ROMÂNIA BREAKING NEWS

Premisele răpirii Basarabiei

Anul acesta se împlinesc două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul țarist. Este important, în acest context, să ne aplecăm mai mult asupra acestei provincii românești înstrăinate, recăpătate și din nou pierdute, care nici astăzi încă nu și-a găsit calea și drumul, care încă bâjbâie și ezită între cele două direcții diametral opuse ce i se deschid, spre est și spre vest. Dar pentru asta este necesar să vedem cum s-a făcut această anexare a Basarabiei de către Rusia la 1812.

Războaiele ruso-turce

În drumul lor expansionist spre Constantinopol, era inevitabil ca rușii să nu se lovească la gurile Dunării de români. Visul lor secular, de a ocupa Constantinopolele justificând denumirea care și-a luat-o încă din secolul XVI, de a treia Romă, se traducea printr-o continuă și susținută expansiune pe toate direcțiile, cu precădere pe țărmurile Mării Negre, pentru a ajunge la centrul imperial stăpânit de turci după 1453, iar calea principală era prin nordul și vestul Mării Negre spre Peninsula Balcanică.

După bătălia de la râul Kalka, 1223, Rusia intră timp de un sfert de mileniu sub dominația tătară, dar după ieșirea de sub această dominație apetitul de cuceriri nu a putut fi oprit. Astfel, primele contacte cu Moldova au avut loc în timpul lui Ștefan cel Mare, care s-a încuscrit cu țarul Ivan al III-lea, fiica sa Ileana căsătorindu-se cu fiul Ivan la 1483. Dar anul următor, când Ștefan cel Mare solicită ajutor rusesc pentru recucerirea Chiliei și Cetății Albe, țarul îl refuză. După mai bine de două sute de ani, timp în care rușii își continuă expansiunea neobosită în toate direcțiile, interesul lor față de Moldova devine de prim rang. Țarul Petru I, modernizatorul Rusiei, îl învinge pe regele sudez Carol XII la Poltava (1709) și obține accesul la Marea Baltică. Carol XII se refugiază la Tughina, sub protecția turcilor, la acea vreme și Tighina, ca și toate cetățile de la Nistru, mai puțin Hotin și Soroca, erau raiale turcești, pentru a ține sub ascultare domnii moldoveni. Vorbim aici de Ismail, Chilia, Cetatea Albă și teritoriul Bugeacului, unde fuseseră stabiliți tătarii, dar care vor fi strămutați în Crimeea între 1792 și 1812, când nu mai existau tătari deloc în Bugeac. Alianța dintre Cantemir și Petru I, la care Constantin Brâncoveanu nu s-a raliat, a avut drept rezultat înfrângerea dezastruoasă de la Stănilești, pe Prut, în iunie 1711. Țarul a fost nevoit să semneze o pace grea, a trebuit să evacueze Moldova pe care armatele sale au tratat-o ca pe o țară cucerită (cronicarul Nicolae Costin menționează că la banchetul dat cu ocazia semnării tratatului între Cantemir și țarul Petru, nici un boier nu a rămas nejefuit de moscali). Țarul mai trebuia să renunțe la stăpânirea cazacilor care reveneau sub ascultarea sultanului, să dărâme zidurile cetăților care le ridicase la hotarul cu teritoriile stăpânite de turci și să restituie cetatea Oceakov. Cantemir, cu curtea sa și boierii săi, a fost nevoit să plece în exil în Rusia unde și-a sfârșit zilele. Ion Neculce, unul dintre cei mai mari cronicari moldoveni, a reușit să revină în Moldova în 1713. Una din consecințele primei invazii rusești pe teritoriile române, cea de la 1711, a fost faptul că turcii au transformat și Hotinul cu împrejurimile sale în raia, teritoriu militar pus sub autoritatea directă a unui pașă. De asemenea, sunt impuse domniile fanariote până la 1821.

Înfrângerea de la Stănilești nu a stăvilit elanurile expansioniste ale Rusiei, ba dimpotrivă. O mare piedică în calea rușilor erau cazacii, care se uneau când cu rușii, când cu turcii. Această piedică este rezolvată pe moment de împărăteasa Ana care îi aduce sub ascultare la 1734. Cum e cu istoriografia oficială a rușilor, în 1953 s-a serbat cu mare fast împlinirea a trei sute de ani de la unirea rușilor cu ucrainenii, prilej cu care Hrusciov, el însuși ucrainean, a dăruit Crimeea Ucrainei, când de fapt vedem că ucrainenii, în speță cazacii, oscilau cum puteau între ruși și turci. La fel, ultima ecranizare a lui Taras Bulba abundă de patriotardisme vechi și ieftine, cazaci care mureau în luptă cu polonezii în secolul XVII, dar consolați la gândul că Rusia (!) va fi odată o mare putere.

