ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Kosovo"

Kosovo

,

Valoarea magică a unui miracol istoric (Vlera magjike e një mrekullie historike)

 Pentru România Breaking News  autor -Baki Ymeri

 

În comparație cu rușii, sârbii, bulgarii și grecii, românii și albanezii nu au colonizat ținutirule vecinilor lor, ci dimpotrivă, ținuturile lor din jurul Albaniei și României (Basarabia, Bucovina, Valea Timocului, Banatul de Vest, Ceamăria), locuite de (a) români și albanezi, au rămas sub stăpânirea vecinilor.

Ce scria Petru Vulcan în revista Tribuna Albano-Română, în 1916 (nr. 6):

 „Răsboiul european va reface cu desavârșire harta Europei și în special aceea a Peninsulei Balcanice. În Peninsula Balcanică ce neamuri ne-au rămas prietene? Grecii? Bulgarii? Sârbii? Unii mai puțin ca alții ne-au dat chezășie în trecutul lor că ne pot fi adevărați prieteni. Aceste neamuri, dacă s-ar fi putut să ne înghită, ar fi făcut-o de mult. Atunci? Ne au mai rămas Albanezii, un neam cu care aromânii au trăit pururea în frăție și dragoste”.

ramania-de-alaltaieri1

Răsărit de substratul iliric, poporul albanez apare în sec. al II-lea în zarea istoriei. Într-adevăr, în acest secol se face pentru întâia dată mențiune despre o populație de pe actualul teritoriu național albanez, cu numele de Albanoi, având ca centru orașul Albanopolis. După Th. Capidan, „după această scurtă pomenire, urmează o tăcere până în sec. al XI-lea, când se amintește despre o răscoală din Albania, la care au luat parte și Albanezii. De aci înainte ei sunt mereu amintiți la scriitorii bizantini. Din această întreruptă amintire ce se face la un interval atât de mare, reiese că începuturile istorice ale poporului albanez se aseamănă cu acele ale poporului român”. (Simbioza Albano-Română și continuitatea românilor în Dacia, în revista Fundațiilor regale nr.5, București, 1943, p. 244).

Care este granița între traci și iliri? Oamenii de știință afirmă că în perioada paraslavă, respectiv traco-iliră, Albania era vecina României. Citind opera științifică a lui B. P. Hașdeu, N. Iorga, Th. Capidan, Gr. Brâncuș, aflăm că din punct de vedere al limbii și sufletului, românii sunt mai aproape de albanezi decât de orice alt neam din lume. Între România și Albania există două zone demne de cunoscut și recunoscut: Valea românească semi-sârbizată a Timocului (cu peste un milion de români în 300 de sate și 6 orașe, fără nici-o școală și numai cu o biserică în limba română) și Kosova celor două milioane de albanezi, care au suportat barbaria turco-slavă (1389-1999), menținând mereu trează conștiința națională. Care sunt daci adevărați? Românii din Timoc, sau albanezii kosovari? Când se vor introduce în sistemul de învățământ, istoria geto-dacilor, antichitatea traco-iliră și substratul înrudirii româno-albaneze?

Până în prezent, în România au apărut căteva cărți despre Kosova. Cei mai corecți autori, fără implicații politice, au fost români, aromâni și evreii. Despre cei care au făcut propaganda sârbă în massmedia română nu putem spune că sunt români ci fantome ale serviciilor secrete ale diavolului, adversari ai democrației, exponenți ai xenofobiei cu conotații antisemite, antiamericane, antialbaneze, legionare și filocomuniste. În 1905 apare la București cartea aromânului Constantin Sterie Constante „Spre Albania”, o lucrare dedicată lui Take Ionescu care a fost reeditată și în 1907, din care reiese că vilaietul Kosova aparține Albaniei răsăritene. În 1999, în traducerea lui Ivo Muncian, apare la Timișoara o culegere naționalistă, editată de Uniunea  Sârbilor din România: Kosovo –srpska sveta zemla – Kosova- sfânt pământ sârbesc. Albanezii încă nu au publicat în România o carte similară cu titlul Kosova – pământ sfânt al Albaniei, deși că după Enciclopedia Iugoslaviei (Zagreb, 1975), ținutul unde a avut loc bătălia între trupele otomane și coaliția creștină (1389), fusese  ținut al Albaniei. Raico Cornea, specialist pentru disprețuierea unui popor, publică în 2001 un volum cu reportaje de război: Kosovo, Cântecul trist al mierlei, Editura Agora – Iași, Sapienția – București). Cartea lui Cornea cu coarne de xenofob, nu este altceva decât o mascaradă a cinismului care denigrează imaginea unui corespondent român trimis în străinătate

În 2002 Tănase Bujduveanu publică la Constanța (Editura Cartea Aromână etc.), broșura Aromânii din Kosova (în limbile română, franceză și engleză), din care aflăm că „în vremea primului război balcanic, armata sârbă ocupă întreagă zonă, devenind apoi, prin Tratatul de pace de la București din 1913, parte integrantă a Regatului Serbiei (…). Față de aromâni, noile autorități din Kosovo și Macedonia, aplică cea mai cruntă politică de deznaționalizare(…) bisericile românești sunt transformate în biserici sârbești, iar școlile românești sunt desființate. Urmare acestui fapt, liturghia în biserică se desfășoară în limba sârbă, iar clerul aromânesc este asimilat de clerul ortodox sârb” (p.33).

O lucrare interesantă care reflectă adevărul istoric despre problema Kosovei și terorismul armatei iugoslave care a atacat Slovenia, Croația, Bosnia și Kosova, este broșura ofițerului român, dr. Emil Suciu, precum și cea a scriitorului italian Michele Rallo: Albania și Kosovo (Editura Sempre, București 2004).

Ce zice maiorul român, Emil Suciu?

„Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913 a făcut posibila crearea statului național albanez; marile puteri au decis însă ca acesta să includă numai aporximativ jumătatea din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămănând în afară frontierelor țării; majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosovo, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii” (Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p.27).

Abordând problema Kosovei care a devenit colonie a Serbiei (1913), ziaristul italian Renzo Allegri, într-o carte despre Maica Tereza, care a apărut și în limba română la Brașov, face public faptul că tatăl lui Maica Tereza, Nikolla Boiagiu, a fost otrăvit de către autoritățile sârbe (1919), fiindca milita pentru unirea Kosovei cu Albania. În acest sens se înscriu și unele numere speciale, dedicate Kosovei în decursul anului 1999, ale revistelor Lumea, Dilema,  și Politica Externă.

Pentru un poet politizat (Adam Puslojici, membru corespondent al Academiei Române care promovează politica anti-NATO în Serbia): „Kosovo moare”.

Kosova nu moare, ci vor muri cei care îl îmbătau pe Nichita, de când a căzut în mâna bețivanilor din Belgrad. După Dan Pavel, unul dintre cei mai buni analiști politici ai românilor „Destinul lumii depinde de Kosova” (1999). Pentru Azem Shkreli și Ali Podrimja: „Kosova este sângele nostru care nu se iartă”.

Ce au făcut albanezii din Kosova pentru cultura română?

În traducerea acad. Rexhep Ismajli, au publicat în 1979, într-un tiraj de 2.000 de exemplare: Antologjia e poezisë rumune, shek.XX (Antologia poeziei române, sec. XX). În traducerea subsemnatului, Editura Rilindja din Prishtina, publică în 1986, un volum antologic a lui Nichita Stănescu Ekspozitë e të palindurve (Expoziția celor nenăscuți). Patru ani mai târziu, în traducerea aceluiași subsemnat (B.Y.), apare la Prishtina volumul antologic a lui Marin Sorescu Eja të ta them një fjalë (Vino să-ți spun un cuvânt), ambele volume (Sorescu și Stănescu) aparând într-un tiraj de 5.000 de  exemplare, după care a apărut în urmă cu doi ani, Antologia poeziei române Mosha e Artë e Dashurisë (Vârsta de Aur al Iubirii), Editura Rozafa, Priushtina, 2006.

În Țara Vulturilor, fiecare poate să spună câte ceva, mai ales în „teatrul antic al disprețuirii unui popor”. Kosova este fotografia absenței noastre, o zonă pe care o cunoaștem numai din punct de vedere al menținerii păcii, dar nu și al unor valori antice care se reflectă în limbă, toponimie și onomastică. O fi oare Kosova încă o călătorie, o expoziție deschisă? Pentru Ibrahim Kadriu, autorul romanului Izvorul Tămăduirii, în culegerea antologică N-a rămas timp pentru sărbători (București, 2005), „acolo au petrecut toate vaierele cântecului, acolo au fost alese cele mai frumoase cuvinte pentru a clădi dragostea, Și duhul viu pentru a menține viu, duhul”. Kosova ca zona centrală a Dardaniei, fiind vecina primordială a românilor din Timoc, este o minieră spirituală încă neluminată. Între România și Albania există o regiune a elementelor comune, în care a fost alcătuit substratul celor mai vechi și celor mai frumoase cuvinte ale limbilor română și albaneză. Păcat că încă suntem departe, necunoscuți și neafirmați, iar Guvernul încă nu are curajul occidental de a recunoaște independența Kosovei, lucru care se va realiza, probabil, după alegeri!

Eminescu îi admira pe albanezi. Conform romanului lui Octav Minar, Simfonie Venețiană, Eminescu recita versuri în șir din folclorul albanez, afirmând: „ Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibila limbă din lume”. Acad. Grigore Brâncuș, renumit filolog român, afirmă că „albaneza este o limbă de o importanță excepțională pentru studierea elementelor nelatine ale limbii române”. După Ion Aurel Candrea, „dacă astăzi avem o limbă română și una albaneză, aceasta se datorește unei simple întâmplări: au venit Slavii și au rupt în două această mare masă română balcanică, despărțind totodată și aceste două popoare care trăiau de veacuri împreună” (Limba Albaneză în raporturile ei cu Limba Română, curs universitar susținut la Facultatea de Litere și Filosofie, București 1930-1831, p.69-70). Câte știu românii și albanezii despre aceste adevăruri magice ale științei?

