ROMÂNIA BREAKING NEWS

ISTORIA UCRAINEI (Via Harvard), CA O … ,,FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERATURĂ”! [i]

ISTORIA UCRAINEI (Via Harvard), CA O … ,,FOAIE PENTRU MINTE, INIMĂ ȘI LITERATURĂ”! [i]

O penultimă apariţie de specialitate [ii] – dintr-o serie, probabil, programată -, este o lucrare încă ,,caldă”, chiar ,,fierbinte”, prin tematica abordată – o istorie a Ucrainei -, lansată prin 2015 în SUA, publicată şi-n româneşte, bizar, într-o perioadă ,,și mai fierbinte” a verii anului 2018 – anul Centenarului Marii Uniri şi a reîntregirii teritoriale a României -, într-un context tulbure, nu numai, pentru viitorul european al ţării noastre.

Autorul este, Serhii Plokhy, un prestigios profesor de istorie ucrainiană, unde altundeva decât la Universitatea Harvard – evident -, şi pe deasupra, director al Institutului de Cercetări Ucrainene, cu un C.V. ,,mobilat” cu ,,numeroase lucrări de specialitate – traduse în multe limbi şi încununate de premii prestigioase – dedicate Ucrainei şi Rusiei, spaţiului est-european şi istoriei sale intelectuale, culturale şi politice”, după cum rezultă din succinta dar elogioasa prezentare făcută pe coperta interioară, de către editorii români.

Din aceste considerente, m-am ,,înfipt”, pur şi simplu, în studiul acestei lucrări, în speranţa găsirii unor elemente – date şi informaţii -, care să-mi fie de folos în elucidarea unor aspecte despre relaţiile ,,istorice” dintre Ucraina şi România – în privinţa Bucovinei -, încrezător fiind în reputaţia instituţiei şi catedrei care girează o disciplină de excepţie – Istoria Ucrainei -, despre un ,,popor” şi o ,,ţară recentă”, la fel de excepţională ca şi istoria sa.

Aşa cum rezultă din primele rânduri ale introducerii lucrării – pe care autorul o dedică ,,poporului ucrainean” -, să încercăm să înţelegem în ce constă excepţionalitatea poporului ucrainean şi a istoriei sale, deopotrivă, despre care afirmă:

  • … ,,Probabil că ucrainienii sunt la fel de îndreptăţiţi să se laude cu rolul pe care l-au avut în schimbarea lumii precum scoţienii sau alte popoare despre care s-au scris cărţi ce le-au susţinut pretenţiile de a fi modelat cursul istoriei omenirii. În decembrie 1991, în momentul în care cetăţenii ucrainieni (foşti sovietici – n.a.) s-au dus la vot cu mic, cu mare pentru a-şi alege independenţa, ei au aruncat şi măreaţa Uniune Sovietică la coşul de gunoi al istoriei. Evenimentele din Ucraina au avut repercusiuni internaţionale majore şi au schimbat într-adevăr cursul istoriei: Uniunea Sovietică s-a destrămat la o săptămână de la referendumul ucrainean, iar preşedintele G.W. Bush a decretat victoria decisivă a Occidentului în îndelungatul şi obositorul Război Rece.”…

Acum, poate, fără să mai intrăm în detalii, înţelegem de ce reputatul profesor Serhii Plokhy deţine o catedră de ,,istorie a Ucrainei” şi este directorul unui institut de cercetare a istoriei Ucrainei, care istorie – în opinia autorului -, se întinde ,,mai bine de un mileniu de istorie, are ca punct de plecare scrierile lui Herodot şi punct-terminus ,,căderea Uniunii Sovietice” şi actualul conflict ruso-ucrainian”.

