Volumul ,,ISTORII ANTISOVIETICE”: „lumea rusă” în toată splendoarea minciunii și a mistificării, dezvăluită de Oleg Panfilov

La inițiativa lăudabilă a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (U.Z.P.R.) și în parteneriat cu ,,Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina”, ,,Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”, Asociația Europeană de Strategii Politice „Nicolae Costin”, Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Bratianu”, Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, ,,Asociația de Dezvoltare pentru România” și  Asociația „Tighina”, – pe 16 septembrie 2021, la ,,Hanul lui Manuc” -, a avut loc o ,,dezbatere” cu public, având ca temă: „23 august 1939, între trecut și actualitate”.

Organizatorii și-au propus să readucă în atenția publicului, ca și pe toți cei interesați de istoria regională, momentul și efectele nefaste ale ,,Pactului Ribbentrop-Molotov”, pentru prezent, dar mai ales pentru viitorul nostru comun, deși, ca și multe altele, tema tinde să devină, din ce în ce mai … ne-interesantă, căci, implacabil, istoria și-a spus ultimul cuvânt, în cei peste 80 de ani de la eveniment. La această ,,serată literară” au fost printre invitați și câțiva reprezentanți ai mediilor specializate în istorie, diplomație și jurnalism, atât din România cât și din Republica Moldova și Ucraina, evident, fiecare cu ,,poezia” lui.

În cadrul aceluiași eveniment a avut loc o plăcută surpriză, pentru noi, prin prezentarea cărții „ISTORII ANTISOVIETICE”[i] – lansată în septembrie a.c., în premieră, la Chișinău, de către Editura Cartier Istoric, tradusă fiind din limba rusă[ii] -, autor prof. dr. Oleg Panfilov, din Georgia (cunoscută în istorie ca și Gruzia – n.a.), o persoană extrem de agreabilă și empatică.

D-l Oleg Panfilov, născut în 1957 – prin Tadjikistan, într-o familie de ruși autentici -, dar, ulterior, trăitor la Tbilisi, este un cunoscut jurnalist, militant pentru drepturile omului, publicist, istoric, profesor, prezentator de programe la Radio Libertatea și la canalul TV de limbă rusă PIC, din Republica Georgia. Este autor de scenarii de film, a publicat mii de articole în ziare și reviste din Rusia, SUA, Germania, Polonia, Cehia, Bulgaria, Suedia, Israel, Iran, Pakistan, laureat al multor premii internaționale, autor și coautor al câtorva zeci de cărți. Este Cavaler al Ordinului de Onoare al Republicii Georgia.

Autorul, Oleg Panfilov, renegat fiind în ,,patria istorică” natală, Rusia, este convins că ,,odată cu trecerea timpului nimeni nu va mai avea nevoie nici de manualele scrise pe acolo sau voluminoasele enciclopedii care glorificau ,,măreața și eroica Uniune Sovietică”.”

Până la un punct, sunt de acord că trebuie să-i înțelegem drama personală a autorului – un pária în țara de origine, Rusia -, dar, pentru cei ce au trăit, mai pe lîngă ,,fratele mai mare de la răsărit”, cunoașterea realității intrinseci, ne-a plasat, de multe ori, într-o sumă de dileme, provocate de dubiile privind credibilitatea surselor rusești/sovietice – istorici, scriitori, memorialiști, jurnaliști, etc. ce ne-au parvenit pe căi legale sau mai pe ,,ocolite”, despre ,,închisoarea popoarelor”. Sintagma aparține scriitorului și călătorului Astolphe de Custine (1790-1857), care, în cartea sa ,,Rusia în 1839”, îl numea, la figurat, pe țarul Nicolae I, drept ,,temnicerul unei treimi a globului pământesc”, consacrând și definiția: ,,Rusia este o închisoare a popoarelor”.[iii]  De altfel, poetul politic rus, Fiodor Tiutcev (1803-1873), a rezumat extrem de concis situația expusă mai sus: ,,Istoria de până la Petru cel Mare este un parastas neîntrerupt, iar cea de după Petru cel Mare – un dosar penal neîntrerupt”.

Pe acest fond, se cuvine să redăm concluzia morală, a d-nei Thérèse Obrecht, jurnalist și istoric elvețian, fost corespondent la Moscova, în perioada turbulentă de după destrămarea URSS, pe care a publicat-o în anul 2008, într-o carte-anchetă, de excepție [iv]:

,,Nimeni nu a fost condamnat vreodată pentru acele crime, nu am tras învățăminte din această tragedie, și răul continuă să fie un pericol pentru Rusia și pentru lumea întreagă. Altfel spus, societatea rusă nu înțelege oroarea acestui trecut și nici nu se teme de vreo repetiție, fiindcă nu s-au găsit niciodată vinovați. […] Victimele au fost reabilitate, dar, în niciun moment nu s-a dovedit culpabilitatea comunismului, fie măcar simbolic, […] … rușii s-au distrus ei însuși. Sentimentul rușinii, nu toți îl resimt, în fiecare an, când ,,marea victorie patriotică” inundă Rusia ca un val uriaș.”

