FISURILE OCCIDENTULUI ȘI RISCUL APOCALIPSEI POPOARELOR

FISURILE OCCIDENTULUI ȘI RISCUL APOCALIPSEI POPOARELOR

Viorel LUCACI – 04 februarie 2018

INTRODUCERE

Ideile principale pe baza cărora am elaborat prezenta expunere au apărut cu doi ani în urmă. În timpul perioadei friguroase și pline de zăpadă de la sfârșitul lui ianuarie 2016, când vremea ne adusese cumva aminte de iernile din anii ’80 și din prima parte a anilor ’90, ierni pe care unii dintre noi le petreceam la țară. Cel puțin eu… în frumoasa Bucovina. Datorită plimbărilor de acum doi ani prin gerul de afară, mi-a născocit atunci mintea câteva idei născute să spunem… la rece. Frigul are rolul lui, chiar dacă îl înjurăm cu toții și ne obosim mergând cu dificultate pe gheață, prin troienele de zăpadă bătătorită de pe trotuarele orașului ori ocolind prin garduri sutele de mașini parcate pe trotuar. În prezența unui strat gros de zăpadă prost gestionat de către autorități, devine din ce în ce mai dificil să circuli liber ca pieton. Ce e drept, am cam uitat ce înseamnă iarna adevărată. Câteva zile de ger și imediat avem un motiv serios de a face subiecte de știri mass-media din asta. Iar noi, suntem cât pe ce să acceptăm acea schimbare climatică prin care ne-au fost scoase iernile din peisajul românesc. Anul aceasta da!… parcă a fugit iarna de noi. S-o fi săturat chiar şi frigurile de România? Am bănuit asta trăind recent o Bobotează cu o vreme îngrijorător de caldă. Corect ar fi să spunem că iernile au fost împinse spre primăvară, primăverile fiind practic strivite între iernile târzii uscate și verile din ce în ce mai secetoase.

Este adevărat, au loc schimbări climatice pe care avem tendința de a le ignora. Am trecut pe parcursul ultimului deceniu către un an format din două anotimpuri. Dar nu schimbări atât de importante cum susțin la unison majoritatea celor care „se pricep la climă”. Teoriile legate de fenomenul încălzirii globale sau climatică sunt mai mult sau mai puțin verificabile. Devin discutabile prin prisma unor cuantificări corecte a conduite planetei de-a lungul istoriei sale. Cert este că printre altele s-a reușit în câțiva ani impunerea pe piață a unor noi tipuri de becuri denumite „ecologice” (dar care de fapt ne degradează tuturor vederea – asta nu se prea spune) și suprimarea aproape completă a corpurilor de iluminat cu incandescență. Ba mai mult, vacile ce pasc cuminți pe câmp ar fi de fapt dăunătoare stratului de ozon. Ridicol! Oare armamentul nuclear aflat la dispoziția unor mari puteri, împreună cu uriașele deversări generate de industria petrolieră, nu amenință incomparabil mai mult clima în comparație cu bietele văcuțe? Trăiască marile corporații. Ce fericire că schimbările climatice lucrează parcă pentru profitul lor.

Unele zvonuri științifice recente susțin faptul că modificările respective constituie procese firești, urmând un algoritm pur natural, nu unul inițiat de către activitatea omului. Conform unor cercetători în meteorologie cu care am stat de vorbă, omul poate influența cu cel mult 5% viteza sau direcția proceselor climatice de anvergură. Cu atât mai mult, marile schimbări climatice. Asta nu înseamnă că avem voie să ne batem joc oricât de mediul înconjurător.

Întreaga istorie a planetei noastre a fost plină de schimbări, de perioade instabile, de glaciațiuni și de cataclisme sau chiar extincții a unor specii întregi de viețuitoare – uneori pentru a face loc altora. De exemplu, așa-numita „Extincție Permiană” – cea mai mare extincție cunoscută din istoria Terrei, ce a avut loc cu zeci de milioane de ani înaintea apariţiei dinozaurilor – a eliminat aproape complet viața. Totuși, să nu exagerăm cu estimările. O extincție „rapidă” în sens geologic înseamnă un proces care a durat câteva zeci de mii de ani. Poate chiar așa se va întâmpla şi cu omul. Nu în sensul dispariției sale, ci acela al înlocuirii de către un „om nou”. Phanerozoicul mai are încă multe de prezentat Terrei.

Cu alte cuvinte… omul prezent, omul modern, homo sapiens sapiens sau cum am vrea să-l denumim, mai mult asistă decât influențează fenomenele ample ale naturii. Noi Umanitatea, nici măcar un fir de praf nu reprezentăm. Cu toate acestea, am înregistrat „performanța” de a grăbi dispariția a nenumărate specii.

Dacă ar fi să ne imaginăm un segment de timp divizat al celor peste 4,5 miliarde de ani scurși de la nașterea planetei, intervalul în care pe Terra a fost prezentă viața ar fi doar a noua parte (cca. 500 de milioane de ani). Cu alte cuvinte, Pământului i-au trebuit 4 miliarde de ani pentru a se pregăti să găzduiască viața, iar noi oamenii… credem că putem influența natura atât de mult. Puțin probabil. Însăși existenţa omului începând de la primele evoluții ale primatelor, figurează ca fiind valoarea aproximativă de a o mia parte din acel segment.

Am conceput întregul complex de divagații anterioare ca un cadrul de introducere în tema centrală. Un mod de a aborda schimbarea ca proces de la general la particular. De la natură la om.