Foarte puțin. Știe dr. Gelcu Maksutovici, dl. Tiberius Puiu, dr. Adrian Majuru, dar nu și profesoara de chimie, Oana Manolescu, deputata nonalbaneză a minorității albaneze, care își bate joc de bugetul țăranului nostru, bolnav, sărac și flâmând, înghițând mii de miliarde de lei în decursul celor trei mandate nemeritate parlamentare (1996-2008). Va fi păcălit oare Biroul Electoral Central și Guvern pentru a i oferi încă un mandat, unui cal troian în Parlamentul român! Care partid se ascunde în spatele acestui joc de nenoroc! Pentru a justifica banii, Oana a învățat albaneză și a devenit poetă, mai bine zis (albanezește) poiata (acoperiș de coteț), sub care cântă găinile versuri fără nici-un fel de valoare. Analizând versurile poeților kosovari traduși în limba română, ajungem uneori la concluzia că și poezia lor este o poezie magică. De ce? În primul rând fiindcă nu este o poezie politizată, și în al doilea rând, fiindcă depășește condiția națională și confesională. Deocamdată doar atât despre valoarea magică a unui miracol istoric. Restul descoperiți-l singur, mergând în plaiurile kosovare ale Dardaniei albaneze, pentru a-i identifica pe adevărații daci, acolo unde Bucuria se cheamă Bukurie. O fi iliri, traco-iliri sau daci care cântă despre vitejie, rămâne de văzut.

 Material realizat de  de Baki Ymeri pentru România Breaking News – RBN press

*articol republicat din 15 Sep 2012

 

Steagul statului Kosovo

Steagul statului Kosovo

Naționala statului Kosovo ar putea participa la preliminariile pentru CM 2018 după ce UEFA le-a recunoscut și acceptat Federația de Fotbal. România încă nu recuoaște independența Republicii Kosovo.

Comitetul Executiv al UEFA ședința din 3 mai a.c. care a avut loc la Budapesta, acceptarea statului Kosovo drept membru cu drepturi depline alături de ceilalți membri afiliați ai forului fotbalistic european. Votul a fost unul strâns, 28 de voturi pro și 24 împotrivă.

Acesta poate fi primul pas către recunoașterea fotbalistică pe plan mondial a statului Kosovo, printr-o acceptare la FIFA. Această situație le-ar permite kosovarilor să participe în preliminariile Cupei Mondiale din 2018, ale căror meciuri vor începe din toamna acestui an.

Comitetul Olimpic Internațional a recunoscut Comitetul Olimpic din Kosovo încă din 2014.

romaniabreakingnews.ro

,

* Republicat din 5 martie 2013 (rbnpress.info)

Regiunea Kosovo este un platou cu altitudinea de 300-500 de metri, situat între Munții Sar (la sud), Morava de Sud (la est), Munții Kopaonik (la nord), Munții Prokletje (la vest). Suprafața totală este de 10.887 km pătrați.

Statul care astazi este recunoscut sub numele Kosovo (in albaneza Kosova/Dardania) se intindea in antichitate in regiunea Dardania, care era parte a Imperiului Ilir. Aceasta regiune se invecina in est cu Tracia si era populata in principal de triburi ilire si trace. Triburile principale erau Dardanii (trib ilir) si Triballi (trib trac).

In anul 160 I.H Iliria este ocupata decatre Imperiul Roman si Dardania devine parte a Moesiei de Sus (Moesia Superiora). Capitala Dardaniei devine Naissus. Regiunea, deja romana, a Dardaniei includea Kosovo de astazi, in est, si provincia nou creata a Prevalitanei, cu capitala in Doclea.

In 527, imparatul Justinian I, incepe ocuparea regiunilor romane. Dupa cativa ani Dardania este inclusa in Imperiul Bizantin. Cu inceperea sec. VII in regiune incep sa se simta primele miscari ale slavilor. Intre anii 839 – 852 Dardania se gaseste sub ocupatia imparatului bulgar, Khan Presian.

In aceasta perioada Imperiul Bizantin incepe un nou razboi cu Imperiul bulgar si in anul 1018 reuseste sa re-ocupe Dardania.

In sec. XI Imperiul Bizantin incepe sa dispara si un nou imperiu incepe sa se faca simtit in viata Dardaniei: Imperiul Sarbilor. In 1018 Stefan Nemanja incepe razboiul pentru ocuparea Dardaniei, lucru care il reuseste in anul 1216. Sarbii reusesc sa creeze Imperiul Sarbiilor (1346 – 1371) care includea Sarbia de astazi, Muntenegrul si o parte din Kosovo de astazi.

In 1389 in Dardania are loc primul razboi din Kosovo (vezi pentru mai multe – Batalia din Kosovo). Incepand din acest an, campia Dardaniei este recunoscuta sub numele care i-au dat slavii : Kosovo Polje – Campia Mierliei. Dupa ocupatia otomana (1455) Dardania a inceput sa fie cunoscuta sub numele de Kosovo. In perioada Imperiului Sarb exista o relativa pace intre populatia sarba si populatia albaneza.Pe timpul Imperiului Nemanja sarbii incep construirea unui numar mare de biserici ortodoxe, care erau folosite ata tde sarbi cat si de albanezi.

In 1455 otomanii reusesc sa cucereasca total Kosovo si pana in 1912 aceasta provincie ramane sub Imperiul Otoman. Din punct de vedere demografic, in Kosovo traiau albanezi, sarbi si aromani.

Intre 1683 – 1699 Austria, cu sprijinul luptatorilor albanezi condusi de Pjeter Bogdani pune sub dominatia ei regiunea Kosovo. Cu retragerea Austriei turcii incep sa fie si mai duri cu locuitorii acestei provincii. Albanezii incep sa se converteasca in musulmani, iar sarbii aleg calea parasirii provinciei.

La primele documente oficiale emise in 1738 albanezii sunt majoritari in regiune.

In 1867, Serbia is proclama independenta si in 1876, impreuna cu Muntenegru si Bosnia, declara razboi Imperiului Otoman. Razboiul intre Imperiul Rus si cel Otoman ia sfarsit cu tratatul de la San Stefano. Acest tratat stipula ca Imperiul Otoman trebuia sa renunte la pamanturi in favoarea Imperiului Rus si aliatilor sai. Prima regiune sacrificata, care in acelasi timp punea sfarsit razboiului intre sarbi si turci era Kosovo. La Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie, 1878 ) condus de catre cancelarul neamt Otto Bismarc au participat aproape toate tariile balcanice cu exceptia Albaniei, care era inca ocupata de catre turci. Insa, albanezii prin trimisul lor Abdyl Frasheri isi fac cunoscute pretentiile lor in privinta regiunii Kosovo. Congresul, inchis pe 13 iulie 1878 hotaraste ca regiunea Kosovo sa fie parte a Serbiei.

 

Albanezii, cunoscand déjà hotararile tratatul de la San Stefano se organizeaza si se intalnesc la Prizren (Kosovo) pe 10 iunie, 1878. Aceasta intrunire este cunoscuta in istoria Albaniei ca Liga de la Prizren. In aceasta intalnire au participat peste 300 de albanezi veniti din toate regiuniile Albaniei si scopul principal este unirea tutoror vilajetelor albaneze (Shkodra, Kosova, Manastir si Ianina) sub ocupatia otomana intr-un stat independent albanez. Abdyl Frasheri, la participarea lui la Congresul de la Berlin se impotriveste decizilor acestui congres care da Kosovo sarbilor si mai mult de jumatate din vilajetul Ianina, grecilor. Activitatea Ligii Albaneze din Prizren a durat 3 ani (pana 1881) si s-a inchis cu infrangerea albanezilor, care fara ajutorul vecinilor, erau prea slabi pentru a invinge Imperiul Otoman. Ca urmare, Albania pierde Kosovo si o mare parte din vilajetul Ianina.

In 1899 fostii mebrii ai Ligii de la Prizren se reorganizeaza sub conducerea lui Haxhi Zeka si creeaza Liga de la Peja (Kosovo). Liga nu a avut sprijin si se stinge in 1900.

Pe 28 Noiembrie 1912, la 469 de ani diferenta de la acel 28 Noiembrie 1443 cand Skenderbeg incepea razboiul impotriva turcilor, steagul albanez se ridica din nou independent in toate colturiile Albaniei, la Vlora, Durres, Korca, Peja, Prizren, Pristina etc. Albania isi declara independenta si Kosovo este inclusa in noul stat albanez.

Romania este prima tara care recunoaste statul albanez.

,

Președintele Traian Băsescu consideră că apariția statului Kosovo ar putea fi un precedent pentru enclavele rusești din jurul Mării Negre, în special pentru Transnistria. Explicația președintelui român este, însă, destul de superficială, dacă facem o succintă comparație: în urma războiului de 5 zile din august 2008 dintre Georgia și Rusia, independența Osetiei de Sud a fost recunoscută de Nicaragua, Venezuela, Rusia și de două insule din Pacific Nauru și Tuvalu; în schimb în după declarația de independență din 17 februarie 2008, noul stat Kosovo a fost recunoscut imediat de marile puteri occidentale, iar până acum mai mult de 100 de state membre ale ONU au recunoscut la rândul lor micul stat balcanic.

Așadar, temerile oficiale ale președintelui român sunt fără obiect, pentru că Occidentul nu va gira independența unor enclave, decât după negocieri în urma cărora toate părțile implicate să fie de acord. În cazul Transnistriei situația este de altfel mult mai complicată decât cea a Osetiei de Sud, fiindcă tratativele au loc în așa numit-ul format 5+2 în care sunt prezenți, în afară de reprezentanții Chișinăului, Tiraspolului, Moscovei, Kievului, OSCE și cei ai Uniunii Europene și Statelor Unite. Aflat la Washington, premierul Victor Ponta s-a grăbit săi asigure pe liderii americani că România va recunoaște independența Kosovo în 2015. Termenul este legat de mandatul actualului președinte român care expiră la sfârșitul anului viitor. Traian Băsescu se temea probabil, la fel ca liderii slovaci, care au refuzat de asemenea recunoașterea Kosovo, de o imaginară revendicare a Ungariei, față de teritoriile pierdute după Primul Război Mondial în favoarea României sau Slovaciei.

Nealăturarea României Marilor Puteri Occidentale în chestiunea Kosovo este probabil una dintre puținele inconsecvențe ale lui Traian Băsescu în politica externă, explicabilă poate doar prin cărțile de istorie citite de președinte înainte de 1989. Deși cei mai mulți istorici români continuă să explice evenimentele din perspectivă naționalistă și antimaghiară, chiar și acum la aproape un sfert de secol de la căderea regimului Ceaușescu.

