În noaptea de 21-22 iunie 1941, Mareșalul Dezrobitor Ion Antonescu, a dat istoricul ordin: OSTAȘI, VĂ ORDON TRECEȚI PRUTUL !

Mareșalul Desrobitor Ion Antonescu în mijlocul Vânătorilor de Munte ai Armatei Române

Minciuna 22 iunie 1941

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăsește decât în propriile lor manuale, rușii au să ne reproșeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaște cu noroi și să ne facă în toate felurile cu putință, dar cele mai multe reproșuri, chiar și astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruși și istoria lor, este ziua în care fasciștii români, alături de cei germani, fără motiv și provocare, au atacat mișelește pașnica și liniștita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupați, jefuiți, înrobiți, transformați în colonie rusească, obligați la plata a imense despăgubiri de război, jefuiți de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împușcați, asasinați, deportați, închiși, elitele exterminate în temnițe și lagăre, ni s-a distrus țara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mișelește Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, rușii ne-o reproșează cu furie, strângând pumnii și proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar așa să fi fost?

Istoriografia rusă și rușii în general uită câteva aspecte deosebit de importante. În primul rând, timp de aproape doi ani de zile au fost cei mai buni aliați cu parșivii de germani, împreună au decis soarta estului european prin pactul Ribbentrop-Molotov, împreună și-au împărțit prada, împreună au împărțit Polonia, Stalin l-a felicitat pe Hitler pentru victoria împotriva Franței, iar URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, în același timp, instructori germani pregăteau armata rusă. O alianță și o frăție de arme deosebit de strânsă, dovedită cu prisosință încă din septembrie 1939, atunci când oficial s-a declanșat al doilea război mondial. La exact o săptămână de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) cu anexele sale secrete, destăinuite abia după sfârșitul războiului, Germania hitleristă atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Polonezii sunt înfrânți, dar la 17 septembrie sovieticii pătrund și ei în Polonia și ocupă aproape jumătate din teritoriul ei, conform înțelegerii prealabile dintre Hitler și Stalin. Linia de demarcație trece prin Brest, oraș care a făcut de curând subiectul unui film rusesc despre rezistența eroică a garnizoanei sovietice de aici contra invadatorilor germani în iunie 1941. Dar în acest film de propagandă nu se spune nicăieri cum au ajuns sovieticii să stăpânească acest oraș, ci doar despre eroismul apărătorilor patriei (!) care au luptat aproape până la unul contra invadatorilor hitleriști. Întreb, care patrie, din moment ce Brestul era în Polonia ocupată de sovietici în complicitate cu aliații lor germani? Dar istoria ruso-sovietică trece foarte ușor peste aceste amănunte considerate neesențiale.

La fel trece și peste un alt amănunt considerat de ei neimportant, respectiv motivul intrării noastre în războiul împotriva lor, crima noastră de neiertat, participarea la agresiunea nazistă contra pașnicei Uniuni Sovietice, bastionul păcii pe pământ. Desigur, istoricii ruși trec foarte rapid cu vederea motivațiile noastre, nici nu le iau în considerare, pentru ei agresiunile sovietice din anii 1939-1940 sunt doar acțiuni de apărare, edificarea unui spațiu defensiv perfect justificat, ei nu sunt agresori, ei doar doreau să se apere în eventualitatea unei agresiuni a forțelor imperialiste. Pentru asta au declanșat un război împotriva Finlandei (vezi Finlanda și România în război, asemănări și deosebiri (II)), pentru asta au ocupat țările baltice și pentru asta au ocupat Basarabia și nordul Bucovinei. Pentru orice om cu scaun la cap acestea sunt agresiuni, mai puțin pentru istoricii ruși, pentru ei sunt doar măsuri defensive, eventual de eliberare. Împotriva cui, din moment ce în acea perioadă Germania și URSS erau aliați? Dacă se pregăteau de apărare contra Germaniei, de ce URSS era principalul furnizor de materii prime pentru industria germană, inclusiv pentru cea de război, chiar în acea perioadă?