SCHIMBĂRILE NOASTE REALE SUNT DE O ALTĂ NATURĂ

Dacă am dori să ne cunoaștem pe noi înșine în materie de „organică a sufletului” pe cât de mult vrem să deslușim tainele lumii fizice, sunt sigur că am înregistra salturi civilizaționale imense. Cu cât încercăm să Îl desființăm pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl aflăm. Cu toate că în aceste timpuri ne găsim la începutul unui nou proces de desacralizare – de data asta global. Nu este greu de acceptat acel paradox existențial care ne-a însoțit în special în ultimul secol şi jumătate. Progresul material, cu a sa evoluție progresivă care a caracterizat perioada inițiată de marea revoluție industrială, a fost însoțit de un regres interior considerabil. Uriaș în unele cazuri. Dar de fiecare dată când omul s-a aflat în pragul căderii complete în afara sacrului, revelații complexe la nivel mental au schimbat cursul istoriei prin intermediul unor modificări survenite în stilul în care omul a perceput viața. Cineva sau ceva ne-a corectat chirurgical dinamica. Măsura în care astfel de „corecturi” vor surveni în viitor, va defini măsura în care civilizația umană va fi capabilă să evite autodistrugerea.

În primul rând, ne schimbăm noi ca oameni şi apoi clima. Ne schimbăm la nivel mental. Ba nu, mai degrabă moral. Devenim mai inteligenți (probabil…), poate mai frumoși de la o generație la alta ca efect al unei eugenii naturale trans-generaționale. Înregistrăm însă regrese pe alte paliere – mai puțin vizibile în prezent (demnitate, sensibilitate, cumpătare, milă etc.).

În al doilea rând, avem tendința de a amplifica proporțiile a aceea ce considerăm că este negativ şi a diminua ceea ce este pozitiv – fiind vorba de acea sete de „senzațional”. Iată deci un alt paradox existențial.

De unde mi-au venit tocmai mie toate concluziile respective? Au apărut în timp, devenind în cele din urmă certitudini consolidate printr-un oarecare studiu personal, în același timp acceptate în diverse cercuri analitice ce au generat cărți de sociologie remarcabile.

DUPLICAREA RĂULUI PRIN ANALIZA SA

Acest articol se structurează în jurul analizei ca proces. O analiză a ceea ce putem defini ca fiind un complex de „fisuri ale Occidentului”. Nu de natură geografică, nu socială şi nici măcar religioasă. Există şi acelea, dar textul de faţă încearcă să scoată în evidență un proces de fisurare de o cu totul altă natură. Unul noologic. Pentru a-mi consolida o parte din ideile pe care le-am înșirat în cele ce urmează, acolo unde am considerat că ar fi oportun am făcut apel la repere bibliografice corelate cu tema sau cele ale căror subiect se identifică cu ideea din firul logic al redării. În cadrul acestor trimiteri către titluri (reperele făcând referiri la publicații în limba română a unor autori români sau străini) am adăugat uneori explicații suplimentare care îmi aparțin, sau extrase relevante din paginile cărților respective, toate încadrate între paranteze pătrate pentru a fi percepute distinct de restul expunerii.

Nivelul de analiză face diferența între bine și rău. Discrepanța manifestată între mass-media şi o parte din literatura analitică, m-a ajutat să identific cel puțin două niveluri de analiză a realității înconjurătoare. De fapt a fenomenelor şi proceselor lumii sociale luată ca ansamblu. Unul de fațadă, oficial sau mediatic, disimulat în tot ceea ce vedem în mass-media. Un sistem de informare care induce un anumit mod de percepție a lumii – înțeleasă ca atare – la minim 80 – 90% din oamenii de rând. Cel de-al doilea, există într-un spațiu „de umbră”. Un nivel paralel al analizei, care are ca bază o serie de principii complet diferite faţă de sistemele mass-media sau social-media. Suma vectorilor de opinie nu este nulă ca în cazul primului, ci tinde spre direcții ce țin mai mult de strategii şi decizii pe termen mediu şi lung. Cercurile ce au acces nemijlocit la acest nivel sunt de obicei exclusiviste. Dar nu complet închise. Parcurgerea unui volum însemnat din ceea ce denumim „literatură gri”, poate crea șansele de accedere la cel de-al doilea nivel. Însă nu orice carte generează profunzime. Nu orice text este pretabil depășirii limitărilor pe care ni le impune mass-media caracteristice primului nivel. Textul analitic generator de metalimbaj este dificil de elaborat, fiind de asemenea şi mai dificil de debarasat faţă de subiectivism şi faţă de blocajele cognitive. De multe ori, imposibil. De aceea, trebuie parcurse surse diferite – preferabil antagonice – pentru a dispune de o percepție medie cât mai apropiată de adevăr, fiind raportată la un fenomen social, geopolitic, politic sau militar. Niciodată individul nu a fost mai predispus la dezinformare şi la manipulare, decât acum când accesul la informație (ca volum) este atât de facil. Putem afla într-o oră, lucruri pe care acum trei decenii le aflam după zile întregi de studiu şi frecventări de biblioteci.