Menținerea României în grupul statelor europene care nu recunosc Kosovo este cu atât mai stranie, cu cât chiar Belgradul a început să-și normalizeze relațiile cu Priștina, sugerând indirect că recunoaște în acest fel Kosovo ca actor independent. Firește că negocierile începute între Belgrad și Priștina au loc la presiunile Bruxelles-ului, care vrea să se asigure că Balcanii nu vor mai fi nicicând un butoi de pulbere. Un alt motiv pentru care România ar trebui să-și schimbe poziția este Rezoluția Parlamentului European (18 aprilie 2013) prin care solicită celor cinci țări membre ale Uniunii să recunoască statul Kosovo. Este vorba despre România, Spania, Grecia, Slovacia și Cipru.

Rămânerea în acest grup este inutilă, fiindcă spre deosebire de Spania, care este amenințată cu secesiunea de către catalani și basci, sau de Cipru, care nu recunoaște divizarea insulei sau de Grecia care se solidarizează cu Ciprul, dar care are și propriile ei spaime legate de Macedonia, pentru România nu există niciun pericol care să ducă la modificarea frontierelor.

Premierul român Victor Ponta vrea deci să schimbe această paradigmă, ceea ce va duce la alinierea țării alături de principalii săi aliați în condițiile în care la masa Consiliului de Securitate al ONU, doar Rusia s-a opus răspicat recunoașterii Kosovo, în vreme ce China a militat pentru continuarea negocierilor între Belgrad și Priștina, fără să recunoască totuși statul balcanic care are sub 2 milioane de locuitori.

Sursa: Europa Liberă

,

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

INVITATIE LANSARE „KOSOVA”

O lansare de excepție în „templu” diplomației românești a unei lucrări magistrale, realizată de Islam Lauka, diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei.

KOSOVA

…cum s-a ajuns la situația de astăzi din Kosovo?

…tezele sârbești și rusești, inconsistente.

…majoritatea conflictelor interetnice susținute de Moscova

…greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia (România)

…dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

 …Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte

…aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii

 

Lucrarea doctorului Islam Lauka, „Kosova – un caz universal, sau sui generis?” reprezintă un studiu efectuat la un înalt nivel profesional într-o problemă care a atras atenția multor politicieni precum și opiniei publice mai ales din Europa Centrală și de Est. Cartea tratează cu rigurozitate problemele legate de dreptul internațional, de relațiile internaționale. Autorul este diplomat de carieră, directorul Institutului pentru diaspora albaneză din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Albaniei, președintele Centrului albanez pentru studii americane și britanice, precum și director al Institutului albanez pentru studii politice. Întrucât în tema cărții s-au manifestat mai ales politicieni și analiști din Rusia și Serbia, țările care s-au opus independenței Kosovei, lucrarea tratează în mod prioritar tezele sârbești și rusești, dovedind într-un mod convingător inconsistența acestora.

 Comentarii ale autorului datează din perioada imediat înainte de declararea independenței Kosovei. Este de apreciat faptul că evenimentele de după declararea independenței au confirmat faptul că Kosova nu este un caz universal, că proclamarea independenței nu a dus la nenumărate cutremure în Balcani, în Europa sau în lume. Cartea doctorului Lauka acoperă o problematică foarte precisă și nu putea să trateze istoria Kosovei, să explice cum s-a ajuns la situația de astăzi. Pentru problematica istoriei Kosovei îmi permit să recomand cartea cercetătorului englez Noel Malcolm ”Kosovo – a short history”, 1998 Pan Books (Noel Malcolm este de asemenea autorul unei cărți despre viața și muzica lui George Enescu). Mă bucur că am avut posibilitatea să traduc această carte, traducerea mea se adaugă eforturilor mele de informare a opiniei publice românești despre Kosova, situația reală în această fostă provincie autonomă a Iugoslaviei. De exemplu ziarul „Evenimentul zilei” a publicat acum câțiva ani nu mai puțin de trei pagini (era atunci în format mare) privind problema Kosovei. Așa că acum voi vorbi mai puțin despre aceasta. Mă bucur că această prezentare are loc în acest loc, un „templu” al diplomației românești, diplomație care are datoria de a informa opinie publică românească asupra unor realități care îi sunt de mult ascunse și deformate.

Coperta cărții „KOSOVA”

Coperta cărții „KOSOVA”

Cele mai multe conflicte etnice au apărut pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Autorul cărții arată cu multă precizie cum au apărut aceste conflicte, cum marea lor majoritatea a fost provocată sau susținută de Moscova. În această situație, toate temerile Moscovei de răspândire a precedentului Kosova par ciudate, pentru că unica modificare relativ recentă în aceste conflicte constă în recunoașterea de către Rusia a formațiilor separatiste din Abhazia și Osetia de Sud, astfel că acolo nu este vorba de aplicarea unor principii sau a unor practici din alte zone, ci pur și simplu de politica de mare putere a Rusiei. Conflictele din fosta Uniune Sovietică dovedesc eșecul politicii naționale sovietice și dorința Moscovei de a stăpâni și domina prin stimularea acestor conflicte. Poziția Rusiei este lipsită de consecvență, mai ales dacă luăm exemplu Ceceniei, unde nu a admis intervenția nici unui stat străin, pentru că problema ar fi fost una internă a Rusiei, în timp ce Rusia și-a permis să intervină în problemele interne ale Republcii Moldova, ale Georgiei și ale Armeniei și Azerbaidjanului.

Autorul cărții analizează cu mare precizie fiecare din zonele de conflict și scoate în evidență cauzele și stadiul conflictelor. Este foarte justă concluzia autorului că multe din aceste conflicte sunt folosite de Moscova ca mijloace de presiune împotriva statelor care se încumetă să aibă o deschidere prea mare spre restul lumii. Cartea conține informații detaliate despre zonele de conflict din fosta Uniune Sovietică, oferind precizia unui ghid pentru înțelegerea aspectelor politice, etnic, geografie și economice ale problematicii.

Tiberius Puiu - Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Tiberius Puiu – Lansare „KOSOVA” in cadrul Fundației „Nicolae Titulescu”

Comparația făcută de autor dintre cele două federații comuniste de stat, Uniunea Sovietică și Iugoslavia, ajută mai ușor să se înțeleagă evoluția evenimentelor după slăbirea sistemului comunist de conducere. Nici unul din popoarele fostei Iugoslavii nu a mai dorit să trăiască în același stat cu sârbii, republicile unionale din URSS au devenit independente. Dominația rușilor, respectiv a sârbilor, au dus la puternice resentimente din partea celorlalte națiuni și naționalități. În prezent cei mai nostalgici și agresivi sunt acei ruși sau sârbi care s-au risipit pe teritoriul statului comunist pentru a impune și întări autoritatea puterii națiunii dominante.

Știm doar că rușii și sârbii nu acceptă să fie minoritari în nici un stat. În această situație, albanezii din Kosova, după aproape un secol de persecuții din partea statului sârb, nu au avut altă soluție decât independența. Cartea are caracterul unui studiu științific, fiind prevăzută cu o bogată bibliografie, autorul dovedindu-și în mod riguros afirmațiile prin citatele făcute din cercetători și politicieni care s-au pronunțat în problematica Kosovei. Autorul manifestă o corectitudine exemplară când tratează opiniile oamenilor politici sârbi, combătând cu calm teoriile acestora, ceea ce ar trebui să subliniem, nu se întâmplă atunci când sârbii încearcă să opună Kosovei injurii și minciuni în loc de argumente. Nici un moment cartea nu se abate de la caracterul obiectiv, științific, al unei asemenea lucrări. Recentele tratative dintre Belgrad și Prishtina ar fi trebuit să fi avut loc cu mulți ani înainte. Poziția inflexibilă și absurdă a Serbiei a întârziat, dar nu a putut să împiedice evoluția normală spre independență.

Este greu de înțeles solidaritatea noastră cu Serbia. Nu mă pot abține să vă dau câteva exemple. În timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, o delegație a Ligii de pritenie româno-iugoslave s-a deplasat la Belgrad pentru a-și manifesta solidaritatea cu popoarele iugoslave. La o întâlnire cu reprezentanți ai opiniei publice iugoslave, un profesor de la Universitatea din Belgrad a arătat că „știm că românii spun că singurii lor vecini buni sunt Marea Neagră și Iugoslavia, dar noi trebuie să spunem, că românii au venit pe teritoriul Iugoslaviei de astăzi acum 200 de ani și de atunci ne chinuim să-i învățăm să muncească, pentru că sunt hoți”. Delegația română, în frunte cu episcopul Calinic de Argeș nici măcar nu a clipit (faptele au fost descrise în ziarul sârb Politika). În timp ce în anul 1996 în Iugoslavia se intenționa crearea unei asociații a românilor din Iugoslavi, ambasada României a primit de la Ministerul iugoslav de externe indicația să nu participe la ședința de constituire. Și ambasada s-a conformat.

Și totuși putem să vorbim de „cei mai buni vecini”, când avem atâtea lucruri comune cu albanezii? Să sperăm că opinia publică din România, având la dispoziție noi elemente și renunțând la miturile fără nici o bază, să aibă o poziție echilibrată și corectă, cum se cuvine celei mai mari țări din regiune. Circulă o părere, că Securitatea română a avut excelente relații de colaborare cu serviciul secret iugoslav și aceasta explică aderența unei părți a presei românești la poziția sârbă. Subordonarea față de poziția sârbă s-a manifestat și prin aceea că denumirile albaneze, nu numai din Kosova, au fost redate în presa română prin transcripție sârbă. Cartea pe care o aveți în față corectează această anomalie. Este corect să se spună Kosova, pentru că în românește nu spunem Kladovo, ci Kladova, Prahova în loc de Prahovo și Panciova în loc de Pancevo. Apoi limba albaneză având grafie latină este normal ca localitățile don Kosova să fie redate direct, nu prin transcrierea cirilică .

Cred că și înainte de apariția acestei cărți trebuia să fie clar că între Kosova și Transilvania nu există nici o asemănare. În Transilvania există o majoritate clară a populației românești, iar față de minoritatea maghiară nu s-au aplicat niciodată măsurile pline de discriminare, de ură și dispreț, care au caracterizat atitudinea administrației sârbești și iugoslave față de albanezi. Dacă totuși căutăm vreo similitudine, putem găsi între Mitrovica de Nord și Transnistria, zone în care foștii coloniști se împotrivesc cursului normal al istoriei. Este de remarcat de asemenea faptul că mulți cercetători străini, printre care și Noel Malcolm, cel citat mai înainte, fac de multe ori comparația dintre situația albanezilor din Kosova cu cea a românilor din Moldova sovietică. În orice caz, informațiile despre Kosova și Albania sunt destul de sărace în România. Se publică pe bandă traduceri din romanele lui Ismail Kadare, dar sunt sub obroc toate articolele acestuia privind Kosova. Ciudată situație.