La 1718, austriecii, care cuceriseră Ardealul în 1699, cuceresc Banatul și Oltenia, rămase sub stăpânirea lor prin pacea de la Passarovitz, între Turcia, Austria și Veneția. În martie 1736, armatele ruse de sub comanda feldmareșalului Munich ocupă Azovul, Turcia declară război Rusiei. Rușii merg din victorie în victorie, recuceresc Oceakovul și generalul rus Lascy invadează Crimeea. La 9 ianuarie 1737 Austria și Rusia încheie un tratat secret de alianță ofensivă contra Turciei. Austria își oferă medierea în război și turcii, neștiind de tratat, acceptă. Susținuți de austrieci, rușii pretind cedarea Kubanului, a Crimeei și a Basarabiei, recunoașterea Moldovei și Valahiei ca principate autonome sub suzeranitate rusească, dar negocierile eșuează, astfel, Austria declară și ea război Turciei la 6 iunie 1737. Austriecii sunt înfrânți la Belgrad, dar rușii intră în Moldova și câștigă bătălia de la Stăncești (31 august) și o altă armată cucerește Hotinul (28 august), Iași (13 septembrie), rușii coboară și pătrund în Valahia până la Câmpina. Ei o declară pe țarina Ana drept Doamnă a Moldovei. Izgonirea turcilor din raialele ocupate era cea mai fierbinte dorință a moldovenilor, așa că rușii au fost primiți ca și eliberatori. Această atitudine se va schimba rapid, în urma sălbăticiei cu care se comportau ocupanții, chiar și boierii români își pierdură încrederea în Rusia. Înfrângerea austriecilor, care au fost nevoiți să părăsească Oltenia după o ocupație de douăzeci de ani, s-a răsfrânt și asupra rușilor, amenințați de eliberarea trupelor turcești angajate contra austriecilor. Astfel, ei sunt nevoiți să evacueze Moldova și să restituie turcilor Hotinul și Oceakovul, în 1739.

Odată cu acest război, românii au înțeles la ce se pot aștepta din partea rușilor, dar au înțeles și puterile occidentale apetitul de cuceriri al țarilor, care încercau să profite de slăbiciunea Turciei. Astfel, la 30 septembrie 1768, izbucnește un nou război între Turcia și Rusia. Turcii merg din eșec în eșec, astfel că la 1770 sunt complet ocupate țările române, rușii făcând pregătiri pentru anexarea lor totală al Rusia. Boierii români erau împărțiți în tabere, unii doreau să scape de turci, alții intuiau că vor înlocui o suzeranitate cu un jug. Dar victoriile rusești îi îngrijorau pe austrieci, de teama prăbușirii imperiului otoman fără a putea trage foloase maxime, Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pune bazele unei înțelegeri cu Frederic al II-lea al Prusiei, a cărei victimă va fi Polonia. Austria și Franța se opuneau categoric anexării principatelor române. Prin presiunile regelui Prusiei, Frederic al II-lea, asupra țarinei Ecaterina a II-a, în care amenința direct cu războiul alături de austrieci, principatele române sunt salvate de la anexiunea rusească sau de la independența de sub protecția rusească, în schimb Polonia este împărțită, iar Crimeea devine independentă.

Crimeea își va plăti scump scurta ei perioadă de independență, prin asta vedem ce soartă le era hărăzită țărilor române dacă deveneau și ele independente sub protecție rusească, așa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Rușii au continuat să ațâțe luptele interne dintre tătarii din Crimeea, cei proruși și proturci. Șaghin Ghirai, aderentul politicii ruse, se refugie la Taganrog și ceru ajutorul țarinei Ecaterina a II-a. Aceasta își trimise armata care liniști lucrurile și proclamă unirea ei cu Rusia (1782). Favoritul țarinei, mareșalul Potemkin, cel care era destinat în planurile țarinei să devină conducătorul unui stat dac sub oblăduirea Rusiei a organizat o vizită a țarinei în noua provincie și de aici provine expresia „satele lui Potemkin”, referitoare la dezinformare. În drumul alaiului imperial, Potemkin ridica sate din carton și placaj care erau populate cu ruși în costume populare care o aclamau pe țarină și îi mulțumeau pentru că i-a scăpat de turci. După trecerea alaiului, acestea erau desfăcute și transportate mai departe. Așa a fost ocupată Crimeea, unde nu existau deloc ruși ci doar tătari, dar țarina era convinsă că a eliberat o provincie plină de etnici ruși. Polonia a pierdut o seamă de teritorii în favoarea celor trei, Austria, Prusia și Rusia. Ștergerea ei de pe hartă va fi definitivată în 1792 și 1795. S-a refăcut abia în 1918, pentru a fi ștearsă din nou în 1939, împărțită între Germania și URSS, până în 1945, când teritoriul ei va fi mutat la vest, o parte dintre provinciile sale fiind și acum în componența Ucrainei. Deși au scăpat de anexiune, Moldova a pierdut în urma acestor modificări Bucovina, la 1775, cedată Austriei pentru a face legătura între Transilvania și Galiția, noua provincie smulsă de la polonezi. Această provincie atunci a primit denumirea de Bucovina, de la bucovine, sau codrii de fag care se întindeau de la Cernăuți până la Hotin.