Fără nicio minimă intenţie de maliţiozitate – sau exagerare -, putem aprecia prin parafrazarea opiniei autorului, care conchide că, practic, istoria de-un mileniu a Ucrainei are ca limite istorico-spaţiale ,,scrierile lui Herodot şi decretele lui Putin”. De altfel profesorul Plokhy ştie şi recunoaşte că scrierile lui Herodot sunt nişte poveşti preluate de acesta de la alţii, dar continuă să-l numească ,,primul istoric, geograf şi etnograf al Ucrainei”, iar, despre deciziile/decretele lui Putin (pe care mainstream-ul european le contestă formal), este, oarecum, mai rezervat, să nu cumva să ,,zgândăre” ursul. Dacă îţi poţi permite să jonglezi cu unele aspecte neelucidate ale istoriei vechi, cu istoria recentă e un pic mai riscant să te lansezi în fabulaţii, oricât de patriot/naţionalist ai fi, chiar dacă eşti plătit la/de o universitate de prestigiu, sau de puternica emigraţie naţionalistă ucraineană din SUA.

Într-o suită de explicaţii ermetico-alambicate, autorul se străduieşte să explice despre ,,influenţa tendinţelor din istoria Ucrainei sau a altor istorii naţionale asupra lucrării sale, profitând şi de turnura culturală pe care a luat-o studiile istorice şi cercetarea identităţilor istorice”, încercând să ne lămurească, că, până şi ,,titlul cărţii – Porţile Europei, … – este, binenţeles, o metaforă, dar nu una care nu trebuie luată în serios sau catalogată ca un ,,truc de marketing” (subtil !? – n.a.). Europa este o componentă a istoriei Ucrainei, la fel cum şi Ucraina face parte din cea europeană”, …. ,,Ucraina a servit de poartă către Europa timp de secole la rând”.

Voi continua cu încă câteva citate edificatoare – din această poveste de tip american -, despre istoria Ucrainei şi a estului european, care se adresează unei audienţe select(at)e din mediul universitar sau/şi nostalgicii emigranţi rupţi de realitate, dar, care visează de peste ocean, la o ,,măreaţă şi milenară Ucraină”. Astfel, ne spune autorul, … ,,capacitatea societăţii ucrainene de a depăşi graniţele interne şi externe şi de a negocia identităţi create de acestea reprezintă principala trăsătură a istoriei Ucrainei, aşa cum este ea prezentată în acest volum”… ,,Nu poţi depăna povestea Ucrainei fără să spui povestea regiunilor ei. Spaţiu cultural şi social creat prin deplasarea graniţelor nu a fost omogen. Pe măsură ce graniţele statale şi imperiale se modificau pe suprafaţa teritoriilor definite de frontierele etnice ucrainiene, ele creau spaţii culturale distincte, care au stat la baza procesului de formare a regiunilor Ucrainei.”(p. 25)

Urmează o enumerare, spre exemplificare, a regiunilor Ucrainei, dar, … surprinzător, pentru orice cititor, mai mult sau mai puţin iniţiat în ,,tainele” istoriei, nu se pomeneşte nimic despre ,,regiunea Cernăuţi” – Bucovina de nord -, nimic despre băștinașii ei, fie daci, valahi, români sau ,,moldoveni”, etc. Oricâtă aversiune sau ostilitate ar manifesta autorul faţă de România şi români, ignorând cu intenţie vădită – nu din neştiinţă -, să menţioneze Bucovina sau problemele istorice despre apartenenţa [la România – n.a.] de drept a acestui teritoriu, o minimă ,,doză” de corectitudine profesională, sau politică – în ceea ce priveşte ,,adevărul istoric” -, s-ar impune, de la sine. Astfel, scopul propus al autorului lucrării, faţă de cel declarat în scris, se devoalează în mod evident pentru cititori.

De altfel, autorul ne avertizează, totuşi, că ,,nu încearcă să trateze istoria diferitelor regiuni, ci se străduieşte să le analizeze împreună şi oferind o analiză comparativă a evoluţiei lor pe parcursul unei perioade de timp”. Şi apoi, e bine de ştiut că ,,strămoşii ucrainenilor de astăzi locuiau în zeci de principate, regate şi imperii premoderne şi moderne şi [că], pe parcursul timpului, şi-au atribuit diferite nume şi identităţi”.

