Călugărul martir Dionisie Șova, spânzurat de unguri la Făgețel, în fața mănăstirii sale – August 1951

Zona Arcului intracarpatic cuprinsă în actuala Episcopie Ortodoxa a Covasnei si Harghitei […] își prezintă în trecutul ei istoric, un specific aparte în ideea martirajului și suferinței pentru Hristos. Dăinuirea românească, a însemnat, în acest spațiu, și dăinuirea creștin-ortodoxă, realitate pusă în evidență de zeci de martiri și mărturisitori, consemnați în documentele vremii.

Ceea ce s-a întâmplat, după perioada Dictatului de la Viena, care prin excelență a fost o etapă a suferinței și martirajului românesc, a însemnat din nefericire, o continuare la alte dimensiuni a terorii instituită o dată cu anul 1940. Biserica cu slujitorii ei, mânăstirile au fost repere de menținere a spiritualității ortodoxe și în același timp, elementele în care s-a lovit cel mai tare și cel mai profund.

În aceste împrejurări, de numeroase încercări de deznaționalizare a românilor, de obligare a cedării a credinței se înscrie într-un alt moment istoric, nu al dictatului, dar, tot a unui regim opresiv – comunismul – martiriul ieromonahului Dionisie Șova de la Mânăstirea Făgețel. Prin modelul său de viața duhovniceasă, prin curajul său de mărturisitor părintele Dionisie Șova se înscrie în galeria martirilor, morți pentru apărarea credinței în Hristos.

Contextul morții sale martirice, este unul deosebit de complex, plin de sinuozități și trebuie urmărit în împrejurările care au dus la instalarea comunismului, sistem implementat în linii mari, în această zonă, de aceeași prigonitori din timpul regimului Dictatului de la Viena. Documentele găsite în mânăstire dovedesc faptul că, părintele Dionisie Șova s-a născut în comuna Poduri, județul Bacău, la data de 30 decembrie 1901.¹

Cu ordinul Episcopiei Romanului nr. 7315 din 30 decembrie 1931 a fost hirotonosit duhovnic, de către Episcopul Vicar Ilarion Băcăuanul la mânăstirea Bogdana-Bacău. Ordinul episcopal semnat de Episcopul Ilarion al Eparhiei Romanului, din acele vremuri îl recomanda pe ieromonahul Dionisie Sova ca „demn de asemenea chemare, prin bunele sale purtări morale”.²

De la mânăstirea Bogdana, în același an, îl aflăm pe părintele Dionisie plecat la schitul Făgețel. Aici, vine însoțit de alți trei călugări și încheagă o viață monahală. Cronica mânăstirii arată faptul că, biserica acestei mânăstiri a fost zidită în anul 1903 și timp de mai mult de un sfert de veac, a slujit ca și capelă particulară, deci, fără o autentică viața mânăstirească.

Situată lângă șoseaua națională (DN 12A) ce leagă Transilvania de Moldova prin pasul Ghimeș-Palanca, în partea de vest a satului Făgețel, localitate străbătută de bătrânul râu Trotuș, capela de la Făgețel, devine în scurt timp un reper de spiritualitate ortodoxă în această zonă. Cel care îi conturează acest profil este ieromonahul Dionisie Șova, care cumpără biserica împreună cu 2 ha pământ, reușind să pună bazele unei vieți monahale.³

Cu eforturi întinse de-a lungul mai multor ani, se fac lucrări de reparație a bisericii, se construiesc chilii și alte anexe gospodărești, constituindu-se un frumos schit monahal, care alături de vechea mânăstire Sf. Ilie din Toplița, va întregi tabloul vieții bisericești atât de temeinic conturată în anii interbelici, prin grija Mitropolitul Nicolae Bălan și a Patriarhului Miron Cristea.

Sfințirea bisericii mânăstirii cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” a fost săvârșită în ziua de 9 noiembrie 1936 de către Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan împreună cu un sobor de preoți.

