ROMÂNIA BREAKING NEWS

Video: „Basarabia, Bucovina, Identitate românească… în instituţia tradiţională a Coroanei şi în unitatea românească” – dezbatere cu Dinu Zamfirescu la „Pro Basarabia și Bucovina”

Video: „Basarabia, Bucovina, Identitate românească… în instituţia tradiţională a Coroanei şi în unitatea românească” – dezbatere cu Dinu Zamfirescu la „Pro Basarabia și Bucovina”

„BASARABIA,  BUCOVINA… IDENTITATE ROMÂNEASCĂ – Reflexii în Instituția Tradițională a Coroanei și a Unității Românești”, a fost tema dezbaterii organizate de Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, în parteneriat cu Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei la București. Potrivit comunicatului transmis de organizatori, redacției RBN Press, invitatul special al dezbaterii  a fost domnul Dinu Zamfirescu.

Dezbaterea a urmărit să reliefeze felul în care identitatea românească s-a reflectat în instituţia tradiţională a Coroanei şi în unitatea românească. O atenţie specială a fost acordată Basarabiei şi Nordului Bucovinei, teritorii româneşti despre care Dinu Zamfirescu a scris în textul Basarabia şi Bucovina – dintotdeauna româneşti, publicat într-un volum editat de  Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina în 1984, şi reprodus în volumul O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu (Corint, 2019).

Potrivit unui comunicat post-event, transmis redactiei RBN Press de Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, seara a fost deschisă cu un cuvânt al Domnului Marian Clenciu, Preşedintele Consiliului Naţional al Asociaţiei Culturale Pro Basarabia şi Bucovina. Domnul Tudor Vişan-Miu (istoric), co-autorul volumului O viaţă… (Corint, 2019), în dialog cu Dinu Zamfirescu, l-a prezentat pe invitat şi a precizat regulile dezbaterii. Domnişoara Teodora Constantinescu (soprană) a adăugat serii un moment de profunzime recitând „Limba noastră” de Alexei Mateevici şi cântând „Cântec despre Bucovina” de Constantin Mandicevschi, cunoscut în limbaj popular drept Cântă cucu-n Bucovina…

Dinu Zamfirescu (foto: ANMR)

Domnul Dinu Zamfirescu a răspuns la întrebările moderatorului şi ale oaspeţilor din sală, relatând prima sa întâlnire cu un grup de basarabeni (refugiaţii din 1944). Totodată, l-a evoc pe Nicolae Lupan, Preşedintele Fondator al Asociaţiei Mondiale prin Corespondenţă Pro Basarabia şi Bucovina (1976), făcând precizări despre memoriile adresate Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (ex. Belgrad, 1978) în care a prezentat şi încălcarea drepturilor basarabenilor din Bucovina, Basarabia şi Herţa, precum şi textele (precum textul Basarabia şi Bucovina – dintotdeauna româneşti, publicat într-un volum editat de Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina în 1984, şi reprodus în volumul O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu) în care arată că autorităţile comuniste s-au conformat politicii sovietice privind teritoriile româneşti.

În privinţa instituţiei Coroanei, domnul Dinu Zamfirescu s-a reafirmat ca monarhist şi a precizat că Familia Regală poate juca un rol important în Basarabia de astăzi.

Video: Înregistrare „Basarabia, Bucovina, Identitate românească… în instituţia tradiţională a Coroanei şi în unitatea românească”

Dinu Zamfirescu, Basarabia și Bucovina dintotdeauna românești, 1984

„Basarabia, Bucovina, Identitate Românească cu Dinu Zamfirescu. Reflexii în Instituţia Tradiţională a Coroanei şi a Unităţii Româneşti”

Tema dezbaterii este legată de identitatea românească reflectată în instituţia tradiţională a Coroanei şi în unitatea românească. O atenţie specială va fi acordată Basarabiei şi nordului Bucovinei, teritorii româneşti despre care Dinu Zamfirescu a scris în textul Basarabia şi Bucovina – dintotdeauna româneşti, publicat într-un volum editat de Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina în 1984, şi reprodus în volumul O viaţă… Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu (Corint, 2019). Îl regăsiţi în continuare: Dinu Zamfirescu, Basarabia și Bucovina dintotdeauna românești, 1984
„Să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile.”
Mihail Kogălniceanu
Cele mai vechi mențiuni asupra teritoriilor și populațiilor situate între Nistru, Marea Neagră și Carpații Păduroși le găsim la istoricul și geograful grec Strabon, în sec. I a.C. și mai târziu – la astronomul și geograful, tot grec, Ptolomeu, din sec. II p.C.