Mă întreb cine știe că în guvernul de la Prishtina participă și miniștri sârbi? Că alegerile din 3 noiembrie au fost un succes, în afară de Mitrovica, unde sârbii mai mizează să creeze probleme. România a întârziat în stabilirea de relații normale cu Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, pentru a nu-i supăra pe sârbi. Și cu aceasta am pierdut, atât din punct de vedere politic cât și economic. Greșelile acestea nu trebuie repetate în cazul Kosovei. Să avem relații normale cu această țară. Este cea mai bună soluție. Vă mulțumesc pentru atenție și vă urez o bună lectură a cărții!

Tiberius Puiu

Exclusiv pentru R.B.N.Press

,

Titlul original: „Kosova trebuie recunoscuta de Romania pentru ca problema albaneza este o chestiune coloniala!”

Scrisoare deschisa catre premierul Romaniei, Victor Ponta

Domnule prim-ministru Victor Ponta!

In privinta declaratiilor MAE in dezbaterea „Kosovo, principii contra pragmatism, ca pozitia Romaniei nu s-a moficat ci <<s-a actualizat>>, ar trebui spuse cateva chestiuni care tin de principii si de pragmatism.
Din titlul dezbaterii se sugereaza ca o recunoastere a independentei Kosova ar fi impotriva principiilor internationale si juridice. Aceasta am inteles ca a fost si concluzia dezbaterii.
Consider ca un astfel de punct de vedere este fals. Din punct de vedere istoric, nu numai Kosova de astazi, ci vilayetul Kosova sub cucerirea otomana a trecut sub colonizarea sarba prin forta si violenta. Chestiunea albaneza, inca deschisa astazi, este o chestiune coloniala.
Conform tuturor documentelor ratificate de organele Organizatiei Natiunilor Unite, principiul autodeterminatii, ca o categorie umana si politica, fara nici o nota de subsol si ambiguitate, este si ramana un drept moral si legal, care defineste dreptul oricarui popor de a fi decide asupra sortii sale. Si orice populatie specifica si identificabila, are dreptul de a decide viitorul sau prin referendum. Oricare rezultat al acestei forme democratice este respectiv si moral legitim.
Conceptul dreptului pentru autodeterminare intra in conflict si este in tensiune continua cu „principiul” mai vechi al respectarii „integritatii teritoriale”. Extremistii integritatii teritoriale neaga sau impiedica dreptul la autodeterminare al popoatelor. Acolo unde nu le convine, sustin si impiedica dreptul la autodeterminare al popoarelor; incalca flagrant libertatea individuala si colectiva a popoarelor si justifica dominatia asupra lor, afirmand totodata ca autodeterminarea creaza insecuritate daca se aplica in practica. Aceste cercuri politice nu sunt in situatia de a accepta (din cauze de interese cunoscute) ca principiul autodeterminarii nu este un concept destabilizator.
„Autodeterminarea si democratia sunt madularele unui trup. Daca democratie inseamna guvernarea poporului de catre popor, principiul autodeterminarii impiedica dominatia unui popor asupra altuia. Si aici sta apelul lui de lunga durata al acestui principiu (Nedesan Satyendra in cartea „De ce desprinderea”).
Teoria Dreptului International arata ca operatiunea coloniala moderna se poate dezvolta in cateva directii:
a) Din punctul de vedere politic, operatiunea se desfasoara cu mijloace armate sau subversive, impotriva popoarelor care nu au pus in pericol cu nimic securitatea statului agresor. Agresiunea are ca scop dominatia pentru profituri speciale de natura economica a statelor respective.
b) Din punct de vedere economic este un jaf economic ce depinde de interesele exclusive ale metropolei, care dezorganizeaza economia traditionala, micsorand la o baza mizerabila viata poporului, corodand structurile sociale si sistemul de valori al sau
c) Avem fenomenul sevilismului clasei conducatoare, care este degradat si corupt prin insusi statutul de „intermediar” al exploatarii coloniale. Acest proces aduce intr-o situatie de mizerie pe omul simplu, adica pe majoritatea populatiei autohtone. Totodata, slabeste autoritatea conducatorilo locali, lucru care micsoareaza pentru o perioada lunga si posibilitatea impotrivirii fata de dominatorii straini;
d) Retorica colonizatorilor este la o scala de superioritate. Scopul cuceririlor se mascheaza printr-o propaganda agresiva, careia i se da chiar culori umaniste: cica ar stabili ordinea si legea in locuri necivilizate, ca ar schimba conducatorii nepotriviti ai popoarelor ocupate etc. etc. Si dupa colonizarea sa, populatia autohtona este obligata sa se „civilizeze” printr-un fenomen de devastare a popoarelor si culturilor diferite,insotite de fenomene represive si nimicitoare, este un cataclism adevarat si o amenintare permanenta pentru pacea mondiala…