Întrebări fără răspuns, dar totuși răspunsurile au început să apară, trezind reacții dure la nivelul Rusiei, inclusiv acuzații de mistificare a adevărului istoric și lipsă de respect pentru milioanele de ruși morți pentru apărarea patriei. O altă întrebare, sutele de mii de morți în războiul contra Finlandei au căzut tot pentru apărarea patriei? Atunci zecile de mii de morți finlandezi pentru ce au căzut? Istoricii ruși nu au oferit un răspuns credibil la aceste întrebări, dar istoria nu este un monopol rusesc, mai sunt și alții care să-și dea cu părerea. Iar reacțiile au început să apară, mai timid, dar totuși suficient de zguduitoare încât să cutremure din temelii edificiul minciunii construit cu atâta trudă de istoricii sovietici și continuat pe mai departe de cei ruși după 1991.

Dau un singur exemplu despre felul în care lucrează istoriografia ruso-sovietică, referitor la chestiunea Basarabiei. Ni se spune în disputele istorice că Rusia a luat Basarabia în 1812 de la Moldova, nu de la România, care apare pe hartă abia în 1859. După acest raționament, oricum, suntem mai vechi decât Italia, apărută ca stat în 1861, doi ani mai târziu, sau decât Germania apărută pe hartă în 1871, 12 ani mai târziu. Argumentul este penibil, dovedit chiar de către sovietici sau ruși, cu ocazia ultimatumului din 26 iunie 1940. Să vedem ce spune acest ultimatum din 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.” Trecând peste falsul istoric clar al populării Basarabiei în principal cu ucraineni, care și după șaptezeci de ani de deportări, asasinate și colonizări cu populație alogenă, ucrainenii și rușii tot sunt în minoritate absolută, aflăm că ni se reproșează că am luat în 1918 Basarabia de la Uniunea Sovietică. Care Uniune Sovietică, din moment ce aceasta apărea pe hartă abia în 1924? Deci argumentele rusești sunt valabile doar într-un singur sens, cel favorabil lor, desigur.

Ipocrizia rusească în acest caz este strigătoare la cer. Adică ei sunt perfecți justificați că au luat Basarabia de la Moldova și acum o cere România, care nu exista atunci, dar sunt la fel de justificați ca Uniunea Sovietică să ceară înapoi Basarabia în 1940, pe care România a luat-o de la Rusia în 1918, atunci când Uniunea Sovietică nu exista. În plus, Bucovina de Nord, pe care Rusia sau URSS n-au stăpânit-o niciodată, era cerută ca o „compensație” pentru ocuparea Basarabiei timp de 22 de ani!

Sunt multe lucruri care nu se leagă și pe care istoriografia ruso-sovietică le ține ascunse. Toate țările participante la al doilea război mondial și-au desecretizat în cea mai mare parte arhivele, orice cercetător poate face o cerere și să le studieze. Toate, mai puțin una, Uniunea Sovietică și apoi Rusia, deși au trecut aproape șaptezeci de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, la ei încă totul este secret. Dar ce păzesc rușii cu atâta cerbicie, de nu lasă pe nimeni să se apropie de marile secrete. Răspunsul este foarte clar, nu vor să se afle adevărul, care ar putea schimba total percepția lumii asupra evenimentelor ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dar în această secretomanie, asemănătoare cu păpușile rusești Matrioșca, au început să apară primele fisuri, dar în interior este o altă păpușă, un alt înveliș de secrete, păzit cu și mai mare cerbicie de autorități și istorici ruși, care urgent găsesc alte explicații și în paralel aruncă cu invective asupra celor care încearcă să ridice vălul.