Aceste mențiuni, ulterior confirmate științific prin descoperiri arheologice, ne duc la concluzia că poplațiile care ocupau aceste locuri făceau parte din poporul geto-dac. Mai mult, descoperiri recente dovedesc existența pe teritoriul dintre Carpați și Nistru a unor așezări puternic constituite încă din sec. VI a.C.
Pe la anul 200 a.C. regele dac Rhemaxos, care își avea reședința situată la nordul Dunării, între Prut și Nistru, devine protectorul cetății grecești Histria de pe țărmul Mării Negre (situată astăzi între Constanța și brațul dunărean Sf. Gheorghe) ca și mai târziu al Dionysopolis-ului, Balcicul zilelor noastre.
Locuirea daco-geților pe meleagurile viitoarei Moldove este dovedită pe durata întregii antichități de numeroase vestigii materiale.
În sec. I a.C., dacii, sub conducerea lui Burebista, alungă pe intrușii sarmați (de origine iraniană) spre est și pe celți spre vest, întinzându-și regatul ce cuprindea Boemia, Panonia, Bulgaria până la munții Balcani și toate provinciile românești contemporane, inclusiv Basarabia și Bucovina, depășind limitele Nistrului și ajungând până pe Niprul inferior. Este constituit astfel cel mai mare imperiu pre-roman în această parte a Europei. Existența lui va fi însă efemeră.
Descoperirile făcute ne dovedesc gradul de civilizație a locuitorilor ce-și dăduseră la acea dată structuri statale temeinic organizate, cu câteva secole înainte de năvălirea acelor popoare, care mai târziu vor afirma, denaturând realitățile că ar fi găsit acolo un teritoriu nepopulat.
După cel de-al doilea război dacic, care se termină în anul 106, romanii desăvârșesc cucerirea Daciei și încă din primii ani, din ordinul lui Traian, este întreprinsă colonizarea organizată și masivă a noii provincii cu elemente romanice sau romanizate aduse din toată lumea romană („ex toto orbe Romano”, după cum relatează  Eutropiu).
Romanizarea este deplină și ea cuprinde viața politică, economia, cultura și tehniciile epocii. Limba latină, singurul mijloc de înțelegere comună a diferitelor conmponente etnice, se impune la toate nivelurile. În urma acestei contopiri dintre elementul dacic autohton și cel romanic, se constituie populația daco-romană de limba latină.
Izvoarele istorice ne relevă că ocupația romană nu a afectat decât tranzitoriu acea parte a Daciei dintre Carpați și Nistru. Pe acest teritoriu îi vom găsi atestați pe dacii așa-ziși liberi, care-și vor continua viața lor de mai înainte, dar contactul lor direct pe care-l vor avea cu frații lor cuceriți, ca și magnetismul pe care-l constituia cultura romană mai avansată, îii vor conduce și pe ei, treptat, pe calea romanizării. Nu trebuie să scăpăm din vedere că la acea epocă nu existau frontiere prea precise, dar existau în schimb curente comerciale deosebit de viguroase între populațiile situate pe acest colț de pământ.
Menționarea dacilor liberi în diverse documente ale vremii, le găsim cu ocazia numeroaselor lor incursiuni cu caracter războinic pe care le făceau contra ocupantului roman. Ei sunt astfel semnalați cu regularitate între anii 143 și 257.
Sub presiunea năvălitorilor din est și din nord, împăratul Aurelian retrage administrația romană din Dacia, la sud de Dunăre, în anul 271.
Zdrobitoarea majoritate a populației, cifrată la aproximativ un milionde locuitori, cifră considerabilă pentru acel timp, a rămas pe loc. Daco-romanii și-au menținut felul lor de viațp agricol și pastoral, iar tradițiile romane asimilate se extind fără nicio opreliște și asupra acelor daci care nu fuseseră colonizați. În fapt, întregul teritoriu al fostei Dacii va rămâne, după retragerea aureliană, în „sfera de influență” politică, economică și culturală a imperiului Roman și apoi Bizantin. Populația a întreținut până în sec. VII legături permanente cu provinciile latinofone spre care era îndreptată viața ei economică și culturală.
Păstrarea ființei etnice ca entitate aparte în mijlocul unor populații de origine și structură variată, conservarea tradițiilor, relațiile neîntrerupte cu lumea romană, au permis continuarea și încheierea procesului de romanizare de pe întreg teritoriul dintre Nistru, Mare, Dunăre și Tisa.
În primele decenii ale sec. IV religia creștină se generalizează pe teritoriul daco-roman, iar noțiunile de bază ale creștinismului vor fi redate în limbă prin cuvinte de origine latină.
