceea ce îl descalifică între specialiști), fie prin ocultarea izvoarelor de a căror existență în istoriografia românească sau universală ar trebui să fie conștient.

*Cu acest prilej îi facem cunoscut distinsului istoric bucureștean faptul că volumul menționat anterior este disponibil atât în bibliotecile clujene, cât și în cele budapestane, și el este o mină valoroasă de date statistice despre fenomenul emigrării din Transilvania între 1899-1913 (inclusiv numărul celor care s-au întors din Vechiul Regat sau din America, nivelul socio-profesional al emigranților, distribuția lor pe sexe etc.).

Este extrem de grav cât de ușor se joacă cu cuvintele și cu insinuările domnul profesor Lucian Boia!

Vorbind despre compoziția etno-confesională a Bucureștiului, domnul Boia se „minunează“ de faptul că, la 1899 și 1912, românii reprezentau numai 65,54%, respectiv 70% din populația totală a capitalei. Sunt accesibile date statistice privind alte capitale europene de la cumpăna celor două secole și ar fi interesant pentru domnia sa să ia în considerare astfel de exemple pentru a descoperi că în alte orașe-capitală din Europa vremii lucrurile stăteau la fel. Dar oare, azi, câte procente mai reprezintă londonezii veritabili din populația totală a Londrei? Autorul se contrazice pe el însuși de la o pagină la alta:

„Plafonul străinilor e atins spre 1900, la capătul câtorva decenii de intensă modernizare a țării, și îndeosebi a segmentului citadin. Nevoia de persoane calificate, în cele mai diverse domenii, înregistrează un maximum în această perioadă, așa că numeroși străini își găsesc un rost în România. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, majoritatea medicilor erau străini“ (pag. 20-21). Numai că la pagina următoare, istoricul descoperă că la 1899, din  368 medici câți erau înregistrați la recensământ, un număr de 277 (75,27%) erau români!!

În finalul subcapitolului „Români și străini“, autorul precizează că „la 1900 România se afla pe locul 2 în Europa în ceea ce privește procentul străinilor stabiliți în țară: 79 la 1.000 de locuitori“, la mare distanță situându-se țări precum Danemarca, Belgia, Franța, Austria etc. „Se dovedește astfel marea atractivitate pe care o prezenta România în epocă“ (pag. 23-24). De acord cu profesorul Boia. România, care intrase decisiv după 1859 pe drumul modernizării, avea nevoie de forță de muncă înalt calificată, de specialiști în varii domenii. Potrivit însă mecanismului „pull and push“ care reglează fenomenul migratoriu, în categoria „pull“ trebuia să intre mai mult de un singur factor pentru a stimula o așa emigrare consistentă spre România: și nu doar una a specialiștilor foarte necesari în dezvoltarea țării, ci și o emigrare a unor categorii socio-profesionale cu studii medii sau chiar modeste, ca să nu vorbim de oameni simpli care au găsit un cămin potrivit pe pământul Țărilor Române. Aici credem că se putea invoca tradiționala ospitalitate românească, atestată cel puțin în epoca modernă de foarte mulți călători prin spațiul românesc.

Fără toleranța cu care i-au tratat de cele mai multe ori autoritățile, dar și românii de rând, pe străinii imigranți, fără sentimentul că vor trăi în siguranță și bună pace aici, ar mai fi rămas atât de mulți străini în România? Cu siguranță nu, iar acest aspect merită evidențiat, chiar dacă el pare să-i scape domnului Boia.

Tratând problema Dobrogei și a structurilor demografice din acest ținut la 1878, când acest teritoriu a revenit în componența României, domnul Lucian Boia emite interpretări cel puțin controversate, dacă nu chiar periculoase, mai ales în contextul contemporan al amenințărilor pe care Statul Islamic le face la adresa democrațiilor europene și nu numai: „Deși, cum spuneam, cifrele sunt foarte nesigure, se poate considera că, la 1878, musulmanii, turci și tătari, alcătuiau o majoritate. În logica de astăzi, Dobrogea, inclusiv partea din sud care i-a revenit Bulgariei, s-ar fi putut constitui într-un stat aparte, cu profil predominant islamic (așa cum s-au petrecut lucrurile recent în Bosnia și în Kosovo)“ (pag. 26). Rămâi pur și simplu perplex în fața unui asemenea scenariu care este mai degrabă de domeniul cliometriei decât al istoriei! Oricum, la o asemenea afirmație periculoasă nu credem că vom avea reacții în România, și la fel de puțin probabilă e o ripostă a autorităților din Bulgaria, tot atât de (potențial) afectate de acest scenariu elucubrant al istoricului bucureștean!