Mici tentative au mai fost, întrebări fără răspuns și altele. Dar primul care a rupt vălul a fost un fost agent GRU sovietic, Vladimir Rezun, care a defectat în vest la sfârșitul deceniului opt al secolului trecut. Se pare că ar4 fi lucrat și pe la arhivele GRU, din moment ce a știut ce să pună cap la cap, și a făcut-o destul de bine. Nu a folosit în cărțile sale, publicate sub pseudonimul Victor Suvorov, decât surse oficiale, memorii ale generalilor, dări de seamă publicate de către istoriografia comunistă. Dar a știut ce să caute, a știut să le adune și să descrie. Cărțile sale au devenit rapid bestselleruri mondiale și au stârnit un val uriaș de reacții, (la bibliografie voi trece inclusiv linkurile la cele disponibile online) dar mai ales de invective din partea istoricilor ruși. Fără precedent, autoritățile ruse au permis accesul restricționat și selectat unor istorici occidentali la arhive (doar la unele documente și doar unor istorici) doar ca să le poată servi acestora muniție ca să-l contracareze pe Rezun-Suvorov. Istoricii occidentali, amenințați de devalorizarea muncii lor, din moment ce ei nu au fost capabili să înțeleagă ce s-a întâmplat în acea perioadă, au încercat să-l ignore, dar el nu a mai putut fi ignorat. A deschis un drum pe care au început și alții să cerceteze, descoperind și mai multe documente și evenimente care confirmă cele scrise de Suvorov. Unul dintre aceștia este Mark Solonin, care merge mai departe decât Suvorov, și mai amănunțit, cu mult mai multe date și cifre. Deja dovezile adunate sunt zdrobitoare.

Cea mai mare mistificare din istorie

Istoriografia ruso-sovietică ne-a învățat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic pașnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat și alții, inclusiv românii. Firul roșu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o țară pașnică, neînarmată și nepregătită, a avut prea puțin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puțin despre pașnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această pașnică țară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia și pe de-a întregul țările baltice. Între timp, la fel de pașnic, își rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut și numit așa de către armata germană.

Dar ce făcea pașnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanșa al doilea război mondial.  Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de parașutiști din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar parașutiștii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicațiile și să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Așa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta și operațiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiți parașutiști în defensivă conform scopului și pregătirii lor, ci doar ca și simpli infanteriști. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea parașutiștilor, în loc să-i facă simplu infanteriști?

Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II și III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparație, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câți ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruși sar ca arși, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite și slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite și mai slabe calitativ ca și alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 și KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea față în față? Adevărul este că cele mai vechi și mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (șaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (șaizeci și una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri și vehicule blindate, atât cantitativ, cât și calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează și la capitolul aviație, atât cea de vânătoare, cât și de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum și la soldați, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania și România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unități, înarmate și pregătite de luptă.

Dar să vorbim puțin de desfășurarea de trupe. Există o mare diferență între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, și unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenția să o facă, își desfășoară trupele în dispozitiv defensiv, eșalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranșee, adăposturi și cazemate, în așa fel încât șocul inițial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniță. Tancurile, armă prin excelență ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în așa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menținând bazele în afara razei sale de acțiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată declanșa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de șoc. Aviația mutată cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicațiile și aprovizionările inamice.

Dar cum era desfășurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice pașnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniță, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective și toate celelalte. Ambele armate, și cea germană, și cea sovietică, erau gata de atac. Diferența a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniță, străpungând linia lor în câteva puncte și apoi înconjurând-o în așa numitele „cazane” și distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost același, dar de partea cealaltă.

Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesați să citească cărțile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor și, cel mai important, sunt ușor de înțeles de către toți. Vă asigur că multe idei și axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic față de datele cuprinse în aceste cărți.

22 iunie 1941 și România

Dar aș vrea să revin puțin la poziția României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani și sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel și în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru țara noastră, pentru neamul românesc.

Am pornit la 22 iunie 1941 împotriva Uniunii Sovietice pentru a ne recupera Basarabia și Bucovina de Nord, și am fi pornit mai târziu pentru recuperarea Ardealului de Nord, indiferent de cursul care l-ar fi luat războiul. Am luptat doar pentru ce este al nostru și nimic mai mult, iar toți românii căzuți în acest război au luptat pentru patrie, la fel ca și înaintașii lor la Turtucaia, Jiu, Oituz sau Mărășești. Ni s-a reproșat că nu ne-am oprit la Nistru, dar am răspuns deja la această acuzație în Ne puteam opri pe Nistru?

Dar ca să vedem împotriva cui am luptat începând cu 22 iunie 1941, să vedem ce forțe aveam în față, deoarece de aici putem găsi și logica din spatele gândirii lui Stalin.