Dintr-o curiozitate specifică domeniului de expertiză, de analiză geopolitică, am citit cu mare atenţie cartea profesorului Serhii Plokhy, şi am urmărit cu acurateţe – ,,buche cu buche” -, să descopăr câteva cuvinte-cheie (KeyWords), citate sau referinţe despre România, Moldova, Bucovina, Basarabia, sau ceva despre români, moldoveni, bucovineni sau basarabeni, ori contexte istorice care nu excludeau existenţa lor şi, ca atare, utilizarea numelor și toponimelor, dintr-o minimă decență sau deontologie.

Cam ciudată această ,,analiză la pachet” a ,,evoluţiei regiunilor care au stat la baza procesului constituirii măreţului stat ucrainean”, un stat hibrid compus dintr-o multitudine de ,,regiuni” primite cadou de la Uniunea Sovietică, în mod special – estul Ucrainei în 1921 de la Lenin, vestul Ucrainei – ce include şi Bucovina de nord -, în 1945 de la Stalin şi Crimeea în 1954 de la Hruşciov -, iar după 1991, Ucraina subit îşi regăseşte vocaţia de ,,mare stat european şi putere regională”. Contextul devine mai paradoxal, datorită prestaţiei unor ,,istorici” ucraineni, care, de câţiva ani încoace au început să marşeze cu orice prilej, la ei sau la noi [iii], pe problematica ,,istoriei noastre comune”, a ,,teritoriilor noastre comune”, în consecinţă şi ,,a duşmanilor noştri comuni”, deşi, parcă n-ar fi fost suficiente beneficiile şi consecinţele infamului ,,Tratat cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare dintre România şi Ucraina”, din iunie 1997 – considerat de către o mare parte a cetățenilor României drept ,,un act de trădare a intereselor naţionale” -, despre care să nu se ştie – este vorba de nordul Bucovinei, Bugeac şi Insula Șerpilor -, că sunt teritorii româneşti ocupate.

În acest context, repet şi subliniez, citind cu atenţie această lucrare, în concluzie a rezultat că: din totalul celor 400 de pagini dedicate ,,istoriei Ucrainei”, am identificat o serie de cuvinte-cheie sau referinţe despre Bucovina, etc., atît cât să fie cuprinse, cu multă generozitate … pe o pagină!

Despre Bucovina, ca entitate geografică administrativ-teritorială, provincie istorică, ţinut moldovenesc, Kreis galiţian, ducat austriac, regiune românească, oblast ucrainean sau ca spaţiu mental identitar românesc, etc. nu se pomeneşte nimic, chiar dacă vorbeşte autorul despre ,,spaţiu cultural şi social creat prin deplasarea graniţelorori ,,spaţii culturale distincte, care au stat la baza procesului de formare a regiunilor Ucrainei”, cu aceeaşi preţiozitate harvardiană, cu care se adresează unor studenţi, pentru care Europa secolului XXI este un fel de rezervaţie antropologică – sau o curiozitate turistică -, al cărei centru de greutate se sprijină pe ,,istoria Ucrainei”, fără de care ….. ne mâncau rușii, demult!

Pe de altă parte, se face că uită și nu pomenește nimic de …. panoul pe care era imprimată copia documentului emis în 8 octombrie 1408 de către Alexandru cel Bun, domnul Moldovei – nu ,,domnitorul moldav” cum îl prezintă, uneori, istoriografia ucrainiană -, prin care era atestat pentru prima oară orașul Cernăuți, a fost dat jos, prin aprilie 2022, de pe o clădire din centrul orașului, deși, din 2008 fusese așezat cu cinste în acel loc, în spatele statuii lui Taras Sevcenco. Dintr-o bizarerie politico-ideologico-naționalistă, a fost îndepărtat ca și când nu ar avea vreo importanță anume sau semnificația istorică cuvenită, fiind pus în loc un imens banner cu tridentul ucrainian pe fondul steagului național!