Tot cam prin acea epocă, sec. III-IV, goții, hunii, gepizii, avarii ce năvăleau în valuri succesive n-au reprezentat decât o minoritate războinică. Dominația lor, de scurtă durată, a fost militar-politică și nu de colonizare. Economia lor era de consum pe când producția bunurilor era asigurată de autohtoni. Continuitatea populației sedentare daco-romane producătoare constituia în mod logic o necesitate vitală pentru năvălitori, aflați totdeauna pe o treaptă inferioară de civilizație.
Pe la anul 600, triburi slave năvălesc și se stabilesc în regiunea Basarabiei și Moldovei de astăzi și mai apoi pe întreaga arie geografică a Europei de centru și de sud-est.
Relațiile daco-romane cu noii veniți, relativ mai puțin violenți decât premergătorii lor, sunt de reciprocă întrepătrundere. Slavii, în număr destul de mare, constituiau așezări masive și sedentare, traiul lor nedeosebindu-se prea mult de al băștinașilor.
Numărul superior al acestora din urmă, ce constituiau atunci, ca și acum, cea mai numeroasă populație unitară din sud-estul Europei, vechimea așezării lor, stadiul lor superior de civilizație, au contribuit ca elementul romanic să iasă biruitor chiar dacă slavii au deținut temporar o preeminență socială și politică. Ei au fost cu încetul asimilați. În sec. X se încheie acest proces și odată cu el și acela de formare a limbii și poporului român.
Pe teritoriile cuprinse între hotarele naturale, Nistrul, Marea, Dunărea, Tisa, aceiași populație pe care o vom numi de-acum încolo poporul român își dezvoltă viața și spiritualitatea în modul cel mai unitar cu putință.
Până la întemeierea voievodatului Moldovei, cunoscută de istorie prin descălecarea lui Dragoș la 1351 și apoi aceea a lui Bogdan I la 1359, găsim în toate izvoarele atestată existența poplației românești pe spațiul geografic cuprins între Carpați, Mare, Dunăre și Nistru.
Astfel sunt înregistrate cnezatele românești, unul în regiunea Vrancea, altul la Câmpulungul Moldovenesc, al treilea, cnezatul Tigheciului de la marginea câmpiei basarabene a Bugeacului, un altul sub numele de Sepeniț care cuprindea Cernăuțiul și Hotinul cu vadurile Prutului și Nistrului și în sfârșit al cincilea în ținutul Orheiului.
Cronicile îi numesc pe locuitorii acestor mici state „brodnici” sau „bolohoveni”, adică cei ce locuiesc lângă vadurile râurilor.
Atunci când Moldova va exista ca stat, pe la 1390, Roman Mușat, unul dintre succesorii lui Bogdan I, seva intitula drept: „Marele singur stăpânitorul domn… al Țării Moldovei până la țărmul mării”.
La moartea lui Alexandru cel Bun, la 1432, Țara Moldovei este menționată în aceleași limite, adică între Carpați, Nistru și Mare.
În timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504), organizarea Basarabiei ca și a întregei Moldove a progresat cu pași mari. Hotinul era unul dintre principalele puncte de vamă, ca și Tighina care constituia punctul de trecere, vadul, spre ținuturile tătărești de dincolo de Nistru.
În fața presiunilor tot mai mari ale Porții Otomane, în plină expansiune, ce fususeră stăvilite cu eroism un anumit timp de domnii români, Moldova, în totalitatea ei, devine vasala turcilor.
Această vasalitate implică păstrarea ființei statului, totală autonomie internă, deci drept și administrație proprie, armată autonomă, limba română și religia ortodoxă oferind cimentul de legătură al comunității statale. Poarta, în schimbul unui tribut (haraci) anual, se obliga să garanteze integritatea teritorială a statului moldovean. Textele oficiale de drept internațional, am putea spune, care consemnau aceste relații dintre statul Moldovei și Imperiul Otoman, se numeau „adname”, termen turcesc ce a fost tradus mai târziu în „capitulații”. Ele au fost pentru Moldova cele din 9 Iunie 1456 și din 1487.
Putem afirma că perioada istorică ce se întinde de la întemeierea Moldovei până în 1774 nu a marcat niciun fel de dezmembrare esențială a statului moldovean. Moldova se întindea pe același teritoriu pe care se întemeiase și pe care îș moștenise din strămoși. Nu vom întâlni nicio deosebire de limbă, de tradiții și spiritualitate între românii aflați la Neamț de cei aflați la Cernăuți, Hotin, Cetatea-Albă sau Focșani.
Viitoarea Basarabie constituia în sec. XVI și XVII un teritoriu solid organizat și întărit de domnii Moldovei pentru a putea servi drept pavăză contra diverselor incursiuni din est, în principal al tătarilor.