Atenție! Orice avantaj are reversul său. Dacă ne informăm mai ușor, mai rapid şi mai mult, nu înseamnă că avem şi o viteză mai mare de parcurgere a documentării către cunoaștere. Drumul către cunoaștere este sinuos. Cum am menţionat cu alte ocazii, cunoașterea este diferită de cunoștințe. A deține un volum mare de date despre ceva anume, nu este tot una cu a cunoaște acel ceva sau cu a discerne corect diferitele nuanțe ale adevărului. Percepția lumii constituie un ansamblu complex al nuanțelor adevărului, nu un adevăr absolut, singular Întotdeauna creșterea excesivă a volumului de informație necorelată (zgomot de fond sau poluare informațională) a diminuat profunzimea concluziilor şi a cunoașterii rezultare din utilizarea acesteia. Astfel, apar condiţiile propice de apariție a fenomenului denumit „infobetizare”. [Nu este ușor de stabilit dacă infobetizarea ar fi mai degrabă un proces sau un efect. Ea definește acea intoxicare a individului cu informații în volum mare şi irațional utilizate, cea mai mare parte nefiind relevante pentru activitatea şi aspirațiile sale particulare. Riscul principal este acela de a nu mai înțelege nimic din realitatea înconjurătoare. Majoritatea sistemelor digitate de tip „smart” conduc către respectivul fenomen]

Ar mai exista câteva niveluri superioare de analiză, dar începând cu cel de-al treilea pășim pe domeniul activității de informații, în care permisivitatea în materie de reguli, strictețe şi proceduri este mult mai restrânsă şi mai concret specificată. Intelligence-ul nu se găsește în aria de referință a prezentului articol. De aceea, nu voi insista asupra sa.

În rândurile de faţă vreau în primul rând să subliniez ceea ce se întâmplă cu noi ca individ, ca urmare a schimbărilor la care suntem supuși, la ce aspecte subtile trebuie să fim atenți şi unde se cuvine să măsurăm de două ori înainte de a tăia, nefiind vorba obligatoriu de rațiunile decizionale de strategie sau de siguranţă naţională. Fiecare dintre noi trebuie să devenim propriul nostru stat, să avem propria noastră entitate şi să fim conștienți de ea. Noi să fim proprii noştri analişti. De aceea, nu trebuie să luăm ca atare tot ce ni se oferă în materie de informare în masă – un deziderat pe care îl consider ca fiind indispensabil pentru individul cu pretenții mari de la viitor. Cu cât recuzăm mai mult, cu atât suntem de fapt mai bine informați. Realitatea este diferită, chiar dacă se încearcă intens impunerea unei alte realități, a unui alt adevăr.

LUMEA NU A DEVENIT REA, CI ÎI CREŞTE NIVELUL DE RĂUTATE

Ne întrebăm deseori dacă lumea este rea sau dacă da, de ce este atât de rea. Părerea mea personală este că da, este rea. De ce? Dificil de răspuns. Lumea într-adevăr este rea, dar mai ales devine din ce în ce mai rea. Așa a fost încă de la apariția ei. Într-o oarecare măsură contribuim fiecare dintre noi la acest parcurs general spre edificarea răului. Ținte de analiză şi de modul în care aceasta (analiza) contribuie la binele sau răul pe care îl percepem din ceea ce ne înconjoară. Cred totuși că răul (considerat sub toate aspectele sale) are evoluții ciclice extinse pe perioade istorice mari. Cu siguranţă lumea a fost cel puțin o dată în istoria sa, mult mai rea decât acum. Numai în prima jumătate a secolului XX Europa a generat două „răutăți” care au curmat viața a peste 100 de milioane de oameni. Este vorba de acel interval perceput de unii ca fiind „Războiul de 31 de ani” (între 1914 şi 1945). Nu putem spune că lumea este mai rea sau mai tâmpită acum decât atunci. Am putea vorbi chiar despre existența unui „circuit al răului în lume”, similar celui al apei în natură. Am impresia tot mai des că răul definește o adevărată instituție de forţă a lumii materiale.

O mică paralelă în scopul unei analogii pe ideea răului ca stare. Conform unei vechi confesiuni (secte) religioase de natură creștină, care a fost eradicată în secolul al XIII-lea de către papalitate, răul ca sens religios a definit la un moment dat întreaga arhitectură a lumii materiale. Aceasta era religia catară sau a albigenzilor. Pe scurt. Catarii au format o populație care a existat între secolele X şi XIII e.n. în regiunea Languedoc din sudul Franței. S-a scris foarte mult despre ei, despre ceea ce făceau, despre originile acelei religii şi posibilele legături cu mai vechii esenieni din Orientul Mijlociu (tribul în cadrul căruia este posibil ca Iisus Hristos să își fi petrecut adolescența – acei ani despre care ni se spune foarte puțin în Noul Testament), despre ereziile ce îi caracterizau – toate părerile fiind împărțite. Pentru Vatican, chiar şi acum albigenzii constituie un subiect tabu iar accesul la documente a fost dintotdeauna îngrădit. Dar… de departe cel mai important aspect în ceea ce-i privește pe albigenzi este acela că în viziunea credinței catare tot universul vizibil, toată lumea materială ar fi de fapt în întregime opera Diavolului (un „regat al Diavolului” cum îl denumeau), iar lumea nevăzută, cea superioară, cea de după moarte ar fi atribuită lui Dumnezeu. Două forme de existentă complementare, nu antagonice. Avem astfel un cu totul alt concept al binomului format din Rău şi din Bine luate ca stare, ca forte. Nu un rău contra binelui (adică într-un conflict perpetuu în care omul are un liber arbitru lăsat de Dumnezeu), ci un rău material, inferior ca organizare, mic şi trecător, închis într-un bine necuprins şi superior. Ne naștem şi trăim în răul material, murind către binele imaterial. Altfel spus, trecem din primul către al doilea, nu alegem răul sau binele cu amenințarea iadului sau cu promisiunea raiului.

Motivele pentru care Instituția Bisericii Romano-catolice nu a acceptat catarismul sunt evidente. Am impresia că prin modul în care se manifestă în ansamblu său, modernitatea prezintă o organică similară lumii religiei cătare.