Așa, ca să se știe … cine-i ,,jupân” pe acolo !

Evident că n-ar fi prezentat nicio relevanţă, atâta timp cât în opinia discipolului istoricului naționalist Mihailo Gruşevschi, ,,de la crearea statului independent al Ucrainei în 1991, cetăţenii acestuia au ajuns să se numească toţi ,,ucraineni”, indiferent de trecutul lor etnic.”

Probabil, excelenţa intelectuală de la Harvard, sau patriotismul naţionalist ucrainean exacerbat al distinsului profesor Plokhy – în niciun caz neştiinţa -, l-au determinat să uite faptul că, şi în 1940, şi în 1944, ca şi în 1991, aceeaşi cetăţeni au fost forţaţi să-şi uite trecutul etnic, prin persecuţii și represiune, ca să se devină ,,sovietici” şi apoi ,,ucraineni”.

Pe ei, i-a întrebat cineva dacă sunt de acord !?…

De exemplu, în Bucovina trăiau valahi/români sau ,,moldoveni” – mai pe placul sau disconfortul autorităţilor sovietice şi/sau ucrainene -, care, dacă ar fi fost întrebaţi dacă vor să devină cetăţeni sovietici sau ucraineni, ar fi optat pentru România, cu riscul de a-şi părăsi locurile natale seculare şi pierderea bunurilor şi proprietăţilor moştenite din moşi-strămoşi.

Dar, n-au fost nici întrebaţi, nici ascultaţi! Dimpotrivă, au fost persecutaţi, deportaţi, umiliţi, foarte mulţi asasinaţi, iar, ca bonus, cei refugiaţi au fost declaraţi ,,trădători de ţară”.

Ce ,,ţară” au trădat, aceştia, oare!?…

Ca să înţelegem care este nivelul ştiinţific al exemplelor şi argumentelor despre ,,dăinuirea milenară a Ucrainei” pe teritoriul Europei, voi cita câteva pasaje relevante din această lucrare ,,istorică” de excepţie, căci, se pare că – citind printre rânduri -, Ucraina a inventat Europa, iar nerecunoscătoarea Europă i-a permis să-şi asume independenţa, abia prin 1991, într-un moment de ,,slăbiciune” şi/sau de ,,rătăcire” al Uniunii Sovietice. Vae victis!

Aşadar, în opinia autorului, Ucraina ,,este o întindere de stepe, munţi şi păduri, situată la nord de Marea Neagră, cunoscută grecilor sub numele de Pontos euxeinos – latinizat în Pontus euxinos -,o componentă importantă a acelei lumi. Universul lui Herodot gravita între Grecia antică, Egipt, Crimeea şi stepele pontice la nord. În comparaţie cu cultura şi filozofia Egiptului antic, demne de a fi studiate şi imitate, teritoriul Ucrainei de astăzi reprezenta o frontieră per se, în care civilizaţia grecească se întâlnea cu alter ego-ul barbar. Acesta a fost primul hotar al unei sfere politice şi culturale care avea să devină cunoscută lumii sub numele de Occident. Aici a început Occidentul să se definească pe sine, dar să îi definească şi pe ,,ceilalţi”. Teritoriile de la nord de Marea Neagră au fost colonizate pentru prima dată în jurul anilor 45.000 î.Hr. de către oamenii de Neanderthal, vânători de mamuţi, după cum aflăm în urma săpăturilor arheologice care au scos la lumină aşezările lor.” (unde, când, care !? – n.a.)

