Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot, primul profesor de limba romana la Seminarul Teologic din Chisinau si fondatorul Glasului Basarabiei, in urma cu 100 de ani – BasarabiaBucovina.info

Basarabia-Bucovina.Info publica azi un articol aniversar, la 100 de ani de la infiintarea publicatiei romanesti Glasul Basarabiei, si, totodata, comemorativ, la implinirea, pe 7 aprilie, a 81 de ani de la plecarea la Domnul e celui care a fondat acest ziar, la 1913, ziaristul iesean militant pentru limba romana si unirea Basarabiei cu tara Grigore Constantinescu, viitor preot-ziarist si apoi parinte paroh, cu 10 copii, in satucul basarabean Napadeni. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

„Pretutindeni făceam propagandă cultural-națională în chipul cel mai conștiincios, fără a fi trimis și plătit de guvernul român sau de altcineva, cum eram suspectat. Făceam aceasta numai din dragostea către frați și din îndemnul părinților mei.” – Grigore Constantinescu, Preot-ziarist, Ziarist-preot

“În 1913, cînd se părea că mișcarea de deșteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicații în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.” – Iurie Colesnic, Basarabia necunoscuta, Chisinau, 1993

Grigore Constantinescu – cateva date biografice:

Nascut la 15 februarie 1875, in Iasi, in familie de preot, decedat la 7 aprilie 1932, in satul Napadeni, jud. Balti (conform recensamintului din anul 2004 populatia de azi a satucului este de 1021 locuitori, dintre care 1009 romani).

Studii la Seminarul “Veniamin” din Iasi (1888 – 1896) si la Academia duhovniceasca din Kiev (1897 – 1902)

Translator la Consulatul roman din Odessa (1904 – 1906)

Primul profesor de Limba romana al Liceului Eparhial de fete si al Seminarului Teologic din Chisinau (1906 – 1918)

Secretar de redactie al revistei “Luminatorul” (de la 1 ian. 1908)

Secretar al tipografiei eparhiale (din 1909)

Fondator, redactor si director al ziarului “Glasul Basarabiei” (1913 – 1914)

Preot la catedrala arhiepiscopala (1918 – 1919), apoi preot paroh in Napadeni (1919 – 1932)

A publicat numeroase articole in:

– “Basarabia”

– “Luminatorul”

– “Glasul Basarabiei” si alte periodice, toate in Chisinau, militand pentru unirea Basarabiei cu tara-mama, Romania, si pentru reromanizarea vietii culturale si bisericesti din provincia stramoseasca (Via CrestinOrtodox.Ro)

“Numai atunci neamul nostru va deveni fericit și puternic, cînd toți fiii săi vor ști să se solidarizeze în serviciul idealului național.”
Vasile Goldiș

Cine a studiat atent colecțiile ziarului Cuvânt moldovenesc din 1931 la sigur și-a oprit ochii și asupra unor frumoase pagini memorialistice publicate sub genericul Din vremuri țariste, semnate de Grigore Constantinescu, parohul bisericii din Năpădeni:

„Cînd am văzut că se îngroașă treaba în Basarabia… m-am hotărît, mai ales în urma insistenței „luptătorilor”, să mă stabilesc definitiv în Chișinău, deși în Iași mi se propusese un loc foarte bun de preot-paroh, cum mi s-a propus și în 1897.
Noroc că nu eram însurat… deși aveam 30 de ani!
De la 1 decembrie 1907, în aceleași clase ale seminarului se introduse și muzica bisericească moldovenească, ca profesor fiind numit tot eu.
De la 1 ianuarie 1908, începînd să apară revista Luminătorul, am fost numit ca membru și secretar al redacției, ca colaborator obligat, ca traducător și ca corector.
În 1909 am fost numit și ca secretar al tipografiei eparhiale.
În 1910 m-au numit traducător al Zemstvoului gubernial.
Slujbe multe, muncă zi și noapte, dar „lefurile” vai,— vorba ceea: „Slujbe de ministru, dar leafă de paznic !”.
Însă munceam, mă jertfeam pentr-un ideal !….
Român cu drepturi de pensie, dar cu soția și zece copii sărăciți de mine, încă de pe vremuri țariste. Nu-mi e rușine să o spun, că averea mea s-a dus cu politica națională și cu propaganda cultural-națională în Basarabia…
Sub stăpînirea țaristă am fost singurul român, „regățean” pînă la 1918 așezat în Chișinău și era normal ca să îndur de la ruși tot soiul de mizerii, pînă și închisoarea de temniță, în 1915, din cauza unor articole biciuitoare, tipărite în nr. 48 al ziarului Glasul Basarabiei, al căruia director-proprietar am fost în 1913 și 1914”.