In acest camp politic, consider si voi argumenta ca si chestiunea albaneza este o chestiune coloniala si, ca atare, se cere o solutionare dreapta.
Poporul albanez, dupa o cucerire tiranica de 500 de ani a Imperiului Otoman, dupa razboaie si revolte violente, a iesit din aceasta dominatie cu pierderea a circa 70% din teritorii, cu o economie arsa si jefuita pana in madulare, cu o populatie omorata si taiata. Si ca premiu pentru razboaiele eroice in iteresul pacii si dreptatii pentru intreaga regiune a Balcanilor, cu ajutorul puterilor de decizie ale timpului, i s-au revarsat peste cap patru state vecine (Grecia, Bulgaria, Serbia si Muntenegru) care au imbucatelit teritoriile albaneze dupa poftele lor soviniste, omorand, masacrand, desproprietarind, exiland in Turcia mai mult de jumatate din populatie.
Statul modern sarb, incepand din mijlocul secolului XIX, a desfasurat o politica expansionista asupra teritoriilor albaneze, si o politica ultra nationalista si agresiva asupra poporului albanez in special Aceasta politica a fost sintetizata prin proiectul fascistoid „Narçetanije, al ministrului de externe sarb din acel timp, Ilija Garashin. Prin aplicarea agresiva si genocidala al acestui pamflet se urmarea jefuirea a peste 2/4 din teritoriile albaneze: Toplica (fostul sangeac Nish), Sangeacul, Kosova Istorica si jumatate din Albania actuala administrativa, pana la raul Shkumbin.
Statul modern grec a pus in aplicare planul „Megali Ideja”, prin care a cucerit Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, prin care urmarea sa prinda in mainile sale cuceritoare Chameria si partea de sud a Albaniei actuale administrative, tot pana la raul Shkumbin.
Este foarte important citatul lui Jovan Cvijic care justifica politica national-agresiva si expansionaista a Belgradului prin „necesitatile” Serbiei de a avea o iesire la Marea Adriatica. „Pentru independenta sa economica, Serbia trebuie sa aiba esire la Marea Adriatica, prin coasta albaneza. Prin ocuparea acestui teritoriu, Serbia va avea toate drepturile de control a transportului in regiune” – se exprima Cvijic. Deci, este evident ca Belgradul urmarea politici de ocupatie a teritoriilor straine pentru „interese vitale” economice, desi albanezii nu i-au cauzat niciodata nici o agresiune poporului sarb. Acelasi lucru se poate spune si despre politica greaca, care nu a luat in considereare ajutorul colosal al albanezilor pentru eliberearea Greciei de dominatia otomana.
Serbia si Grecia, in continuitate au planificat planuri diversante ale serviciilor secrete impotriva teritoriilor si poporului albanez, pregatind si unitati teroriste coordonate pentru pregatirea interventiilor armate agresive. „Activitatea agentilor sarbi se va extinde, incepand de la coasta, pana in zonele Durres-ului, Elbansanului, Ohridului, Prilepului, Velesului, Shtipului, Kratovei, Xhumasului etc. Agentii sarbi vor avea drept camp de actiune aceste zone: Berat, Gorica, Manasti, Demir-Kapi, Radoviq, Razllog pana in sudul Balcanilor” (Shaban Braha, „Genocidul megalosarb si rezistenta albaneza”. „Aproape toti invatatorii si preotii sarbi sunt agenti ai sai, cara sunt pusi in serviciul Serbiei, pentru a atrage si mai mult populatia obisnuita… Cochilia ortodoxismului pravoslav ii serveste tot mai activ continutului sau, nationalismului reactionar sarb in teritoriile albaneze, unde in numele lui „Sveti Sava” se trimiteau agentii Beogradului peste tot (Shaban Braha, idem, p. 86).
Acestea recrutau vorbitori de albaneza prin provinciile albaneze, cu scopul paralizarii a oricarei rezistente viitoare fata de agresiune, cu scop de slavizare si grecizare a natiunii albaneze. „Serbia cu Grecia au ajuns la o limba comuna, ca Conventia secreta a anului 1861 va multumi pe ambele parti: Grecia va anexa Thesalia, Epirul, Macedona si peninsula Arhipelagului, in timp ce Serbia va anexa Bosnia, Hertegovina, Albania de Mijloc si Muntenegrul” (Shaban Braha, ibidem, p. 33)
rezistence të mëtutjeshme ndaj agresionit, dhe me qëllim sllavizimi a greqizimi të kombit shqiptar.
Rezultatele nebuniei colective megalosarbe si megalogrecesti, fara a uita si de cea muntenegreana, este mai mult decat ingrozitoare. Un exemplu „uitat” este genocidul nemaivazut si tacut care s-a intamplat dupa tratatul de pace de la San Stefano dintre Imperiul Otoman si Imperiul Tarist (1878). Ca rezultat al acestui „acord”, in zona numita Toplica (Nish, Prokupli, Leskoc, Vranjë etj), peste 700 de sate albaneze au fost distruse din temelii. Toplica este un teritoriu albanez colonizat de Serbia in secolul XIX-lea.. Ea se afla vizavi de Valea romaneasca a Timocului, intre Nish si Kosova actuala. Toplita a fost atacată de armata sârbă în 1877, și anume de gruparea Morava, comandata de Mihail Çernjajev, gruparea Timok, avand drept comandant
pe colonelul Milojko Leshnjanin, gruparea Ibri, comandată de Aleksander Zahun și gruparea Drin, avand comandant pe generalul Ranko Alimpiç, Serbia a intrat in razboi la 13 decembrie 1877 impotriva a 153 batalioane otomane din care mulți dintre ele au avut o componență albaneză.
Agresiunea sârbă a adus consecințe exterminatoare a albanezilor din teritoriile Permoravei (Morava de sud, de vest și de est). Surse documentare despre cantitatea numerică a crimelor din cauza trupelor și bandele teroriste sârbe nu se dau. În aminitirea contemporanilor acelor evenimente, înregistrate de Hajdin Simnica și Dan Bellaqefci (Mavriçi), s-au estimat la 35.000 victimele albaneze de orice vârstă și sex. Este un fapt documentar că sate, orașe și regiuni întregi se goleau din cauza acestor orori, că așa cerea genocidul megalosârb. simplu albanez din Nis, din 300 de case albaneze doar 20 au supraviețuit. Celelalte au fost făcute una cu pământul, în kaza
Nishului au fost distruse 1.228 de case din 88 de sate si au fost deportate in jurul a 20.667 locuitori, in zona Prokuplei, din 73 de sate cu 1.771 case, majoritatea au fost arse sau distruse si au fost alungati 12.480 de locuitori. Numai in regiunea Prokuplei, din 53 de sate au ramas golite 2.700 case albaneze, din 900 de case „turcesti” din Leskovc au ramas numai 126 locuitori musulmani. 700 de case au ramas golite in regiunea Leskovci din 1322 case albaneze, in Përkupe 750 de case; in regiunea Bahinoc au fost arse toate casele albaneze. Numai satul Pllanë të Madhe au fost 889 case albaneze, dar nici una dintre ele nu a mai ramas. In Pirot din 2.2670 de case albaneze au fost arse 1327. Istoricul Novakoviç a accentuat ca in a doua jumatate a secolului trecut au fost nelinisti mari, acestea s-au intamplat in Kosova, din cauza urmaririi albanezilor din Toplica si teritoriile celelalte din Përkupje pana in Nish, de-a lungul razboiul sarboturc 1876-1878. al crimelor si a arderii caselor lor de catre armata sarba. musulmana etc., ci asupra populatiei autohtone albaneze si asupra albanezilor. Inafara de satele Mamushë in regiunea Prizrenului si Dobërçan in teritoriul Gjilanului, in nici un alt sat din Kosova si din Dukagjin nu a existat populatie de origine turca. „In Prizren, la sfarsitul secolului trecut, inafara de lucratori, nu au existat mai mult de 10-15 case de origine turca” (Emin Pllana, Kosova și reformele din Turcia (1839-1912)”, la
fel și în Gjilan. Deci un astfel de genocid nu se directiona nici împotriva Turciei si nici împotriva populatiei simple albaneze ca „răzbunare împotriva înfrângerii de la 1876″, ea a fost parte a
unei strategii alese antialbaneze. Pentru aceasta, prințul sârb „a avut acceptul monarhiei si mâinele libere de a deporta cu forță albanezii din regiunele sangeacului Nishului. Populația albaneză a fost deportata violent in adâncimea Imperiului Otoman si Consulul otoman din Nish a raportat că un cartier „Din zonele Aleksinic, Krushevc și Knjazhevic vine poporul in grupe, cu scopul de a se așeza in satele lăsate de albanezi, imediat după stabilire se prezintă și cer ajutor in hrană și bani. Majoritatea au certificate din partea puterii de acolo”, a anunțat telegrafic ministrul
învățământului si al chestiunilor religioase al Serbiei încă din februarie 1878.
Prințul Obrenovic îi scria lui J. Ristiç la 24 august 1879 din Nish că „este necesar ca ea sa se locuiască cu locuitori creștini care mai târziu sa servească împotriva pătrunderii populației albaneze” si că „albanezii nu au dat nici un fel de semn că sunt gata de a se supune legilor noastre”. Aici se țintea chiar spre Toplica. Pentru că ea era o provincie de graniță cu Kosova, deci cu Albania, și fiind așa, numai colonizată cu sârbi, va fi dat suflet ca și provincie ca provincie cu majoritate sârbă si va fi fost un dig impotriva întoarcerii albanezilor expulzați. Oamenii au refuzat expulzarea forțată. Misiunea austro-ungară din Prizren a raportat: „câteva mii de mahomedani au vrut să se întoarcă cu forță în patria lor …. în Leskovc și avangarda a împușcat împotriva soldaților turci care au vrut să le taie drumul”. Și mai departe, raportul a spus: „Mahomedanii care au fugit din cauza războiului de cucerire a venit în vilaietul de acum al Kosova, spun că sunt, incluzând copiii și femeile mai mult de 40.000 de oameni.” Totodată se sublinia că: „Înainte cu trei săptămâni în urmă, cu instrucțiuni de sus, li s-a întrerupt hrana. Cu greu că s-a făcut din motive financiare … ei sunt capabili să câștige pâinea lor cu arme. Deciziile lor amenință în primul rând Serbia Ei sunt capabili să concentreze câteva mii de oameni bine înarmați în mai multe puncte. ” De la Ragusa s-a informat Viena că „apropiere de Prishtina s-au desfășurat lupte dintre armata
si 2.000 de refugiați, care au vrut să se întoarcă cu tărie în” Noua Serbie „.. În numele chestiunii lor drepte, numai de la 21 iunie până pe 11 iulie 1878 s-au transmis 145 petiții ale reprezentanților populației albaneze din regiunile în pericol. O petiție albanez a declarat: „guvernul sârb nu este în conformitate cu acordul de la Berlin, ea a făcut confiscarea proprietății noastre, a luat toate animalele vii, culturile și altele.” Comitetul conducător al albanezilor expulzați, în luna iulie 1879 a
protestat, în numele refugiaților din raioanele de Nish, Pirotit, Leskovac, Vranje, Përkupë, Kursumlia și Akpalankës: „De fapt, în articolele 35 și 39 din Tratatul de la Berlin este explicit
formulat că în regiunile cedate ca musulmanii, la fel ca și creștinii, se vor bucura în mod egal de drepturi civile și politice și vor dispune de bunurile lor proprietate mobile și imobile. Indiferent de dispozițiile Tratatului de la Berlin, dreptului internațional public în vigoare în toate națiunile civilizate protejează proprietatea privată și în timp de pace nu permite nici un fel de confiscare arbitrară. Din păcate, Tratatul de la Berlin, precum și principiile de drept public național sunt neputincioase pentru a ne proteja … autoritățile sârbe a făcut ceea ce nici războiul civil, nici armatele ruse nu au făcut, confiscând animalele confiscate de povară, animalele de casă , unelteșe
agricole, semințele, culturile, ocupând pământurile noastre, casele, depozitele, într-un cuvânt s-au comportat ca dușmanul în teren inamic”.
Reflecand la aceasta manevra a primului genocid din epoca moderna, Dr. Jovan Haxhivasilieviç, in cartea „Albanska Kongra” spunea: „Expulzarea albanezilor a devenit scopul transformarii Serbiei intr-un stat curat etnic si pentru crearea posibilitatii conducerii unei actiuni ulterioare catre Kosova” (p. 14-15).
Intr-adevar, etapa a doua a agresiunii militare impotriva albanezilor se va realiza la sfarsitul anului 1912l In momentul cand Miscarea nationala albaneza a reusit eliberearea de sub dominatia otomana, Belgradul, Atena si Cetina muntenegreana au initiat o interventie blitz, prin care au dorit sa realizeze planurile utopice ale cuceririi intregii Albanii. „In luna iulie, intreaga Albanie a fost in stare de pregatire si in luna octombie incepe primul razboi balcanic, Albania fiind invadata de de trupelesarbe, muntenegrene si grecesti, dara nici o sustinere serioasa exterioara din afara, a facut cat a putut in aceste circumstante. Scopurile ocupatorilor au fost clare: sarbii au dorit Kosova si aproape intreaga Albanie de centru-nord (cu exceptia Shkodrei, care a fost lasata muntenegrenilor) si grecii au vrut Epirul si intreaga Albanie de centru-sud. Shkumbinul ar fi desenat granita lor comuna” (Michelle Rallo, Albania si Kosova, f. 12).
Operatiunea serviciilor secrete, bandele teroriste, reteaua de invatamant si bisericeasca au fost deci anterioare operatiunii militare, cu scopul pregatirii terenului, si prin tradarea albaneza, atentatele, amenintarile, jafurile, propagandei antialbaneze (Shaban Braha, ibidem, p. 115-120).
„Agresiunea si cucerirea realizata de sovini impotriva albanezilor, folosirea colonizarii cu colonisti sarbi, greci, deportarile masive a sute de mii de albanezi din teritoriile lor etnice, arestarile, torturile si omorurile, urmaririle, pana la otravirea copiilor in scoli etc. nu au alt nume decat terorism sovinist”(Veip Alikaj). Este terorismul specific al tuturor colonizatorilor care, pentru interesele lor economice au calcat peste cadavrele populatiei civile albaneze, lipsite de aparare.
Bogatiile imenese turistice, frumusetile minunate naturale, bazele portuare si in Malesia e Madhe (Lacul Shkodra, Marea Adriatica), sau in Valea Vardar (Lacul Ohrid si Prespa), importanta strategica economica si a drumurilor, bogatiile naturale subterane (polimetale, carbune, plumb, zinc, argint, aur, feronichel etc) si supraterane (pamanturile roditoare potrivite pentru agricultura, apele minerale etc,), potentialele industriale si de productie etc. arata importanta acestor teritorii pentru colonizatorii si cuceritorii slavo-greci.
Prin exulzarea albanezilor din propriile lor teritorii din Toplica (de catre sarbi) si din Chameria (de catre greci), si prin consfiscarea proprietatilor albaneze de catre slavo-macedoneni, odata cu expulzarea lor mai tarziu, prin anii 1950, toti acesti cuceritori au castigat proprietatea asupra teritoriilor albaneze. Si astazi, in Republica Kosovo, peste 30% din populatie traieste sub nivelul saraciei, in timp ce sarbii sunt favorizati primind salarii si de la bugetul <<institutiilor locale>>, si de la Belgrad.
Colonizarea asupra teritoriilor albaneze a fost sustinuta si de formarea unei clase politice de servili si tradatori de catre cuceritor, asa cum se intampla si astazi cu <<alintatii>> puterilor de decizie.
Modelele cele mai rele ale aceste politici neocolonialiste sunt <<liderii>> din Kosova, in special, liderii Vaii Presheva, aflata sub Serbia, ai Vaii Vardar aflate sub FYROM <<Macedonia>> ai teritoriilor albaneze de sub colonizarea Muntenegrului. Acesti lideri sunt platiti, privilegiati si sunt un model al continuitatii politicilor gresite ale puterilor de decizie si au devenit o frana temporara a procesului de eliberare si de unificare al teritoriilor albaneze, si al terminarii, odata pentru totdeauna, a cuceririi si colonizarii straine.
Sunt cunoscute pentru puterea civilizata planele de colonizare ale lui Çubriloviç, Ivo Andriç, acordul turco-sarb si greco-turc de expulzare a albanezilor in Turcia, incercarile plaificate si aducerea de coloni in teritoriile cucerite, schimbarea balantei etnice in orasele traditional albaneze, precum Manastir si multe altele; represiunea impotriva miscarii nationale albaneze si multe multe alte macabre, care dovedesc ca istoric, politic si economic, chestiunea nationala este o chestiune coloniala.
De aceea, domnule Prim-Ministru, permiteti-mi sa va adresez cererea de a face un pas in recunoasterea adevarului asupra situatiei coloniale a poporului albanez, prin recunoasterea independetei Kosovei. Nu ca o <<actualizare>> venita din acordul de asa zisa <<normalizare>> a relatiilor Kosovei cu Serbia, acord care creaza de fapt premisele unei a doua republici Srbska in Kosova, ci datorita recunoasterii statutului colonial al natiunii albaneze.