Nicolae Iorga va preciza mult mai târziu: „Basarabia anexată de Rusia la 1812, poartă numele dinastiei muntene a Basarabilor, nume ce fusese dat dat părții sudice a acestei provincii, teritoriu ce le aparținuse temporar în sec. XIV. Această mențiune exclude orice dominație străină mai veche pe teritoriul care se întinde între Prut la vest, Nistru la est și gurile Dunării la sud”.
La 1774, în urma unui lung război dintre Rusia și Imperiul Otoman, rușii învingători, obțin primele influențe, primele imixtiuni în Principate prin acordarea dreptuui și a proteja Biserica Ortodoxă din cuprinsul Imperiului Otoman și al vasalilor acestuia. Totuși Poarta, printr-un hatișerif, confirmă vechile privilegii ale Moldovei și Munteniei.
Imperiul Otoman, a cărui putere diminuase, căuta cu stăruință un sprijin contra Rusiei.
Imperiul Austriac, care îi vede pe ruși apropiindu-se din ce în ce mai mult de granițele lui, nu ezits să încerce oprirea expansiunii lor. Subtilitatea cancelarului Kaunitz va face din Curtea de la Viena aliata Porții Otomane și totodată va permite extinderea Imperiului Habsburgi spre răsărit. Kaunitz oferea Porții acest sprijin pe un preț relativ redus. Viena cerea poziții strategice contra Rusiei, Turcia, slăbită nu i le putea refuza.
Transilvania și Galiția, stăpânite de austrieci, nu aveau comunicații directe între ele. În perspectiva vreunui conflict cu Rusia, austriecii doreau să posede porțiunea de teren care lega cele două provincii imperiale. Or, acest teritoriu era nordul Moldovei.
După insistente tratative, Poarta, violând capitulațiile cu Moldova, încheie la 7 Mai 1775 convenția pentru cedarea către Austria a unei părți a Moldovei, limitată de Carpați, Ceremuș, Colacin și Nistru. Chiar înainte de perfectarea delimitării teritoriului, Austria a ocupat întreaga regiune căreia i-a dat numele de Bucovina după pădurile ei de fag.
Voevodul Moldovei, Grigore Ghica, se va identifica cu interesele țării și împreună cu boierii și căpeteniile bisericești protestează vehement contra cedării Bucovinei.
Toți boierii se retrag în Moldova și refuză jurământul de credință Imperiului Austriac. Moldova oficială n-a recunoscut acest act contrar normelor de drept, fără a mai vorbi de ilegitimitatea lui națională. Ea nu avea însă nicio posibilitate să i se opună.
Aflată sub administrația militară austriacă până la 1786, Bucovina este alipită în 1790 Galiției, iar cedarea ei de către turci este confirmată în 1791 prin tratatul de pace de la Șiștov.
Este prima dezmembrare a Moldovei; Bucovina va rămâne timp de 143 de ani sub stăpânire austriacă.
După un nou război dintre ruși și turci, încheiat prin pacea de la Iași, în 1792, vom afla, pentru prima dată, granița rusească la Nistru.
Survine o epocă plină de frământări și de războaie pentru întreaga Europă. Războaiele napoleoniene afectează și Principatele Române.
La 23 Decembrie 1806, țarul Alexandru I dispune ocuparea Principatelor cu mențiunea că „va păzi toate vredniciile după obiceiurile de mai înainte”.
La întâlnirea de la Tilsit din Iulie 1807 dintre țar și Napoleon, primul insistă să-și păstreze Principatele. Prin tratatul de la Erfurt din 12 Oct. 1808, în articolul 8, Franța acceptă pretențiile rusești. Urmare însă a presiunilor Angliei, Rusia își reduce din pretenții numai la Moldova dintre Nistru și Siret, în schimbul unei despăgubiri bănești din partea Porții pentru Muntenia.
În Mai 1812, Napoleon începe campania din Rusia.
La 28 Mai 1812, Rusia încheie cu Poarta pacea de la București prin care obține partea de est a Moldovei cuprindă între Prut și Nistru, sub denumirea dată atunci, pentru prima dată, de Basarabia. Imperiul Otoman vioelază astfel din nou „capitulațiile” încheiate cu Moldova, oferind Rusiei un teritoriu care nu-i aparținea.
Acest act ilegal în dreptul internațional este singurul pe care se va sprijini Rusia și mai târziu Uniunea Sovietică pentru revendicarea Basarabiei.
Ruperea și a acestei părți a trupului Moldovei a fost primită cu un sentiment general de revoltă în toate teritoriile românești.
Țarul Alexandru I, printr-o superbă ignoranță, călca în picioare, ca și în zilele noastre urmașii lui aflați la Kremlin, tratatele anterioare. Astfel, Petru cel Mare încheiase în 1710 un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, în care se menționa în art. 1 că Moldova stăpânește întreg teritoril dintre Nistru și Bugeac și că toate cetățile așezate pe malul stâng al Prutului aparțin, de drept, Moldovei. În art. 2 este scris că „Moldova nu va plăti niciun tribut Rusiei” iar în art. 4 se spune că „Rusia nu se va amesteca în afacerile țării”.