În paginile sale de Amintiri, tipărite în Viața Basarabiei, numerele 8 și 9 din 1942 Pantelimon Halippa face o remarcă interesantă, amintindu-ne de acela care a fost Grigore Constantinescu:

„Studiile secundare Alexei Mateevici și le-a făcut în Seminarul teologic de la Chișinău, între anii 1904 (de fapt, 1902 — Iu. C.) — 1910 și a avut prilej să studieze limba și scrisul românesc de la teologul Gr. Constantinescu, român din Iași, care își făcuse studiile la Academia teologică din Chiev, și, mulțumită mișcărilor revoluționare din 1905—1906, reușise să fie numit profesor de limba română la Seminarul teologic din Chișinău”.

Cea mai completă biografie a lui Grigore Constantinescu mi-a fost dat s-o citesc în necrologul publicat în aceeași Viața Basarabiei (1932, nr. 4). În vreo 25 de rînduri au încăput zbuciumul și idealurile acestei personalități. Scurta lui biografie te farmecă prin mulțimea zigzagurilor pe care le face linia neașteptată a sorții. Ca și cum s-ar afla într-o cursă automobilistică, ca și cum l-ar urmări cineva și, pentru a scăpa de urmăritori, trebuie să parcurgă drumul în plină viteză, înfruntînd toate legile mecanicii.

Grigore Constantinescu s-a născut la Iași în 1875. A absolvit Seminarul teologic, apoi, binecuvîntat de Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, de origine basarabeană, apucă drumul Chievului. După absolvirea Academiei teologice se stabilește la Chișinău. Participă la editarea ziarului Basarabia și a revistei Luminătorul. E corector la tipografia eparhială, predă materna la seminar și la școala eparhială.
D-na Zinaida Constantinescu, fiica lui, într-o scrisoare din 16 decembrie 1990 îmi comunica:

„Știu — ca o precizare — de la mama noastră Ecaterina Surdu-Constantinescu, născută la Năpădeni în 14 februarie 1889, și decedată la 14 martie 1974,— că bunicul de la Iași — tatăl tatălui meu, Dimitrie Constantinescu, preot la biserica Sf. Nicolae din Iași și institutor la Școala Trei Ierarhi din Iași — era bun prieten cu marele compozitor Gavriil Muzicescu care 1-a sfătuit pe bunicul a-1 trimite pe tata la Academia teologică de la Chiev, după absolvirea Seminarului teologic Veniamin Costachi din Iași. Cu această ocazie au plecat la Chiev încă trei persoane printre care și Ion Țincoca — viitor cumnat… Tata l-a avut coleg la academie și pe preasfințitul Gurie…

În 1918, după încheierea armistițiului, am venit de la Iași la Năpădeni (în săptămîna patimilor). Bunicul Ioan Em. Surdu, tatăl mamei, și-a exprimat dorința fermă de a avea un ginere preot—contrar dorinței mamei. A plecat (Gr. Constantinescu.— Iu. C.) la Chișinău și preasfinția sa Gurie l-a hirotonisit (inexact: l-a hirotonisit Dionisie Erhan – Iu. C.) ca preot, dîndu-i tatei și post de slujire chiar la soborul din Chișinău. Dar în Năpădeni ca preot era părintele Vasile Agapiev care, îmbolnăvindu-se de tifos exantematic, a decedat la 25 martie 1919, și atunci preasfinția sa Gurie l-a numit ca preot pe tata, preot Grigore Constantinescu, slujind în această calitate pînă la 7 aprilie 1932, cînd a decedat în urma unei congestii cerebrale.

Ca student la Chiev — știu tot de la mama, că în 1907 a venit la Chișinău — mama terminase liceul așa-zis „Nagovschi” (?), cînd într-o familie cunoscută de bunicul l-a întîlnit pe tata — iar la 29 iulie 1907 s-a celebrat căsătoria lor.
Copii am fost 11 din care 8 sîntem în viață”.

Publicațiile vremii păstrează în paginile lor o doză importantă de material biografic. Constantin Popovici scrie despre el în revista Luminătorul (anul LXVI—1933, ianuarie): „S-a ostenit mult ca corector la redacția Luminătorului și tînărul teolog, absolvent al Academiei din Chiev, Gr. D. Constantinescu, mai pe urmă preot la parohia din Năpădeni. Pe atunci toți scriau cu multe greșeli, așa că cu corectura materialului pentru Luminătorul (chiar și în originale) și cu corectura cărților bisericești, care se tipăreau la tipografie, avea multă trudă și necaz”.

Elevul lui de la seminar, Theodor Inculeț găsește pentru el cuvinte calde și elogioase :

„Era un român venit între noi, moldovenii. Ne-am împrietenit repede. Glumeam, ne trînteam, pînă ce a ajuns profesor de limbă română la seminar, cu care prilej au încetat trîntelile. Îi eram elev și nu se cădea.

Introducerea limbii românești în școala eparhială de fete și în seminarul duhovnicesc este rezultatul grevelor școlare.
Începuse revoluția din 1905, prin greva generală din toată Rusia. Întreaga muncitorime rusă, de toate categoriile nu mai voia să lucreze, protestînd în felul acesta contra stărilor absolutiste. La greva muncitorimii s-au alăturat și școlile toate, de băieți și fete din întreaga Rusie. Se cerea Constituție. La Chișinău încă am făcut grevă. Ca școlari greviști am scos o moțiune prin care ceream ce cereau și alți greviști: jos absolutismul, convocarea Constituantei etc. Mai ceream ca școlari: drepturi de liceu pentru seminarul duhovnicesc, suprimarea obligativității de a frecventa slujbele religioase, să nu se pună note la purtare, să nu mai fie examene de clasă. Noi, grupul elevilor moldoveni de la seminar (între care erau Gh. Stîrcea și Al. Mateevici), am cerut — ceea ce s-a și pus ca ultim punct din cele vreo 40 ale moțiunii — și introducerea limbii moldovenești în școli.

Moțiunea a fost semnată de vreo 370 de elevi și trimisă autorităților. Din toate cele 40 de doleanțe a avut succes numai cea din urmă, adică introducerea în școala eparhială și în seminarul duhovnicesc a limbii moldovenești. Cum pe atunci nimeni din localnici nu cunoștea bine limba română — a fost numit ca profesor de română Gr. Constantinescu, absolvent al seminarului din Iași și al facultății de teologie din Chiev.

Dumnealui își semna la gazeta Basarabia articolele cu pseudonimul de „Dacoromân”. Era singurul care scria citînd din autorii români” (Cuvânt moldovenesc, nr. 51, 1931).

Dar dacă am cita numai amintirile plăcute n-am fi nici pe departe obiectivi. Gr. Constantinescu n-a întîlnit la Chișinău numai prieteni. Ba chiar și unii ziariști din regat îl suspectau. Mult sînge rău i-au făcut îndeosebi d-rul Duscianu de la Opinia și Gheorghe Madan, care era aici, la Chișinău, redactor-editor al gazetei Moldovanul. Într-o polemică sau, mai bine zis, într-o fulgerare de replici între două publicații — Cuvântul moldovenesc și Glasul Basarabiei — a fost implicat și Grigore Constantinescu, care, într-o formă originală, își expune biografia, inclusiv perioada ce ne interesează cel mai mult — cea chișinăuiană :

„În nr. 16 al gazetei Cuvânt moldovenesc, în darea de seamă asupra iubileului de 50 de ani ai școlii eparhiale de fete din Chișinău, D-voastră, ca redactor (se adresează lui N. N. Alexandri — Iu. C.). al sus-numitei gazete, ați tipărit, între altele, și cuvintele: „Din nefericire amîndouă aceste limbi nu se învață în timpul de față în școală: limba latină, fiindcă nu s-au slobozit mijloace bănești trebuitoare pentru învățător, iar limba moldovenească, fiindcă în timpul de pe urmă nu se găsește un învățător vrednic, cu toate că mai sînt și alte pricini, despre care nu e locul să vorbim aici”.
Autorul acestei dări de seamă se ascunde sub pseudonimul Ria, așa că familia dumisale îmi este necunoscută.
De aceea îmi iau îndrăzneala a vă întreba, domnule Alexandri, nu cumva Ria este tot canalia din anul 1907, cînd, întîlnindu-se aici în Chișinău cu d-rul Duscianu, ce era peatuncea redactorul gazetei Opinia din Iași, i-a spus despre mine, cum că eu, în loc să-mi caut de treabă, o fac pe curtezanul, avînd purtarea ușoară față de elevele (ucenițele) din clasa 7 pedagogică și că directoarea (nacialnița) nu o dată mi-a făcut observațiile (zameciania) cuvenite, prevenindu-mă că voi fi dat afară din școală!?
Despre toate acestea, d-rul Duscianu, fără ca să cerceteze, fără ca să mă întrebe și pe mine, căci în Chișinău eram, fiind învățător de limbă moldovenească și la seminar, o crezut canaliei, care îmbla să-mi ieie locul de la aceste școli, și a tipărit o „dare de seamă” în gazeta Opinia.
Prietenul d-rului Duscian — Gheorghe Madan, care era pe atunci aici director-editor al gazetei de tristă amintire Moldovanul…”

În acest moment sacru al destăinuirii rupem pentru o singură clipă firul nara­țiunii atrăgînd atenția cititorului la detaliile relatate de Grigore Constantinescu, detalii care elucidează niște momente necunoscute din mecanismul apariției și evoluției presei naționale în Basarabia.

„…ca redactor al gazetei Moldovanul fusesem eu poftit a fi, cu o 100 rub. pe lună, cu condiția de a lupta împotriva celor de la gazeta Basarabia, care o luaseră, într-adevăr, prea de sus, năpustindu-se și asupra boierilor moșieri, de la care cereau „pămînt” pentru țărani și cîte altele mai scriau… În sfîrșit, o porniseră cam rău, „flăcăii” de la Basarabia.
Deși nu împărtășeam întru totul ideile celor de la Basarabia, decît doar aceea că tipăreau și cîte ceva absolut folositor pentru luminarea poporului moldovenesc rătăcit și întunecat, totuși n-am vrut a fi „redactor”, n-am vrut să lupt împotriva celora care numai începuseră să-și arate păsurile și nevoile în gazeta moldovenească Basarabia, n-am vrut să lupt împotriva fraților mei moldoveni, n-am vrut să fiu renegat, spion, un „donoscic”— pîrîtor, minciunos, n-am vrut să fiu vînzător de neam și nici voi fi cît voi trăi !
Iar ca redactor al gazetei Glasul Basarabiei am urmat și voi urma întocmai după programa tipărită în nr. 1 al acestei gazete, de la 7 aprilie 1913”.

Deci, Gheorghe Madan a reluat în ziarul său articolul din Opinia și Gr. Constantinescu s-a văzut nevoit să dea și să ceară explicații:

„Despre cele tipărite am comunicat îndată directoarei școlii eparhiale N. R. Mihelson, cerînd lămuriri, crezînd că poate are ceva împotriva mea de zis, poate cineva i-o spus ceva rău de mine.
Ea s-o mirat foarte mult de toate acestea, ca și pedagoaga (classnaia dama) clasei a 7-a („classnaia dama” era atunci V. F. Buriianova, moldoveancă, care nu lipsea de la nici un uroc, ca să poată cineva s-o mai facă și pe curtezanul), ca și toți profesorii acestei școli, care niciodată nu vor spune și azi ceva rău de mine.
Am cerut lămuriri de la d-rul Duscianu, rugîndu-l să cerceteze, dacă cele auzite și scrise de el corespund adevărului și apoi să tipărească ce va vrea.
Peste cîteva zile am primit Opinia, în care d-rul Duscianu tipărește o dezmințire (oproverjenie) pe care Gh. Madan n-a mai tipărit-o — se vede că a vrut să facă pe placul canaliei care mă săpa…, că adică a fost amăgit, de o canalie de „frate moldovan”, care stîrnise pe socoteala mea vrute și nevrute : ba că-s revoluționar, ba că-s separatist, ba că-s plătit cu 500 ruble pe lună din București… (iar eu trăgeam mîța de coadă cu vreo 25 de ruble pe lună ca „profesor” la 2 școli și ca corector al cărților bisericești…). Și dacă în acești 8 ani de zile, de cînd trăiesc la Chișinău, am fost asuprit sau nedreptățit, aceasta s-o întîmplat numai din pricina unora dintre „frați”, care-s meșteri să batjocorească și să înjosească în fața lumii pînă și pe cei mai nevinovat și de treabă om, de cele mai multe ori de nevoie, ca să poată roade o coajă de pîine, pe care în alt chip cinstit n-o pot cîștiga”.

E trist tonul acestei adresări cu un titlu foarte simplu și banal : „O întrebare d-lui N. N. Alexandri”, tipărită în nr. 17 din 1914 al ziarului Glasul Basarabiei, unde Grigore Constantinescu era și redactor-editor.

A fost un om al deciziilor neprevăzute, dar ferm în atingerea celor preconizate. În 1913, cînd se părea că mișcarea de deșteptare a basarabenilor a intrat într-o criză din lipsa unei publicații în limba mamei, apare pe neprins de veste ziarul lui Grigore Constantinescu Glasul Basarabiei.

Alexie Mateevici care pe atunci își făcea studiile la Chiev și, aflînd despre noua publicație, îi scrie prietenului său Simion Murafa: „De la dorinți trecem la rînduiala zilei. Gazeta lui Constantinescu m-a băgat într-o mirare bucuroasă. De unde s-a luat? Cu ce mijloace se scoate? Parcă n-auzisem nimic de ea fiind la Chișinău…” (dintr-o scrisoare de la 10 aprilie 1913).

La aceste întrebări cel mai potrivit ar fi să răspundă editorul, dar e cert faptul că el a păstrat taina editorială, nouă însă ne-a lăsat șansa să admirăm cultura poligrafică și fața grafică a publicației și, desigur, stilul articolelor. Constatăm cu plăcere că ziarul era interesant și îndrăzneț. Mostra pe care o propun am spicuit-o dintr-un editorial, în fond, un foarte subtil pamflet la adresa unui arhiepiscop șovin, trimis în Basarabia să mai „astîmpere” spiritele naționale :

„Căci ce-a fost Basarabia pînă la venirea arhiepiscopului Serafim, adică pînă la 1908, și cum este ea, Basarabia, în vremea de față, după 6 ani!
S-o schimbat într-atîta, că nici n-o mai poți cunoaște.
Norodul moldovenesc din Basarabia va pomeni multă vreme pe arhiepiscopul Serafim, care o știut să se facă în scurtă vreme iubit și cinstit de turma sa cea binecredincioasă.
Cine o citit tot ce s-o scris despre nevoințele arhiepiscopului Serafim în Basarabia, s-o putut încredința pe deplin de aceea, că așa păstor n-a avut Basarabia nici-cînd, niciodată, de cînd este ea pe lume și pare că nu s-a scris despre nici un arhi-păstor altul așa de mult, cît s-a scris despre arhiepiscopul Serafim (Ciceagov).
Dintre scrierile mai însemnate, vrednice de amintit, sînt și stihurile de laudă făcute de protoiereul soborului cafedral din Chi șinău — părintele Vasile Gumma, despre care gurile rele vorbeau că preacucernicia sa ar fi un spion, ca și mulți moldoveni — ștafeta sau pîrîtoriul („donosul”) arhiepiscopului Serafim, care în una din cuvintele sale de rămas bun o spus celor ce-l ascultau, că nu-i adevărat; și dacă aceste cuvinte „nu-i adevărat”— le spune un ireu, mai vîrtos un arhiereu, apoi oare să nu credem ?…
…În cuvîntarea sa de rămas bun, ținută în soborul cafedral din Chișinău în ziua de 11 aprilie a. c, arhiepiscopul Serafim a spus, între altele, că pe moldoveni totdeauna i-o iubit, pe români însă nu. (Drept, că-s al dracului românii iștia!— însemnarea cor.)” (Din articolul Sărbătoarea și plecarea arhiepiscopului Serafim din Basarabia, tipărit în Glasul Basarabiei, nr. 14, din 20 aprilie 1914).

Fiul lui Grigore Constantinescu, istoricul Nicolae Constantinescu, mi-a pus la dispoziție cîteva materiale inedite ce ne ajută să aflăm cine au fost primii abonați ai Glasului Basarabiei. Aceste cărți poștale se păstrează în arhiva familiei, dar prezintă un anumit interes și pentru noi.

„La redacția ziarului Glasul Basarabiei, Pușkiniscaia 5, Chișinău. Domnule Director, doresc să mă abonez la ziarul D-voastră. Ca să pot trimite abonamentul vă rog răspundeți la astă poștală ca să știu dacă a ajuns la destinație. Cu toată stima Matilda Poni, str. Kogălniceanu, 9, Iași”. Ștampila poștei Chișinău: „13—4—13”

„Vălenii de Munte, 16 iunie 1913. Stimate Domn, Vă rog să luați notă în ziarul D-voastră că cursurile de vară din Vălenii-de-Munte se încep la 1 iulie st. v. și îndemnați publicul să ia parte. Cu deosebită stimă, Administrația Neamului Românesc”. (Apostilă: „Am publicat Gr. D. Constantinescu”) Ștampila poștei Chișinău: „18—6—13” Pentru confirmare N. Constantinescu”.

Lupta de fiecare zi, hărțuielile incontinui cu adversarii politici, cu tot soiul de birocrați au ruinat încetul cu înpetul averea și resursele sufletești ale energicului român. Decepționat de evoluția evenimentelor nu în direcția dorită de el chiar și după 1917, se retrage, dispărînd de pe firmamentul politic basarabean. În 1919 Grigore Constantinescu se preoțește, luînd o parohie într-un sat de codru, la Năpădeni, Cel care în ziarul Basarabia își va senina corespondențele cu pseudonimul „Bogoslovul” devine un veritabil preot de țară, cu o parohie dispusă să asculte de îndrumările și sfaturile lui.

Colegul de la Chiev, Nicolae Popovschi, îi face un portret reușit: „Fire sociabilă și povestitor bun, răposatul a legat prietenie cu lumea moldovenilor din Basarabia, stăruind oriunde ajungea să vorbească despre cultura românească, despre necesitatea introducerii limbii moldovenești în școală, despre legăturile istorice cu Moldova lui Ștefan cel Mare și despre unirea moldovenilor basarabeni în vederea apărării drepturilor lor. Darul său de povestitor răposatul l-a dovedit și-n acele însemnări și memorii pe care le-a scris și care, împreună cu articolele sale din Basarabia, Luminătorul și Glasul Basarabiei, ar merita să fie scoase în volum.

In anul 1919, răposatul s’a preoțit și în calitatea sa de paroh al Năpădenilor a lăsat în urma sa regrete eterne printre moldoveni dela codru. Biserica pe care o slujit-o cu cinste și neamul pe care l’a iubit cu devotament, vor trebui să’l pomenească ca pe un vrednic fiu, sărind întru îngrijirea celor zece copii care au rămas în seama sărmanei văduve a celui ce a fost Grigorie teologul Constantinescu”. (“Viața Basarabiei”, Anul I, No. 4, Aprilie 1932)

În unele publicații din ultima oră, vizînd perioada de pînă la 1917, se întîlnea și numele lui Gr. Constantinescu purtînd o alură de ironie și dispreț. Realitatea e alta. El n-a fost altcineva decît un intelectual, un adevărat dascăl basarabean…

***
Într-o seară de august, cînd lumina amurgului se revărsa peste culmile dealurilor codrene, am poposit la Năpădeni. În preajma bisericii ruinate descoperii un mormînt modest, îngrijit cu multă dragoste. Este locul odihnei de veci a preotului Gr, Constantinescu, Iar cînd Grigore Ciobanu, omul care l-a cunoscut, a început să-mi destăinuiască din amintir ce țin de vremi de odinioară, parcă l-am văzut aievea energic, convingător, pornit să facă numai bine pentru compatrioții săi.

Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută. – Chisinau, 1993. – P. 176-185 via Centrul de Informare si Documentare “Chisinau”  si Blog Veaceslav

Semnalat de Camelian Propinatiu

Fotografii de Slavut via Panoramio

Satul Napadeni pe Google si pe Harta

Sursa: Basarabia-Bucovina.Info / Roncea.ro