Cartea lui Oleg Panfilov – o lucrare de peste 400 de pagini, compusă fiind din două părți: ,,Istorii antirusești” și ,,Istorii antisovietice” -, elimină multe dileme, fiind mai mult decât credibilă, ba chiar, în privința multora dintre aspectele narate, … aproape incredibilă.!

Confirmă astfel, și completează, multe generații de scriitori ruși, de fapt, adevărurile mai puțin comode, din scrierile lor, despre ,,patria [lor] istorică, URSS”: Al. Soljenițîn, Victor Suvorov, Mark Solonin, Svetlana Alexeeva, Anna Politkovskaia, Viktor Astafiev, Iuri Felștinski, Alexandr Litvinenko, Lev Lepuhovsky, Boris Kavalercik, etc. …. precum și pe mulți autori occidentali preocupați de acest subiect: Rodric Braitwaite, Jonatan Haslam, Keith Lowe, Martin Sixsmith, Antony Beevor, Victor Sebestyen, Anne Applebaum, Steven L. Meyers, Robert Kaplan și alții, ….. lista nefiind exhaustivă.

Din motive obiective [n.a.], nu am continuat lista și cu autori români, deoarece am ajuns la  constatarea că, ,,sovietologia”[v] nu era – sau, poate, încă nu este -, un domeniu recomandat în România, literatura ,,dedicată” – trecând peste marea literatură rusă, ARLUS[vi], ode, măreția faptelor de eroism, etc. -, cuprinzând cu predilecție jurnale sau memorii de război, agende diplomatice sau articole de presă, ceva mai curajoase, dar destul de limitate în conținut și semnificație. Accesul la arhivele (foste) sovietice, destul de limitat și controlat, nu a permis decât documentarea privind statistici despre situația și soarta prizonierilor de război români în URSS, deși existau și alte teme ,,fierbinți”, pentru studiul istoric.

În rest, sporadic, au mai fost publicate, o serie de ,,memorii personale” despre calvarul ocupației sovietice din Basarabia și Bucovina de Nord, deportarea și dramele sau tragediile aferente – fapte istorice, trecute în uitare sau indiferență, nu numai de publicul cititor.

În acest context, pasajele extrase, selectate –  cele mai relevante, din „Istorii Antisovietice” (pe care le voi reproduce în continuare – n.a.) -,vor încerca să surprindă, pentru cititorul din România, ceea ce în viziunea autorului reprezintă scopul și intenția cărții:

• … ,,de a relata fapte necunoscute sau puțin cunoscute din istoria imperiului țarist rus și a Uniunii Sovietice, precum și a teritoriului care se pretinde a fi ca și mai înainte, un ,,imperiu”, și se numește acum ,,Federația Rusă”. [care se consideră continuatoarea legitimă și istorică a fostei URSS – n.a.].

Deși, multe legende s-au prăbușit după dezmembrarea URSS, dezamăgindu-i pe mulți dintre cei care credeau în ele, în mod incredibil, unii le cred și acum. Aceleași probleme sunt și cu istoria, ,,o istorie falsă [care] a educat oameni falși, ce trăiesc într-o lume falsă.”

Făcând un tur al cuprinsului cărții, descoperim o suită de circa 80 de narațiuni – mai scurte sau mai extinse, în funcție de complexitatea subiectului tratat -, care se întind cronologic, de la începuturile hegemonice ale imperiului țarist și până la prăbușirea imperiului sovietic, cu momentele lor specifice, de ,,război și pace”, de extaz și agonie ideologică. Nu este omisă nici actuală epocă, a delirului ideologic al ultimului ,,țar” rus în viață, ce și-a asigurat domnia veșnică și-un loc în zidul Kremlinului, sprijinit fără crâcnire de același popor ,,obișnuit să trăiască cu minciuna de odinioară, fără să-și dorească câtuși de puțin să trăiască altfel – așa le e comod, fără griji și fără vreo responsabilitate -, […] la ordin să poată să meargă să lupte contra oricui, și să moară, [așa] cum au murit pentru Patrie, pentru Stalin,…”.

Și apropo de război, autorul – d-l prof. Dr. Oleg Panfilov -, specifică în cartea sa un aspect reprezentativ pentru apetitul belicos al bolșevicilor: ,,Războiul a devenit distracția principală a comuniștilor, care visau ,,să provoace un incendiu mondial” și să instaureze socialismul în toată lumea. Lui Stalin nu-i era suficientă a șasea parte a uscatului de pe Terra, el voia să fie tatăl tuturor pământenilor. Pentru Rusia ,,viitorul luminos” îl reprezintă războiul, iar bunăstarea poporului constă în dragostea nelimitată pentru conducător.”  Iar misiunea propagandei era de a ,,orna” cu epitete frumoase loviturile de stat pro-sovietice.