Precum observăm, autorul, iar ne introduce într-o zonă şi o perioadă ,,tulbure” a apariţiei civilizaţei umane şi a precursorilor ,,civilizaţiei ucrainene”. O chintesenţă a tuturor informaţiilor existente până acum (2023 – n.a), ne sugerează că apariţia speciei umane are o datare nesigură. Momentul apariţiei a fost plasat, între acum 240.000 -100.000 ani, mergând până la 450.000 î.Hr. Conform studiului „The timing and spatio-temporal patterning of Neanderthal disappearance[iv], omul de Neanderthal a apărut în Europa şi Asia în urmă cu 250.000 ani, domina Europa în urmă cu 50.000 ani, a convieţuit cu Homo sapiens acum cca. 45.000 ani, apoi a dispărut, după ce a rezistat până către 35.000-25.000 î.Hr. Autorii studiului consideră că dispariţia neanderthalienilor a fost un proces influenţat de mai mulţi factori, cel mai important fiind limitarea resurselor naturale ca urmare a schimbărilor climatice. Nimic despre ,,colonizare” – a altă obsesie a autorului -, ,,vânătoare de mamuţi”, etc. prin presupusul vast teritoriu ucrainean, preistoric sau primitiv.  O hartă cu răspândirea omului de Neanderthal localizează (şi) descoperirea unei fosile la Molodova pe lângă gurile de vărsare ale Nistrului şi unele prin Crimeea, iar denumirea de „Neanderthal” vine de la ,,Valea lui Neander” – o porţiune a râului Düssel, din nord-vestul Germaniei -, locul de descoperire a  primelor fosile ale acestor oameni preistorici, ca să eliminăm  alte supoziţii, posibil, generatoare de confuzii.

,,În mileniul al V-lea î.Hr., reprezentanţii aşa numitei culturi Cucuteni-Tripolia au colonizat ţinuturile de silvostepă, dintre Dunăre şi Nipru”, …

O altă ,,diversiune” harvardistă, ştiut fiind că cele mai vechi aşezări umane de pe teritoriul actualei Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părţi din Ucraina de astăzi, precum şi o regiune ce porneşte de la Nipru, Nistru şi Prut, având centru polarizator la Cucuteni, lângă Iaşi, în România, şi nici decum, cum se încearcă mutarea centrului civilizaţiei – cu 500 km spre est – la Tripolie, lângă Kiev, unde s-au găsit doar nişte vestigii identice celor din România. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciţi şi sarmaţi.

Şi apoi, această generalizare grosieră a ,,ţinuturilor dintre Dunăre şi Nipru” – cu acest obsesiv Nipru -, este, încă o dovadă, nu a necunoaşterii realităţii geografice, ci o deformare intenţionată a adevărului istoric, a supralicitării poveştii cu ,,dăinuirea multimilenară a Ucrainei” în teritorii pe care nu le recunoaşte ca aparţinând altor culturi şi civilizaţii, acolo unde …. ,,a început Occidentul să se definească pe sine, dar să îi definească şi pe ,,ceilalţi””, ca să respectăm linia ideologică a câtorva dintre preţioasele efuziuni istorico-filozofice introductive ale autorului.

,,Înainte ca Herodot să înceapă să recite pasaje din operele sale la sărbătorile publice din Atena, majoritatea grecilor ştiau foarte puţin despre regiunea aflată la nordul Mării Negre, pe care o considerau o ţară locuită de sălbatici şi un teren de joacă al zeilor. Unii (greci – n.a.) chiar credeau că acolo, pe o insulă aproape de gura de vărsare a Dunării sau a Niprului, îşi găseşte odihna veşnică Ahile, eroul războiului troian şi al Iliadei lui Homer”,…(p. 31)

Aici, aveam de a face cu o altă ,,aroganţă” harvardiană, în care, reputatul profesor americano-ucrainean, încearcă să inducă – iar, nu din neştiinţă – ideea că ,,insula de la gura de vărsare a Dunării”, adică insula Leukos/Leuce/Şerpilor este la fel de aproape de gurile de vărsare ale Niprului – fluviul pe care s-ar fi format ,,civilizaţia ucraineană”, aşadar, şi o presupusă legătură cu civilizaţia grecească etc., care s-ar fi perpetuat în stepele ucrainene.