De-a lungul Prutului, în partea sudică a Grupului de Armate Sud condus de feldmareșalul Gerd von Rundstedt, Armatele 3 și 4 române, intercalând Armata 11 germană, așteptau față în față cu Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) și 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziții ofensive, aveau dispuse între Prut și Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unități de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componența Frontului de Sud al Armatei Roșii. Pozițiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intențiile lor viitoare, de forțare a Porții Focșanilor spre a pătrunde și ocupa zonele petroliere ale Ploieștilor.

Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă) se afla desfășurată de la sud-est de Iași (Comarna) până la confluența Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniței trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”.

Am citat din romanul Sânge pe Nistru, a cărui acțiune se petrece în viitor, dar era necesară o scurtă paralelă trecut-viitor. Dar să vedem câte ceva despre Armata a 9-a sovietică. Aceasta nu era o armată oarecare, ci cea mai puternică armată din armata sovietică, iar în spatele ei se afla Armata a 16-a, a doua armată ca și forță din întreaga armată sovietică. De ce? De ce împotriva României și nu împotriva Germaniei. Explicația este deosebit de simplă. Pentru a îngenunchea armata germană după o primă lovitură devastatoare a sovieticilor, era esențial să li se taie sursa principală de petrol, respectiv petrolul românesc din Valea Prahovei. Lipsită de petrol, armata germană nu se mai putea mișca, până la urmă acesta a fost și scopul bombardamentelor anglo-americane asupra rafinăriilor și câmpurilor petroliere din 1943-1944. Un atac rapid, în forță, al celei mai puternice armate sovietice, urmată în al doilea eșalon de a doua armată sovietică ca și forță, ar fi asigurat ocuparea rapidă a zonei petroliere românești lăsând armata germană în pană de combustibil. Apoi tancurile sovietice ar fi intrat în Berlin, apoi în Paris, deoarece armata franceză nu mai exista fiind distrusă de germani cu un an înainte. Cam acesta era rolul rezervat nouă de Stalin.

Un mic exemplu. La 4 iunie 1967 Israelul declanșează un atac aerian masiv împotriva vecinilor săi, Egiptul, Siria și Iordania. Avioanele israeliene distrug în proporție de peste 75% aviația militară a celor trei state. De ce? Cele trei state arabe concentraseră la granița cu Israelul puternice forțe terestre însoțite de blindate, egiptenii blocaseră portul izraelian Eilat și ceruseră retragerea căștilor ONU (s-au retras rapid) ce stăteau ca și tampon între cele două armate. A urmat bătălia terestră, în șase zile, lipsiți de aviație, arabii au pierdut războiul. Atacul israelian a fost un atac preventiv, chiar președintele Nasser al Egiptului a recunoscut că intenționa să atace Israelul.

La fel, putem numi fără îndoială actul nostru de la 22 iunie 1941 drept atac preventiv. Nici măcar atac justificat, de recuperare a teritoriilor noastre istorice, ci atac preventiv, iar războiul nostru în Est drept război preventiv. Iar toate datele care continuă să apară confirmă acest lucru, tot mai mulți istorici sunt de acord că trebuie reconsiderate multe aspecte din al doilea război mondial. Singurii care se încăpățânează să susțină contrariul, dar fără să deschidă arhivele, sunt istoricii ruși, și o vor face în continuare, deoarece au multe, foarte multe, de ascuns. Dar treptat, încet, adevărul iese la iveală, trebuie doar puțină răbdare.

În Memoria Mareșalului Ion  Antonescu

Bibliografie:

1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheață, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici.
5. Mark Solonin, Butoriul și cercurile, editura Polirom, 2012.

Articol de Cristian Negrea

www.cristiannegrea.ro

GLORIE ETERNĂ EROILOR ARMATEI ROMÂNE CARE AU LUPTAT PENTRU ELIBERAREA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE SUB JUGUL ROȘU BOLȘEVIC. INSTANTANEE DE LA CIMITIRUL MILITAR ROMÂN DIN ORAȘUL CĂCLĂRAȘI – R. MOLDOVA