Oare domnul profesor Boia nu cunoaște istoriografia italiană sau pe cea germană?
În primul subcapitol al celui de-al doilea capitol, domnul Lucian Boia abordează problema statului național unitar din perioada interbelică și se „minunează“ cum a fost posibilă înscrierea sintagmei de stat național unitar în Constituția din 1923, atâta vreme cât românii reprezentau numai 71,9% din populația totală a României (pag. 53)! La acest subcapitol, ca la multe altele unde ar fi putut să arate că România nu a fost mai altfel decât alte țări, ne simțim obligați să invocăm câteva exemple din alte state vecine. Astfel, la recensământul din 1931, polonezii reprezentau 68,9% din populația Poloniei, cehii și slovacii erau, la 1930, doar 66,2% din populația totală a Cehoslovaciei. Desigur, Ungaria prezenta o situație mai omogenă, în condițiile în care maghiarii constituiau 92,1% din populația totală, asta și pentru că Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 a lăsat acestora aproximativ acel teritoriu ce se suprapunea peste granițele blocului etnic din Ungaria propriu-zisă(1). Într-o manieră subtilă, dar vizibil malițioasă, autorul se oprește asupra modului în care o bună parte din istoriografia românească a prezentat formarea statului național unitar român ca pe ceva de la sine înțeles. Ce este greșit în asta? Oare domnul profesor Boia nu cunoaște istoriografia italiană sau pe cea germană? Ne îndoim, fiindcă domnia sa, preocupat de decenii bune de istoriografia românească și universală, a fost prezent multă vreme, și înainte de 1989, la manifestări științifice în afara României, și a luat contact direct cu istoriografiile occidentale în care se pot identifica pentru scrierile istorice din secolele XIX-XX aceleași trenduri ca și la români!

Încercând să formuleze o sentință nu doar asupra caracteristicilor demografice ale României interbelice, ci și asupra modului de funcționare al acesteia, istoricul bucureștean susține într-un mod generalist, simplificând lucrurile nepermis de mult, că „România Mare preia filozofia centralizatoare a Vechiului Regat; nici vorbă de acceptarea individualităților regionale“ (pag. 54).

Putem fi de acord până la un punct cu atare afirmație, dar ce ne facem când în materie de jurisprudență, bunăoară, aflăm că doar Ion Antonescu a vrut să unifice cu adevărat legislația a ceea ce mai rămăsese din România Mare? Codul Civil Austriac a rămas în vigoare în Transilvania în bună măsură până în anul 1943!!! Codul Civil românesc a început să se aplice în Transilvania abia la data de 15 septembrie 1943, în temeiul Legii nr. 389 din 22 iunie, același an(2). Desigur că putem invoca multe alte exemple care vin la extrema cealaltă a unui centralism sufocant, a cărui prezență în practica politică și administrativă a României reîntregite nu poate fi negată, fiindcă și azi ne lovim adeseori de el. Doar că nu e corect numai să acuzăm… Autorul admite pe bună dreptate că, în general, peste tot în lume soarta demografică a minorităților are cam același traiect, că „națiunea macină minoritățile și tinde spre omogenizare; să nu fim ipocriți și să ne prefacem că doar în România lucrurile s-ar petrece altfel“. O carte nu tocmai recentă(3), dar extrem de actuală prin analizele făcute și prin concluziile ei, ne arată că și în alte spații europene lucrurile au mers în aceeași direcție, fie că este vorba de secolul al XIX-lea, al „naționalităților“, fie că este vorba de secolul XX, al „extremelor“.