,,În linii mari, fiecare dintre aceste imperii – cel țarist și cel sovietic, la fel ca și actuala formațiune ,,democratică” -, se continuă reciproc. Imperiul a fost înființat inițial din contul teritoriilor străine și al populației cotropite. Chiar și procesul era ca atare asemănător – erau introduse trupe sub diverse justificări, despre faptul că era ,,rusesc” de când lumea, apoi începea asimilarea sau deportarea populației, locuitorii rămași își pierdeau cu timpul identitatea etnică și limba, transformându-se într-un fel de accesoriu al imperiului, desemnat cu adjectivul ,,rus””, ne atrage atenția autorul chiar de la început, din prefața cărții.

Dar, pentru a lămuri ,,situația”, mai întâi trebuie înțeles că, indiferent cine ,,domnea” la Moscova, viitoarea țară cu denumirea din greceasca bizantină de ,,Rusia” – ,,țara Rus”[vii] , scopul era același: ,,adunarea pământurilor rusești”, iar cuvântul ,,rusesc/rusești” nu indică un etnonim, ci doar faptul că-i aparține ocupantului. În mod paradoxal, abia acum savanții ruși recunosc cuvântul ca fiind un etnonim, ….

,,Această carte, așadar, tratează modul în care a fost deformată istoria enormului teritoriu numit ,,Statul Rus”, despre compunerea istoriei oficiale care de-a lungul multor secole îi minte pe locuitorii Rusiei. Propaganda bolșevică nu-și propunea sarcina de a glorifica direct faptele eroice de luptă, ci de a scorni povești despre ,,viitorul luminos”, despre internaționalism și ,,îndeplinirea datoriei internaționale”, precum și despre conducătorii săi, care, deși, unii aveau numai studii elementare, erau cei mai deștepți, și chiar geniali, indicându-le lingviștilor și geneticienilor cum să-și efectueze cercetările”.

,,Istoria Uniunii Sovietice a devenit de mult timp o parte inalienabilă a ideologiei: politicienii din partidul de guvernământ stabileau ce îi e avantajos populației și să știe ce nu-i era avantajos. Manualele de istorie sovietice reglementau strict ,,cantitatea și calitatea cunoștiințelor livrate poporului”. Iată că, și acum, în Rusia știința istoriei suportă coliziuni stranii și uneori teribile: în timp ce istoricii oficiali execută comanda ,,partidului și guvernului”, cercetând, de exemplu, arborele genealogic a lui Vladimir Putin, conturând o genealogie ce nu a existat, în paralel foarte mulți istorici ,,amatori” elaborează studii despre foste teritorii, precum ,,Georgia – Rusia montană”, sau despre modul în care rușii au cucerit imperiul chinez în mileniul I din-naintea erei noastre, etc.”

,,Cei care s-au născut în Uniunea Sovietică și au învățat în școala sovietică țin minte că în manualele de istorie despre, aproape, toate teritoriile URSS era scris că ele ,,au aderat benevol la Rusia”. Același lucru era scris și despre popoarele din Rusia contemporană, precum și despre inexplicabila atitudine fraternă a populației din fostele republici sovietice.”

Iată o temă de dezbatere, mai interesantă decât, deja, (e)ternul ,,Pact Hitler – Stalin”: ce ,,chimie” s-a produs în timp ,,de-au fraternizat” românii din Basarabia și Bucovina de Nord, ,,aderând benevol”, la ,,spiritul rusesc”, de la 1812 încoace, fără nicio-mpotrivire reală?

,,Istoria sovietică afirma că ,,toate popoarele visau să trăiască în fericitul Imperiu Rus”.

Încercând să deslușim acest sublim deziderat existențial, pentru orice individ, grup, nație sau popoare – ,,unite prin diversitate” -, constatăm că ,,istoria adevărată [în URSS] era tăinuită cu multă meticulozitate. Era practic imposibil să ai acces la arhivele sovietice – și mai înainte, cu atât mai mult acum -, când erau păzite ca niște depozite militare și nu se putea pătrunde în ele fără permisiunea KGB-ului.” În paralel, în decursul câtorva secole în Rusia s-a constituit o atitudine uimitoare față de noțiunea de ,,ocupație”. Este fără dubiu faptul că, cotropirea sau acapararea unui teritoriu străin este o agresiune – este o crimă -, dar pentru partea ruso-sovieto-rusească era important să fie înlocuite cât mai repede posibil cuvintele ,,furt” sau ,,ocupație” cu alte definiții sau năstrușnicii semantice, ca de exemplu, cea de … ,,alipire benevolă”! Adică, ,,ați fost ocupați, prădați, dar e ca și cum nu ați avut nimic împotrivă”. Interpretarea arbitrară a evenimentelor este o altă proprietate a ,,spiritului rusesc”.