Nu trebuie să fii student la Harvard, ca să faci corect o apreciere, măcar şi vizuală, pe cea mai banală hartă a Mării Negre, ca să constaţi că între gurile Dunării şi Insula Şerpilor, întradevăr, sunt vreo 45 km (≈ 24,3 mile marine), iar de la Insula Şerpilor până la gurile Niprului – Boristena / Olbia -, sunt circa 180 km (≈ 97 mile marine).

Aşadar, acel însinuant ,,sau” dintre Dunăre şi Nipru, ne întăresc convingerea că adevărul istoric a fost denaturat cu intenţie. De altfel, geograful grec Ptolomeu menţionează în opera sa “Îndreptar geografic“ că:

  • Insulele situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit-o, sunt insula lui Achile, sau Leuce, și Boristena“.

Atât Ptolomeu, cât şi istoricul grec Strabon şi învăţatul grec Megalos din Tir  – care a trăit în sec. II d. Hr. – menţionează cu toţii că „templul sacru, închinat lui Ahile, era în insula Leucos”. Autorul, Serhii Plokhy, încearcă să speculeze o confuzie, deoarece, printre inscripţiile antice de pe insulă, este şi un decret olbiopolitan – din cetatea Olbia de la gurile Niprului -, datând din secolul al IV î.Hr., care le cere Olbienilor ,,să-i alunge pe piraţii care se adăposteau pe insula sacră”. Adică … de pe insula Leucos, actualul Zmeenîi Ostrov!

Ceea ce este cu totul altceva, iar confuzia este evidentă şi cu intenţie.

Actualul istm/liman din gura de vărsare a Niprului – Pokrovska -, din zona Herson/Chersones, regiunea Nikolaev, în faţa căruia se găseşte o mică insula – şi golful Tendrivska -, ce pot fi presupuse părţi ale străvechii insule Boristena, ce a suferit în timp nişte transformări geomorfologice evidente.

Abraham Ortelius (1527-1598) a publicat atlasul Theatrum orbisterrarum (1570) și lucrarea Thesaurus Geographicus (1603), în care a strîns multe materiale de-ale altor autori, o parte dintre hărțile lui conținând și sectorul dunărean, dar și Marea Neagră, coordonatele hărții fiind în sistemul ptolemeic, ceea ce ne ajută să identificăm corect poziţionarea acestor insule.

…,,Grecii au auzit prima dată despre tărâmurile şi popoarele aflate la nord de Marea Neagră de la un neam de războinici, cimerienii [v], care şi-au făcut apariţia în Anatolia după ce sciţii i-au izgonit din stepele pontice în secolul al VIII-lea î.Hr.”, … ,,Imaginea de războinici nomazi a cimerienilor a pătruns şi în cultura populară modernă, Arnold Schwartzenegger interpretând rolul lui Conan Barbarul – un personaj fictiv, inventat în 1923 de scriitorul Robert E. Howard -, ca rege al Cimeriei, reprodus într-o producţie hollywoodiană din 1982”, …

… ,,Mai existau (şi) alte popoare spre nord, despre care nu numai grecii din colonii, dar nici sciţii, indiferent de pătura socială din care proveneau, nu ştiau aproape nimic. Aceste triburi populau zonele de ultimă frontieră”, … ,,la graniţa care desparte azi Ucraina de Belarus, zonă considerată a fi unul din locurile de obârşie ale vechilor slavi, unde se vorbesc unele dintre cele mai vechi dialecte ucrainene”…