La finalul aceluiași subcapitol, istoricul bucureștean nu ratează ocazia de a arunca săgeți  spre una dintre sintezele cele mai recente de Istoria Transilvaniei, apărute sub egida Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca. Realizare de excepție, după unele recenzii apărute în țară și străinătate, sinteza în 3 volume de Istoria Transilvaniei (tipărită între 2003-2008 în limbile română și engleză) însumează aproximativ 1500 de pagini și a fost coordonată de acad. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András, cu un larg colectiv format din specialiști români, maghiari, germani și evrei. După știința noastră, e vorba de un proiect unic în România, Ungaria, Germania sau Austria. Autorii s-au străduit să reconstituie sine ira et studio istoria acestei părți de țară din antichitate până la unirea Transilvaniei cu România. Intenția autorilor a fost în primul rând să reconstituie evenimentele mai importante ce au marcat trecutul provinciei, ferindu-se de interpretări care au suscitat decenii sau chiar secole la rând polemici aprinse între istoriografiile română, maghiară sau germană. Aceasta nu înseamnă că au făcut abstracție de existența lor, însă au căutat punctele de legătură, elementele comune, ceea ce i-a unit întâi și întâi pe locuitorii Transilvaniei, fie ei români, maghiari, germani etc. Nu au fost ocolite, firește, nici diferențele, diferendele și conflictele, însă abordarea lor s-a făcut fără ostentație, cu înțelegere pentru specificul fiecăruia, dar și cu dorința de echilibru și obiectivitate. E adevărat că această lucrare, precum și sinteza elaborată de subsemnatul și acad. Ioan-Aurel Pop în anul 2013 se opresc la Unirea din 1918, conținând doar scurte evaluări privind destinul Transilvaniei în cadrul României. Pentru a răspunde la interogația pusă de domnul Boia dacă aceasta a însemnat pentru Transilvania „sfârșitul istoriei“, ne îngăduim să-i răspundem istoricului bucureștean cu o interogație: oare faptul că domnia sa a publicat o carte despre germanofilii din România înainte și în timpul Marelui Război înseamnă că nu au existat și alte tabere? Germanofilii erau cu siguranță o minoritate în câmpul vieții politice și publice românești, în schimb antantofilii dominau spațiul public și au fost majoritari (și) în vara anului 1916. Probabil că domnul Boia lucrează și la o astfel de carte despre antantofili, după cum și noi, la Cluj, lucrăm la o extindere a sintezei de istoria Transilvaniei spre perioadele interbelică și postbelică. Cândva, le va veni rândul acestor proiecte individuale și colective și ne vom publica fiecare ce avem restant…

Istoricul recenzat lansează alte câteva afirmații, dacă nu elucubrante, cel puțin șocante
O amplă analiză a comportamentului integrator al autorităților față de minoritari și a tendințelor centrifuge ale acestora relevă complexitatea perioadei interbelice nu doar la noi, ci și în alte părți ale Europei. Invocând imixtiunea statului român în problemele identitare ale minorităților și exemplificând cu „ajutorul“ dat de acesta germanilor sau evreilor maghiarizați înainte de 1918 să își redescopere identitatea, domnul Boia ajunge să-i deplângă numai pe maghiari, uitând însă să găsească cuvinte de compasiune pentru slovacii, șvabii, evreii sau românii maghiarizați în secolele următoare: „într-adevăr, o bună parte dintre unguri aveau diverse alte origini, mai apropiate sau mai îndepărtate, ceea ce nu-i împiedica însă de a fi devenit totuși unguri; în mod corect, s-ar fi cuvenit ca fiecare individ să aibă dreptul de a decide în privința propriei identități“ (pag. 71). Dar oare românii din Transilvania au avut întotdeauna ocazia să decidă asupra propriei identități? După mijlocul secolului al XIV-lea, prin măsurile regelui Ludovic I, din 1366, era încurajată tot mai mult apartenența la nobilimea de religie catolică, astfel că treptat românii dispar din Adunările de stări ale Transilvaniei și vor fi tot mai marginalizați politic și social. Acest lucru se va desăvârși mai târziu, la 1437, prin fraterna unio și, în secolul XVI, prin unio trium nationum. După Reforma religioasă de la mijlocul secolului al XVI-lea, în Transilvania a fost instituită toleranța religioasă, pentru prima dată în Europa fiind recunoscute într-un stat ca oficiale confesiunile romano-catolică, calvină, luterană și unitariană, acestea fiind îmbrățișate aproape în exclusivitate de către maghiari, secui și sași. Din păcate, românii, și prin religia lor ortodoxă, rămâneau pe dinafara sistemului celor trei națiuni (stări politice) privilegiate și a celor patru religii recepte, condiția lor în Transilvania fiind una de inferioritate politică, economică și culturală. Nu întâmplător, o bună parte a elitei românești, dar uneori și oamenii simpli au emigrat, trecând la sud și la est de Carpați în statele românești Moldova și Țara Românească, unde au putut să se afirme neîngrădiți pe toate planurile și să-și păstreze identitatea românească prin intermediul confesiunii lor ortodoxe. Tot atât de adevărat este și faptul că o mică parte a nobilimii românești, câtă a mai supraviețuit după tentativele regalității maghiare de catolicizare din secolele anterioare, a îmbrățișat pe alocuri una dintre noile confesiuni reformate (prin Țara Hațegului, în Maramureș, Chioar etc.).
Un cititor mai puțin avizat poate rămâne perplex…
… înspre finalul subcapitolului „Românizarea prin școală“ din cauza asocierilor periculoase făcute de domnul Lucian Boia și a interpretărilor tendențioase ale domniei sale, care nu țin cont de spiritul și terminologia vremii, inducând concluzii false despre oameni importanți ai științei și vieții publice românești, profesioniști onești apreciați până și de străini (numai autorul recenzat pare, în această carte, să nu știe cât de democratic și umanist s-a comportat personajul incriminat).