În Rusia/URSS, de exemplu, când se vorbea, uneori și oficial, despre țările din sud-estul marelui imperiu, despre țările baltice, Basarabia și Bucovina de Nord, sau mai nou despre Crimeea, ,,se invocă acea parte a istoriei care e (mai) convenabilă.”

O altă mare problemă stringentă, abordată de Oleg Panfilov, este cea a semnificației lingvistice a expresiei ,,a fi rus”, explicitată la comandă, evident, atât de antropologi cât și de ideologii sistemului sovietic de propagandă (a se întelege: comisari, politruci, etc – n.a.).

Geopoliticianul mistic Aleksandr Dughin și ,,năbădăiosul” Dimitri Rogozin, sunt printre cele mai reprezentative personaje care în decursul anilor, de după căderea URSS, îi instigă pe ruși, cât și pe ne-ruși, perorând despre măreția Rusiei și despre necesitatea de a restabili dacă nu ,,Imperiul Sovietic”, cel puțin ceva de genul ,,Imperiului Rus”, sau măcar al unei entități teritoriale care le-au permis să se consolideze în eternul lor bocet slav după ,,spiritul rus”, ,,visul rus”, ,,lumea rusă”, ,,misionarismul rus”, ș.a.m.d.. Acești corifei ai misionarismului de tip nou, au vorbit și vorbesc atât de mult, și atât de des, despre aceste aspecte, încât începi să faci ochii roată în căutarea măcar a unui singur ins care să nu fie rus, … oriunde te-ai afla!

În ralitate însă, exista o gradație strictă, care îi împărțea pe oameni în națiuni ,,titulare” și ,,ne-titulare”. O altă invenție politică deosebită, apărută în perioada sovietică, e cuvântul ,,națmen” – abrevierea cuvintelor ,,naționalnoe menșinstvo” – minoritate națională.

În URSS naționalismul cotidian prospera în pofida politicii sovietice ,,internaționaliste” și a numărului enorm de lozinci/bannere despre ,,familia strâns unită a popoarelor”. Adică, în Uniunea Sovietică, acolo unde trăiau peste 100 de popoare și etnii, acolo unde ,,minoritățile naționale erau în minoritate”, iar poporul fundamental, era, binențeles, cel rus.” […]

,,Epoca sovietică era tare ciudată. În Uniunea Sovietică ,,incitarea la dezbinarea interetnică” era interzisă în mod oficial. Țara era condusă de reprezentanții diferitelor naționalități, care ordonau să fie deportați reprezentanții altor naționalități, dar fără să evite să-i reprime și pe reprezentanții propriei naționalități. Asta nu avea nimic de a face cu legea și moralitatea, în schimb avea de a face, cu vârf și îndesat, cu înfricoșarea populației. Conform codului de legi al imperiului țarist populația țării se împărțea în ,,supuși naturali” (adică ruși) și ,,inorodeți” (persoane de altă origine), fiind stabilite opt categorii de persoane de altă origine.”[…]

,,În imperiul rus exista o formă specifică de atitudine față de popoarele cotropite, dar, acum este denumită, de regulă, prin termenul de ,,fascism”.”

Oleg Panfilov ne oferă și un ,,regal” cultural narând cu o oarecare undă de umor, despre … ,,izvoarele fascismului rusesc”, aducându-ne la cunoștiință niște fapte incredibile. Astfel, Duma de Stat a Federației Ruse a adoptat un proiect de lege care interzice ,,propagarea sau etalarea în public a simbolurilor organizațiilor care au colaborat cu fasciștii precum și ale celor care nu recunosc rezultatele tribunalului de la Nürnberg”.

Se pare că este primul caz din istoria modernă a Rusiei, când puterea decide să se autopedepsească pentru afișarea propriului ,,fost simbol de stat”. Dacă e să considerăm zvastica ,,simbol fascist”, atunci e cazul să aducem aminte tuturor, că din anul 1918 ea era plasată pe galoanele ofițerilor și ostașilor din Armata Roșie, de pe frontul de sud-est, ba chiar apăruse și pe ruble – banii de hârtie tipăriți. Apoi, până și pe documente ale Sovietului Deputaților din Moscova era aplicată o ștampilă oficială cu svastica. Explicația unor oficiali de ,,vârf” era că utilizarea svasticii poate fi considerată ca o modalitate de susținere a unor ,,organizații contrarevoluționare germane”. Mai încolo a apărut și un ,,Partid Fascist Rus” – redenumit ,,Uniunea Fascistă Rusă”, din 1937 -, înființat de emigranții ruși din Manciuria, care aveau și un steag cu vulturul bicefal rus cu svastica sub el. Exista din 1934 și ,,Abecedarul Fascistului” – autor K. Rodzaevski, unul din liderii partidului fascist -, iar în Rusia lui Putin se va tipări o culegerea de cărți și articole ale autorului rus fascist, denumită ,,Testamentul unui fascist rus”.