Chestiunea anexării principatelor române doar a fost amânată de către Rusia, nu a renunțat la ea. Pentru a-și câștiga bunăvoința Austriei, Ecaterina a II-a a venit cu noi propuneri de împărțire a Imperiului Otoman, scriindu-i în 1782 lui Iosif al II-lea. Ea propunea egalitate perfectă între acțiunile lor și existența unui stat între ele, ca zonă tampon, statul dac refăcut. Este de la sine înțeles ce s-ar fi întâmplat cu acest stat odată cu dispariția imperiului otoman, ar fi devenit subiect de împărțeală între Austria și Rusia, rămași singuri, sau obiect de confruntare între ei. Pe tronul Bizanțului ar fi urmat să urce marele duce Constantin Pavlovici. Austria era în principiu de acord, fixându-și zonele de interes în peninsula balcanică și Marea Adriatică, precum și Hotinul, dar și Oltenia. Dar se îndoia de viabilitatea pe moment a acestui plan, ținând cont de interesele celorlalte puteri.

Anexarea Crimeei și cererea de către Rusia a Georgiei de la Turcia a făcut ca imperiul otoman să declare război Rusiei în 1787. Din nou Moldova și Valahia vor fi invadate și devastate. Cancelariile occidentale au început să se agite și din nou principatele române au scăpat de anexiune datorită intervenției Prusiei, dar și a Angliei și Olandei. Dar Rusia obține Edisanul teritoriul de la Bug la Nistru (pacea de la Iași, 1792), un an mai târziu obține și Podolia (la nord de Edisan). Austriecii obțin prin pacea de la Șiștov Orșova și ratificarea anexării Bucovinei.

În 1792, rușii au ajuns la Nistru și de atunci românii nu au mai avut liniște.

Războiul de la 1806 – 1812

Câțiva ani a fost liniște, ursul își devora prada, dar apetitul lui a crescut cu fiecare bucată de pământ înghițită. Dar alte evenimente se petrec pe continent care distrag atenția tuturor. Revoluția franceză de la 1789, urmată de executarea regelui Ludovic al XVI-lea (1793), era văzută ca o amenințare de către toate capetele încoronate ale Europei prin posibilitatea de contagiune. Iar venirea la conducerea Franței a lui Napoleon Bonaparte va zgudui lumea din temelii.

La 1806, Rusia era după o serie de înfrângeri contra armatelor lui Napoleon, cea mai usturătoare fiind cea de la Austeriltz (2 decembrie 1805), numită și bătălia celor trei împărați, unde împăratul Napoleon a zdrobit armatele ruso-austriece conduse de împăratul Francisc al II-lea al Austriei și de împăratul Alexandru I al Rusiei. La 23 decembrie 1805, Napoleon încheie un tratat de alianță cu Turcia pentru a ține Rusia ocupată. Ambasadorul francez la Istambul, generalul Horace Sebastiani, în vara lui 1806, este în măsură să demonstreze turcilor că cei doi domnitori ai principatelor române, Alexandru Moruzzi și Constantin Ipsilanti, simpatizează cu rușii și furnizează sprijin mișcărilor revoluționare din Balcani. La 24 august 1806, domnul Valahiei Constantin Ipsilanti este destituit printr-un firman și înlocuit cu Alexandru Șuțu. Rușii amenință cu războiul, turcii revin și-l reinstalează pe Ipsilanti pentru a evita conflictul, dar rușii deja trec Nistrul sub comanda generalului Michelson, ocupând Iașiul la 29 noiembrie 1806. Cetățile turcești au fost cucerite, iar până la 24 august 1807 sunt din nou ocupate în întregime principatele române. Operațiunile militare se suspendă temporar prin armistițiul de la Slobozia.

Noua ocupație rusească a fost mult mai grea decât oricare dintre cele turcești. Generalul Kutuzov, care l-a înlocuit pe Michelson după sinuciderea acestuia, s-a grăbit să proclame cele două principate drept gubernii rusești. O mărturie contemporană: „Nu se poate spune prin cuvinte cum se poartă trupele cu locuitorii țării, pradă așa de cumplit, încât nimeni nu mai e sigur pe averea lui.” La orice gest de împotrivire, oricine era executat. Chiar i s-a cerut de către ruși Divanului să caute un călău care să ducă la îndeplinire pedepsele cu moartea. Călători occidentali în acea vreme prin Moldava și Valahia le-au asemuit cu „un deșert”. Când i s-a atras atenția lui Kutuzov asupra faptului că țăranilor li s-a luat tot și că nu le-a mai rămas nimic, guvernatorul rus a răspuns că le-au rămas „ochii ca să poată plânge”.