Cu respect,
Mona Agrigoroaiei

Botosani, 24 iunie 2013

,

Primit la redacția R.B.N. Press

 

ANUNȚ, COMUNICAT PENTRU MEDIA

Priștina, 04 iunie 2013,

Bazându-ne pe relațiile tradițional bune, susținerea continuă multiseculară dată de poporul român pentru poporul albanez, legăturile de sânge dintre popoarele noastre, cât și nevoia de apropiere ulterioară dintre Kosovo și România, foștii studenți din Kosovo care au studiat în România, împreună cu mulți intelectuali din Kosova și România au luat inițiativa de întemeiere a Societății de Prietenie Kosovo-România. Această societate care se va înregistra ca ONG va avea drept scop promovarea/stimularea colaborării economice, științifice și culturale dintre Kosovo și România.

În acest scop a fost întemeiat Consiliul Inițiator pentru fondarea Societății de Prietenie Kosovo-România compusă din:

1.     dr.. Pleurat Sejdiu, Mr.Sci

2.     Ilir Bokshi, Regizor

3.     dr. Agim Krasniqi, PhD

4.     dr. Gazmend Vitaku

5.     dr. Blerim Syla

6.     dr.  Halil Basha

7.     dr. Flamur Dylhasi

8.     dr. Ridvan Krasniqi

9.     dr. Sabri Hyseni

Prin acest anunț/comunicat dorim să informăm pe toți cei interesați, iar toți cei care au dorința și voința de a ni se alătora sunt bineveniți. Me këtë njoftim/komunikatë dëshirojmë të informojmë të gjithë të interesuarit dhe të gjithë ata që kanë dëshirë dhe vullnet të na bashkangjiten janë të mirëseardhur.

Pentru ceremonia de începere a activității Societății, publicul se va informa la timpul potrivit.

Cu această ocazie, mulțumim oficialilor MAI a Republicii Kosova și Oficialilor Oficiului de Legătură a Republicii România în Kosova pentru susținerea acestei inițiative.

Stimată mass media electonică și tipărită, sperăm să avem înțelegerea și susținerea Dumneavoastră, rugându-ne să publicați acest anunț/informație.

 

Cu respect,

Consiliul Inițiator

 

 

,

ACTUALIZARE FOTO

Vivat KOSOVO !

Viva Kosova, 2013

Aniversarea Independentei Kosovo la Tirana !

Mona Agrigoroaiei

Mona Agrigoroaiei (medalion)

CINCI ANI DE LA INDEPENDENTA KOSOVO!

Duminica, 17 februarie 2013 s-au implinit 5 ani de la independenta Kosovo. Capitala Pristina a fost decorata de sarbatoare. A avut loc si parada militara a trupelor Fortei de Securitate a Statului Kosovo si Politiei din Kosovo. La orele 15 a avut loc sedinta solemna a Parlamentului Kosovo.

Totodata in toate comunele din Kosovo au fost organizate

diferite manifestari culturale pentru a sarbatori cei cinci ani de independent a Kosov. La orele 20 a avut loc concertul final, din centrul Prishtinei.

Kosovo si-a proclamat independenta pe 17 februarie 2008, iar statul Kosovo a fost recunoscut de aproximativ 100 de alte state din intreaga lume.

(Sursa: Gazeta “Bota Sot”, Prishtina)

Nicolae Iorga : „Albanezii nu sunt rude cu noi ci sunt de-a dreptul frati ai nostri.”

De la Mona Agrigoroaiei – Corespondent de presa al R.B.N.Press pentru Albania si Kosovo

,

Hai să ne întoarcem la realitatea de astăzi și să ne uităm de ce România ar trebui să susțină Kosova independentă și nu Serbia cu Kosova ocupată! Poziția publică a României și explicațiile date de demnitarii români nu au nimic în comun cu realitatea și nici cu interesul național român.

 

Dr. Pleurat Seidiu 

(absolvent al Universității de Medicină din Craiova, expert guvernamental, Prishtina)

 

De o vreme, cu multă atenție am urmărit reacțiile publice atât de haotice ale demnitarilor români față de Declarația de Independență a Kosovei. Acestea au fost însoțite de cele mai bizare comentarii, izvorâte din necunoașterea problemei Kosova. În rândurile de mai jos nu am cum să ocolesc nici problematica relațiilor în triunghiul balcanic româno-sârbo-albanez, de-a lungul secolelor, nici demonstrarea faptului că actuala atitudine a României nu este în interesul său național, ci dimpotrivă. Se spune că adevăratul caracter al unui popor se poate afla cel mai ușor în „vorbele poporului”. Să comparăm următoarea zicală, referitoare la ce spune un bărbat când se scoală după o zi grea de muncă. În timp ce albanezii spun „am dormit ca un miel” sau românii zic „am dormit buștean”, sârbii spun „spavao sam kao zaklan” (am dormit ca un înjunghiat în gât). De ce așa? No comment!

O politică pragmatică sau „realistă” ar trebui onorată, după spusa lui James Joyce „History […] is a nightmare from which I am trying to awake”, spusă care n-ar trebui să fie în folosința Serbiei, dar a acelor țări care încă au îndoială să recunoască sau nu noua realitate care se numește Republica Kosova. În ultima vreme au apărut foarte multe articole, în special cele „antiindependiste”, scrise de analiști români bine cunoscuți și (ne)cunoscuți, care au încercat, fiecare în modul lui, să explice poporului român apartenența sârbă sau albaneză, în aspect istoric, a Kosovei. Dar în nici unul din aceste articole analitice, ne-bazate în factografie, n-am putut vedea vreo concluzie convingătoare. Concluzia oferită ar trebui să fie simplă: Dardania antică (Kosova de astăzi) este a celor care s-au născut acolo și continuă să trăiască și să moară pentru o Kosovă mai bună. În nici un caz a acelora care au venit să jefuiască secole după secole. Poporul și analiștii români ar trebui să folosească mai mult lucrările lui Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Iorga, care spune că „albanezii și românii sunt veri de sânge” (vezi: conferința „Albania, ieri și azi”, 7 decembrie l934) ori Bolintineanu care afirmă că „datinile albanezilor sînt întocmai ca acelea ale aromânilor din Macedonia, care seamănă cu cele ale românilor din Principate” (vezi: „Călătorii la românii din Macedonia”), ori Tiberius Puiu (fost-consilier guvernamental, specialist și în spațiul ex-iugoslav), conform căruia destinul albanezilor kosovari este similar cu cel al românilor din Basarabia.

Nu vreau să ne mai batem cu istoria, doar aș vrea să vă prezint două concluzii a doi oameni de știință din România. Prima: este indiscutabil faptul că sârbii nu sunt autohtoni în Kosova, fiindcă, în general, slavii nu sunt autohtoni în nici o regiune din Peninsula Balcanică. În cazul particular al provinciei Kosova, aceasta a intrat în componența Serbiei relativ târziu, în secolul al XIII-lea, când a devenit centrul politic și spiritual al statului sârb. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Serbia a cucerit Kosova în cadrul politicii sale expansioniste, dar provincia Kosova a căpătat o poziție simbolică în mitologia națională sârbă și iugoslavă, fiindcă acolo a stăpânit țarul Ștefan Dușan, acolo au fost ridicate cele mai importante monumente religioase sârbești și încă tot acolo s-a desfășurat eroica bătălie antiotomană din 1389 (Câmpia Mierlei – n.n.). Bătălia din 1389, care a hrănit mitul sârb al victimizării, nu a fost bătălia sârbilor pentru salvarea creștinității. Bătălia a fost purtată de o coaliție regională în care „albanezii participau în număr mare“, susține dr. Alexandru Madgearu, cercetător științific principal al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară (vezi: „Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică“. A doua: „Sârbii vorbesc de Kosovopolie, dar de cel din 1389, uitând de bătălia din 1448. Atunci marele luptător Iancu de Hunedoara va face o alianță cu marele strateg albanez Ghjergj Kastrioti – Skanderbeg. Despotul sârbilor Gheorghe Brancovici, în loc să se alăture celor doi, a împiedicat armata lui Skanderbeg să facă joncțiunea cu Iancu de Hunedoara, iar pe acesta l-a luat prizonier. S-a ratat astfel o ocazie de a-i alunga pe turci din Europa“, spune Gelcu Maksutovici, doctor în istorie. Iată de ce trebuie să ne întoarcem la realitatea de astăzi și să susținem ideea că România ar trebui să accepte o Kosova Indenpendentă și nu o Serbia cu un Kosovo ocupat.

 

Care este interesul național al poporului român?

Poziția publică a României și explicațiile date de unii demnitari români, în special Excelența Sa Președintele Traian Băsescu, nu au nimic în comun cu realitatea și nici cu interesul național român. Să vedem de ce.