Dar, ca să nu existe dubii, în privința apartenenței ideologice, și-au ,,tras” și un imn, cum altfel decît, pe melodia faimosului ,,Horst Wessel Lied”[viii], cu textul semnificativ de identic: ,,Camarazi ne așteaptă patria natală. / Toți sub drapel, căci patria ne cheamă … / Liderul nostru urăște frica și trădarea, / La eroism pe noi, fasciștii, ne îndeamnă, /…”. Ultimele versuri nu lasă nici o urmă de îndoială în privința obiectivelor partidului fascist rusesc: ,, … / Și svastika va lumina peste Kremlin, / Coloanele negre prin Moscova vor trece.”…

Pentru cei curioși, pe youtube se poate audia în original imnul german, probabil și varianta rusească – pentru comparație -, iar similitudinea va fi, probabi, șocantă. (n.a.)

,,U. F. R. a fost desființată în 1943, de către către ocupanții japonezi din Manciuria, iar liderul ei a plecat în URSS, unde a fost arestat, judecat, condamnat și executat, discret și urgent.”

Fascismul rus, însă, a început să renască, poate, nu chiar, surprinzător, la sfârșitul anilor ’80.

Așa a apărut, prin 1980, o organizație care propaga naționalismul rus, antisemitismul și restaurarea monarhiei, denumită ,,Pameat” (Memoria), dar ceea ce este greu de imaginat, este faptul că ar fi apărut fără să fie controlată de KGB. Unii generali kgb-iști au confirmat discreția legăturii, dar și faptul că au mai apărut și alte organizații similare în Rusia. Spre deosebire de vechii fasciști ruși, naționaliștii actuali evitau cuvântul ,,fascism”, realizând că societatea sovietică nu era pregătită să-l accepte. Ulterior, va apărea organizația ,,Unitatea Națională Rusă”, cu același discret și dezinteresat ajutor al KGB-ului, luând decizia de a-și alege în calitate de simbol … o svastică, mai ,,șmecheră” – kolovrat-ul[ix] -, o variantă mai rusească, așa … pentru ,,deruta inamicilor”.

În cei peste 30 de ani de la prăbușirea URSS-ului și a comunismului bolșevic, experții nu se dumiresc și se pierd în presupuneri cum de reușesc naționaliștii rușii să activeze liberi și nestingheriți într-o țară care se consideră – în mod oficial -, ,,învingătoarea fascismului”.

Stupiditatea situației mai constă și în faptul că la Kremlin se marchează cu plăcere ziua de 9 mai – ,,ziua victoriei asupra nazismului”, sau victoria finală a ,,Marelui Război pentru Apărarea Patriei” -, în timp ce își susține ,,voalat” grupările fasciste și ideologia lor.

Despre ,,al II-lea război mondial și secretele arhivelor rusești”, Oleg Panfilov, își începe narațiunea prin a-și cere scuze pentru acest titlu patetic, dar ne lămurește imediat cu argumentul (de bun simț – n.a.), că ,,nu este destinat cercetătorilor, ci oamenilor de rând, care se află acum în căutarea adevărului despre cel de-al doilea război mondial.”

Chiar un istoric rus mai curajos – ne spune autorul -, a declarat, așa din întâmplare, despre factul că ,,noi nu vom cunoaște adevărul despre război atâta timp cât vom judeca despre el pe baza memoriilor nu a documentelor.”

În decursul întregii epoci sovietice, propaganda se străduia să ascundă documentele ,,neplăcute” și să treacă sub tăcere tot ceea ce ar fi generat multe întrebări.

,,În timpul celui de al doilea război mondial, propaganda militară a fost deja bine pusă pe bandă rulantă. Principalul în propagandă era să convingă populația sovietică de faptul că suferințele și subnutriția ei sunt în folosul țării sovietice și personal al tovarășului Stalin. Despre faptul că din batalioanele ,,disciplinare” (de sacrificiu – n.a.) cădeau în luptă 99% dintre soldați – niciun cuvânt. Despre lagărele de concentrare pe care administrația sovietică le înființa în locul celor germane – niciun cuvânt. Nimeni nu se întreba de ce pierderile Germaniei erau de patru ori mai mici decât ale Armatei Roșii, sau, … unde au dispărut după 1945 câteva milioane de invalizi de război”, etc..”

