Președintele Traian Băsescu consideră că apariția statului Kosovo ar putea fi un precedent pentru enclavele rusești din jurul Mării Negre, în special pentru Transnistria. Explicația președintelui român este, însă, destul de superficială, dacă facem o succintă comparație: în urma războiului de 5 zile din august 2008 dintre Georgia și Rusia, independența Osetiei de Sud a fost recunoscută de Nicaragua, Venezuela, Rusia și de două insule din Pacific Nauru și Tuvalu; în schimb în după declarația de independență din 17 februarie 2008, noul stat Kosovo a fost recunoscut imediat de marile puteri occidentale, iar până acum mai mult de 100 de state membre ale ONU au recunoscut la rândul lor micul stat balcanic.
Așadar, temerile oficiale ale președintelui român sunt fără obiect, pentru că Occidentul nu va gira independența unor enclave, decât după negocieri în urma cărora toate părțile implicate să fie de acord. În cazul Transnistriei situația este de altfel mult mai complicată decât cea a Osetiei de Sud, fiindcă tratativele au loc în așa numit-ul format 5+2 în care sunt prezenți, în afară de reprezentanții Chișinăului, Tiraspolului, Moscovei, Kievului, OSCE și cei ai Uniunii Europene și Statelor Unite. Aflat la Washington, premierul Victor Ponta s-a grăbit săi asigure pe liderii americani că România va recunoaște independența Kosovo în 2015. Termenul este legat de mandatul actualului președinte român care expiră la sfârșitul anului viitor. Traian Băsescu se temea probabil, la fel ca liderii slovaci, care au refuzat de asemenea recunoașterea Kosovo, de o imaginară revendicare a Ungariei, față de teritoriile pierdute după Primul Război Mondial în favoarea României sau Slovaciei.
Nealăturarea României Marilor Puteri Occidentale în chestiunea Kosovo este probabil una dintre puținele inconsecvențe ale lui Traian Băsescu în politica externă, explicabilă poate doar prin cărțile de istorie citite de președinte înainte de 1989. Deși cei mai mulți istorici români continuă să explice evenimentele din perspectivă naționalistă și antimaghiară, chiar și acum la aproape un sfert de secol de la căderea regimului Ceaușescu.
Menținerea României în grupul statelor europene care nu recunosc Kosovo este cu atât mai stranie, cu cât chiar Belgradul a început să-și normalizeze relațiile cu Priștina, sugerând indirect că recunoaște în acest fel Kosovo ca actor independent. Firește că negocierile începute între Belgrad și Priștina au loc la presiunile Bruxelles-ului, care vrea să se asigure că Balcanii nu vor mai fi nicicând un butoi de pulbere. Un alt motiv pentru care România ar trebui să-și schimbe poziția este Rezoluția Parlamentului European (18 aprilie 2013) prin care solicită celor cinci țări membre ale Uniunii să recunoască statul Kosovo. Este vorba despre România, Spania, Grecia, Slovacia și Cipru.
Rămânerea în acest grup este inutilă, fiindcă spre deosebire de Spania, care este amenințată cu secesiunea de către catalani și basci, sau de Cipru, care nu recunoaște divizarea insulei sau de Grecia care se solidarizează cu Ciprul, dar care are și propriile ei spaime legate de Macedonia, pentru România nu există niciun pericol care să ducă la modificarea frontierelor.
Premierul român Victor Ponta vrea deci să schimbe această paradigmă, ceea ce va duce la alinierea țării alături de principalii săi aliați în condițiile în care la masa Consiliului de Securitate al ONU, doar Rusia s-a opus răspicat recunoașterii Kosovo, în vreme ce China a militat pentru continuarea negocierilor între Belgrad și Priștina, fără să recunoască totuși statul balcanic care are sub 2 milioane de locuitori.
Sursa: Europa Liberă