Chestiunea principatelor dunărene devine periferică în urma mutațiilor politice și negocierilor din Europa. Situația politică se schimba cu repeziciune, rușii sunt bătuți din nou de Napoleon la Friedland în iunie 1807. Principalul adversar rămâne pentru Franța lui Napoleon Anglia, asupra căreia intenționează să instaureze o blocadă continentală, după ce aceasta rămăsese stăpâna mărilor în urma victoriilor amiralului Nelson la Abukir (1799) și Trafalgar (1805). Pentru ca blocada să fie efectivă, Napoleon avea nevoie și de concursul rușilor, cei ce furnizau Angliei materii prime și importau produse de lux. Astfel are loc înțelegerea de la Tilsit (7 iulie 1807) între Napoleon și țarul Alexandru, prin care este recunoscută hegemonia franceză în vestul Europei în schimbul libertății de acțiune rusești în Suedia și Turcia. Principatele trebuiau evacuate de ruși, dar turcii nu le puteau ocupa până la încheierea păcii, dar mai exista și un protocol secret, conform căruia dacă Turcia nu încheia pace în trei luni, ambele puteri urmau să pornească la război contra Turciei și să-și împartă prada. La fel se înțelesese Rusia și cu Austria, înețelegere reiterată la 1804. Dar, ca de obicei, cum o face și în prezent în cazul Transnistriei, Rusia nu s-a retras din principate invocând diferite pretexte.

De asemenea, prin acordul de la Tilsit, Alexandru se angaja să medieze între Anglia și Napoleon, pe când acesta din urmă se angaja să medieze între ruși și turci. Dar sătul de lipsa de rezultate a negocierilor cu Anglia, Napoleon trimite țarului faimoasa scrisoare din 2 februarie 1808 în care îi propunea împărțirea lumii între Franța și Rusia. „Noi nu trebuie să ne ciocnim, lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (țarul) să evacueze Moldova și Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia”, scria Napoleon. Mai erau propuneri pentru o expediție militară în India și împărțirea Turciei între cei doi. Încep tratativele între ministrul de externe rus, Rumianțev și ambasadorul francez Caulaincourt. Franța ar urma să primească Silezia pentru compensarea înghițirii Moldovei și Valahiei de către ruși. Alexandru mai cerea pentru el, în afara principatelor române, Bulgaria, poate Serbia, Constantinopolele, Bosforul și Dardanelele, consimțind ca Franța să-și anexeze Morea, Egiptul, Albania, poate Siria și o parte din Bosnia.

„Grand Project”, Marele Plan, cum este cunoscută în literatură istorică franceză această scrisoare, nu putea fi îndeplinită pe deplin, cel puțin în acele condiții. Se pare că scopul ei era măgulirea lui Alexandru, deoarece în același timp Napoleon căuta să ridice contra Rusiei veșnica sa rivală în regiune, Austria, atrăgându-i atenția asupra primejdiei moscovite și socotind pretențiile austriece asupra văii Dunării, inclusiv asupra principatelor, drept firești. Franța promitea să nu admită împărțirea Turciei, sau dacă era nevoie, să cheme Austria la această împărțire ca primă interesată.

Înfrângerea lui Napoleon în Spania l-a făcut din nou să caute o înțelegere cu împăratul Rusiei. În septembrie 1808 are loc o întâlnire urmată de un tratat secret la Erfurt. Napoleon consimte încorporarea în Rusia a Finlandei, Moldovei și Valahiei, în schimb Rusia recunoștea pe fratele lui Napoleon pe tronul Spaniei. Franța se angaja la ajutor militar numai dacă în războiul ruso-turc ar fi intervenit Austria sau o altă putere. La rândul său, Rusia ar fi trebuit să intervină în cazul unui război franco-austriac. De data asta atmosfera nu mai era la fel de sinceră, fiecare dorea să câștige timp, amânând răfuiala inevitabilă, pentru ca să se ocupe de problemele lui presante: Napoleon în Spania, Alexandru în principatele dunărene și cu Turcia. Dar războiul stagna, deoarece rușii își retrăseseră o parte din trupe pentru a le folosi în războiul cu Suedia, iar turcii trebuiau să facă față unei noi revolte a ienicerilor, cei care de o vreme puneau și răsturnau sultanii din Constantinopol. Sub impresia Erfurtului, Turcia se apropie de Anglia. La 15 aprilie 1810 rușii notificară încorporarea țărilor române în imperiul lor. În cazul în care anexiunea ar fi reușit, principele Prozorovski avea gata și un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, restul Moldovei, Muntenia și Oltenia.

Contele Nicolae Kamenski al II-lea trece la comanda armatei ruse de la Dunăre, și lui i-au fost date instrucțiuni de către țar privitoare la anexarea Moldovei și Munteniei, independența Serbiei și o despăgubire de război din partea Turciei de 20 milioane piaștri. Kamenski propune cedarea Olteniei către Austria în schimbul Bucovinei, dar curtea de la Viena respinge ideea.