Oleg Panfilov pentru a afla cât mai mult despre aceste ,,grozăvii”, dacă termenul este potrivit, s-a documentat stând de vorbă și cu mulți veterani de război, ce au trăit în direct, pe viu, viața de front, determinându-l să caute cu osârdie ,,adevărul despre război” și răspunsul la multe întrebări. A încercat să afle, de ce în filme și la televiziune ,,nemții apăreau ca niște idioți, sau clovni, iar oamenii sovietici săvârșeau clipă de clipă acte de eroism, etc.”, sau … despre faptul că ,,puțini oameni erau curioși să afle de unde avea bunicul atîtea ceasuri de aur, pe care le vindea periodic la talcioc, sau de unde a luat bunica atât de multe covoare scumpe – cu cerbi, porumbițe, îngeri și lacuri alpine -, pe care, și ea, le vindea periodic la talcioc.”

,,Toată țara se mândrea cu victoria împotriva nazismului, cu medaliile și ordinele prinse pe pieptul veteranilor, onorându-i și stimându-i pe aceștia odată pe an – pe 9 mai, ziua victoriei -, … după care, binențeles, uitam toți de ei. […] Dar, informația începuse să circule, iar poporul ajunsese să se întrebe, ca-ntr-unu banc celebru, de circulație publică, prin anii 60-70: ,,De ce învingătorii trăiesc mai rău decât învinșii?””

,,Propaganda zămislea valorile din minciună. La fel ca și acum, când această tradiție este perpetuată cu ,,vitejie” în Rusia. Iată de ce rușii, fără să stea deloc pe gânduri, îi numesc ,,fasciști” … pe toți cei iubitori de libertate, care își apără glia. […] Propaganda cultiva patrioții care nu aveau (ne)voie să gândească cu capetele lor, în locul lor gândea CC al PCUS. Minciuna sovietică se răspândea în multe direcții. Au fost născocite o sumedenie de ,,fapte eroice”, iar menirea lor a fost de a menține spiritul combativ al oamenilor sovietici. Uniunii Sovietice îi plăcea foarte mult să lupte! Minciuna militară consta din numeroase ,,fapte eroice” inventate atât de militari, cât și de jurnaliști, scriitori, poeți, pictori, cineaști. Pentru ca oamenii să nu pună la îndoială minciuna, cinematografia sovietică lansa în fiecare an zeci de filme documentare și de ficțiune pe tema războiului. Tradiția este păstrată și de actuala televiziune rusă, … dușmani găsindu-se, oriunde și oricum.” […]

Căci, să nu uităm: ,,Ura este o [veche] armă rusească. Sunt multe metode prin care oamenii nu trebuie să uite … pe cine trebuie să urască.”

,,Doar străinii nu pot nicidecum să priceapă – de unde au oamenii sovietici pasiunea pentru minciună, pentru elogierea propriei incompetențe, intoleranța față de opinia altora și lipsa de dorință de a discuta în contradictoriu. În cei șaptezeci și ceva de ani de putere sovietică și cei peste douzeci de ani de de putere postsovietică, a fost creată o națiune ipocrită, la care s-au format câteva trăsături de caracter dezgustătoare: ,,mitocănia, înfumurarea și aroganța, aversiunea pentru tot ce e de neînțeles, intoleranța față de limbile străine și culturile străine, lăudăroșenia cu victorii și performanțe inexistente, dorința de a soluționa conflictele doar cu forța, negarea compromisurilor, aspirația de a pune mâna pe ceva străin al ei ,,din moși-strămoși”. Binențeles, această națiune are și propria limbă – înjurătura și argoul -, iar teritoriul său este ,,lumea rusă”, deși nu e vorba de ruși”.”

,,Puterea sovietică plăsmuia cu obstinație o nomenclatură culturală, constituindu-se chiar o ierarhie a nomenclaturii, iar apoi, la fel ca toți bolșevicii, oamenii de cultură avea grade, aproape identice cu ale militarilor: ,,artiști ai poporului”, ,,artiști emeriți”, etc. astfel că toate persoanele selectate pentru aceste titluri nu erau aleși de popor, ci de funcționarii de partid și de stat care trimiteau candidaturile la organele superioare de partid. Intelectualitatea nomenclaturistă rusă inventase și ,,titlurile onorifice” alcătuite din 37 de categorii, dar, în fapt majoritatea purtătorilor de titluri onorifice erau cetățeni recunoscători față de putere, gata oricând să îndreptățească și să susțină orice agresiune a Kremlinului și orice ocupație a unei țări străine. Foarte puțini intelectuali și-au păstrat calitățile care le-au fost întotdeauna proprii oamenilor care gândesc.”