Astfel, prezent la 19 noiembrie 1935 la Casa Școalelor, la o consfătuire legată de rezultatele procesului de sprijinire a minorităților deznaționalizate înainte de 1918 pentru a-și regăsi și a-și fortifica identitatea, dar și pentru a învăța limba română, renumitul statistician Sabin Manuilă, directorul Institutului Central de Statistică ar fi spus (subliniem deliberat aceste cuvinte, fiindcă domnul Boia NU ne indică sursa folosită după ce redă două citate din discursul lui Sabin Manuilă, lucru elementar pe care îl află studenții de la Istorie în primele zile de școală: „Sunt două regiuni și două probleme distincte, spune el: granița de vest și secuimea. Abordările trebuie să fie diferite. «Problema Graniței de Vest este purificarea acestei granițe pe o zonă de 100 km, și nu se poate face decât prin extirparea elementului unguresc.» Va trebui colonizată zona, chiar prin schimb de populație, aducând români din Ungaria. Sună crud și, cel puțin din perspectiva actuală (știind unde aveau să ducă asemenea îndemnuri), foarte îngrijorător: purificare, extirpare… Pe de altă parte, continuă Manuilă, «atitudinea față de secui să fie mai conciliantă, căci va aduce, după cum e firea acestora, mai înclinată spre ce-i românesc, o asimilare treptată, cu asentimentul lor. Nu trebuie o politică de agresiune, ci de asimilare pacifică». Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară. Să ținem seama, desigur, de distanța de la vorbe la fapte; lucrurile, în ceea ce-i privește pe unguri, n-aveau să se petreacă așa“ (pag. 75). Este extrem de grav cât de ușor se joacă cu cuvintele și cu insinuările domnul profesor Lucian Boia! Cred că domnia sa este conștient de faptul că sugerează, într-un mod intenționat confuz, niște lucruri grave despre Sabin Manuilă pe care chiar dânsul l-a caracterizat drept un „remarcabil profesionist, dar și naționalist ardelean“ (pag. 74-75).