1.Transilvania. Frica punerii unei linii de egalitate între cazul Kosova și „cazul Transilvania”. De fapt, cazul este inexistent, fiind o lozincă lansată de Rusia și Serbia. Preocuparea României de acest scenariu este numai o favoare făcută Rusiei „pierdută în spațiu și timp”. Determinarea statutului provinciei române Transilvania (unirea cu Regatul România – n.n.) s-a hotărât corect și pentru totdeauna în 1918. Aceasta nu s-a realizat prin terorizarea populației, nici prin masacre și nici printr-o politică de apartheid, ci prin plebiscit natural. Modele de teroare, genocid și etnocid sunt inima programelor folosite de secole de Serbia și Rusia asupra teritoriilor anexate de regimul țarist și bolșevic, politică susținută și de Rusia putiniană. În umbra „cazului Transilvania” se încearcă ascunderea situației aromânilor, respectiv românilor din Valea Timocului și Banatul de Vest, Transnistria și de ce nu, nordul Bucovinei și Basarabia.

2. Ideea Panslavismului. România se află în pericolul, probabil fără voința ei, de a intra în „hora” ideii de panslavism care apare în diferite forme (apărarea ortodoxiei sau proletariatului), în diferite epoci de criză a Rusiei. Românii, ca și albanezii, sunt singurele popoare non-slave în Balcani, înconjurate de slavi, lăsând pe greci pe de o parte, și ca atare au suferit destul prin fărâmițarea pământurilor străvechi. Și toate acestea în scopul creării unui super-stat slav. România și românii nu trebuie să uite epurările etnice din Banatul de Vest, din Timoc, din Bucovina și Basarabia. Îmi amintesc că eram în primele luni după Revoluția din 1989 în România. Studenții moldoveni începuseră să vină la universitățile din România și prima mea întâlnire cu ei a fost șocantă. Între ei vorbeau rusă! Nu este asta o asimilare forțată? România are forțe să spună odată pentru totdeauna că aparține civilizației europene, acuma și politic, după intrarea în UE și NATO, și nu mentalității panslaviste de dincoace de Carpați. Interesul României este Europa și nu Rusia!

3. Religia. În multe dezbateri și analize făcute de analiști și pseudoanaliști români am întâlnit termenul „albanezii musulmani”, termen care încearcă să dea caracter religios conflictului din Kosova. Politicienii și analiștii români desigur știu că în Kosova și Albania trăiește un popor care se identifică numai cu noțiunea albanez și cu nimic altceva. Acest fapt trebuie transmis poporului român. Trebuie să transmiteți faptul că acolo trăiește un popor mândru de practicarea a trei religii (crortodoxă, catolică și musulmană). Niciodată, dar niciodată, grupurile religioase albaneze n-au avut un singur conflict religios. Acest fapt ne deosebește de slavi. Cred că nu ați uitat ce au făcut sârbii fraților lor slavi din Croația și Bosnia. Au încercat și cu slovenii dar nu le a mers. Poporul român trebuie să știe că acolo, în ținuturile albaneze, trăiește un popor care, alcătuit din trei grupuri religioase, membrii lor sărbătoresc împreună și Bairamul și Crăciunul, se căsătoresc între ei și pentru țara lor luptă și mor numai sub steagul albanez. În cimitirile kosovare sunt înmormântați albanezii ambelor relșigii, și creștini și musulmani. Iar situația este cvasicomună. Puteți veni să vă convingeți! Trebuie să știți încă un fapt: în timpul genocidului din Kosova, populația slavă de religie musulmană n-a fost măcelărită de către sârbi, dar albanezii creștin-catolici da! De ce oare?!

Cred că toți suntem de acord că prin analizele ADN nu puteți afla cărei religii îi aparțineți, dar apartenența familială da. Aceste caracteristici umane datează înainte de Hristos și Mohamed. Cel puțin noi albanezii, ca descendeți ai Ilirilor, considerăm că familialii noștri sunt dacii și tracii, și nu arabii, latinii, slavii. Cred că și românii sunt de aceeași părere. Religia musulmană n-are nimic cu Kosova pentru că în caz contrar, 50 de țări islamice ar fi recunoscut Republica Kosova în primele ore ale vieții sale, ceea ce nu s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla. Problema se pune în aspectul confruntării a două mentalități, unul  proeuropean/proamerican și altul antieuropean/antiamerican! Altfel nu se poate explica fraternitatea între Serbia, Rusia, Gadaffi, Saddam, Chavez & co. Întrebarea este: încotro, Dacia antică?! Soldații români care fac parte din coaliția antitero în Iraq și Afganistan. Armamentul acestor guerile al-Queda este livrat de ruși și sârbi ortodocși.

4. „Apărarea  ortodoxiei”. Lozincă lansată recent în unele pseudoanalize ca  un „argument” pe care România trebuie să se sprijine. Oare trebuie? NU! Și imediat se pune întrebarea: Fraților, dar bulgarii ce sunt? Sunt slavi care au recunoscut indipendența kosovară. Dar grecii, macedonenii, muntenegrenii, care sunt foarte îndoielnici față de independența Kosovei, oare nu sunt ei toți ortodocși și doi dintre ei slavi? Ei au făcut pași foarte diplomatici, cum este recunoașterea pașapoartelor noi, oferta Republicii noi să deschidă „misiune de legatură” (Grecia), chiar au început procedurile pentru recunoaștere intr-un „timp potrivit” cum spun ei. Cred că majoritatea, daca nu toți politicienii români cunosc expresia „The Third Rome” sau  „A treia Romă”.

5.Teoria relațiilor excelente româno-sârbo/iugoslave, nu prea credibilă. Ia să vedem! Din 1833, când sârbii cu sprijinul Rusiei au cucerit Valea Timocului, câți vlahi/români au mai rămas fără sufixul vici. Câte școli și biserici românești mai sunt! În ce limbă se botează copiii români în Valea Timocului! La începutul Primului Război Mondial numărul vlahilor/românilor în Valea Timocului era de circa 350.000. În 1918, armata sârbă, sprijinită de corpul expediționar francez, condus de Franchet d’Esperey, a ocupat întregul Banat, cu Timișoara, oprindu-se la Mureș. Primele măsuri au fost de a aresta învățătorii, profesorii și preoții români! Să nu uităm și poziția patriarhului sârb Pavle, care a atacat Biserica Ortodoxă Română, punându-se pe aceeași poziție cu Patriarhul Alexei al Rusiei în privința Mitropoliei Basarabiei. Oare ei nu erau pe atunci ortodocși? Da, erau, dar restul nu erau sârbi ci trebuiau să devină sârbi!

6. Dreptul internațional. Coloritatea interpretării parțializate a acestui „argument” a fost pusă la îndoială de existența sau nu a acestuia. În ultimele decenii am recunoscut declararea independeței mai multor țări, fără voia statelor „materne”. Carta ONU (UN Charter) pune obligații la toate părțile semnatare de a proteja populația lor. Serbia a eșuat în ultimii 100 de ani. Sârbii au ucis adolescenți, copii și femei. Ei în mod sistematic au terorizat populația în Kosova, fără să țină cont de religie, printr-un program de genocid și epurare etnică. Deci, Serbia a fost un „stat eșuat” (Failed State). Astea sunt doar câteva din motivele cu care mulți experți internaționali dau legitimitate absolută actului de Declarație a Independenței kosovare. Să nu uităm încă un fapt: Kosova, la ultima Constituție legitimă a RFY, 1974, a fost parte egală, constituitivă, cu drepturi egale a Federației Iugoslave. Rezoluția 1244 ONU nu dă nici un drept Serbiei asupra Kosovei (http://www.nato.int/kosovo/docu/u990610a.htm). Punctul nr. 10 și punctul nr. 5 a  Anexei nr. 2  explică totul și sprijină pe deplin  poziția Kosovei în cadrul Constituției R.F.I. (Republica Federativă Iugoslavia – n.r.)  din 1974. La nici un punct a Rezoluției 1244 nu puteți găsi nici un cuvânt prin care fosta R.F.I.  trebuie să fie întrebată sau consultată de viitorul statut politic a Kosovei, fiind ea independență sau nu. În multe articole scrise sau dezbateri, am citit și auzit menționarea Actului din Helsinki. Se poate pune întrebarea oare ce „Act”  a oprit Bangladheșul să devină independent?

7. Problematica  Suveranității.  Oare suverenitatea la sensul său rigid îi dă dreptate lui Idi Amin, lui Pașici și Miloșevici în timp de 100 de ani? Sudanul în zilele noastre șterge oare de pe pământ popoare și civilizații întregi? Desigur că nu! De aici derivă legitimitatea recunoașterii unilaterale de către state și organizații (cum este cazul cu BM și FMI), a independenței proclamate de Parlamentul kosovar. Această legitimitate se susține și de către Articolul 1 al Convenției de la Montevideo pentru drepturile și obligațiile statelor (1933). Kosova a îndeplint primele trei atribuții pentru a deveni stat independent, iar a patra atribuție este în esență circulară și obligatorie numai după recunoașterea ca stat independent. După 1933, pe lângă aceste atribuții, statele au mai adăugat criterii noi (statul de drept, respectarea drepurilor omului, efectivitatea teritorială), care ușurează luarea decizilor privind recunoașterea statelor noi create. În această situație Kosova îndeplinește toate aceste criterii de a fi recunoscută ca stat independent și de către Adunarea Generală a ONU (opțiune dorită). Având în minte toate cele de mai sus, în sensul stabilizării peninsulei noastre, statele vecine ar trebui să nu mai stea la îndoială maratonică, ci să recunoască Republica Kosova ca stat independent.

8. Care este interesul rus în Balcani și în regiune? După dizolvarea naturală a Uniunii Sovietice și pierderea influenței, Rusia a ales, pentru a supraviețui în arena internațională, instrumentul „dezghețării conflictelor înghețate”. Dar e și mai interesant faptul că toate aceste conflicte (Transnistria, Osetia Sud, Abhazia, Republica Serpska) au fost aprinse tocmai de Rusia. Se va lăsa șantajată România? Nu cred!

9. Două state Albaneze! Cu tot respectul pe care îl am față de Președintele Băsescu, n-am cum să nu comentez argumentul aruncat de Excelența-Sa care afirmă: „crearea a două state albaneze în Balcani nu se poate accepta”! L-aș întreba pe dl. Băsescu, oare ce sunt moldovenii? Nu sunt români?! Dar ciprioții? Nu sunt greci?! Dar cazul altor state ca Austria, Bosnia, Muntenegru sau Corea? După Constituția noastră, Republica Kosova este un stat al albanezilor, sârbilor și altora care trăiesc în Kosova.