Dar, cea mai mai nostimă narațiune din cartea lui Oleg Panfilov este cea intitulată ,,Istoria nerusească a ,,lumii ruse”, despre ,,pățania” unui senator al Consiliului Federației al F.R., care, cu prilejul unei sărbători creștine, importante pentru opinia publică și imaginea noii nomenclaturi, a declarat, destul de neinspirat, că: ,,Stările de spirit antirusești sunt puternice, de exemplu, unii încearcă să ne demonstreze că Ecaterina a II-a a fost nemțoaică.”

Pentru orice cititor curios, pe Wikipedia – enciclopedie liberă, online, la care poate participa oricine -, este trecut, clar, concis, negru pe alb, fără nicio undă de antirusism, că:

• … ,,Ecaterina a II-a – Ecaterina cea Mare[x] -, născută la Sttetin, cu numele de Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst , a fost împărăteasă a Rusiei din 1762, după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei (noiembrie 1796). Părinții ,,rusoaicei” Ecaterina a II-a, erau: …,,tatăl, Cristian August, Prinț de Anhalt-Zerbst, aparținea familiei de Anhalt care guverna în Germania, deținea rangul de general prusac și era Guvernator al Stettin-ului (astăzi Szczecin, Polonia). Mama, Johanna Elisabeth de Holstein-Gottorp, era fiica lui Christian August de Holstein-Gottorp, așadar, tot dintr-o altă nobilă familie germană.”

,,Este de înțeles, necunoașterea istoriei Rusiei, de către unul din senatorii ruși contemporani, căci ,,pohta” lui Vladimir Putin este de a rescrie istoria lăsând [doar – n.a.] toate evenimentele și numele plăcute. E puțin probabil să reușescă, deoarece, istoria există dincolo de dorințele dictatorilor. Și apoi, istoria monarhismului în Rusia este lucrul cel mai neplăcut pentru ideologii ,,lumii ruse”.” Un amănunt, mai picant, și greu de digerat, … până la dinastia Romanovilor, mai toți țarii Rusiei se distingeau, înainte de toate, prin diversitatea etnică.!

,,E greu de priceput cum ar fi evoluat Rusia dacă în istoria ei n-ar fi existat bolșevicii” – conchide Oleg Panfilov, autorul ,,Istoriilor antisovietice”.

La români, ca și la alte popoare vecine, ocupate de ,,eliberatori”, pentru câteva zeci de ani, și acum persistă întrebarea: ,,Cum ar fi fost, dacă … ”!?

P.S. (n.a.) – Așa cum am menționat de la începutul acestei semi- recenzii, am redat o suită de pasaje selectate din cele circa 80 de narațiuni – cuprinse în volumul de ,,Istorii antisovietice”, a lui Oleg Panfilov -, în speranța că vor suscita interesul, nu numai al istoricilor, ci și al tuturor celor interesați să afle câte ceva despre o ,,altfel de istorie”, văzută din interiorul ,,imperiului răului”, care a marcat destinele câtorva generații de oameni, zeci de ani.

Departe de mine gândul că am epuizat tema, dar, această carte, mai întâi trebuie citită și de abia apoi, subiectul ei principal – Istorii Antisovietice -, ar putea genera dezbateri publice.

Este, întradevăr, o carte binevenită și o lectură necesară, căci ne poate fi utilă tuturor – pentru a înțelege adevărurile istorice, indiferent cât de incomode sau dureroase ar fi -, ajutându-ne să găsim o punte de legătură spre o reconciliere firească și necesară, cu un trecut tragic, pentru a suporta mai ușor prezentul nesigur și a privi cu încredere spre un viitor incert.

Mihai COPEȚCHI – KOPECKY – romaniabreakingnews.ro

1 noiembrie 2021

NOTE:

[i]  Publicată la Chișinău, de Editura CARTIER (2020), tradusă în românește de Vsevolod Ciornei.

[ii] Traducătorul de limbă rusă, Vsevolod Ciornei, este un scriitor român, născut în satul Lipnic, raionul Ocnița, la nordul Republicii Moldova (fosta Basarabia), la granița cu Ucraina. Absolvent de jurnalistică la Chișinău, în 1981, a fost redactor la mai multe reviste din fosta Moldovă sovietică și socialistă – ulterior independentă și democratică -, și colaborator la diverse posturi de radio și TV.  A debutat cu articole critice, a publicat câteva cărți și a semnat traducerea unor cărți și volume de nuvele ale unor scriitori consacrați, pe ambele maluri ale Prutului.

[iii] Definiția va fi preluată și folosită de scriitorul austriac Robert Musil, la adresa muribundului imperiu austro-ungar – ,,Kakania” -, dar își va găsi consacrarea și va atinge apogeul, tot în Rusia, atât în perioada stalinistă (1925-1953), cât și după destrămărea URSS-ului și prăbușirea comunismului.