Probabil domnul Boia nu avea cum să escamoteze profilul profesional de excepție al acestui savant și susținător al instituțiilor demografiei românești interbelice, dar un defect tot trebuia să-i găsească pentru a diminua importanța operei sale, și atunci l-a caracterizat drept naționalist ardelean. Ce înțeles acordă acestui termen domnul Boia, nu știm. Ce conotații abominabile legate de acest „naționalist ardelean“ ne lasă să gândim istoricul bucureștean? Oricum, fraza domniei sale este fără echivoc în ceea ce-l privește pe remarcabilul demograf arădean. Termenul folosit de domnul Boia, cel de „ardelean“, nu este potrivit, Sabin Manuilă s-a născut la Sâmbăteni, lângă Arad, a făcut studiile universitare la Budapesta, a profesat ca medic și asistent universitar doar câțiva ani la Universitatea din Cluj și apoi, după o bursă în SUA, a devenit la scurt timp, începând cu 1927, bucureștean, ocupând mai multe funcții în administrația centrală a țării. Prin urmare, domnul Boia ar trebui să fie mai atent la nuanțele cuvintelor pe care le folosește, „ardelean“ nefiind tocmai atributul just pentru Sabin Manuilă. Desigur, admitem că el s-a străduit prin opera științifică, prin munca de organizare a sistemului medical și a demografiei românești să îmbunătățească nivelul de trai al populației din România, să-i confere demografiei și statutul de armă de luptă contra revizionismului maghiar, și nu numai. Atât în timpul războiului, cât și în perioada pregătirii documentației istorice, statistice și etnografice pentru Conferința de Pace de la Paris, Sabin Manuilă și-a folosit expertiza științifică ca un adevărat militant pentru drepturile națiunii române. Probabil că atunci, și nu este exclus ca și în prezent (deși nu mai este printre cei vii din 1964, când a decedat la New York), personalitatea și competențele științifice ale lui Sabin Manuilă să fi deranjat multă lume. Prin țările din jurul României și nu numai… Și poate că astăzi unii dintre cei deranjați sunt interesați să-l denigreze și să arunce, direct sau prin interpuși, cu noroi într-un om căruia poți să-i pui în cârcă multe acuzații, dar nu și pe aceea de a fi imaginat exterminarea maghiarilor, a evreilor ș.a.m.d. De aceea, fraza domnului Boia, pe care o reluăm în continuare, ni se pare izvorâtă nu din ignoranță, ci mai degrabă din cu totul alte rațiuni: „Oricum, extirpare sau asimilare, maghiarii urmau să dispară“. Oare domnul Boia nu știa că Sabin Manuilă a angajat fictiv la Institutul Central de Statistică (după 1940) sute de intelectuali evrei pentru a-i proteja, pentru a nu fi trimiși în lagărele de muncă forțată de la CFR, la fortificații din jurul Capitalei sau în alte locuri în care ar fi îndurat umilințe și privațiuni? Sau că același Sabin Manuilă a ajutat un număr mare de familii evreiești din București, Arad etc. să-și salveze parțial sau integral bunurile de avântul românizării averilor, proces declanșat în acei ani tulburi ai războiului? Există în fondul personal Sabin Manuilă de la Arhivele Naționale suficiente documente în acest sens. Oare atât de inuman să fi fost în timp de pace, în 1935, Sabin Manuilă încât să conceapă eliminarea fizică a maghiarilor de pe granița de vest, și atât de uman în vremurile excepționale de război și dictatură? Credem  că domnul Boia avea obligația morală de a explica faptul că termenul de extirpare, utilizat probabil de Manuilă, avea în epocă înțelesul de dislocare teritorială, și nicidecum înțelesul insinuat în carte, de exterminare a minoritarilor unguri! Oare ar mai fi fost primit Sabin Manuilă în SUA după 1947, când a reușit să scape din România pe cale să devină comunistă și chiar să devină consultant al Biroului pentru recensământ al acestei țări dacă ar fi gândit și acționat în felul pe care îl descrie fără nicio remușcare domnul Boia? Am publicat în urmă cu foarte mulți ani un document elaborat sub conducerea lui Sabin Manuilă în toamna anului 1941, după destrămarea României Mari, și aici erau creionate câteva idei în legătură cu posibila omogenizare etnică a României prin soluția schimbului total și obligatoriu de populație cu țările vecine. De altfel, România și Bulgaria, în urma acordului de la Craiova din septembrie 1940, au trebuit să pună în practică acest principiu al schimbului reciproc de populație. Era, la vremea respectivă, o variantă relativ rezonabilă de a soluționa problemele cu care se confruntau statele în raport cu minoritățile centrifuge și ea a fost pusă în practică încă din 1923 sub controlul Ligii Națiunilor de către Turcia, Grecia și Bulgaria, ca urmare a tratativelor de la Lausanne! După al Doilea Război Mondial, în perioada 1945-1948, state precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria sau Iugoslavia au expulzat într-o manieră uneori brutală milioane de germani, cu acordul și uneori la instigarea democrațiilor occidentale. România, din fericire, NU a recurs la acest lucru. E adevărat că, din ianuarie 1945, așa cum s-a întâmplat și în alte țări din Europa Centrală, câteva zeci de mii de germani adulți, mai cu seamă bărbați, au fost duși pentru câțiva ani la muncă silnică în URSS. Totuși, pot oare fi puse pe picior de egalitate politica unilaterală de dezrădăcinare forțată a mai multor milioane de germani din țările menționate anterior și planurile teoretice ale lui Manuilă de schimb total și obligatoriu de populație cu țările vecine, făcut sub controlul Ligii Națiunilor sau al altor organizații internaționale, pe baza unor acorduri bilaterale și cu pregătire prealabilă?