Oare este „răul” care ni se prezintă acum a fi rău, chiar atât de rău în realitate? Mi-am adresat această întrebare, urmărind pentru o perioadă relativ scurtă principalele canale de știri de nivel internațional – în special cele de proveniență euroatlantică. Nu voi nominaliza posturi TV sau prezentatori de știri pentru că inclusiv acolo lucrează profesioniști. Conform canalelor la care mă refer, în lume nu ar mai exista altceva decât „amenințarea Islamului „ şi „terorism”. Doar atentate, amenințări şi pericole asociate terorismului, nu fac decât să ne inducă imaginea unui viitor sumbru.

Așa cum am menţionat undeva anterior, o altă realitate ni se prezintă. Oare nimic nu se mai întâmplă bun în prezent? Da. Este adevărat, Uniunea Europeană a intrat într-un corset țesut din probleme – unele fără precedent de la înființarea sa (refugiații din Orient, sporul demografic negativ înregistrat în majoritatea statelor nucleu, lipsa forței de muncă manifestată pe contingente largi de profesii, presiunile geopolitice exercitate de Federația Rusă şi Turcia, sensibila „supărare” faţă de Washington şi implicit separarea faţă de geopolitica americană, diferendele şi fricțiunile apărute între zonele dezvoltate şi cele sărace, promovarea excesivă a drepturilor minoriților în dezavantajul majorității etc.). Dintre acestea multe se datorează însăși organicii spațiului european, fiind imputabile modului în care a fost înțeles într-un târziu proiectul integrării. Problemele redate ca fiind principale sunt cu adevărat cele mai importante? Oare nu ne scapă nimic „printre degete” între timp?

CALITATEA ANALIZEI FACE DIFERENŢA

Tocmai de analiză vreau să mă leg în cele ce urmează. O analiză în sensul larg al termenului. Acea analiză înțeleasă ca fiind modul în care trebuie să percepem prezentul. Pentru că respectiva înțelegere ne va determina viitoarele atitudini, decizii şi acțiuni – în special cele organizate. Dacă acestea vor fi greșite, generațiile viitoare vor avea de suferit, nu noi. Susțin aceasta deoarece cred că efortul pe care îl va reclama menținerea în viitorul apropiat a unei păci la nivel mondial, va fi din ce în ce mai mare. Sunt destule semne pentru a susține această ipoteză conform căreia echilibrul general devine din ce în ce mai șubred. Ceea ce nu realizăm cu toții este că destabilizarea constituie un proces foarte lent, nesesizabil prin analize pe intervale scurte de timp. Lipsa viziunilor de ansamblu pentru lideri este evidențiabilă în acest caz.

Lumea a devenit mai rea, pentru ca avem tendința de a multiplica răul. Un fel de reverberație într-un spațiu mediatic viciat la nivel macro. L-am denumit „macro”, pentru că nu se întâmplă doar în interiorul statelor. Vorbim de o acțiune suprastatală coordonată.

Corelat cumva cu tema pe care o abordez aici, cineva includea acum doi ani într-un articol o afirmație interesantă. Parcă anticipa intenția mea de a elabora prezentul text: „Lumea este tâmpită şi cei care o analizează se molipsesc”. Cu alte cuvinte, analiză răului naște rău. Doar că trebuie menţionat modul în care facem această analiză şi în care din cele două niveluri pe care le-am evidențiat în capitolul „Duplicarea răului prin analiza sa” se încadrează. Preponderent în primul, deoarece doar acolo lipsesc principiile solide.

„Lumea este tâmpită” – un adevăr parțial. Dacă ar fi să acceptăm situația ca fiind reală, mai bine ar fi să spunem că lumea se tâmpește. Nici măcar „se tâmpește” nu este acoperitor. Nu cred că doar se tâmpește. Suntem martorii unui proces mult mai complex. O serie de transformări mai ample decât cea de a „deveni rea”. Mai ample şi mai lungi. Transformări ce gravitează în jurul ideii de a fi tot mai rea şi a accepta răutatea ca pe o normalitate. Practic lumea devine tot mai rea, netrecând de la o stare inițială de „bună”. Așa ar fi corect. Iar orice analiză asupra unei răutăți, se identifică ea însăși cu o răutate. Deseori cădem victime ale acestui fenomen.

Cu toate acestea, analiza are o parte benefică dependentă de calitatea sa. În lipsa unei minime activităţi de analiză sau a unei reacții critice – fie doar la nivel declarativ, fără vreo finalitate efectivă – asupra tendințelor ce ne modelează viața, viteza de creștere a „tâmpeniei” (gradient de tâmpenie mai degrabă – observând statistic lucrurile) ar fi şi mai mare. Cu alte cuvinte, lumea despre care se pomenește în respectiva remarcă, s-ar tâmpi mai repede şi mai mult. Deoarece limitele prostiei pot fi extrem de largi, în multe cazuri chiar lipsind.

Este adevărat, procesul se poate transmite precum un virus. Devine astfel o maladie a societății moderne. Nu obligatoriu tâmpenia, ci fenomenul de creștere a ei. Așa cum am menţionat anterior, analiza unui element are tendința de a reproduce caracteristicile acestuia, indiferent de nuanța analizei. Pentru că nu întotdeauna se pleacă de la ceva concret. Nu poți ajunge departe cu un asemenea principiu. Întâlnim ceva similar în acel „lanț al preciziilor” din teoria erorilor. Nu poate fi „rectificată” o valoare sau un proces social negativ, decât prin „îndepărtare de material” (în practică fiind vorba de manipularea maselor sau devierea de la subiect prin redarea în mass-media), fiind obținut astfel ceva mai mic şi mai rău. Pe baza unor date nerelevante sau pe fracțiuni de informații, nu poate exista o analiză relevantă. Nu e de mirare faptul că tocmai trunchierea constituie una din soluțiile preferate astăzi. Majoritatea știrilor, materialelor informative sau a articolelor „de scandal” sunt de fapt un amalgam de minciuni, adevăruri şi deviaţii de la subiect, din care nimeni nu mai înțelege nimic concert. Avem astfel un soi de dezinformare prin informare (infobetizare).