Comentând smulgerea Basarabiei, Marx spune: „Rușii s-au arătat așa cum sunt: jaful și ocuparea Basarabiei au spulberat iluziile”.
Peste 30.000 de țărani trec Prutul în Moldova pentru a scăpa de brutalitățile noii administrații. Întreaga populație e secătuită. Rușii încep acțiunea de deznaționalizare. În sudul Basarabiei sunt aduși mii de coloniști bulgari, în schimb mii de români sunt deportați până în Extremul Orient siberian, pe Amur.
Cu ocazia unei vizite pe care țarul o face în 1818, în noile sale teritorii, la protestelele populației, este obligat să acorde o constituție locală în limba română, care să țină seama de obiceiurile vechi și în care se menționa că Basarabia este „o parte a Principatului Moldovei”. Relativa autonomie locală nu durează decât până la 1828, când este suprimată.
În urma războiului Crimeii, care se încheie prin Congresul de la Paris din 1856, acesta decide, printre altele, restituirea către Moldova a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei.
Când ia sfârșit războiul româno-ruso-turc din 1877-78, prin care România și-a câștigat independența, în urma presiunilor rusești deosebite, generate de umilirea ocazionată de salvarea in extremis a aramtelor rusești de la un dezastru de către armata română, Rusia cere reincorporarea celor trei județe basarabene.
Plenipotențiarii români la Congresul de la Berlin din 1878, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, au pledat în termeni elocvenți. Rusia punea în balanță întreaga ei forță militară. Șeful delegației române, Ion Brătianu, nu concepea să renunțe la drepturile istorice și naturale pe care România le avea asupra Basarabiei. El primește de la București, din partea lui C.A. Rosetti, prim-ministru interimar, o telegramă de încurajare în care este îndemnat să se abțină de la un act de târguială. Rosetti încheie: „Cei mari pot face compromisuri, națiunile mici nu trebuie să-și vândă nici teritoriul, nici frații”.
Delegația română respinge deciziile Congresului de la Berlin și se retrage.
În fapt, românii nu semnaseră vreun act de cedare, cum nu semnaseră nici în 1812; guvernul român își va retrage administrația.
Este important să revelăm influența decisivă a problemei Basarabiei asupra întregei politici externe a României până la primul război mondial. Neîncrederea față de Rusia duce România să adere la Tripla Alianță mai întâi și să semneze un tratat defensiv cu Germania și Austro-Ungaria contra unui eventual atac rusesc. Neîncrederea în Rusia obligă mai târziu România să ceară, ca o condiție sine qua non a tratatului semnat mai târziu cu Rusia, în numele Antantei, în Iunie 1916, garanția colectivă a tuturor aliaților. Guvernul român considera imprescriptibile drepturile sale asupra unor părți ale vechei Moldove.
În August 1916, România devine beligerantă în primul război mondial.
În cadrul trupelor rusești care combăteau pe frontul românesc împreună cu armata română forțele austro-ungare în anii 1916-1917, se aflau și numeroși basarabeni ce luau cunoștință, pe viu, de realitățile românești. Ofițerii și soldații basarabeni au intrat în legătură cu cercurile intelectuale și politice românești, în special la Iași.
Începând însă din primăvara lui 1917, Rusia intră în anarhie. În Octombrie izbucnește revoluția bolșevică.
Aproape spontan ia naștere, în cadrul unităților militare rusești, ce fuseseră retrase de pe front și se aflau masate la Odesa, o mișcare naționalistă basarabeană. A luat ființă un comitet sau „soviet” al soldaților și țăranilor, care a convocat o adunare destinată să fixeze noile așezări politice ale provinciei dintre Prut și Nistru. Se creează „Republica Democratică Moldovenească” în fruntea căreia se găseau apărătorii cauzei românești din Basarabia, studenți sau foști studenți ca Halipa, precum și dintre acei români basarabeni ce se aflau disperați în întreaga Rusie, ca Inculeț, Pelivan sau Ciugureanu. Foarte tânăra „Republică Moldovenească” trebuia să facă față simultan și trupelor germane, dar și forțelor comuniste.