Prietenia ruso-franceză de la Erfurt începuse să scârțâie, neînțelegerile au început să se accentueze. Țarului i se imputa nerespectarea sistemului continental, lui Napoleon i se imputa anexarea orașelor Hansei și a statului Oldenburg. Anul 1811 s-a scurs în pregătirile militare ale ambelor părți, atât Rusia, cât și Franța au înțeles că confruntarea era inevitabilă.

Răpirea Basarabiei

În condițiile date, trebuia grăbită pacea cu Turcia, pentru ca rușii să aibă mână liberă împotriva francezilor. La 19 aprilie 1811 locul lui Kamenski este luat de Kutuzov, care se grăbește să forțeze o decizie pe plan militar, pentru a-i sili pe turci să accepte pacea propusă de țar. Kutuzov rupe armistițiul și generalul Markov trece Dunărea prin surprindere în apropiere de Giurgiu luând tabăra turcească pe nepregătite. Turcii aveau un efectiv de 40000 de soldați, o parte trecuseră Dunărea și intraseră în Muntenia, dar prin manevra lui Kutuzov au fost tăiați în două, jumătate din armată fiind distrusă. A fost cea mai cumplită înfrângere a turcilor din acest război, marele vizir Ahmed reușind să scape cu fuga la Rusciuk (14 octombrie 1811). Marele vizir a stăruit după aceasta la reluarea tratativelor și încheierea rapidă a păcii, scopul rușilor, de fapt.

Tratativele au început la Giurgiu, la începutul lui noiembrie. Din partea rușilor erau Italinski, Sabaniev și Fonton, dragomanul ambasadei rusești din Istambul, iar din partea turcilor Selim, Hamid și Galip, având drept tălmaci pe Dumitrache Moruzzi, care era socotit de unii drept înțeles cu Kutuzov. Rusia a cerut cedarea ambelor principate, dar turcii au refuzat, nu erau deloc dispuși să renunțe la grânarele imperiului și la bazele lor de operații contra Austriei și Rusiei. Rușii, care erau grăbiți din cauza intențiilor tot mai clare ale lui Napoleon de a porni o campanie împotriva lor, au lăsat să se înțeleagă că s-ar mulțumi numai cu Moldova, în cel mai rău caz cu linia Siretului. Generalul Langeron merse la Rusciuk pentru a-i comunica marelui vizir Ahmed această ultimă cerere.

Între timp, împuternicitul francez la Constantinopole, la Tour-Mauborg, încerca să-l convingă pe sultan că în curând Franța va porni la război contra Rusiei și că Napoleon va restaura regatul Poloniei, desființat în întregime la 1795. În cazul provinciilor cedate către Rusia, ele vor fi recucerite și date Poloniei, care se va întinde până la Dunăre. Aceste sugestii l-au făcut pe sultan să fie mai îndărătnic în cedările contra Rusiei, deși era învățat cu duplicitatea tuturor puterilor.

Negocierile au trecut prin trei stadii. În noiembrie 1811, turcii erau dispuși să cedeze Basarabia până la Prut, mai puțin partea de sud, cu cetățile Chilia, Ismail și Cetatea Albă. În martie 1812 erau dispuși să cedeze Cetatea Albă, pentru ca în aprilie să renunțe și la restul. Țarul Alexandru I era grăbit, dorea încheierea păcii cât mai repede. În acest sens îl întreba pe Kutuzov printr-o scrisoare dacă el considera că era suficient pentru lichidarea afacerii să ceară doar Moldova până la Siret, urmând a pretinde despăgubiri de 20 de milioane de piaștri pentru evacuarea restului din principatele române. Mai târziu, tot printr-o scrisoare, în martie 1812, țarul permite lui Kutuzov, în nevoie extremă, să încheie pacea mulțumindu-se cu hotarul pe Prut până la Dunăre, dar cu condiția încheierii unei alianțe ruso-turce contra lui Napoleon. Țarul se grăbea, amenințarea lui Napoleon era tot mai pregnantă.

Este interesant de știut despre negocierile dintre generalul Longeron și marele vizir Ahmed de la Rusciuk. Referitor la cererea rușilor a Moldovei până la Siret, vizirul a răspuns că „este rușinos ca rușii, care stăpânesc un sfert din glob, să se certe pentru o fâșie de pământ (între Prut și Siret) care nici nu le este folositoare”. La insistențele solului rusesc, marele vizir Ahmed a zis: „Vă dau Prutul, nimic mai mult, Prutul sau războiul, am jertfit grozav de mult până acum, Ismailul singur vă plătește războiul și mai aveți patru cetăți (Chilia, Cetatea Albă, Tighina și Hotin) și o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ținuturile Greceni, Codru, Lăpușna, Orhei, Soroca, și părțile transprutene din ținuturile Iași și Cârligătura”. Vestea a fost surprinzătoare pentru ruși, care poate nu se așteptau la asemenea concesii teritoriale. Propunerea a fost trimisă către sultan și către țar, iar negocierile s-au mutat de la Giurgiu la București în decembrie 1811.