În concluzie, analiza unei tâmpenii devine cumva o dedublare a ei. Dar mai rău fără analiză. Ceea ce ne lipsește este tocmai atitudinea faţă de tâmpenie, nu analiza în sine. Sincer, la analiză sau la constatări se pricepe mai toată lumea. La atitudine, aproape nimeni.

DEZIDERATELE GLOBALISTE ŞI PREZICERILE APOCALIPTICE

Sensibil legat de considerentele dezvoltate în capitolele anterioare, voi face câteva referiri la teama faţă de așa-zisa „apocalipsă a popoarelor”. Mai precis, la riscul de dispariție a popoarelor ca entități culturale şi noologice. Nimic nou… deoarece tocmai acesta ar putea fi chiar unul din principalele deziderate caracteristice trendului globalist. Nu poate fi globalizată o lume fără a arde etapa desființării conceptelor de „popor” şi „stat naţional”. De asemenea, prin prisma modernității occidentale atitudinile naționaliste şi consolidarea principiilor suveranității trebuie să devină motive de acuză. Au devenit deja în frecvente cazuri, fiind scoase într-un fel „în afara legii”. În afara trendului. Se întâmplă deja în mass-media. Din ce în ce mai des auzim acuzațiile de „a fi naționalist” sau „a avea o atitudine populistă”, fiind încadrate toate acestea în acea categorie a „răului veritabil” promovat recent – la care am făcut referire în prima parte a articolului. În curând, chiar şi a merge la biserică ar putea deveni un motiv de acuză. De aici provine acel război mediatic îndreptat împotriva Bisericii ca instituție.

O apocalipsă, în adevăratul sens al termenului, nu poate avea loc decât în contextul unei acțiuni de proveniență divină. O autodistrugere, da! Poate avea loc. Chiar şi acele extincții în masă întâlnite de câteva ori în istoria planetei, au făcut de fapt loc unor „noi vieți”. Cred că singura Apocalipsă va fi acea a lui Ioan şi atât. În rest… ne jucăm cu scenariile. Deja suntem plictisiți de repetatele „preziceri” ale unor sfârșituri ale lumii, care mai de care mai „verificate”. Ba urma să fie în 2000 (predispoziția de a ne lega de cifrele rotunde sau cele cu semnificații numerologice – mă întreb ce apocalipse au fost în anii 666 sau 1666), ba în decembrie anul 2012 (unii erau absolut siguri că finalul calendarului mayaș – probabil interpretat eronat – ar fi coincis cu un sfârșit al lumii sau cu trecerea într-o nouă dimensiune), ba va veni în curând din spațiul cosmic prin tot felul de asteroizi care culmea… toți s-ar îndrepta ca într-o întrecere spre Pământ. Mai este la modă „prezicerea” unor cutremure catastrofale. Ce e interesant, că toate premonițiile respective apar întotdeauna post factum, iar scopul lor este probabil acela de a ne distrage atenția de la lucrurile cu adevărat relevante.

DE LA WESTFALIA CĂTRE POSTWESFALIA

O posibilă dispariție a popoarelor? Da. Sunt de acord. Poate doar a unora dintre popoare, sau mai degrabă un sfârșit al civilizației căreia îi aparținem, iarăși da. Se vehiculează din ce în ce mai des ideea conform căreia conceptul westfalic de stat naţional a început să aibă serios de suferit. Am putea pune într-adevăr semnul egal între apocalipsa popoarelor şi căderea principiilor Păcii de la Westfalia. [Pacea de la Westfalia, încheiată în anul 1648 (semnificând de fapt semnarea a două documente distincte: primul – Tratatul de la Münster – între Suedia şi Sfântul Imperiu Roman; cel de-al doilea – Tratatul din Osnabrück – între Suedia şi Sfântul Imperiu Roman) a pus capăt conflictului denumit „Războiul de treizeci de ani”. Conceptul de „pace westfalică” reprezintă piatra de temelie a ceea ce înțelegem în accepția modernă prin „stat naţional” şi „suveranitate”. Statul naţional privit din perspectiva principiului suveranității este nevoit să cedeze din ce în ce mai multă legitimitate în favoare unei integrări suprastatale inițiate de fapt pe baza unor principii pur economice (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO). Mai multe detalii în cartea: ȚUȚUIANU Iuliana Simona, APUSUL WESTPHALIEI? Statul național în sistemul relațiilor internaționale în anii post-Război Rece, București 2011, Editura Militară, 321 de pagini]

La fel, am putea pune egal între căderea completă a Westfaliei şi amurgul civilizației occidentale aşa cum o ştim noi. Apusul unei civilizații produce însă ridicarea alteia – sau a altora. Similar s-a întâmplat cu epocile istorice. S-au succedat prin sucombări şi cristalizări repetate. Cu alte cuvinte, lumea cumva în ansamblul ei s-a perpetuat prin intermediul unor distrugeri parțiale – a unor „nenorociri necesare”. Dispariția a ceva vechi ar putea semnifica nașterea a ceva nou – valabil inclusiv pe linia succesiunii civilizațiilor. Este vorba despre o proprietate a sistemelor, pe care N. N. THALEB a denumit-o „antifragilitate”. Adaptarea și perfecționarea ca urmare a reacțiilor (corecțiilor) la greșelile sau la dereglaje apărute în evoluția unui sistem, societăți, civilizații etc. [Conceptul de antifragilitate este dezbătut pe larg în cartea: TALEB Nassim Nicolas, ANTIFRAGIL – CE AVEM DE CÂȘTIGAT DE PE URMA DEZORDINII, București 2014, editura Curtea Veche Publishing, 556 de pagini]