Comentând revenirea Transilvaniei de Nord-Vest (nu a Ardealului de Nord cum scrie domnul Boia, fiindcă teritoriul cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena nu era numai din Ardeal, din el făceau parte zone întinse din ceea ce specialiștii numesc Crișana, Sătmar, Maramureș – sau mai pe scurt Partium, Ardealul având o altă conotație geografico-administrativă și istorică!) la România în martie 1945, istoricul recenzat lansează alte câteva afirmații, dacă nu elucubrante, cel puțin șocante: „Revenirea Ardealului de Nord între frontierele României, act de pură dreptate potrivit interpretării românești, a fost o decizie asupra căreia puterile victorioase în război au căzut de acord după destule ezitări. Fapt este – detașându-ne de intrepretările simpliste – că și maghiarii, nu numai românii, pot invoca drepturi asupra Transilvaniei“ (pag. 96)! Fie și numai pentru această declarație/interpretare, cred că lucrarea de față a domnului profesor Boia trebuie tradusă în maghiară, engleză, germană și în alte limbi. Asta, pe cât posibil, în România și, de ce nu, cu sprijinul unor programe de finanțare a traducerilor și de tipărire a cărților subvenționate de către statul român, așa cum nu de puține ori s-a întâmplat în ultimul deceniu ca Ministerul Culturii ori Institutul Cultural Român, condus la vremea respectivă de eseistul Horia-Roman Patapievici, să finanțeze cărți și proiecte care aduceau deservicii culturii românești și intereselor fundamentale ale României.

Cine este curios poate lua lista editurilor finanțate în ultimii 10 ani de Ministerul Culturii și va avea surpriza să constate că au fost ani în care proporția editurilor maghiare care au beneficiat de subvenții de editare a fost cu mult, nefiresc de mult, peste ponderea etniei maghiare în cadrul populației țării sau peste procentul editurilor maghiare în ansamblul caselor de editură din România! Ca să nu mai vorbim de scandalurile legate de anumite proiecte ale ICR care au stârnit suficiente valuri și nu fac obiectul prezentei recenzii. Trecând într-un registru mai grav, sperăm totuși ca prezenta lucrare a istoricului bucureștean să nu fie tradusă și publicată cu finanțare de la bugetul țării noastre. Din nefericire pentru autor, documentarea insuficientă sau preluarea ad hoc și fără filtrul analizei critice a unor informații din literatura de specialitate, fără să fie consultate și lucrări care oferă o altă viziune asupra istoriei contemporane, au condus la comiterea unor greșeli de datare și interpretare care ocultează adevărul istoric. Astfel, distinsul istoric Boia confundă anul în care a dispărut Regiunea Autonomă Maghiară și s-a revenit în România, din punct de vedere administrativ, la împărțirea în județe: nu în 1966, cum apare la pagina 105 a cărții, s-a apelat la această fomulă, ci în anul 1968, tot așa cum faptul că se vorbește la pagina 111 de populația românească „la 1966, în orașele județului Bihor“ demonstrează același lucru, cunoașterea superficială a istoriei contemporane a țării noastre.