… ,,Dacă ne încredem în Herodot şi în sursele sale, regatul sciţilor era un conglomerat de grupuri etnice şi culturi diverse, în cadrul căruia geografia şi ecologia determină statutul fiecărui grup social în structura generală a organizării statale şi a diviziunii muncii”, … ,,deosebirea descrisă de Herodot, dintre zonele de coastă, stepă şi pădure, avea să constituie una din principalele sciziuni din istoria Ucrainei – dăinuind timp de secole, dacă nu chiar milenii.” … ,,Teritoriile ucrainene se aflau din nou exact la frontiera a ceea ce avea să devină civilizaţia occidentală. Graniţa nordică a lumii elene devenise acum graniţa estică a Europei (!?). Aici avea să rămână timp de aproape 2000 de ani, până la ascensiunea Imperiului Rus în secolul al XVIII-lea, care a retrasat harta Europei mutând graniţa de est a continentului până la [munții] Ural”… (p. 35)

Acum, nutresc speranţa, că cititorii se pot considera edificaţi asupra influenţei istorice a Ucrainei privind modificările graniţelor statelor europene, astfel că, Occidentul – în mod nefericit – a ajuns în vestul continentului european, fiind ,,rupt” din trupul culturii şi civilizaţiei ucrainene, care avea să rămână – total nedrept, istoric, geografic şi ecologic – la marginea sa, dar componentă intrinsecă a estului bătrânului continent. Astfel, sesizăm şi subtilitatea denumirii de Ucraina[vi] – adică, teritoriu de margine -, care ar însemna că este un teritoriu aflat la marginea Occidentului, adică ,,la marginea civilizaţiei şi culturii europene”, argument atât de intens ,,promovat” de reputatul istoric ucraineano-american Serhii Plokhy, de la Universitatea Harvard.

Pentru un istoric ucrainian de la Universitatea Catolică din Lviv – mai catolic decât connaționalul său Serhii Plokhy -, … ,,practica[rea] istoriei în timpul unui război de supraviețuire națională este mai puțin demagogică”, ba chiar: „Aș spune că funcția principală a istoricului acum este de a oferi stabilitate și asigurarea că Ucraina are legitimitatea de a pretinde și este obligată să câștige.”

Un intelectual liberal rus – mai puțin catolic, decât alții, ruși sau ,,ne-ruși” -, spunea că: … ,,uneori, o țară este ca un SUV care este condus pe drumuri proaste, de pământ. Parbrizul este acoperit de noroi, așa că tot ce se  poate vedea este doar ceea ce se mai vede … prin oglinda retrovizoare.!

Așa și cu Ucraina, care s-a împotmolit, fiind împinsă pe un drum mizerabil și dificil de străbătut, fără vreo perspectivă clară, dar susținută iresponsabil să continue.

 

CONCLUZIE:

Viziunea Ucrainei asupra propriei istorii este diferită. Vrea să lase în urmă trecutul, destul de tulbure și controversat – unde nu a existat decât o mare suferință, război și ,,o revoluție portocalie”. Pentru Ucraina, istoria înseamnă că nu trebuie să se mai întoarcă niciodată.”…

Pe același fond – de amnezie programată și controlată -, se clamează cu vehemență:Rusia ne-a furat istoria” – un slogan prin care Ucraina duce o luptă acerbă pentru a menține în viață, prin mainstream, o narațiune greu de susținut. Dincolo de linia frontului, academicienii, istoricii, ideologii și propagandiștii ucrainieni luptă din răsputeri pentru a contrabalansa poveștile despre trecutul țării lor, presupus fabricate și plasate peste tot de Kremlin, cu alte povești – narațiuni istorice ,,recente” –, scrise la biblioteca Harvard-ului, în beciurile CIA, în bazele NATO, cancelariile UE, etc..

O vorbă de duh spune că: ,,Cine are victoria dictează istoria!”

,,Operațiunea specială” … continuă, Zelenski și ciracii săi anunță zilnic că victoria e iminentă, nu există dubii – rușii sunt ,,varză”, Putin moare în fiecare zi de altceva, Rusia-i prăbușită economic, etc. -, chiar dacă ucrainenii au [cam] rămas fără muniții, tunuri, tancuri, rachete, totuși … contra-ofensiva continuă!