NECESITATEA UNEI REMEDIERI DE NATURĂ RELIGIOASĂ

Este posibil ca în câteva decenii, europeni să fie martorii unei reconcilieri religioase, aceasta fiind imperios necesară din diverse motive. Printre atâtea degradări, trebuie să aibă loc şi o schimbare în bine. Occidentul (euro-atlantismul în general) fie va sucomba sub propriul nonsens şi propria deviație pseudo-valorică (cum a fost cazul Imperiului Roman pe parcursul a aproximativ trei secole – căci Roma nu a căzut brusc – dar atenție! Imperiile contemporane pot cădea și în câteva zile), fie va trece printr-o transformare profundă, printr-o revelație de natură în primul rând religioasă şi morală. [Câtă dreptate a avut P. TUŢEA când afirma că „Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale”. Una din cauzele deficitului identitar manifestat în Europa, este aceea că elitele morale au rămas în urma elitelor intelectuale]

Putem fi optimiști din această perspectivă. Există o serie de semne ce îmi certifică nuanța pozitivă. Iarăși cred că în ciuda loviturilor şi a războiului perpetuu care se duce acum împotriva Bisericii pe toate planurile (preponderent cea ortodoxă), creștinismul se va „trezi” într-un târziu şi se va reîntregi până la împlinirea unui mileniu de la acea Schismă. [Este vorba de Marea Schismă care a avut loc în anul 1054 e.n. Prin aceasta, creștinismul s-a separat în cele două aripi cunoscute astăzi ca fiind catolicismul (partea vestică) şi ortodoxia (partea estică). Principalele cauze au fost divergențele asupra conceptului religios denumit „Filioque” şi conceptul de celibat pentru preoți. Din păcate, literatura de specialitate nu a insistat atât cât ar fi trebuit asupra efectelor pe termen lung pe care le-a avut evenimentul respectiv, precum și asupra oportunității „remedierii” acestei rupturi care a creat de fapt premisele ascensiunii în câteva secole a unui Islam, care astăzi este din ce în ce mai puternic]

Ne vom concilia… altfel vom fi striviți sub presiunea unui Islam aflat în expansiune şi a unor deviații excesive către formă în defavoarea fondului. A identifica religia islamică cu terorismul, a devenit una din erorile profunde ale omului occidental. [O abordare detaliată şi pertinentă a principalelor probleme pe care le ridică astăzi Islamul prin acel „Jihad”, găsim în cartea: ANDREESCU Anghel (General r. prof. univ. dr.) şi NICOLAE Radu (Comisar-șef prof. univ. dr.), JIHADUL ISLAMIC: DE LA „ÎNFRÂNGEREA TERORII” ŞI „RĂZBOIUL SFÂNT” LA „SPERANȚA LIBERTĂȚII”, București 2015, Editura RAO, 494 de pagini. Prejudiciile de imagine şi de percepție pe care terorismul – privit sub toate aspectele sale și din toate punctele de vedere – le-a adus lumii arabe, sunt inestimabile. Cu toții suntem din ce în ce mai timorați de terorism. Acest flagel, a avut un impact atât de profund încât a „reușit” să remodeleze lumea după acel 11 septembrie 2001, zi în care, eu având 19 ani atunci, recunosc că am plâns de milă şi de groază în același timp, crezând că SUA fiind atacată într-un asemenea hal, probabil urma să înceapă la scurt timp un al Treilea Război Mondial. Noroc că acel atac nu s-a dovedit a fi „opera” militară a unui alt actor statal de mare anvergură, cum ar fi Rusia sau China – Doamne ferește. A fost însă prima mare „lucrare” infamă a unei entități nonstatale, o lucrare care a omorât cca. 3.000 de oameni de toate naționalitățile. De aceea, atentatul a constituit de facto un atac împotriva întregii lumi, nu doar împotriva SUA. Nu a început un al Treilea Război Mondial cum credeam atunci, dar formularea intens utilizată în mass media imediat după respectivul moment conform căreia „nimic nu avea să mai fie la fel” nu era nicicum o exagerare. Într-adevăr, nimic nu a mai fost la fel. Occidentul a suferit enorm, mai ales ca urmare a atacurilor teroriste ce au urmat în Europa (Spania şi Maria Britanie la scurt timp, apoi Franța mai recent). Adevărata victimă a ascensiunii internaționale a terorismului ca fenomen, a fost însăși civilizația islamică – deoarece aproape toată lumea euroatlantică a pus semnul de EGAL atât între terorism şi Islam, cât şi între activitatea organizațiilor teroriste şi Jihad. Jihadul nu înseamnă un război islamic sfânt asupra lumii occidentale (cum se tot vehiculează), fiind mai degrabă o noțiune „reinventată (…) de legitimare a acțiunilor teroriste” cum bine menționează General r. prof. univ. dr. Mircea MUREȘAN în prefața cărții. Jihadul constituie de fapt cea mai bună cale de transformare în bine a răului interior – conform semnificației reale a acestei noțiuni. O ură oarecum „legitimă” la o simplă analiză, asupra a tot ceea ce însemnă Islam, s-a înfiripat în mentalul nostru colectiv (al occidentalilor), lăsând de înțeles faptul că însăși lumea arabă ar fi cea mai mare amenințare la adresa Occidentului. Iată că realitatea nu se prezintă nicicum așa. Nu lumea arabă definește terorismul și nici terorismul nu definește lumea arabă. Nu trebuie să punem eticheta de „terorist” locuitorilor unei întregi părți a lumii, doar din cauza faptului că unii dinte adepții unei religii diferite de a noastră şi axată pe alte principii de valori, au făurit arme ideologice prin intermediul denaturărilor şi interpretărilor doctrinelor unei învățături care îndeamnă la pace prin însăși nucleul ei moral, arme utilizate în procese complexe de radicalizare şi autoradicalizare. Totul trebuie analizat în nuanțe de gri şi privit din perspectivă bidirecționala – adică şi din punct de vedere al arabilor ca oameni de rând. Terorismul însuși este un fenomen cu o percepție simetrică, cu efecte şi reacții „în oglindă”]