Cu toate acestea, istoricul bucureștean își permite să emită sentințe definitive și să facă unele caracterizări tendențioase asupra unor personalități și evenimente istorice. Mai grav însă este că, încercând să deplângă soarta minorității maghiare din România, cu o empatie ce depășește limitele firescului, domnul Boia afirmă în necunoștință de cauză, reușind să și confunde denumirile corecte, că „la Universitatea Babeș-Bolyai, profesorii maghiari sunt nevoiți să predea în română, în maghiară se mai țin doar cursurile de la Facultatea de Limbă Maghiară“ (pag. 108). În primul rând, domnul Boia trebuie să știe că la Universitatea Babeș-Bolyai nu a funcționat o Facultate de Limbă Maghiară, ci la Facultatea de Filologie (sau de Litere, cum este denumită mai recent) a existat și continuă să existe un program de licență în limbă maghiară, unul de etnologie în limba maghiară etc. Chiar și în ultimul deceniu de existență al regimului naționalist, în care Ceaușescu a exacerbat (uneori și la provocările Budapestei) discursul naționalist, iar drumul spre o politică pur românească, cum scrie domnul Boia la pagina 106, era larg deschis, la Universitatea Babeș-Bolyai au existat programe de studii de licență unde s-a predat complet (și pe alocuri preponderent) în limba maghiară. Înainte de a arăta câteva date statistice din arhiva Universității Babeș-Bolyai, invocăm aici o situație pe care am trăit-o personal. În anul universitar 1982-1983, la Facultatea de Istorie și Filozofie de la Universitatea Babeș-Bolyai, secția Istorie-Filosofie, în anul I erau înscriși, după concursul de admitere, 18 studenți români și doi maghiari. Cei doi colegi maghiari au făcut INTEGRAL în limba maghiară toate cursurile din acel an, cu o singură excepție, respectiv cursul de Istoria Veche a României, susținut la acea vreme de reputatul istoric Hadrian Daicoviciu. La secția de Filozofie-Istorie erau, din câte îmi amintesc, cinci sau șase studenți maghiari, care, la rândul lor, au audiat toate cursurile în limba maghiară, cu excepția celui deja menționat. Un coleg maghiar de la această secție nu a promovat examenul la această disciplină și m-a rugat să-i împrumut o carte pe care eu o cumpărasem de la anticariat pentru (acest) curs. Cartea se numea Dacii și era scrisă de Hadrian Daicoviciu. Firește că la sesiunea de restanțe colegul maghiar (ca și alți colegi români ce nu promovaseră vara) a luat examenul și a putut trece în anul II. Când am revenit din vacanță la Cluj și i-am cerut cartea, acesta, senin, mi-a răspuns amuzându-se că, după ce a trecut examenul la profesorul Hadrian Daicoviciu, a pus-o pe foc. Adică o carte a fost aruncată pe foc fiindcă un student, de această dată maghiar, nu promovase vara examenul (și nu a fost unicul student, maghiar sau român, care nu promovase în 1983 sau în alți ani anteriori). În plus, cartea nu era a lui, ci a mea!

În vara anului 1983 au venit de la minister precizări că în universități nu se mai pot realiza formații de studii/grupe cu mai puțin de șapte studenți. Măsura viza în general toate cursurile și seminariile speciale, nu a fost luată în mod direct împotriva minorității maghiare. Aceasta însemna faptul că la noi la Istorie, spre exemplu, niciun profesor nu mai putea preda un curs, să zicem, de Istoria cuiului, dacă nu avea înscriși cel puțin șapte studenți. Dar acest lucru l-a trăit și domnul Boia în acei ani și la Universitatea București, unde nu credem că a mai ținut după 1983 (cel puțin până în 1989) cursuri cu mai puțin de șapte studenți! Era o măsură cu caracter economic, în primul rând, nici azi nu se țin cursuri cu doi-trei studenți (excepție făcând universitățile vocaționale, unde, firește că la un instrument sau la altul, la regie sau la teatru, sunt admise cursuri și cu studenți străini). Revenind la măsura din 1983, la noi, la specializarea Istorie, nu am mai avut în anii următori, cel puțin cât am mai fost eu student, grupe de studenți maghiari care să facă exclusiv în limba maghiară cursurile. E adevărat că unii profesori maghiari au ținut cursuri de atunci și în limba română, iar câteodată și în limba maghiară, când la unele cursuri speciale se înscriau studenți maghiari din anii II, III și IV, și pe acești profesori i-am respectat și apreciat pentru știința lor de carte și felul afectuos în care se comportau și cu noi, studenții români (Dumnezeu să-i odihnească în pace și lumină pe cei care nu mai sunt azi printre noi: Imreh Istvan, Magyari Andras, Csetri Elek, Bodor Andras, Bitay Ileana). Spre știința domnului profesor Boia, dar și a altora, care, fie nu știu, fie nu vor să recunoască, iată câteva date statistice despre programe de licență la care, în deceniul nouă, se preda exclusiv sau preponderent în limba maghiară: în anul 1980, din 1075 de studenți maghiari care studiau la învățământul de zi la UBB (reprezentând 22,2% din totalul studenților), un număr de 823 de studenți au urmat disciplinele de specialitate în limba maghiară(4). De asemenea, în perioada 1981-1985, la Facultatea de Matematică s-au predat 10 discipline în limba maghiară, la Facultatea de Fizică s-au predat 12 cursuri, la Facultatea de Tehnologie Chimică 21 de discipline, la Faculatea de Biologie, Geografie și Geologie 16 cursuri, la Facultatea de Drept 6 cursuri, la Facultatea de Științe Economice cinci discipline, la Facultatea de Istorie și Filosofie 37 de discipline, la Facultatea de Filologie 68 de cursuri(5)!