Avizul sultanului, cum spuneam în discuția despre cele trei faze de negociere, era să nu se cedeze sudul Basarabiei și gurile Dunării cu cetățile Ismail și Chilia. Turcii așteptau un semn de la Napoleon, semn care nu mai venea, pe când rușii presau în continuare, așteptând atacul lui Napoleon care în ochii lor devenise inevitabil. Era o cursă contra cronometru. În acest context, pentru a-i forța pe turci, Kutuzov redeschise ostilitățile militare, atacând. Speriați și fără vreun semn de la Napoleon, turcii au semnat cedarea Moldovei până la Prut, a Basarabiei, la 16 mai 1812.

Ca o paranteză, înaintea încheierii păcii, țarul Alexandru și-a pierdut răbdarea și l-a trimis pe amiralul Cigeagov să-l înlocuiască pe Kutuzov, maqi ales că ajunseseră până la el și plângerile moldovenilor referitoare la abuzurile armatei rusești, la care Kutuzov a răspuns că „românii mai au ochii ca să plângă”. Cigeacov considera achizițiile teritoriale pentru Rusia la acel moment neoportune, ținta lui fiind o alianță cu Turcia, pe care Kutuzov o considera o chestiune de mai mică însemnătate. Dar Kutuzov, prevenit de Rumianțev referitor la sosirea lui Cigeacov, a grăbit încheierea păcii inclusiv prin mijloace militare. Când Cigeacov a ajuns la București, era deja prea târziu, pacea se încheiase cu cedarea Basarabiei. Cigeacov face un raport nefavorabil față de Kutuzov, insistând că acesta pierduse alianța cu Turcia contra lui Napoleon, pe când el propunea un plan de atac al armatei ruse (dacă s-ar fi făcut alianța cu Turcia) pe teritoriul imperiului otoman spre Italia și Iliria, care l-ar fi obligat pe Napoleon să rupă o parte din trupele sale destinate atacului împotriva Rusiei. Planul era oarecum fantezist, dar totuși Kutuzov a intrat în dizgrație până ce capacitățile sale militare au fost din nou necesare imperiului țarist în timpul războiului cu Napoleon.

Turcia și-a dat seama că a greșit la scurt timp după încheierea păcii. Ca de obicei, greșelile diplomației au fost plătite de alții, dragomanul Dumitrache Moruzi a fost făcut țap ispășitor și condamnat la moarte. Că a fost sau nu vândut rușilor, este altă poveste, dar vina cea mare o poartă diplomația turcească care a greșit fundamental și nu a înțeles situația politică pe continent, ulterior s-a dovedit că rușii ar fi fost dispuși să renunțe la tot doar ca să aibă pace în zonă pentru a-i putea face atacului inevitabil al lui Napoleon care s-a și produs la scurtă vreme.

Până la urmă, asta a fost povestea răpirii Basarabiei la 1812. Boierii moldoveni au protestat în zadar către Poarta otomană, menționând că au pierdut prin această cedare mai mult de jumătate din veniturile țării, din care plăteau și tributul către Constantinopol. Dar la momentul cedării, Moldova nu avea domn, acesta, Scarlat Vodă Calimach, fiind izgonit de ruși în momentul în care ocupaseră Moldova. După retragerea lor din partea de vest, de la dreapta Prutului, acesta a revenit și a protesta împreună cu boierii, menționând că Poarta nu era în drept să cedeze teritorii care făceau parte din Moldova, deoarece ocârmuirea lor era în seama domnului și a divanului de la Iași. Poarta otomană nu avea nici un drept să le cedeze fără ca domnul și boierii să nu fi fost ascultați, așa spuneau vechile capitulațiuni cu Poarta care nu au fost niciodată abrogate. Până la urmă, cedarea Basarabiei s-a făcut ilegal față de toate legile și tratatele existente între Moldova și Imperiul Otoman. Dar lucrurile au rămas așa cum le știm în ziua de astăzi.

Concluzii

Trebuie să recunoaștem și să ne împăcăm cu acest lucru, cedarea Basarabiei nu s-a făcut de către dragomanul Dumitrache Moruzi, ci de către diplomația imperiului otoman, care nu avea niciun drept să o facă, dar a făcut-o încălcând toate tratatele cu Moldova. Că Moruzi era înțeles cu rușii sau nu, nu are prea mare importanță, oricum el a plătit cu viața. Răpirea Basarabiei a fost un rezultat al unei reașezări în urma unui cutremur geopolitic major ce a urmat revoluției franceze din 1789 urmată de dictatura lui Napoleon. Acest lucru se vede clar din negocierile intense asupra noii împărțiri a Europei din această perioadă. Problema este că și acum traversăm un cutremur geopolitic (vezi Noul cutremur geopolitic).

