Video / Maia Sandu, mesaj emoționant adresat românilor: „soarta Republicii Moldova este strâns legată de soarta României (…) Orice biruință a României este și biruința noastră” 
CSAT: Atacuril cibernetice, destinate să afecteze credibilitatea procesului electoral (…) Un candidat a beneficiat de un tratament favorabil pe TikTok 
Video: Preambul la Ziua Bucovinei. Omagierea lui Iancu Flondor și a lui Ion Pelivan. O veritabila lecție de istorie… 
Sub semnul „audiatur et altera pars”. Lansarea volumului „Universul Rusia. Tradiție și revelație” de Corneliu Vlad: O oportunitate de reflecție asupra relațiilor internaționale 
Termen Limită pentru Depunerea Dosarelor în Programul Național de Susținere a Natalității 
Marii Făuritori ai Unirii Basarabiei și Bucovinei cu Regatul Român vor fi comemorați la Muzeul Național al Țăranului Român 
București și Cernăuți, gazde pentru lansarea volumului al II-lea al lucrării documentare „Călătorii identitare. Românii megieși” al autorului Mihai Nicolae 
VIDEO: „NAȚIONAL și GLOBAL în societatea contemporană” – dezbatere la Muzeul Naţional al Țăranului Român 
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) lansează astăzi, 21 februarie, Sesiunea de finanțare nerambursabilă pentru anul 2024. 
Se lansează prima ediție în limba română a volumului „BASARABIA raport politico-economic”, important document istoric al Comisiei Hoover pentru România, în 1919 
Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului și sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.
Suntem la o distanță de 204 ani de la semnarea de către ruși și turci, în Hanul armeanului Manuc bey din București (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuție directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia țaristă și Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei.
Declarația de independență din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” și la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Țara Moldovei și actuala Republică Moldova, dar și, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică și Republica Moldova.
Să urmărim textul a trei alineate din actul de naștere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812 ca fiind în contradicție cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populației din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ocupate prin forță la 28 iunie 1940, precum și a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcând chiar prerogativele sale constituționale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldovenești unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniței între R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absența oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii și apartenența noii republici la U.R.S.S.”.
Vom reține că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declarația de independență sunt: „moldoveni” și „limba română”, parcă accentuând dilema identitară și vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă. Așadar, să vedem cine este succesorul de drept al Țării Moldovei, pentru a anticipa orice speculație la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială și cea moldovenistă proimperială.
Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat post-sovietic constituit la 27 august 1991, și Țara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Poate cineva demonstra contrariul? Evident că nu.
Faptul că exprimăm acest punct de vedere nu înseamnă că am fi adepții revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alții. Noi acceptăm realitățile politice și ne asumăm întreaga istorie națională așa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România și Republica Moldova, să prospere și să se consolideze spre binele cetățenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acțiune privind destinul nostru viitor. Precum se știe, etnia română a fost, pe întreg parcursul Evului Mediu și până în secolul XIX, o națiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obișnuit în cazul tuturor națiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naționale a fost Țara Moldovei.
Sintagma „trecutul milenar al poporului nostru și statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale” din Declarația de independență a Republicii Moldova, într-o interpretare corectă și obiectivă, se referă la poporul român și la Statul național Român, adică la România, singura succesoare de drept a Principatului Moldovei, și, prin aceasta, Republica Moldova se revendică drept stat național românesc, cu atât mai mult cu cât Declarația face trimitere directă la ansamblul teritoriilor României anexate de URSS: „Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, ocupate prin forță la 28 iunie 1940”.
Dreptul internațional public numește desființarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranității unui stat pe o parte importantă a teritoriului său, prin ocupație străină și subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupația austriacă din 1775 a părții de nord a Țării Moldovei și ocupația țaristă din 1812 a jumătății de răsărit a Țării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupație și subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupație și subjugare), invocate, în principiu, corect în Declarația de independență a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parțiale. Din respect față de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Țara Moldovei, care, în 1859, s-a unit (prin fuziune, nu prin absorbție, am spune astăzi în termeni juridici curenți) cu Țara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite.
La rândul lor, Principatele Unite s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Județele basarabene Bolgrad, Cahul și Ismail au făcut parte, până în 1878 (Pacea de la Berlin), din Țara Moldovei, Principatele Unite și, respectiv, România. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Țara Moldovei, Principatele Unite și România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat.
Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică și succesiune statală nu apare și nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS și numită de Grigore Vieru drept ”copil din flori pe harta lumii”.
În paralel, în planul succesiunii bisericești însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei și Bucovinei, cu existență neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul dintre precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chișinăului și „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) este un fel de analog al puterii de ocupație rusească, care, prin titulatură și aspirații expansioniste afișate, ridică pretenții asupra spațiului și moștenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reședința mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iași.
Așadar, în accepția dreptului internațional clasic și modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Țării Moldovei cu capitala la Suceava și Iași, iar în accepția dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reședința la Suceava și Iași.
Impostura structurii locale a Patriarhiei Moscovei ține de evidențe și nu se sprijină pe dreptul canonic ortodox, invocând în favoarea sa doar „dreptul forței”, adică dreptul ocupantului de la 1812 și 1940, așa cum este el menționat și în Declarația de independență a Republicii Moldova. Chestiunea continuității sau succesiunii juridice și de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate și speculații și manipulare, alimentând tendințe și reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chișinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.
Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federația Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formațiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federației Ruse cu privire la compatrioții de peste hotare, nr. 99-F3, din 24 mai 1999, cu completările și modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federația Rusă este succesoare și continuatoare de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) și a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituția cetățeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuității) statalității ruse”.
Extrapolând situația, am putea să ne imaginăm că un text similar de lege, adoptat la București, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesoare și continuatoare de drept a Țării Moldovei și a Țării Românești, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), a Republicii Populare Române și a Republicii Socialiste România. Instituția cetățeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuității) statalității române”. Aici este însă vorba doar despre imaginație și deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.
Rămânând pe linia extrapolărilor și ținând cont de realitățile istorice, nimeni nu-și poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chișinău: „Republica Moldova este succesoare și continuatoare de drept a Țării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) și a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM)”.
Firul continuității statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat național (românesc) al Țării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parțial, când suveranitatea Țării Moldovei a fost suspendată prin rășluirea, ocuparea și subjugarea părții de la răsărit de Prut a țării de către Imperiul Țarist, cu mârșava complicitate a Imperiului Otoman. Unde mai pui că, prin Constituția sa, România „este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula și, prin Constituția din 1994, declară că „este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” și omițând termenul „național”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea națiunii. Marea problemă a Republicii Moldova este dacă va reuși sau nu să devină stat național. Și dacă va deveni vreodată, trebuie să ne întrebăm de pe acum: ce fel de stat național anume va fi?
Sub ochii noștri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuității juridice și moștenirii istorice a Țării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la București în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta țin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupație și subjugare subtilă pe care ne-am obișnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare.
Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferență dintre vechiul și actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi rușii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca și în 1939.