Pentru a nu ni se reproșa faptul că am căutat sã relevãm numai greșelile cărții profesorului Boia, vom prezenta în cele ce urmeazã și aspecte ce merită a fi evidențiate. Astfel, la finalul subcapitolului „O Românie foarte românească“, am fost plăcut surprins să regăsesc (e adevărat că periferic, la o notă de subsol), enunțuri mai pozitive la adresa românilor: „Nu trebuie să se înțeleagă că România ar fi fost campioana omogenizării etnice. Procesul s-a desfășurat – adesea în forme brutale – într-o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene și de Sud-Est, jumătatea de continent caracterizată printr-un accentuat amestec de populații“ (pag. 126). Într-adevăr, o comparație a ceea ce înseamnă o țară cu adevărat omogenă etnic înseamnă un avantaj de netăgăduit în favoarea României, care la cel mai recent recensământ, cel din octombrie 2011, înregistra o pondere a românilor de 88,9%. În alte țări vecine, tendința de omogenizare a populației e mult mai evidentă – de exemplu, în Ungaria maghiarii reprezentau în 1990 circa 98,5%, iar polonezii în 2002 erau 96,7% din totalul populației Poloniei(6). Apoi, nu putem să nu apreciem faptul că profesorul Lucian Boia încearcă să scrie istoria pe înțelesul celor mulți, făcând-o uneori într-o manieră atrăgătoare. Are tot dreptul să o facă și chiar să profite material de pe urma succesului de casă al numeroaselor cărți pe care le-a publicat. Dar dacă alege să scrie într-o manieră accesibilă, deci CUM să scrie istoria, are o responsabilitate enormă și în legătură cu CE scrie în aceste cărți, pe care le adresează deopotrivă publicului larg și specialiștilor. Ceea ce ar trebui să facă în primul rând profesorul Boia ar fi să nu mai recurgă la atâția dacă în scrierea istoriei, așa cum a făcut-o pe alocuri și în această carte, dar mult mai pronunțat în altele, inclusiv în cea despre Primul Război Mondial, pe care am recenzat-o deja în mai multe reviste și cărți. O reîntoarcere la metoda lui Leopold von Ranke și redarea istoriei wie es eigentlich gewesen (așa cum lucrurile s-au petrecut în realitate) ar fi de dorit pentru distinsul coleg de breaslă. Nu în cele din urmă, în spiritul deontologiei profesionale, o documentare mai amplă pe subiectele abordate, precum și interpretări mai echilibrate, ținând seama și de spiritul epocii tratate, l-ar feri pe domnul profesor Boia de erorile pe care le-a comis inclusiv în prezenta carte.

Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alte națiuni
Românii nu au fost nici mai buni, nici mai răi de-a lungul istoriei decât alte națiuni europene și extraeuropene. Francezii (catolici și hughenoți) s-au ucis între ei fără nicio ezitare, germanii au făcut la fel în timpul războaielor religioase, cehii i-au căsăpit pe germani în timpul războaielor husite etc. În Australia, „vânătoarea“ de aborigeni a devenit un fel de sport național practicat duminica, primele măsuri drastice luate împotriva albilor ce omorau aborigeni fiind luate în 1838; abia din 1870 unele state au început să ofere protecție aborigenilor, aceștia devenind cetățeni cu drepturi depline numai în 1964. În SUA, populația de culoare a cunoscut statutul de sclavi până cam în aceeași perioadă când și în România robii țigani au fost eliberați (deși unele categorii de țigani robi fuseseră emancipați cu câteva decenii mai devreme). Legile americane privitoare la imigrare, din 1921 și 1924, interziceau intrarea în țară a străinilor indezirabili prin limitarea numerică în funcție de rasă și religie – era foarte strict restricționată intrarea slavilor, a evreilor, a popoarelor asiatice sau a celor din Estul și din Sud-Estul Europei, în schimb cei cu sânge pur anglo-saxon sau nordic puteau intra în număr foarte mare în SUA. Germanii, prin intermediul naziștilor care au executat fără cârtire ordinele guvernului, și-au exterminat la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial circa 400.000 de cetățeni germani numai fiindcă aceștia aveau diverse dizabilități psihice și fizice! Prin urmare, nici românii nu au ieșit din regula jocului atunci când în anumite circumstanțe unii dintre ei s-au dedat la fapte abominabile. Trebuie să le cunoaștem și pe acestea, dar nu e indicat să le particularizăm ca și când ar fi fost specifice numai neamului românesc.

Publicat de romaniabreakingnews.ro