Un alt aspect important, condamnarea la moarte a dragomanului Moruzi a fost doar ideea de a găsi un țap ispășitor pentru performanțele slabe ale diplomației turcești, care nu a văzut semnele clare privitoare la graba rușilor de a încheia pacea în contextul pregătirilor lui Napoleon pentru campania din Rusia. O tărăgănare tipic orientală și o minimă rezistență armată ar fi putut decide soarta Basarabiei la acel moment. Dar în momentul în care marele vizir Ahmed a făcut propunerea cu linia Prutului, rușii nu au mai lăsat prada din mână. Dar turcii s-ar fi putut suci și reveni, așa cum au mai făcut-o de multe ori, mai ales că timpul curgea în favoarea lor.

Realitatea, după cum am consemnat, este că rușii au obținut în final mai mult decât au sperat. La încheierea păcii de la 16 mai 1812, s-a ordonat ca în toate bisericile rusești să se aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia a terminat războiul cu o pace glorioasă și cu o nouă lărgire a hotarelor sale și că în sfârșit a reușit să extindă stăpânirea rusească până la Dunăre.

Până la urmă, se vede că aceasta este o caracteristică constantă a diplomației rusești, fie că vorbim de cea țaristă, comunistă sau postcomunistă. Face cereri maximale, bate cu pumnul în masă, în speranța că va obține măcar o parte din aceste cereri, iar faptul că ei cedează de la aceste cereri maximale pare o victorie pentru ceilalți, care se grăbesc să o proclame ca atare. În fond, astfel rușii obțin mult mai mult decât și-au propus și mult mai mult decât ar fi putut spera vreodată. Ne amintim cum au cerut în 1940 Basarabia și Bucovina, deși aceasta din urmă nu intra în anexele secrete ale pactului Molotov-Ribbentrop. Hitler a fost surprins, dar tot au obținut jumătate din Bucovina, plus ținutul Herța înglobat și el de linia groasă trasată de Molotov pe hartă. Un alt exemplu, mai recent, în 1997, la prima lărgire a NATO de la căderea comunismului, când au fost acceptate în NATO Polonia, Cehia și Ungaria, cu opt ani în urmă aflate în sfera de influență rusă. Rusia a făcut un asemenea circ și scandal, deși nu avea cum să se opună acestei extinderi, nu avea pârghii și mijloace să o facă chiar dacă ar fi dorit. Și a obținut în schimb, pe lângă altele, pentru îndulcirea pastilei, accesul în G7, care a devenit G8, clubul primelor state industrializate din lume, deși economic nu avea cum să se prezinte nici măcar la ușă. Are rol de decizie printre cei mari economic, deși un an mai târziu, în 1998, Rusia a fost grav afectată de o criză economică proprie. La fel, astăzi Rusia face un circ enorm referitor la scutul antirachetă, deși nu are argumente și nu i se poate opune, dar o face tot în speranța de a obține concesii maxime la care nici nu visa cu un an înainte.

Altă problemă esențială, în acea perioadă, nu numai Basarabia a fost pe muchie de cuțit, ci principatele române în întregime. Erau total ocupate de către ruși, iar aceștia au cerut anexarea lor la imperiul țarist, la fel cum au făcut-o până atunci în timpul ocupațiilor din 1736-1739, din 1768 sau 1787. mai târziu, își vor reînnoi pretențiile în timpul ocupațiilor din 1828-1834, în 1848 sau 1853. Dar, din fericire pentru noi, marile puteri au intervenit pentru stăvilirea expansiunii neobosite a Rusiei și s-au opus, cum a făcut Prusia în secolul XVIII. Doar dacă ne uităm la înțelegerea de la Tilsit, între țarul Rusiei și Napoleon, și facem un exercițiu de imaginație, în cazul în care Anglia ar fi fost învinsă, principatele române ar fi fost anexate în întregime, pentru ca ele să repete soarta Finlandei și a Poloniei. Fără existența unui stat român în ascensiune în a doua jumătate a secolul XIX, este greu de imaginat soarta Transilvaniei la începutul secolului XX. Presiunea rusă a continuat și în secolul XIX, dar marile puteri au domolit apetența rușilor și chiar au intervenit militar, în războiul din Crimeea (1853-1856) pentru a o stăvili. O consecință a regândirii geopolitice a regiunii a fost și unirea de la 1859, puterile occidentale devenind interesate în apariția unui bloc care ar putea stăvili presiunea rusească către peninsula balcanică, iar rezultatul a fost crearea statului român. Până la urmă, în acea perioadă, am fost victima înțelegerilor între marile puteri ale momentului, unele dintre ele, cu tot cu influența lor, fiind deja dispărute în negura istoriei.