Legat de apocalipsa popoarelor, pot oferi o minimă crezare unei asemenea temeri, deoarece există un sâmbure de adevăr. Cumva… popoarele și-au asumat disoluția odată ce au optat pentru a accede la drumul integrării. O structură suprastatală nu poate fi fundamentată pe popoare, ci doar pe populații. Nici măcar populațiile nu sunt ușor de manipulat. Este nevoie doar de mase. Masele se obțin prin neutralizarea formelor de cultură diferențiată și a individualismului. Iată că avem o nouă formă de imperialism [mai multe detalii în: BĂDESCU Ilie, Lucian DUMITRESCU, Veronica DUMITRAȘCU, GEOPOLITICA NOULUI IMPERIALISM, București 2010, Editura Mica Valahie, 413 pagini]. Un imperialism post-modern despre care V. I. LENIN spunea că este de fapt „ultimul stadiul al capitalismului”. O desubstanțializare a vechii structuri culturale diferențiate de la un popor la altul. Profesorul și sociologul Ilie BĂDESCU încadrează toate aceste tendințe într-un proces mult mai amplu și cuprinzător, evoluție pe care o denumește „conversiune sistemică”. Aspectele pe care le-am evidențiat anterior, sunt destul de sensibile şi nu îmi pot permite să le dezvolt mai mult. De aceea, le-am redat oarecum succint. [Edificatoare în acest sens este cartea: BĂDESCU Ilie D. şi BĂDESCU Ciprian I., Conversiunea sistemelor (Pustiul postmodern şi deformările lumii – Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii), Bucureşti 2014, editura Mica Valahie, 418 pagini. Extras de pe coperta doi: „Sistemul mondial modern transmite marelui dinamism al lumii moderne o tendință sistematică spre selectarea unor formule de viață în care predomină nefirescul și se acumulează multe neputințe. Puterile autoreparatoare ale sistemului s-au diminuat spre praguri de maximă alertă. Acesta este adevărul rostit de experții Centrului pentru Studiul Rezilienței de la Stockholm. Una dintre lucrările lor de avertizare planetară are chiar titlul acesta: Banckruptcy of Nature. […] Sistemul mondial modern creste prin conversiune, adică se extinde convertind lumea, aducând-o la logica lui, cu toate deformările care decurg de aici. Cartea noastră este ecoul studiilor şi cercetărilor mondiale dedicate acestui fenomen. Nu e nimic de la noi în afara străduințelor de a pune lucrurile împreună într-o abordare teoretică prin care am voit să găsim unele explicații ale situației în care s-a ajuns pentru a contribui la triumful acelei stări de conștiință trezitoare de care este atâta nevoie”]

Voi continua expunerea pe linia unor considerente independente de primul subiect al articolului (efectele procesului de analiză), corelate fiind cu problema apocalipsei popoarelor, mai precis a popoarelor europene. Consider că este necesar să menționez dinainte orice disociere a subiectelor din curgerea textului de ansamblu, deoarece fragmentările „neanunțate” riscă să conducă la percepții eronate ale mesajului de fond conținut.

ÎNCERCĂRILE REPETATE DE A AJUNGE LA MOSCOVA

În cel puțin două cărți celebre de geopolitică autorii au ridicat o întrebare interesantă legată de dorința actuală popoarelor vest europene de a ajunge iarăși la Moscova. Practic a treia oară. De ce au fost vest europenii de două ori până la Moscova? Dacă ne referim la retrospectiva istorică a secolelor XVIII, XIX, XX şi XXI, răspunsul este destul de simplu. Pentru că acei vest europeni despre care s-a pomenit (presupun că… în special Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler), nu au înțeles faptul că Moscova nu poate fi cucerită terestru, indiferent de puterea forței de atac. Așa a dovedit istoria. Nu s-a înțeles asta în prezent. Mai mult, nici măcar nu s-a ajuns la Moscova în acele „două încercări”, ci până în apropierea ei. Problema este că actualii strategi şi geopoliticieni ruși sunt perfect conștienți de acest aspect. Au reuşit să îi transpună valabilitatea în contextul actual. Mai nou, se încearcă aplicarea sa. Toate considerentele istorice şi geopolitice legate de invincibilitatea Moscovei (ca entitate zonală – nu obligatoriu ca nucleu al actualei Federații Ruse), de teoria conform căreia „insula lumii” își are nucleul geopolitic situat chiar în zona denumită „Hertland”, de faptul că forța telurocratică este mult mai stabilă decât cea talasocratică şi de pretențiile imperialiste renăscute, au cristalizat o legitimate cu totul nouă pentru ambiții strategice care încep să preseze Europa Occidentală. Lucrurile acestea nu se simt acum. Este vorba de așa-zisul „proiect eurasiatic”, explicitat şi susținut în special prin lucrările geopoliticianului rus A. G. DUGHIN, căruia literatura geopolitică şi analitică occidentală nu îi acordă atenția cuvenită. [Proiectul Eurasiatic constituie un concept geopolitic amplu, cristalizat în jurul ideii de „Heartland” (zona nucleu a cestuia fiind actuala regiunea centrală a Federației Ruse) circumscris de un ținut mult mai vast denumit „Rimland”. Scopul este de a crea un superstat (Eurasia) care ar include Asia şi Europa Occidentală, menit să contrabalanseze dominația mondială a SUA. Referiri mai ample cu privire la geopolitica europeană văzută prin prisma conceptului eurasiatic, găsim în cartea: DUGHIN Aleksandr Gelyevich, BAZELE GEOPOLITICII ȘI VIITORUL GEOPOLITIC AL RUSIEI, București 2010, editura Eurasiatica, 446 de pagini]