Parlamentul republicii, denumit „Sfatul Țării”, trimite la Iași, unde se afla refugiat guvernul român, o delegație care cere reprezentanților Antantei și guvernului român un ajutor militar contra bolșevicilor; avansarea germană se oprise datorită armistițiului recent încheiat la Brest-Litovsk cu Rusia. Agitațiile comuniste iau amploare și amenință chiar România. Troțki declara în mod solemn că guvernul sovietic va acorda tot sprijinul pentru răsturnarea regimului din România. 1În această situaţie, la 23 Ianuarie 1918, guvernul român decide intervenţia armată în Basarabia. Divizia a II-a română a generalului Broşteanu trece Prutul; ea a fost însoţită de o delegaţie a „Sfatului Ţării” în frunte cu Ion Pelivan. La 27 Martie 1918, cu 86 voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, Basarabia se uneşte cu România.
Cu câteva zile înaintea acestui vot, Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, consultă la Iaşi şi pe reprezentanţii Antantei asupra deciziilor ce se pregăteau. Reprezentantul Franţei, Saint Aulaire, i-a comunicat că Franţa este de acord. Wopika, reprezentantul american, l-a asigurat de tot sprijinul Statelor Unite, iar Barclay, reprezentantul britanic, n-a arătat nicio opunere. Pe de altă parte, Germania si Austro-ungaria se declaraseră dintotdeauna de acord cu această unire. Basarabia, după cum subliniază Radu Budişteanu într-un articol de presă, «nu s-a dezlipit de ruşi pentru a se realipi României». Ea s-a constituit mai întâi într-o «republică independentă şi autonomă prevăzută cu organe statale» care ele, după aceea, în virtutea principiului autodeterminării popoarelor, au votat unirea cu România.
Toamna lui 1918 găsește Imperiul Austro-Ungar în pragul dezagregării. Revoluția bolșevică provocase deja dezagregarea imperiului țarist. Urmare directă, proclamarea ca republici independente a mai multor regiuni, printre care și Ucraina, care nu era în acea fază sovietizată. Pe teritoriul ambelor „imperii” domnea mai mult o sare de anarhie. Austria, pentru a-și apropia noua republică ucraineană, care putea servi drept tampon în calea revoluției din Rusia, se angajează față de Ucraina că la finele războiului îi va ceda Bucovina. De fapt, această cedare era moneda cu care Austria plătea Ucrainei 16.000 de tone de grâu pe care aceasta le livrase Austriei ce se temea că înfometarea populației vieneze ar putea declanșa și acolo o revoluție.
La 14 Octombrie însă, în Adunarea Deputaților din Parlamentul de la Viena se constituie „Consiliul Național Român din Bucovina”, sub conducerea lui Iancu Flondor. Ulterior, Consiliul se proclamă în „Adunare Constituantă”, care votează unirea Bucovinei cu România. Între timp, în Bucovina, bande armate compuse din resturile armatei austriece unite cu elemente ucrainene începuseră acțiuni de teroare contra populației românești. Consiliul Național cere, în această situație, guvernului român de la Iași să intervină cu armata pentru a se pune capăt anarhiei. Truperomâne sub comanda generalului Zadic trec în Bucovina, unde restabilesc ordinea, dezarmând bandele bolșevizate și, la 11 Noiembrie 1918 își fac intrarea în Cernăuți.
La 15 Noiembrie, „Congresul populației bucovinene”, întrunit la Cernăuți, hotărăște, pe baza principiului autodeterminării, „… unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”. Hotărârea prevedea de asemenea adeziunea totală a naționalităților conlocuitoare de origine poloneză, germană și ruteană.
Prin tratatul de pace de la Saint-Germain, pe care Austria îl semnează la 10 Septembrie 1919, în art. 59, ea renunță la toate drepturile asupra Bucovinei în favoarea României.
După 1920, România caută să obțină garanția noilor sale frontire, în special a celei basarabene. Regimul bolșevic nu renunțase, de bună voie, la această parte a Moldovei, cu toate luările de poziție oficiale ale lui Lenin care preconiza, în acea perioadă, autodeterminarea populațiilor din fostul imperiu țarist.
Anglia și Franța recunoscuseră, prin tratatele semnate după război, frontierele românești. Tratatul de alianță franco-român, semnat la 10 Iunie 1926, garanta securitatea României în granițele ei. Uniunea Sovietică, printr-o notă din 2 Octombrie același an, protestează contra încheierii tratatului care sancționa integrarea Basarabiei.
La 3 Iulie 1933 se semnează la Londra Convenția de definire a agresiunii. Semnatari, România și Uniunea Sovietică. Ea definea teritoriile statelor semnatare ca fiind acelea aflate în acel moment sub autoritatea lor. Mai mult, Litvinov, ministrul sovietic de externe, îi declară lui Titulescu: „Știu foarte bine că semnând această Convenție v-am dăruit Basarabia”.
La 3 Iunie 1934, cu ocazia recunoașterii oficiale a Uniunii Sovietice de către guvernul român, prin schimbul de scrisori dintre Titulescu și Litvinov se garanta reciproc respectul suveranității celor două tratate.