La nici patru ani de la sfințirea mânăstirii, se declara Dictatul de la Viena, care a adus cu sine atâtea nenorociri românilor ardeleni. Anii dictatului nu scutesc nici această mânăstire de vremuri grele de încercare. Deși, nu a căzut pradă furiei armatelor horthyste, așa cum, s-a întâmplat cu aproape 20 de biserici din perimetrul județelor Covasna și Harghita, mânăstirea a devenit din 1940, sediul garnizoanei ungurești.⁴

În aceste condiții, în care o viață monahală era imposibil de continuat, ieromonahul Dionisie Șova, se întoarce la mânăstirea Bogdana, cu gândul revenirii la ctitoria sa, de suflet, atunci când împrejurările istorice, vor face posibilă reîntoarcerea. Cu el, au luat calea exilului majoritatea preoților ortodocși din cele două județe, din care, puțini s-au mai reîntors la sfârșitul războiului, date fiind condițiile care au urmat, și care au făcut aproape imposibilă o reluare a vieții bisericești, în această zonă.

Convertiri forțate la confesiunile maghiare, biserici și case parohiale distruse, intimidările de tot felul, șicanele, obstrucționările și o teroare resimțită adânc de toți cei care doreau întoarcerea după 1944, au fost cauzele ce au avut ca rezultat abandonarea în mare parte a acestui spațiu spiritual românesc, iar pentru cei rămași îndurarea multor încercări.⁵

Sfârșitul dictatului de la Viena, sfârșitul războiului, nu aduc însa pacea și liniștea necesară și firul brusc întrerupt în 1940 pare, așa cum s-a dovedit greu de reînnodat, chiar și pentru anii ce au urmat. Moartea martirică a părintelui Dionisie Șova se leagă tocmai de acest context al „dictatului după dictat”, adică al tragediei continuate în această zonă a sud-estului Transilvaniei, marcată de sentimentul nesiguranței, de spaimă, de intimidare, și, în plus de un nou sistem – comunismul – tot atât de ostil ca și cel al Dictatului – manifestării sentimentului de credință ortodoxă. Toate eforturile noilor autorități comuniste, în fapt – majoritatea acestora fiind etnici maghiari convertiți peste noapte la noua ideologie – s-au îndreptat în direcția împiedicării și reluării unei vieți românești firești, și în fapt a celei legate de Biserica Ortodoxă. Un fapt în plus, ce trebuie subliniat, fiind acela reprezentat de statutul de minoritate numerică al populației românești din această parte de țară.

O evoluție firească a lucrurilor ar fi făcut ca părintele Dionisie să se reîntoarcă în anul 1944 la mânăstirea Făgețel, dar, ca mulți alți preoți ce au părăsit altarele în 1940, părintele a fost nevoit să rămână departe de ctitoria sa. De altfel, de abia începând cu anul 1945, și apoi 1946, s-a remarcat o anumită acalmie, de scurtă durată însă, deoarece a fost timpul când s-a prefigurat înființarea Regiunii Mureș Autonome Maghiare (1952 –1968).

În aceste condiții, de abia în anul 1946 părintele Dionisie Șova se reîntoarce la mânăstire, întoarcere integrată poate și în cererile repetate ale I.P.S. Nicolae Bălan, care adresa slujitorilor acestei zone, să revina la altarele lăsate în 1940, chiar cu riscul înfruntării multor pericole.⁶ A fost un fapt de curaj, să lase viața liniștită de la mânăstirea Bogdana și să se reîntoarcă singur să reia viața la mânăstirea Făgețel.

Perioada 1944 – 1946 caracterizată printr-un elan al bucurie și speranței la vechea reorganizare de dinainte de 1940, a fost nu doar extrem de scurtă pentru o reluare a vieții bisericești, a reconstituirii comunităților ortodoxe, cât mai ales, plină de primejdii cauzate de ostilitatea noii administrații față de români și biserica lor ortodoxă.