Cât despre mass-media, nici nu mai vorbim. Intrăm iarăși în problematica primelor două niveluri de analiză pe care le-am evocat undeva în prima parte a articolului. Dacă un fenomen sau o tendință manifestată pe termen lung nu există din punct de vedere al abordării unei anumite părți a unui conflict, asta nu înseamnă că acestea nu există în realitate.

AMERICANII NU VOR MAI VENI A TREIA OARĂ ÎN EUROPA (?)

Urmează o paralelă pe care am simţit nevoia de a o evidenţia aici. Un contrabalans la ideea de amenințare eurasiatică. Nu este obligatoriu legată de vizitele anterioare ale vest europenilor la Moscova. Pe lângă imposibilitatea de cucerire terestră a Moscovei, mai există un aspect pe care europenii nu îl înțeleg pe deplin. Un fel de reacție la considerentul anterior, dar plasat în secolul XX şi cu o transpunere posibilă în secolul XXI. Nu se înțelege faptul că, este foarte posibil ca americanii să nu mai intervină a treia oară pentru a scoate Europa din propria mocirlă – iar apoi să li se dea cu flit de către „marile valori comunitare europene”. Dacă totuși vor veni – fiind nevoiți de o posibilă amenințare serioasă a intereselor Washingtonului de către viitoarea islamizare/rusificare a spațiului european – cu siguranță nu vor mai pleca. Toate acestea nu pot fi încadrate decât în categoria scenariilor, deoarece în percepția noastră din prezent, ele sunt rezultatele unor evoluții foarte greu de cuantificat. Nici măcar, acel „Sfârșit al istoriei” – atât de susținut de către F. FUKUYAMA în celebra sa teorie – nu a mai venit. O ciocnire a civilizațiilor, da! Chiar trăim așa ceva. Civilizațiile se ciocnesc, se confruntă, unele dispar şi altele evoluează. Istoria a dovedit că S. Huntington a câștigat bătălia scenariilor geopolitice emise în anii ’90. În mod similar civilizațiilor interacționează şi religiile.

De prefigurat, s-a tot prefigurat diverse asemenea scenarii şi… chiar ar fi putut avea loc de câteva ori în istorie – cum ar fi cea din 1962 (criza nucleară SUA-URSS). Sau posibila „Apocalipsă a României” care a fost planificată militar în toamna lui 1968 sub egida operațiunii Dunărea. Ambele în istoria contemporană. [în cartea sa „FEREȘTE-MĂ DOAMNE DE PRIETENI – RĂZBOIUL CLANDESTIN AL BLOCULUI SOVIETIC CU ROMÂNIA”, apărută la Editura RAO în 2012 (795 de pagini), Larry L. WATS explicitează având în spate pe o bază bine documentată, riscurile militare la care a fost supusă România – ca membră a Pactului de la Varșovia – în toamna anului 1968, la scut timp după „Primăvara de la Praga”. Deviațiile politice antagonice Moscovei a României, precum și dezaprobarea vehementă a Bucureștiului faţă de operațiunile din Cehoslovacia, România neparticipând cu trupe la acestea, a determinat inițierea unui plan de ocupație miliară a României, la care ar fi participat ceilalți „parteneri” ai Pactului de la Varșovia împreună cu URSS. Practic, România urma să fie atacată militar din trei direcții (Ungaria de la vest, URSS de la nord şi est, precum şi Bulgaria de la Sud. Conform documentelor militare, diplomatice şi de intelligence declasificate, doar intervențiile pe canale diplomatice ale Chinei şi SUA au reuşit estomparea înfăptuirii acestui plan]

CONCLUZII

Trebuie să fim conștienți cu privire la câteva aspecte care în viitor ne-ar putea crea neplăceri. Avem tendința de a accepta şi de a certifica evoluții pe care le percepem ca fiind mai importante decât sunt în realitate. Unele constituie efectele deviațiilor mai mult sau mai puțin intenționate. Suntem sufocați de un curent de știri false, denaturate, obținute preponderent prin trunchiere şi amalgamare. Amestecul de minciună şi adevăr, prezentat ca fiind „inedit” ne poate modifica radical modul în care înțelegem realitatea.

Toate acestea ne fac orbi în fața unor probleme şi provocări cu adevărat reale. Voi enumera câteva, realizând o transpunere pe cazul particular al României:

– tendința de a fi eradicată individualitatea (în atitudine, percepție şi reacție);

– riscul instaurării unei „conformări excesive” a stilului de viaţă, la tendințele impuse ca fiind „în trend”;

– campania de demistificare completă a sufletului;

– apariția şi accederea la putere a unor sisteme politice şi sociale radicale (preponderent de extremă dreaptă);

– eliminarea conștiinței istorice;

– diminuarea respectului faţă de persoanele vârstnice;

– tendința de a ne virtualiza complet stilul de viață (ruptura de realitate);

– diminuarea capacității reactive şi a coeziunii maselor;

– creșterea diferențelor, tensiunilor şi a intoleranței manifestate între păturile bogate şi cele sărace;

– monopolizarea subiectelor şi acapararea temelor de dezbatere pe elementele negative (corupție, sărăcie, terorism etc.).