Prin intrarea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, la 19 Sept. 1934, se garantează încă o dată, indirect, suveranitatea României asupra întregului ei teritoriu. Fiecare stat aderent garanta integritatea frontierelor celorlaltor state din Ligă.
În sfârșit, prin pactul de asistență mutuală parafat la 21 Iulie 1936 de Litvinov și Titulescu, se recunoștea formal întinderea teritoriului României Mari.
Ascensiunea lui Hitler la putere, politica expansionistă pe care o promova, încurajarea în țările estului european a unor mișcări favorabile național-socialismului și presiunea exercitată asupra acestor state și în special asupra României, după ce Austria fusese fagocitată și Cehoslovacia dezmembrată, fac în timp inoperante alianțele contractate cu Franța și Anglia. Sistemul de securitate european instituti după pacea de la Versailles se dezagregă.
Întreaga opinie publică asistă uluită la convergența celor două totalitarisme: cel comunist și cel național-socialist, numai aparent contrarii. La 23 August 1939 este încheiat pactul germano-sovietic al cărui protocol adițional secret prevedea delimitarea sferelor de influență respective în Europa. Astfel, art. 3 menționa: „În ceea ce privește sud-estul Europei, Uniunea Sovietică subliniază interesul pe care-l poartă Basarabiei. Germania declară că n-are niciun interes politic în această regiune”.
Peste o săptămână, Germania invadează Polonia. La 17 Sept., Armata Roșie invadează la rândul ei răsăritul Poloniei, conform pactului încheiat cu Germania. Începe cel de-al doilea război mondial.
După ocuparea de către germani a Poloniei, Danemarcei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului și Norvegiei, la 22 Iunie 1940 este rândul Franței să capituleze. Anglia, retrasă în sanctuarul ei insular, se pregătea să înfrunte singură o eventuală debarcare germană.
Trebuie menționat că, la 13 Aprilie 1939, Anglia și Franța acordaseră garanții unilaterale privind frontierele României; ele au fost acceptate de guvernul român. În aceste circumstanțe, România se afla cu totul lipsită de garanțiile aliaților ei firești.
La 13 Iunie 1940, Molotov îl informează pe ambasadorul german la Moscova, Schulenberg, de intenția sovietică de a anexa Basarabia, dar și Bucovina, care nu fusese cuprinsă în sfera ei de influență. La 25 Iunie, germanii au protestat, susținând că Bucovina n-a aparțonut niciodată Rusiei. În dimineața zilei de 26 Iunie, Molotov îl anunță pe Schulenberg că se va mulțumi numai cu Bucovina de Nord, cu Cernăuțiul.
Peste câteva ore, la 11 seara, Molotov convoacă pe Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, căruia îi remite un ultimatum prin care Uniunea Sovietică soma România să-i cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, confor hărții anexate notei sovietice.
Simultan, guvernul sovietic a încunoștiințat și guvernul german.
În jurnalul său, Ribbentrop notează că Hitler a rămas stupefiat de pretenția sovietică asupra Bucovinei. Justificarea dată de Molotov germanilor a fost că Bucovina este parte integrantă a Ucrainei și că este locuită în majoritate de ucraineni. Bineînțeles, el s-a limitat doar la această simplă afirmație.
La București știrea vine pe neașteptate, deși șeful Marelui Stat Major, generalul Țenescu, semnalase concentrarea a 26 de divizii sovietice de-a lungul frontierelor. Regele Carol al II-lea convoacă un Consiliu de Coroană care să examineze situația. Reprezentanții Basarabiei, Bucovinei și Ardealului, conducătorii partidelor național-țărănesc și național-liberal, ca și Nicolae Iorga, propun respingerea ultimatumului și cer rezistența armată. Majoritatea Consiliului însă adoptă o soluție dilatorie, răspunzând guvernului sovietic că guvernul român se declară gata să procedeze imediat, într-un spirit larg, la o discuție prietenească și de comun acord asupra propunerilor avansate în ultimatum.
Răspunsul românesc fusese dat în ideia de-a se mai câștiga timp. În acest sens, guvernul român cere guvernului german să intervină ca mediator. Germanii care se temeau că orice amânare ar determina pe sovietici să atace România, sursa lor principală de petrol și de cereale, sfătuiește pe români să accepte ultimatumul sovietic.
Guvernul italian, solicitat, răspunde în același mod. În „Jurnalul Politic” al contelui Ciano, ministrul italian de externe și ginerele lui Mussolini, găsim inserat: „… De la București ni se cere cu îngrijorare ce este de făcut? Răspunsul nostru este: Cedați! Trebuie evitat cu orice preț un conflict în Balcani căci el ne-ar lipsi de resurse economice vitale pentru noi”.