Până la moartea sa tragică, părintele Dionisie, repune mânăstirea în cursul ei firesc, redând-o slujbelor și vieții monahale, aceasta în ciuda climatului de intoleranță întreținut de unii localnici de etnie maghiară. Moartea ieromonahului Dionisie Șova trebuie integrată în contextul evenimentelor produse după eliberarea Ardealului, și prezența elitei maghiare locale în sistemul comunist. Așa-zisul „sistem democratic” a însemnat instaurarea unei prigoane exercitate împotriva românilor, mai ales a preoților și călugărilor, etichetați pentru orice manifestare, fie ea și liturgică, ca „fascistă”, „hitleristă”, „antidemocrată”ș.a.⁷

Întoarcerea și prezența părintelui Dionisie Șova, la mânăstirea Făgețel nu putea fi decât un ghimpe în ochii noilor autorități comuniste, fiind supus unei complexe monitorizări, care au culminat cu înscenarea morții sale. În condiții încă neelucidate, în ziua de 5 august 1951, părintele Dionisie Șova a fost găsit spânzurat de un brad în fața mânăstirii, în urma lui, găsindu-se un testament la unul din localnici. Ulterior s-a descoperit că testamentul era fals. Iată, acest așa-zis testament întocmit de pr. Dionisie Șova,

„Înalt Prea Sfințite Stăpâne,
Subsemnatul, ieromonahul Dionisie Șova de la sf. Schit Făgețel nu mai puteam duce teroarea adusă. (…) pr.(eoții) rom(ano).cat (olici). au iscodit de tot felul de cuvinte de ură mincinoasă la acest sfânt schit și îmi pierd viața …rog un călugăr serios pentru a conduce acest lăcaș în bună stare biserica și casele. Aici rămâne răspunzător Bucur T. Simion și Bucur Ilie până la sosirea unui alt părinte de a lua pe umeri acest schit. Rog bunătatea Înalt Prea Sfinției Voastre de a nu uita de acest suflet pierdut rog a binevoi și-mi faceți dezlegare
Al Inalt Preasfinției Vostre supus serv Dionisi, Sărut mâinile și mă iertați”.⁸

Prezentul testament, nu este întocmit într-o limba română cursivă, dovedind carențe gramaticale și în plus, un stil care nu reprezintă o manieră ortodoxă de adresare față de ierarhul său, ex: „supus serv”. Conform tradiției creștine, orice curmare a vieții, reprezintă un păcat capital pentru care nu există iertare sau „dezlegare” cum se exprimă în acest testament. În plus, un gest săvârșit de un om ce și-a dedicat viața lui Hristos, pare imposibil de înțeles. Certificatul medico-legal întocmit la câteva zile după moartea părintelui, prezintă drept cauză „psihoza maniaco-depresivă” prin care trecea părintele Dionsie. Evident, lucru cu greu înțeles, deoarece părintele Dionisie se dovedise nu numai un bun gospodar, administrator al schitului cât și un duhovnic, și un iubitor al slujbelor bisericești, iar o asemnea boală l-ar fi împiedicat chiar în a primi darul călugăriei. Mai mult, în același testament, desemnează un preot care să-i facă slujba înmormântării, pr. Viorel Ghibuțiu, slujitor greco-catolic în comuna Frumoasa, de care aparținea mânăstirea. De altfel, lipsa preoților ortodocși în zonă era poate, un motiv de a apela un preot greco-catolic. Poate, chiar „evidența” acestui fapt tragic, testamentul lăsat chiar pe masa din chilie, sinuciderea în fața mânăstirii.

În urma dezgropării săvârșite după 1990, sicriul a fost găsit intact, în el aflându-se osemintele și reverenda părintelui. După rânduiala înmormântării călugărilor, trupul părintelui Șova a fost ținut în biserică și apoi așezat într-un mormânt nou.⁹

Ținând seama de împrejurările vremii, de contextul politic prefigurat, părintele Dionisie poate fi considerat o victimă și un martir.

Ioan Lăcătușu -semnalat de FericitiCeiPrigoniti

Extras din Dăinure românească în Covasna și Harghita, Editura România pur și simplu, București, 2007, pp. 257-262 – CARTEA AICI

Sursa:marturisitorii.ro