10. „Autoproclamarea”. Președintele Băsescu adeseori a declarat că „niciodată nu vom recunoaște independenta autoproclamată a proviciei Kosovo”! Domnul Președinte știe foarte bine că nu a fost autoproclamare ci proclamare în concordanță cu SUA, Franța, Germania, Anglia, Italia și NATO. Certul „NICIODATA” este o altă greșeală a dl. Președinte Băsescu. În politică și diplomație nu se spune niciodată „niciodată”. Aș adăuga, în încheiere, că am trăit și studiat în România. Pentru acest fapt mulțumesc  poporului român și îi sunt veșnic îndatorat. Atașat fiind afectiv de românii pe care i-am cunoscut acolo, nu pot privi decât cu tristețe cum tricolorul românesc a fost folosit abuziv de susținătorii lui Karadgici și Mladici. Tricolorul românesc nu are nimic în comun cu fotografiile măcelarilor din Balcani, iar Guvernul român trebuie să reacționeze la timp. Să trăiască România!

 

N.B.: Redacția apreciază acest articol ca fiind un comentariu asupra relațiilor culturale româno-albaneze și un impuls spre dinamizarea lor după declararea independenței kosovare, și nu unul cu caracter politic.

N.B.: Ky artikull nuk ka karakter politik. Është një çështje kulturore lidhur me relacionet rumuno/shqiptare dhe një nxitje për rehabilitimin e tyre pas shpalljes së pavarësisë së Kosovës.

Fragment din presa albaneză (www.Floart-press.blogspot.com)

Deșteaptă-te române! Zgjohu rumun!

În pragul independenței Kosovei, nimeni nu ar fi crezut că România, nu numai că nu va recunoaște cel mai tânăr stat din Europa, ci și va deveni avocatul Serbiei în arena politicii internaționale. Care este dragostea acestui popoar față de Serbia, fiindcă Serbia nu respectă de loc minoritatea română din Timoc? (Agim Popoci)

 

,

« Privind din punct de vedere istoric, sărbii și grecii au atăcat trupul nostru cu tendința pentru a-i nimici pe albanezi, în timp ce politica otomano-turcă a încercat să distrugă sufletul, ființa, identitatea națională albaneză. Toate aceste tentative au fost antialbaneze, independent de formele care au fost aplicate în perioade evidente”. Afirmația aparține unui lider politic albanez din Macedonia, Arben Xhaferi (fondatorul Partidului Democratic Albanez, PDSH).  Bogdan Petriceicu Hașdeu, în urmă cu 107 ani, a subliniat faptul că «albanezii sunt frații noștri de aceleași sânge». Aceași lucru a subliniat și Nicolae Iorga: «Albanezii sunt veri de sânge cu noi românii» (1938), iar românii noștri de mentalitate de melc au înnebunit: dau bani după vile, mașini luxoase, curve și băutură, dar nu și după cultură. Cine sunt aceștia ? Sunt cei care au făcut și fac politica prorusă în presa română. SUA și UE vor independența pentru Kosova, dar Rusia nu vrea. De ce? Fiindcă așa le convine ultranaționaliștilor sârbi și confraților noștri cărora le lipsește mândria de a fi român.

Dr. Alexandru V. Diță scrie șapte pagini despre Kosova pe care o consideră Darul otravit a lui Tito (vezi Historia lui Ion Cristoiu, nr.69-2007), înșirând bârfe comuniste ale istoriei iugoslave, și se miră de ce occidentul este filoalbanez, și nu spune nici un cuvânt despre genocidul-etnocidul-holocaustul sârb împotriva națiunii albaneze autohtone din azeastă zonă. Așa se apără oare interesele naționale ale României? Nu toata lumea știe acest adevăr. Singurul popor din lume, înrudit cu românii pe linie daco-traco-iliră, este poporul albanez. Au năvălit slavii și ne-au despărțit, dar nu au putut despărți ceea ce ne este comun: substratul, cuvintele comune, mentalitatea, ființa și sufeltul, vocea sângelui, glasul inimii și frumusețea limbii. Cele mai vechi și cele mai frumoase cuvinte ale limbii române au corespondențe identice în limba albaneză. Ele provin dintr-un substrat comun al antichității noastre bimilenare, traco-ilire, paraslave și paralatine.

Precum se vede, sângele apă nu se face. Statutul Uniunii Culturale a Albanezilor din România nu ne permite să facem politică, dar drepturile omului ne permit. Indiferent de atitudinea foștilor activiști de partid care încă nu au ridicat glasul revoltei împotrivă ultranaționaliștilor sârbi care au atăcat forțele internaționale din Mitrovița,  cotidianul bucureștean Interesul Public și a făcut datoria , apărând interesul național prin campania «Da pentru recunoașterea independenței Kosovo». Cei care au făcut și încă fac politica prosâbră și prorusă în presa română, un lucru trebuie să le fie clar: În timp ce Basarabia a fost colonie a Rusiei, Kosova a fost coloniei a Serbiei. Este un adevăr istoric care merită să fie repetat. Paralela între Kosova, Transnistria și alte zone aflate sub tutela Cremlinului este o paralelă greșită și provenită din bucătăriile serviciilor secrete ale ultranaționalismului sârb. Kosova este sora geamănă a Basarabiei. Destinul lumii depinde de Kosova.

 

Remember-The truth on Kosova

Vulpea în Balcani

(A uitat se vede Serbia că ne găsim în secolul al XIX)

 

Am dzis că serbarea evenimentului din Cossova ascunde în sine un sâmbure periculos contra integrităței Turciei și Austro-Ungariei, Serbia a fost, cu această ocadzie, teler cu două fețe vis-a-vis de Europa. Vâzând că Puterile cele mari au o bănuială asupra acestei aniversări, Serbia se grăbeșce a desminți svonul și a asecura pe puteri despre curețenia scopurilor sale…Aceste asecurări însă au fost vulpeșci: căci Serbia nu s’a purtat cum a fost vorba; ci și a dat imediat în petic.

         Serbarea sa ținut în Crușova. Aci s’a decis a se face un monument în memoria evenimentului din Cossova de acum 500 ani; și, pentru punerea fundamentului, a fost invitat și regele. În mijlocul orașului pe locul monumentului, s’a construit, de ocasiune, o porta triumfală, pe care sa scris scopul serbărei. Ce credeți însă că e scris pe acest arc de triumf? Iată ce: Dasupra: Numai unirea va salva Serbia. Acesta inscripție, luată isolat, n-ar fi de cât o farsă compromițătoare. Și ce credeți că urmează? Ceva ce scandalizează pe toata lumea: sunt scrise tote ținuturile cu cari are pofta să se îngrașe Serbia, adecă porcelita amică a Turciei și a Austro Ungariei…Iată ce scrie: Serbia-Bosnia SerbiaVeche(Cossova)-Erzegovina-Macedonia-Zeta Banatul-Sirmia-Croația-Bacca-Dalmația-Slavonia

         Va să zoică: Serbia vrea să îngjiță totă regiunea meridională a Austro-Ungariei și tota peninsula Balcanică, fiind-că Epirul și Tracia, cari au remas nescrise pe portă, vin de sine rades, sau cu fularul popei  pe d’asupra. Serbia, cu modul acesta, voiesce să inchidă cu desăvârșire porta civilisațiunei occidentale și să’i lase să se stingă în întunericul orientului! Am dori să nu respundă Serbia: cum se pote împăca vicleșugul acestei inscripțiuni cu sinceritatea promisă Europei prin circulară diplomatică din 2 Iunie curent, prin care asicură pe puterile cele mari despre curatele intențiuni ale acestei manifestațiuni naționale Serbe?…

Vulpea, degerată în stepele Nordului, vine să se adăpostească și să se dezghețe în climele calde și binefăcătoare ale Balcanului; și, după ce se desmorceșce puțin, îi vine pofta să mânce pe toți puii ospitalieri, și tot cât ea de mari, ai Balcanului…Dalmații și Croații au protestat, cu mult mai naintea acestei serbări, contra intențiunei da i anexa; și cu tote acestea, Serbia îi iubesce…și vrea să i înghiță și fără voea lor(…). A uitat se vede Serbia că ne găsim în secolul al XIX. (Shqipetari / Albanezul, nr. 25, București, 1889)

 

Conferința Ambasadorilor de la Londra –

generator al crizei kosovare

 

Conform unui ofițer român: „Înfrângerea Turciei în războaiele balcanice din 1912-1913, a făcut posibilă crearea statului național albanez. Marile puteri au decis însă ca această să includă numai aproximativ jumătate din teritoriile locuite de populația albaneză din regiune, restul rămânând în afară frontierelor țării: majoritatea în ceea ce se numește provincia Kosova, atribuită Serbiei, în timp ce Muntenegru și Macedonia primeau și ele părți mai mici din aceste teritorii”. (Maior dr. Emil Suciu, Drama iugoslavă, Editura Militară, București, 1992, p. 27.).  Atribuind jumătatea teritorului etnic albanez Serbiei și Greciei, în  Conferința Ambasadorilor de la Londra (1913), s-a produs cea mai mare greșeală din istoria mondială a diplomației. Cum explică Nicolae Lako, aceste pretenții extravagande de a reconstrui imperiul lui Dușan?

„Din toate timpurile, cele mai multe neînțelegeri între sârbi și albanezi s-au concentrat asupra districtului Kosova, căruia sârbii, impuși de către interese politice, îl desemnează cu numele de Vechea Serbie. Ori, istoria ne arartă că ținutul pe care sârbii îl numesc astfel, se numea în antichitate: Dardania. Căutând etimologia cuvântului, vedem că albanezii traduc acest cuvânt, în limba lor prin, pară sau păr (dardha). În Albania, sunt însă și azi, multe sate care poartă numele de Dardha și locuitorili lor se numesc Dardhani sau Dardhari, cea ce corespunde exact cu numele vechilor Dardanieni, cari nu erau alții decât strămoșii albanezilor ce locuiesc aceste ținuturi și azi. Cât privește pe Sârbi, venirea lor în Balcani datează numai din era noastră: 636, cotropind ținuturile ocupate atunci de către albanezi, cari au trebuit să le cedeze locul și să se refugieze în munți. Și atunci vedem pe sârbi stabilindu-se în părțile pe care o numesc Vechea Serbie” (N. Lako, Drepturile Albaniei, Tipografia Albania, Constanța, 1921).

 

Baki Ymeri

pentru rbnpress.info

 

 

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press