Deja, ei sunt preocupați să scrie o nouă istorie ….. de ,,slavă”!

Însă, în Occident se vede că orice [contra]ofensivă ucraineană va fi ultima pentru Ucraina.[vii]

 

[i] ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură a fost o revistă românească cu caracter cultural, apărută la Brașov între 18351865. Publicația – condusă de George Bariț și de Iacob Mureșanu -, a avut un mare rol în dezvoltarea culturii românești progresiste. În paginile ei au fost dezbătute, dintr-un unghi de vedere în general iluminist, probleme precum emanciparea culturală și politică a poporului român, ducând și o îndrăzneață campanie împotriva despotismului, în numele unor idei generoase. (cf. Wikipedia)

[ii] Ultima apariție editorială a prolificului istoric ucrainiano-american Serhii Plokhy, s-a produs în octombrie 2022 și se intitulează ,,Imperiul pierdut – O istorie a naționalismului rus”, la Editura Litera, Colecția Kronika.

[iii] Dezbatere publică pe 11 decembrie 2015, la Palatul Parlamentului, despre ,,Securitatea regională în contextul crizei din Ucraina”, organizată de către Institutul de Studii Populare, Centrul Wilfried Martens pentru Studii Europene, Fundația Hanns Seidel și Centrul pentru PrevenireaConflictelor și Early Warning. 

[iv] Revista Nature, din 21 august 2014

[v] Cimerienii erau un popor de origine geto-tracică, ce s-au înrudit cu tracoilirii. După unele opinii, în secolele XVI-XI î.Hr. se aflau pe teritoriul de la nordul şi nord-vestul Mării Negre spre apus şi spre Dunăre. Teritoriul ocupat de cimerieni – după toate probabilităţile – s-ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării şi în Crimeea,  învecinându-se cu dacii la vest, iar la răsărit cu sciţii, care le-a luat locul în zona şesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să existe sub alte nume.

[vi] Numele de „Ucraina” provine din termenul ukrainadin slava veche răsăriteană -, ce înseamnă „teritoriu de graniţă„. Este derivat din u („lângă”) şi substantivul slav krai (regat, ţinut). În limba ucraineană kraina înseamnă „ţară”. Teritoriul şi-a primit acest nume în timpul invaziilor tătare din sec. al XIII-lea, când aici se afla zona de frontieră a Rusiei medievale.

[vii] Apud ,,NICIO SPERANȚĂ PENTRU UCRAINA: pierderea artileriei = pierderea războiului. Ucraina rămâne fără tancuri, Rusia și-a întărit prima linie și are o mulțime de trupe pe care să le țină pe fiecare centimetru.” Autor  Karsten Riise – Global Research, 10 aprilie 2023.

 

Autor: Mihai COPEȚCHI – KOPECKY
27 aprilie 2023

 

Opiniile exprimate în aceast articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat poziţia portalului de presă romaniabreakingnews.ro, cu excepția celor publicate direct pe contul de autor al Redacţiei ROMÂNIA BREAKING NEWS. Responsabilitatea juridică a informațiilor publicate revine în întregime autorului. Persoanele juridice și fizice menționate în articol care consideră că prin cele publicate le-au fost lezate drepturile și imaginea publică în mod nejustificat, au posibilitatea de a se apăra prin solicitarea dreptului la replică la adresa de email: replica [at] romaniabreakingnews.ro Preluarea articolelor de pe romaniabreakingnews.ro se poate realizeaza în limita maximă a 500 de semne. În mod obligatoriu, trebuie citată sursa și autorul informației cu indicarea și linkul direct către sursă. Preluarea integrală se poate realiza doar în condițiile unui acord încheiat cu Redacția ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press.

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: