„Geții, care se cred nemuritori” de Ion Coja

„Geții, care se cred nemuritori”

      Geții care se cred nemuritori, cei mai viteji și mai drepți dintre traci, neamul cel mai numeros din lume după acel al inzilor… Astfel sună – în istoriile lui Herodot – prima mențiune amănunțită ce se face despre geto-daci, cei aflați sub stratul roman al etnicității noastre        și pe care conștiința românească i-a recunoscut și revendicat dintotdeauna drept începători și întemeietori ai istoriei naționale.

      Geții care își spun nemuritori, repetă Herodot, insistând asupra credinței dacilor în nemurirea sufletului, credință ce va fi însemnat, la vremea aceea, o mare îndrăzneală a spiritului aplecat asupră-și, construcție sublimă a gândului izvoditor de faptă, căci această ipoteză dacii nu au formulat-o doar, ci au și practicat-o, cu toții, sub semnul ei desfășurându-și, plini de glorie, Istoria. O istorie ale cărei începuturi urcă în timp până dincolo de epoca războiului Troiei, așezare întemeiată ea însăși, se pare, de către un trac.

      Cu gândul la această credință a strămoșilor noștri am adunat o parte din textele care ni s-au părut semnificative pentru prestigiul aparte în antichitate al traco-geților, dar mai ales pentru originalitatea culturii și istoriei acestora. De la Herodot și Strabon la Tacit și Suetoniu, de la Platon și Menandru la Ovidiu și Horațiu, iar de la aceștia la o mulțime de autori mai mult sau mai puțin necunoscuți, antichitatea greco-romană a comentat fenomenul geto-dacic cu un interes mereu viu și, credem, special.

      Generozitatea „României literare” având limite (tipografice), multe texte importante rămân aici nepomenite. Ele pot fi însă cu folos găsite, împreună cu tot aparatul critic, în cele două volume de Fontes historiae daco-romanae, Editura Academiei, 1964 și 1970, din care am operat și noi selecția prezentă. Ne-am îngăduit unele comentarii atunci când am crezut că ele permit sugestia ori dovada continuității în spirit a celor ce de două mii de ani și mai bine locuim aceste ținuturi ale lumii. Iar această continuitate, ce se proiectează prin noi, cei de azi, în zarea nesfârșită a istoriei viitoare, stă tot sub semnul nemuririi, nu a fiecăruia, ci a tuturor, nemurirea a ceea ce ne dă identitate ca popor cu un suflet propriu, aparte, distinct, acesta nemuritor!

      În căutarea acestei continuități, începutul a fost făcut de cel deopotrivă savant și vizionar de geniu care a fost Vasile Pârvan. Pilda sa nu trebuie uitată, pentru a păstra rigoarea temeiului științific chiar și atunci când ne trezim visând în marginea textului străvechi.

      Literatura noastră, atât de legată de istoria națională încă de la origini, când primii scriitori erau mai întâi istoriografi – cronicarii, n-a epuizat izvorul nesecat de inspirație pe care îl reprezintă istoria, trecutul de gândire și faptă al înaintașilor noștri.

      Celebrarea acestui trecut e mai mult decât o datorie. Este una din rațiunile de a exista ale culturii, ale literaturii române.

                                                                                                   Ion Coja

„ÎNCEPÂND de la Herodot, care numește pe geți „cei mai viteji și mai cinstiți dintre traci”, literatura antică ne-a păstrat un șir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credința lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toți ceilalți traci și de greci. Apoi, o orânduire și o cumințenie a vieții lor sociale și politice, care se manifestă într-un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparențelor, ei se arată ca un popor sedentar și liniștit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […]. Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viața acestui popor a marei preoții a Zeului Zamolxis, de un așa accentuat caracter moral și patriotic, nici rolul pe care se arată a-l fi avut ordinul călugăresc getic al „Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate vițele, ceea ce era și o mare pagubă materială, în sfârșit vitejia tenace și solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toți ceilalți barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celți din vest. Cu dreptate istoricii antici și moderni și-au arătat mirarea și admirația pentru apariția acestui popor așa de deosebit în mijlocul celorlalți barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privință de un perfect cavalerism, recunoscând atât pe Coloana lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatec, dar și de respectabilă civilizație ale geto-dacilor.

                                                                               Vasile Pârvan (Getica)

IORDANES (sec. Vl)

GEȚII n-au fost deci lipsiți de oameni care să-i învețe filosofie. De aceea geții au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor și aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînșii se alegeau și regii, și preoții.

CLEMENS  din Alexandria (sec. II-III)

Geții, un neam barbar care a gustat și el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxis. Zamolxis a fost unul dintre apropiații lui Pitagora. Așadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofía (s.n.). Cei care nu sunt aleși se mâhnesc amarnic, spunând „că au fost lipsiți de un prilej fericit “.

*

FILOSOFIA nu e numai speculativă și intelectuală. Ea se și practică, tocmai pentru că de ea nu se îndeletnicesc unii, ci toți. Filosofía la geți, câtă a fost, era „folclorică”. Altminteri, dacă ar fi practicată numai de o elită, ea nu ar ajunge la sacrificiul vieții. Pentru că la acest gest erau gata oricând geții și pentru că acest gest rezultă dintr-o credință filosofică, deducem caracterul folcloric al acestei filosofii,

HERODOT (sec. V î.e.n.)

Iată cum se cred nemuritori geții: ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zamolxis un sol tras la sorți, cu poruncă să-i facă cunoscute lucrurile de care de fiecare dată au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc poruncă să țină trei sulițe (cu vârful în sus), iar alții, apucând de mâini si de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxis și ridicându-l în sus, îl azvârle în sulițe. Dacă – străpuns de sulițe – acesta moare, geții socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că e un om ticălos și, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind in viață. Aceiași traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer, și amenință divinitatea {care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există un alt zeu in afară de al lor (s.n.).

*

MOARTEA ca o răsplată, de care nu este demn un ticălos!  Despre cineva a cărui agonie se prelungește, am auzit-o pe mama spunând că „nu poate să moară, are prea multe păcate” sau „cine știe ce păcate o fi având “ ori „s-a îndurat Dumnezeu și a luat-o”.

Pasaj mult discutat în legătură cu monoteismul geților: „ei cred că nu există un alt zeu în afară de al lor”…

SOLINUS (sec. III)

Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia și să întoarcem pânzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu ușurință că barbarii traci au dispreț pentru viața dintr-un fel de exercițiu natural al înțelepciunii. Toți sunt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morților se întorc, iar alții că ele nu mor, ci devin mai fericite.

*

CREDINȚA în nemurirea sufletului nu poate veni decât din adânca cercetare a acestuia (vezi, in acest sens, mai jos, textul lui Platon). Tocmai în asta constă superioritatea Viitoriei Lipan, a culturii „rurale”.

PLATON (sec. IV î.e.n.)

Tot așa stau lucrurile, Carmide, și cu acest descântec. Eu (Socrate) l-am învățat acolo în oaste, de la un medic trac unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi fac pe oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că (medicii) greci aveați dreptate sa cuvinteze așa cum v-am arătat adineauri. Dar Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om în întregul său – vin de la suflet și de acolo curg (ca dintr-un izvor), ca de la cap la ochi; trebuie deci – mai ales și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea.

*

TOCMAI de aceea, suferința sufletească poate fi fatală trupului și se poate muri „de inimă rea”. Acest fel de moarte se întâlnește foarte des la noi, la români, fiind o explicație frecventă în popor. În câte limbi mai există acest diagnostic?

ARIAN (sec. II)

În ținutul acestor celți se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtați dintre aceștia sunt cvazii și marcomanii. După aceea o ramură a sarmaților și iazigii, apoi geții care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaților și sciții până la vărsare (a Istrului).

*

ESTE semnificativ că ajungând la geți, Arian se abate de la seaca înșiruire a numelor de popoare prin ale căror ținuturi curge Dunărea, spre a semnala faptul pentru care antichitatea i-a celebrat pe strămoșii noștri, deosebindu-i de toate celelalte neamuri: credința în nemurire.

Credința în nemurire este esență de umanism. Ea derivă din (sau justifică) ideea atât de omenească a omului centru al universului. Conștiința faptului că omul e ceva aparte, deosebit de restul naturii se reazemă, se confirmă în credința nemuririi. Nepieritor este sufletul – adică tocmai ceea ce are numai omul. Excepțional în ordinea naturală, omul nu poate să aparțină în întregime acesteia. Și, singurul, va face excepție de la legea inexorabilă a morții.

Nietzsche (și alții) au explicat apariția acestei idei ca pe o simplă consecință a visului în care cei morți continuă să apară, să trăiască. De aici distincția trup – suflet și credința în nemurirea sufletului. Ceea ce însă trebuie explicat nu este apariția, cât menținerea acestei credințe, care nu putea să reziste doar pe dovezile efemere ale visului (dacă e să acceptăm explicația filosofului german). Ideea nemuririi sufletului mai apare in antichitate, în alte forme, dar la geți ea devine principiu ordonator ai vieții. Din idee devine credință, sentiment, factor dinamic, prevestind creștinismul.

Omul este singura ființă care știe că va muri. Conștiința acută a acestui lucru duce la încercarea de a rezista, înfrunta și depăși moartea. Și astfel începe istoria.

Conștiința morții și, mai apoi, credința în nemurire instituie prestigiul, cultul morților și, implicit, un ritual de înmormîntare tot mai complex. În comuna primitivă nu se practica înmormântarea rituală, nu exista cultul morților. Dovadă – lipsa (sau apariția relativ târzie) a cimitirelor, a mormintelor. Acestea apar odată cu zorii istoriei, întrucâtva premergîndu-i chiar, așa cum e firesc să se întâmple într-o relație cauză – efect

Credința în nemurire duce la cultul morților, iar acesta este o formă – poate cea mai veche, dar mereu prezentă, și azi – a sentimentului istoriei. Cultul morților, al amintirii și pomenirii acestora, îl au mai ales popoarele cu o veche istorie. „Voi ce-aveți îngropat aici ?“ – întrebare capitală. Acest cult și credința în nemurire te fac solidar cu cei dinaintea ta și cu cei care îți vor urma. Nu întâmplător începuturile culturii scrise românești stau în niște pomelnice.

Nu este o (sau numai o) solidaritate cu un trecut abstract, impersonal, ci cu trecutul trăit de cei ce-au murit sub ochii tăi și de cei ce-au murit sub ochii acestora ș.a.m.d., știuți numai din poveștile bătrânilor, și ele păstrate cu sfințenie de cult.

Împăratul IULIAN (sec. IV)

Eu (Traian), Jupiter și zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorțit și descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în țară, și din cauza silniciei geților, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru și am nimicit neamul geților, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – și aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar și pentru că îi convinsese să fie astfel (s.n.) slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că își schimbă locuința, ei sunt mai porniți pe lupte, decât ar fi înclinați să întreprindă o călătorie.

*

UNII exegeți consideră că Traian, în această scriere satirică, e pus de autor să se laude, exagerând războinicia dacilor. Dar ceea ce cu siguranță aparține în acest text nu personajului literar, imaginat, ci eroului istoriei, real, este legătura pe care o face între credința în nemurire a dacilor și ardoarea cu care aceștia și-au apărat patria.

Cât privește pretinsa lăudăroșenie imaginată de autorul scrierii, e de amintit că Traian avea uneori obiceiul să-și lege cuvintele prin jurământ: așa să văd eu supusă Dacia în rândurile provinciilor! (AMMIANUS MARCELLINUS). De unde se poate vedea că Traian într-adevăr s-a fălit totdeauna cu fapta sa cea mai de seamă.

DIONISIU (Periegetul) (sec. II)

 – țara imensă a dacilor.

HORAȚIU (sec. I i.e.n.}

…geții cei aspri cărora pământul nehotărnicit le dă roade și cereale libere. Nu le place să cultive același ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alții care le urmează în aceleași condiții, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată față de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiți de mamă, iar soția cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului și nici nu se încrede într-un amant chipeș. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinților și virtutea femeii pentru care legămîntul căsătoriei rămâne  trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plătește cu moartea.

*

VERSURILE horațiene s-ar putea să aibă o valoare strict documentară minimă. Pentru femeile geților poetul închipuie un portret inspirat, desigur, de suratele lor romane – prin răsturnarea defectelor în calități. Dar ceea ce cu siguranță n-a mai inventat poetul: legendara țară a geților, unde, localizată, devenea credibilă pană și existența femeii ideale. Apelul la aceasta țară spre a obține girul verosimilității dovedește încă o dată aura legendară care împodobea numele Traciei și, mai ales, al Daciei, în conștiința antichității, la Roma în mod deosebit.

EUSEBIUS din Caesarea (sec. III-IV)

…cum se întâmplă și cu sclavii de prin comedii – geți și daci, niște flecari, deprinși să-și ascută limba și să spună glume din limba dacică (s.n.).

AUTORUL se referă la sclavii daci și geți, deveniți, în comediile grecești târzii, simbolul servitorului isteț care-și bate joc de stăpân, mai ales prin ascuțimea limbii. Lazăr Șăineanu avea să constate un fapt asemănător din cercetarea cuvintelor turcești, intrate în limba română cu un sens „depreciat”, dovadă a stării de spirit populare din timpul ocupației turcești.

DIODOR din Sicilia (sec. I î.e.n.)

De asemenea fură pregătite două ospețe: pentru acei macedonieni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi și carne, dar pregătite cu măsură, așezându-le pe niște tăblițe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonienilor vin în cupe de argint și de aur, pe câtă vreme el și tracii lui beau vinul din pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiesc geții. … Dromichaites îl întrebă apoi pe Lisimah care dintre cele două ospețe i se pare mai vrednic de un rege : cel ai macedonienilor sau cel al tracilor. La care Lisimah îi răspunse că cel al macedonienilor. „Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor și o domnie plină de strălucire, și te-a cuprins dorința să vii la niște barbari, care au o viață de sălbatici, locuiesc într-o țară bântuită de geruri și n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber ? (s.n.)

*

EXCELENTĂ lecție de înțelepciune și tact diplomatic. Profetică introducere la o istorie politică de peste două milenii, caracterizată prin căutarea păcii și a bunei înțelegeri, istoria unui popor care o luat arma în mână numai pentru a se apăra.

FRONTINUS (sec. I î.e.n.)

Scorylo, conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi clini și pe când se luptau intre ei cu îndârjire, le-au arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor;

STRABON (sec.I)

Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geților, întâmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani.

UN PROGRAM oricând valabil : „exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci”…

DIO CASSIUS (sec. II—III)

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război și iscusit în înfăptuirea lor, știind să aleagă prilejul pentru a-i ataca pe dușman și a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător și se pricepea să folosească izbânda, dar și să iasă cu bine dintr-o înfrângere.

*

IAR de ne duce gândul la „era acest Ștefan Vodă – la lucruri de război meșter; unde nu cugetai acolo îl aflai; unde era nevoie, însuși se vira, ca văzându-l ai săi să nu se înderepteze. Și pentru aceea, rar război de nu biruia. Așijderea și unde-l biruiau alții, nu perdea nădejdea; că știindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”, în felul acesta nu aducem, firește, argumente și nici ipoteze măcar. Ci numai lăsăm gândul să fie peste veacuri spațiu de regăsire și recunoaștere pentru cei ce de multă vreme sunt repere ale istoriei, ale conștiinței noastre de sine.

SUETONIU (sec.I-II) Viețile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4)

M. Antonius scrie că (August) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut in schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.

AMĂNUNT iarăși revelator. Peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca primul împărat de origine tracă: Maximinus Thrax, la 235. Până în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine traco-iliră. Unul dintre ei a fost și dacul Galerius (vezi mai jos).

STRABON

Muzica întreagă, privită atât ca melodie cât și ca ritm, și cuprinzând (în noțiunea ei) și instrumentele, e socotită ca fiind de obârșie tracă și asiatică. (…) Se spune că cei care s-au ocupat în vechime cu muzica – Orfeu, Musaios și Tamiris sunt traci. Și numele lui Eumolp tot de la traci vine…

*

DESPRE Eumolp, „cel care cântă bine”, se mai spunea și că a instituit misterele de la Eleusis, atât de importante, pe plan spiritual, pentru antichitatea greco-romană.

HERODOT

Zalmoxis acesta, care era om (nu divinitate) – …își înălță o casă de oaspeți, spre a cinsti pe fruntașii din orașe, și îndestulându-i, să le dea o învățătură, potrivit căreia nici ei, nici comesenii săi, nici cei care urmau să se nască neîncetat din el, nu aveau să se stingă, ci aveau să meargă în ținutul unde, supraviețuind veșnic, va avea parte de toate bunurile. Mai degrabă socotesc că Zamolxis acesta s-a ivit cu mulți ani înainte de Pitagora (s.n.)

HELLANICOS (sec. V i.e.n.)

…(Zamolxis) înapoindu-se la el în țară a dat învățături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morți pleacă la Zamolxis și că se vor întoarce. Dintotdeauna (s.n.) ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul se va întoarce.

*

OBICEIUL s-a păstrat până azi, când praznicul de după înmormîntare devine banchet în toată regula. Beau, mănîncâ, petrec și discută, ca la orice petrecere, dar mai ales despre cel plecat. Banchetul folosește celor mai apropiați de mort. Aceștia trei zile n-au mîncat mai nimic, n-au dormit, au stat la priveghi, nu s-au pieptănat etc., „murind” puțin – ca-n jertfele sciților – ca să mai poată fi câtuși de puțin în apropierea celui plecat, ca și când l-ar putea astfel conduce o bucată din drumul pe care a pornit Și când se întorc de la cimitir, extenuați de toate suferințele, obiceiul – mai puternic decât orice – îi obligă să ia loc la masă și să mănânce, să participe la „banchetul” general. Și astfel se „reîntorc” la viață, după cei câțiva pași făcuți cu înfiorare pe drumul marii călătorii. Ceilalți comeseni simt asta : atitudinea lor față de rudele cele mai apropiate mortului. Acestea sunt cinstite altfel decât ca simple gazde ale unei petreceri. Au căpătat prestigiul unei experiența esențiale, al unei inițieri.

PORPHYRIOS (sec. 111)

…Numit Zamolxis, deoarece – la naștere –  i se aruncase deasupra o piele de urs. Tracii numesc pielea (aceasta) „Zalmos”. … Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut in mâinile hoților și a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care o fugit, și că și-a legat fața din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zamolxis înseamnă „bărbat străin“.

*

LA ȘAPTE SECOLE după Herodot, Porphyrios poate furniza asemenea detalii! Singura explicație posibilă: locul lui Zamolxis în ceea ce s-ar putea numi tradițiile orale ale antichității. Din păcate, cele scrise sunt numai semnificative, și mai puțin explicative, justificative pentru prestigiul getului zeificat.

HESYCHIOS din Alexandria (sec. V-Vl)

Zalmoxis. Despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor (s.n.) A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alții susțin că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos.

*

ADICĂ nemuritor.

Un documentar de Ion Coja

*     *

*

Domnule profesor, care-i povestea acestui „documentar”?

Chiar poveste, o poveste frumoasă. Este un text care a fost publicat în „România literară” de George Ivașcu. I l-am propus și mi l-a publicat imediat. În 1976 sau 77, cred. Pe trei pagini, din mijlocul revistei, așa ceva nu se întâmpla prea des…. Textul a fost însoțit și de o ilustrație bogată, din pricina căreia s-a mai umblat la text, redacția amputându-l fără a mai fi eu întrebat la ce fragmente să se renunțe. Mi l-a scos pe cel mai important, despre Galerius.  Textul a mai fost publicat de vreo două ori de Iosif Constantin Drăgan, în „Noi, Tracii”, fără nicio intervenție, adică în integralitatea sa. Din păcate nu mai am niciun exemplar din numărul respectiv. Dacă nu mă înșel, era textul cel mai amplu despre daci care se publica în presa din România după 1948.  Aduc acest text în atenția tinerilor care, din lipsă de lecturi, fac afirmații  complet aeriene cu privire la un pretins complot al tăcerii care i-ar viza pe daci!… Vezi, Doamne, lumea academică, universitară, ar  studia prea puțin componenta noastră dacică, în comparație cu partea romană, latină, din formula noastră etnică! Da, asta e  situația: informațiile despre daci sunt foarte puține în comparație cu bibliotecile întregi care nu reușesc să cuprindă întreaga moștenire latină… Academia publicase primele două volume, cele mai importante, cuprinzând practic toate izvoarele, toate textele rămase din antichitate care fac și cea mai mică mențiune despre oamenii trăitori la Nord de Dunăre… Nu numai despre daci, în mod explicit!… În câteva ore parcurgi toate aceste izvoare scrise! Sigur, mai rămân și mărturiile arheologice, și altele… Dar, totuși, foarte puține în raport cu interesul nostru pentru daci!

Completarea acestor surse se face tare greu, este nevoie de o erudiție cu totul specială, la care puțini ajung! Când mă gândesc la mari specialiști, îmi vin în minte două nume dintre colegii mei: Cicerone Poghirc și Grigore Brâncuș! Ei au continuat și îmbogățit tradiția tracologiei științifice, pe urmele lui Hasdeu. Evident, nu s-au epuizat posibilitățile de a descoperi lucruri noi, fie și numai prin (re)interpretarea corectă și inspirată a surselor existente, deja cunoscute și comentate!

Atrag atenția aupra fragmentului din Getica lui Pârvan. Nimeni nu era mai în măsură decât marele savant să tălmăcească pe înțelesul oricui adevăratele relații care au existat între daci și romani. Din partea romanilor admirație deosebită, cum n-au mai avut pentru alt popor „barbar”. „Romanii, biruitorii dacilor – conchide Pârvan, au fost în această privință de un pefect cavalerism, recunoscând atât pe coloana lui Traian, cât și altfel, toate calitățile, nu numai de eroism sălbatic, dar și de respectabilă civilizație, ale geto-dacilor.”

De pe urma acestui „documentar” m-am ales cu o prietenie – îi pot spune așa, care m-a onorat în mod deosebit: a părintelui profesor Ioan G. Coman. Mare teolog, mare filolog… Va trebui, cât de curând, să spun și povestea asta, despre cartea Scriitori bisericești din epoca străromână. O carte esențială pentru cultura și spiritualitatea noastră! Referitor la această carte și la ideea că ar exista o epocă străromână în cultura noastră, da, se poate spune că s-a produs și se menține un boicot academic și universitar. Dar aceasta este o altă discuție…

În concluzie, deoarece ați avut câteva intervenții severe împotriva unor dacologi, care este părerea dumnevoastră despre daci?

Am avut și am ceva cu dacologii care, certați cu biblioteca, fac tracologie lăutărește, din ce aud, din ce le-ar place să găsească în cărțile pe care nu le citesc… Cu asemenea hei-rupiști nu mai impunem noi adevărul despre daci.

Care adevăr?

Adevărul că tracii, în mod deosebit dacii, geto-dacii, au fost al treilea mare popor al antichității europene! Pot fi puși alături de greci și de romani. Din păcate, performanțele lor s-au pierdut în neagra veșnicie a uitării, poate și pentru că suportul material al civilizației lor nu a avut  trăinicia pietrei și a scrisului. Dacii au dezvoltat o civilizație a lemnului, au ignorat beneficiile scrisului, dar nu din lipsă de spirit inovator, ci pentru că au văzut și reversul medaliei: scrisul are și el neajunsurile sale, nu este lipsit de consecințe neplăcute nefaste. Dacii le-au evitat, prin oralitate!… Astfel că în final, ca moștenitori ai acestor daci, românii s-au ales cu cea mai bogată cultură populară orală din Europa! Ca să nu zic mai mult!… Iar oralitate înseamnă, printre altele, autenticitate!… Prețuiește mai mult decât orice bibliotecă! Nimic nu-i mai important decât autenticitatea, în materie de viață spirituală, culturală. Fără autenticitate, ești o pastișă, un plagiat!

Ce părere aveți despre cercetările geneticienilor care au stabilit că ponderea substratului dacic este, din punct de vedere genetic, biologic, mult mai mare decât a romanilor?

Nu este o noutate ca ipoteză. Glotogeneza, adică nașterea unei limbi, și etnogeneza – nașterea unui popor, nu merg neapărat în paralel, cu aceleași „cote de participare”. E de așteptat ca procentul în care limba română este o limbă romanică să fie mai mare decât procentul biologic cu care au participat romanii, latinii, la plămada noastră etnică. Aceasta este situația cu toate limbile și popoarele romanice. Răspândirea limbii latine s-a făcut mai ales pe un suport  politic și cultural: prestigiul, încă neegalat în istorie, al Romei!… Când se vor face cercetări complete asupra acestei chestiuni, eu mă aștept să se constate că noi, românii, prin comparație cu alte popoare romanice, avem procentul cel mai mare de romanitate, de latinitate biologică, dacă îmi accepți acești termeni…  Nu are importanță că acest procent este mult mai mic decât procentul participării biologice a autohtonilor geto-daci la etnogeneza românească! Este normal să fie așa!

Am auzit de niște cercetări făcute în Germania, la Hamburg, mi se pare. Din păcate nu ni se spune unde au fost publicate rezultatele acestor cercetări… Astfel de cercetări s-au făcut de mult în România, la Iași mai ales. Cu rezultate foarte măgulitoare pentru noi. Bunăoară, din aceste cercetări rezultă că spațiul românesc este unul din care au plecat multe „gene” în toată Europa!  Europa este genetic marcată de strămoși de-ai noștri care au ajuns unii, nu puțini, chiar și pe insulele britanice!… Din păcate, aceste rezultate i-au nemulțumit pe cei care ne poartă sâmbetele! La ordinul unui secretar de stat udemerist s-au sistat fondurile pentru aceste cercetări!…

Așadar, nu trebuie să ne fie teamă de aceste cercetări de paleo-genetică! Vor confirma că suntem ceea ce am știut că suntem: unul dintre cele mai vechi popoare din lume. Iar când spun „vechi” am în vedere și memoria colectivă, comunitară. Pe cale strict orală, fără sprijinul școlii și al cărții, noi am păstrat amintirea apostolului Andrei, foarte clară, a lui Traianus Imperator, personaje atât de importante pentru istoria noastră. Ba chiar și ale unor persoane și evenimente mult mai vechi! Recomand în acest sens lucrările domnului  MIRON  SCOROBETE! Extrem de interesante, iar pentru mine convingătoare! Din păcate, sunt puțin cunoscute. Deocamdată!…

23 ianuarie 2013

                                                                                             A consemnat Petre Burlacu