[iv] ,,Rusia sau legea puterii – anchetă la o parodie democratică”, Editura Minerva – Politice, 2008.

[v] ,,Sovietologie” – este un termen care se referă la istoriografia Uniunii Sovietice, și în general, la toate analizele și studiile despre acest regim. Într-adevăr, contextul Războiului Rece a cântărit foarte mult pe studiile occidentale despre URSS și în special pe sovietologia anglo-saxonă. Sovietologia, a fost străbătută de mai multe curente și ,,școli” – franceză, anglo-saxonă, germană, etc. -, în funcție de țară, cel puțin până în 1989. Un curent derivat din sovietologie, pe la sfârșitul anilor ’40, este ,,kremlinologia”, denumire ironică dată de către oponenții sovietologiei din cauza principalului său domeniu de investigație, Kremlinul – reședința tuturor țarilor ruși, de-a pururi. Dificultatea de a accesa arhivele sovietice a îngreunat și mai mult munca cercetătorilor, de oriunde ar fi. Potrivit istoricului francez Nicolas Werth, deschiderea (parțială) a arhivelor sovietice a desființat sovietologia: „[…] astăzi, istoria URSS a încetat definitiv să fie apanajul sovietologilor, pentru a deveni un domeniu de studiu – ca celelalte – ale istoricilor contemporani”.

[vi] Acronimul pentru ,,Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică”, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie româno – sovietice, având și o secțiune numită ,,Cartea Rusă”. A funcționat în perioada 1944-1964.

[vii] Numele ,,Rusia” este derivat din Rus‘, numele unui stat medieval, de negustori și războinici suezi – tradus în românește ca Rutenia -, populat în mare parte de către slavii răsăriteni.

[viii] Horst Wessel Lied – sau ,,Die Fahne hoch!” (Sus drapelul!) -, a fost imnul oficial al NSDAP – partidul nazist  german, între 1930-1945. Ca urmare a sentințelor pronunțate în procesele de la Nürnberg, interpretarea publică a acestui imn – atât melodia cât și textul – au fost interzise în Germania, în baza art. 86 a din Codul Penal (Strafgesetzbuch) și în Austria, în baza art. 3 din legea Verbotsgesetz (1947), privind denazificarea Austriei, întrucât textul, cât și melodia (chiar folosind alt text), sunt considerate ca simboluri ale unei organizații anticonstituționale. Autorul versurilor a fost un comandant SA (Sturmabteilung – Batalioanele de asalt – ,,Cămășile brune”), care și-a pierdut viața din cauza rănilor suferite în urma unei ,,răfuieli” ideologice cu un membru al Partidului Comunist German. Versurile au fost plagiate – și „adaptate” pentru SA -, având la bază poemul unui poet comunist, care și-a compus versiunea originală pentru organizația paramilitară a Partidului Comunist German. În cotidianul partidului nazist NSDAP, Völkischer Beobachter, s-a menționat că poemul – pus pe melodia cântecului popular „Der Abenteurer” (Aventurierul) -, este imn oficial, iar în timpul celui de al Treilea Reich era interpretat obligatoriu înaintea tuturor concertelor de muzică clasică.

[ix] Kolovrat – „roată-spițe“ -, este simbolul Dumnezeului suprem în credința slavă nativă, (prin Rod și manifestările sale – Svarog, Perun, Svetovit și toți ceilalți zei).  Kolo înseamnă „roată”, iar vrat – „spițe”, care se învârt. Este un simbol al puterii spirituale și, prin urmare, seculare. Simbolul kolovrat reprezintă ciclul nesfârșit al nașterii și morții, timpul, soarele și focul, puterea și demnitatea. Fiecare rotire este un ciclu de viață în lumea noastră. Simbolul este o simplă modificare a zvasticii și a apărut mai puțin de-a lungul istoriei decât este atribuit în prezent, câștigând importanță doar în ultimele decenii ale secolului al XX-lea datorită ,,unor încercări de reconstrucție a păgânismului slav, ca un simbol imaginar al mișcării”. În prezent, este utilizat pe scară largă și de grupările extremiste – și campaniile lor de marketing -, care au propria lor interpretare a trecutului. Întregul fenomen dovedește ignoranța acestor grupări față de cercetarea oficială în căutarea adevăratelor origini, în timp ce se vine cu ,,alternative la cultura de masă, extremism sporit și sincretismul ideilor religioase în societatea postmodernă”. Acest simbol, semi-plagiat, este argumentat ca fiind ,,o versiune slavă a svasticii”.

[x] Juna ,,Sophie cea nurlie” a fost adusă la curtea imperială rusă, în 1744, unde se dedică ,,trup și suflet” limbii și culturii ruse, convertindu-se și la ortodoxie, sub numele de Ecaterina Alexeevna.