Răpirea Basarabiei a fost o tragedie, dar putea fi și mai rău, puteau dispărea atunci întreaga Moldovă, ca și Muntenia. dar cum s-a putut întâmpla una ca asta, unde erau românii care se băteau de la egal la egal cu marile imperii ale timpului în perioada medievală? Răspunsul nu este greu de aflat. Românii au lungi tradiții militare, sunt buni luptători, așa cum au dovedit-o de nenumărate ori. Dar față de perioada medievală, când domnitorii români ridicau 30000 de luptători în fiecare dintre cele trei țări române (mai mult decât puteau ridica toate landurile germane), mai târziu au apărut armele de foc individuale, care au schimbat modul de ducere a războiului. Foarte scumpe și greu de manevrat, era nevoie de un antrenament îndelungat pentru o bună folosire a lor, ceea ce luptătorii români nu o puteau face, ei fiind în majoritate țărani a căror principală activitate era munca câmpului. La nevoie, ei lăsau plugul și luau sabia, fiind instruiți în scurte antrenamente cum să se lupte. Iar tiparul luptelor medievale în estul Europei, corp la corp în cadrul maselor largi de trupe, îi favoriza contra acelorași tipuri de luptători, trebuie menționat că acei cavaleri înzăuați reprezentau o minoritate capabilă să lupte în duel unul la unul, dar în confruntările de pe câmpul de luptă contra unor mase masive de infanterie nu erau eficienți, după cum s-a văzut la Nicopole în 1396. Eficiența militară a armatelor românești a scăzut din lipsa mijloacelor militare ale momentului, artilerie, archebuze și celelalte, astfel că în secolul XVIII, țările române erau într-o stare de vasalitate totală și la discreția capriciilor marilor puteri, ajungând astfel masă de schimb în cadrul negocierilor. Totuși, luptătorii români au făcut mare carieră în serviciul altor puteri care i-a înzestrat cu arme pe măsură, în secolul XVIII erau peste 5000 de români în armata țaristă, având unități proprii, iar în armata austriacă regimentele grănicerești românești au înscris pagini de glorie (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon). Chiar și în timpul acelor vremuri, românii s-au bătut cu curaj, dar au trebuit să o facă alături de o parte sau alta, ca să menționăm doar bătălia de la Pitești (18 octombrie 1737) contra austriecilor unde românii sub conducerea lui Ioan Nicolae Mavrocordat (fratele domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat) zdrobesc avangarda austriecilor compusă din 5000 de husari unguri și 300 germani, sau de la Pasul Buzăului din mai 1788, victorie românească contra prințului austriac Friederich Josias von saxa Coburg. Dar în timp armele moderne au devenit mai ieftine, fiind produse în serie, și mai accesibile, în același timp mai ușor de mânuit fără un antrenament special îndelungat.

Odată cu constituirea României la 1859 și reformelor militare, această țară a început să conteze militar, fapt care a făcut ca pretențiile rusești să devină din ce în ce mai dificil de realizat, cum a fost în 1878, când rușii, drept mulțumire pentru ajutorul dat la Plevna de cei 40000 de români ne-au amenințat cu desființarea armatei, iar Carol I le-a răspuns că „o armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în bătălie, dar niciodată desființată”, dar pretențiile de anexare din partea rușilor nu au încetat. Ne-am descurcat și ne-am bătut bine atât timp cât armatele și tacticile militare au fost de masă, ca și în războaiele mondiale. Dar ce ne facem astăzi, când asistăm din nou la o profesionalizare extremă a armamentului și forțelor militare, de neimaginat cu douăzeci de ani în urmă. Azi nu se poate să câștigi o bătălie fără armament adecvat, decât cu excepția notabilă când adversarul este mai prost echipat decât tine. Iar dacă ne uităm în jur, nu avem parte de acest caz fericit.

Douăsprezece invazii rusești au îndurat românii începând cu 1711 și sfârșind cu retragerea Armatei Roșii din 1958, adică una la douăzeci de ani. Unele ar fi putut fi, dacă nu evitate, atunci atenuate, dacă românii ar fi avut un atu puternic care se numește putere militară. Nu ar fi fost suficient, la nivelul secolului XVIII, să zicem, dar existența unei puteri armate gata de luptă, ar fi cântărit greu la negocierile dintre marile puteri peste capul nostru. Acest lucru s-a văzut mai târziu, în a doua jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX. Și dacă astăzi nu dorim să fim victime cum am fost în trecut, mai ales în contextul în care ne aflăm, al unui nou cutremur geopolitic, avem nevoie de credibilitate, iar credibilitatea în relațiile internaționale se bazează pe ceva în spatele declarațiilor, iar acest ceva se numește pur și simplu forță, economică sau politică, iar în cea mai brută manifestare a sa se numește simplu forță militară.
Bibliografie: Ion Nistor, Istoria Basarabiei, editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991  Nicolae I. Arnăutu, Douăsprezece invazii rusești în România, București, 1996 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești,editura Eminescu, 1995 Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001 Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991 Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995 Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992

Publicat de