După ce guvernul sovietic a luat cunoștință de reacțiile germane și italiene, Molotov convoacă la 27 Iunie, la ora 24, pe ministrul Davidescu, căruia îi remite un nou ultimatum care fixa guvernului român un termen de 12 ore. Guvernul Tătărescu este pus în situația să cedeze și răspunde în acest sens.
Mai trebuie menționat că harta sovietică anexată primului ultimatum era la scara de la 1 la 1.800.000. Linia nou trasată a frontierei de însuși Molotov, cu un creion roșu gros, ocupa pe hartă, la această scară, o lățime de 10 km. Astfel, bazându-se pe această hartă și numai pe ea, guvernul sovietic a interpretat că în teritoriul ce-i revenea era cuprins și un colț din Moldova propriu zisă, acolo unde limitele Basarabiei formează un unghi cu cele ale Bucovinei și unde se află Herța cu împrejurimile sale.
Iată deci baza pe care s-a operat ciopârțirea teritoriului românesc.
Bucovina de Nord, Herța și Basarabia de Nord și cea de Sud au fost încorporate Ucrainei sovietice. Restul Basarabie este încorporat U.R.S.S.-ului sub denumirea de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Imediat începe opera de rusificare și sovietizare, prin deportări masive și introducerea cu singure limbi oficiale, rusa și ucraineana.
Autoritățile românești, dezamăgite de lipsa de eficatitate a garanțiilor ce i se acordaseră în privința frontierelor, renunță la 1 Iulie 1940 la garanțiile anglo-franceze, ambele state fiind în totală imposibilitate de-a le putea onora în acel moment moment istoric. La 11 Iulie guvernul Gigurtu, abia format retrage România din Liga Națiunilor.
La 22 Iunie 1941, România ia armele și trece, alături de Germania, la eliberarea provinciilor ce i-au fost smulse de sovietici.
Din arhivele secrete germane reiese că Hitler ar fi grăbit declanșarea planul de invadare a Uniunii Sovietice din cauza îngrijorării pe care i-o provocase încorporarea Bucovinei de Nord.
Desfășurarea ulterioară a războiului este cunoscută.
Vom menționa pentru acea perioadă unele luări de poziții semnificative.
Din memoriile pe care le-a publicat Anthony Eden, aflăm că la 10 Martie 1943, Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, îi spunea că Uniunea Sovietică dorește în mod expres ca după război să-și păstreze Statele baltice și să dispună de baze în Finlanda și în România.
Peste câteva zile, cu ocazia vizitei lui Eden la Washington, în cursul convorbirilor pe care le-a avut cu Roosevelt, Cordel Hull, Welles și Hopkins, s-a admis că Basarabia va fi incorporată, după război, Uniuni Sovietice, deoarece aceasta o posedat-o înainte de 1917. Bucovina nu este menționată. Inițiativa venea de la președinte Roosevelt care se dovedea necunoscător al situațiilor istorice și geo-politice ale multor regiuni asupra cărora era chemat să ia hotărâri.
În Noiembrie 1943, cu ocazia conferinței de la Teheran, Stalin susține în mai multe rânduri că Uniunea Sovietică trebuie să-și regăsească, după război, frontierele din 1941.
La 3 Aprilie 1944, în timp ce Barbu Știrbey negocia cu Aliații, la Cairo, condițiile ieșirii României din război, Molotov afirma: „Guvernul sovietic declară că nu urmărește anexarea vreunei părți a teritoriului românesc sau modificarea, în vreun mod, a structurii sociale existente în România”.
La 27 August 1944, la patru zile după încetarea ostilităților dintre armata română și cea sovietică, Molotov repeta oficial aceiași declarație. Aceasta nu l-a împiedicat pe aceleași Molotov să impună României, în convenția de armistițiu semnată la 12 Sept. La Moscova, art. 4 care precizează: „Frontierele de Stat între Uniunea Sovietică și România stabilite prin acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940, sunt restabilitate”.
Conferința de pace a reprodus în tratatul cu România același text.
După 29 de ani, în Iunie 1975, Actul final de la Helsinki reconfirmă frontierele europene rezultate după cel de-al doilea război mondial. El prevede însă și unele posibilități de rectificare a acestor frontiere2.
Guvernul comunist român a făcut vreo tentativă de negociere a revenirii la frontierele integrale ale țării? De altfel Partidul Comunist Român a avut ca atitudine constantă sprijinirea pozițiilor sovietice referitoare la Basarabia. Rezoluțiile Congreselor III, IV și V o atestă. Partidul n-a protestat niciodată împotriva anexării acestor pământuri dintotdeauna românești.
2

Părerea dumneavoastră contează! Scrieți mai jos comentariul: