Poetul Vasile Tărâțeanu, din Nordul Bucovinei, „poetul bolnav de România” …a trecut în veșnicie 
Foto-Video: Cultură, Muzică și Poezie de Ziua Imnului în Parcul Parcul Dendrologic „Alpinarium” din București 
„Aripi colorate” – un nou proiect destinat dezvoltării abilităților artistice a copiilor pentru pictură și desen, a demarat in județul Ilfov cu sprijinul Kaufland România 
28 iunie 1940 …2022. Comemorare, amintiri, dureri… Expoziție și lansare de carte „Dincolo de lacrimi” autor Monica Epure 
Corul Regal aniversează 10 ani: concert la Ateneu 
„Amintiri despre PAPALAMBRU” – Dublu eveniment de omagiere la Constanța și București, a preotului Haralambie Balamace, martir al neamului românesc de la Sud de Dunăre 
La 133 de ani de la trecerea în eternitate a marelui Mihai Eminescu, se lansează la București „Aspecte geopolitice din publicistica eminesciană” 
145 DE ANI DE INDEPENDENȚĂ onorați la Mausoleul Eroilor Români de la Plevna 
Eroul limbii române, profesorul Ion Iovcev din Transnistria își lansează la București volumul de memorii „OSTATIC ÎN PROPRIA ȚARĂ, Cartea vieții mele ” 
Corespondență / Fruntașii Unioniști Basarabeni, eroi și martiri ai neamului românesc, onorați la Catedrala Română Ortodoxă Sfânta Maria din Cleveland-Ohio, SUA Virginia Zeani, soprana care l-a descoperit pe Pavarotti: „Am plecat spre Napoli cu un pașaport de la Regele Mihai“
24 octombrie 2012, 17:53 | Autor: Ana-Maria Onisei
Soprana Virginia Zeani în casa sa din Florida, cu câteva zile înainte de a împlini 87 de ani
Virginia Zeani, care a împlinit duminică 87 de ani, povestește cum a părăsit România în 1947 și cum a devenit prim-solistă a Operei din Roma. Soprana este cea care l-a descoperit pe Luciano Pavarotti, „un tânăr înalt și firav”.
Când am sunat-o pe Virginia Zeani, una dintre cele mai cunoscute soprane ale secolului XX, pentru acest interviu, în America era ora 10 dimineața. Abia se trezise și-și bea cafeaua în casa din Florida. De când e văduvă, iar fiul său s-a căsătorit și s-a stabilit în Italia, trăiește singură pe coasta însorită a Atlanticului, alături de câinele de companie, un bichon frise de culoare albă. A fost colegă de generație cu Maria Callas și are un destin de film. În 2009, Sever Voinescu i-a dedicat o carte: „Canta che ti passa”/„Cântă, că-ți trece!”. La 87 de ani, Virginia Zeani își ascunde cochet înțelepciunea anilor sub un ton adolescentin: „Trebuie să știm să ne manevrăm singuri destinul, fără a simți pedeapsa care ne așteaptă după moarte. Să știm să iubim și să avem milă. Viața nu e numai a noastră, ci și a persoanelor din jur care ne iubesc”, spune, și râde des -„la cât am plâns în viață”. De-a lungul celor peste 30 de ani de carieră a cântat mai bine de 70 de roluri și n-a anulat decât două reprezentații.
Citeam în cartea scrisă de Sever Voinescu că în fiecare dimineață vă beți cafeaua pe marginea piscinei.
Să știți că mai schimb ritualul. În viață trebuie să te reînnoiești. Frumos este și când apune soarele. Privesc cerul și am impresia că viața este eternă. Mă gândesc: „Trebuie că acum sunt în Purgatoriu și am să ajung și-n Rai, sper, cât mai târziu!”. (Râde)
Vi s-a povestit că la naștere urlați atât de tare încât moașa v-a dat să mâncați niște zahăr pe care presărase câțiva stropi de cafea. Credeți că de atunci vă place cafeaua?
Important este că am supraviețuit acestui gust incredibil! (Râde) A fost riscant pentru că eram născută doar de o oră, două… N-am aflat la ce oră m-am născut exact, în casă nu exista un ceas. Mi s-a povestit doar că era întuneric afară. Am crezut mereu în destin, cel pe care ni-l construim zi de zi, cu inteligență și cu voința de a trăi.
Era 21 octombrie 1925 când v-ați născut, la Solovăstru, în județul Mureș. Și, într-o zi, v-ați urcat pe un vapor spre Italia, unde aveați să deveniți una dintre marile soprane ale secolului XX. Ce vă mai amintiți despre momentul plecării?
Teroarea! (Râde) Eram însă, în același timp, animată și de speranță. Studiasem enorm. La vârsta de 20 de ani știam deja patru opere pe dinafară. Vezi, m-am pregătit toată viața să fiu cântăreață, dar n-am știut cum se va întâmpla. Și, dintr-o-dată, cu ajutorul mai multor persoane din România, am reușit să plec. Îmi amintesc că doctorul Draia, apropiat al lui Petru Groza, m-a ajutat atunci să obțin 500 de dolari de la bancă. N-am mai avut ocazia să-i mulțumesc pentru că nu l-am mai găsit nicăieri, și-au trecut 65 de ani… Am plecat spre Napoli din Portul Constanța, în februarie 1947, cu un pașaport de la Regele Mihai.
În „Aida“, de Verdi
Cu soțul său, Nicola Rossi-Lemeni
Soprana și Placido Domingo
În rolul Violettei din „La Traviata“
Alături de părinți, la Solovăstru
Vorbeați despre destin. Suferiți de o bronșită cronică: practic, una dintre marile voci ale lumii, la începutul carierei, tușea cu sânge.
De multe ori am reușit să cânt bolnavă… Am o școală vocală specială.
Dar ce v-a ajutat să depășiți boala? Vocea a fost mai puternică decât orice.
Puteam să fiu oricât de răgușită, dar când cântam ceva, vocea se schimba. Ca acum, când vorbim. Aaaaaa… (n.r. – vocea urcă și se subțiază în timp ce soprana ia o notă și se aude limpede, deși dialogul e purtat la telefon). Această depășire, această reușită este rezultatul unui prost obicei: să cânți aproape fără oprire! (Râde) În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, un soldat rus a venit la noi acasă, noaptea. Sute de femei fuseseră violate, rănite sau omorâte. Mama m-a ajutat să ies pe o fereastră și să fug. M-am ascuns într-un lan de porumb și am stat trei-patru ore cu pieptul lipit de pământul rece. Am făcut atunci niște complicații și am stat trei luni în pat fără să vorbesc.
Și, 30 de ani mai târziu, ați fost nevoită să vă puneți ochelari, după o noapte îngrozitoare, înainte de a vă înmormânta tatăl.
Părinții mei plecaseră spre România, cum obișnuiau, ca să-și revadă prietenii. Era o seară de august, în 1971, cântam „Aida”, în aer liber, la Roma, când am primit o telegramă de la Vârșeț, din Serbia: părinții se află în spital, răniți. Făcuseră un accident de mașină pe drum. Dimineață am luat un avion, am plecat la Belgrad și de-acolo am luat un taxi până la Vârșeț. Am reușit să-l văd pe tata. Era grav rănit, dar doctorii nu mi-au spus nimic în acea seară. Am reușit să vorbesc cu el. Și acum îmi vine să plâng, amintindu-mi cuvintele lui: „Scumpa tatii, tu ne-ai dăruit un paradis și noi îți oferim acest infern!”. A doua zi plănuiam să-l duc la spital în Italia. La 7 dimineața, când m-am dus la el, deja era în comă și, în câteva minute, a murit. A urmat o luptă cu regimul Ceaușescu, ca să obțin toate aprobările pentru a-l îngropa în țară. Iar peste zece zile aveam o nouă premieră în Italia, la care nu puteam să renunț. Am plâns atât de mult în noaptea de dinaintea înmormântării încât, a doua zi, nu mai puteam vedea.
Regimul Ceaușescu v-a făcut și altfel de probleme?
Timp de 16 ani n-am avut cum să-mi văd părinții. Abia în decembrie 1962 am întâlnit pe cineva la Londra care, în schimbul unor sume de bani, mi-a adus părinții în Italia.
Interpretarea rolului Violetta Valéry din „La Traviata” de Verdi e legendară. V-a fost greu să vă diferențiați de Maria Callas?
Am muncit și nu mi-a plăcut să am „divisme”. Nu că aș condamna pe alții care au făcut altfel… Maria Callas simțea nevoia să aibă scandaluri. Și-atunci, cred că fără să vrea, a dus o viață foarte tristă, a murit la 53 de ani… Fiecare soprană e diferită în Violetta Valéry. E ca o căsnicie cu Verdi, niciuna nu poate fi la fel. Eu l-am interpretat pe Verdi cu sensibilitatea mea, într-o cheie foarte romantică, întrucât sunt o mare romantică! Am interpretat rolul timp de 29 de ani și nu m-am plictisit niciodată. Am căzut atât de mult, la sfârșitul operei, când personajul moare, încât artrita pe care o am acum e de la cât de mult am murit în „La Traviata!”. (Râde)
I-ați avut parteneri și pe Domingo, și pe Pavarotti. Care dintre ei vă era mai drag ca om?
De Pavarotti mă leagă foarte multe! În 1956 cântam „La Traviata” cu Alfredo Krauss. Și în cor cine credeți că era? Tatăl lui Pavarotti. A venit la mine: „Am un băiat, are 20 de ani și o frumusețe de voce. Vreți să-l ascultați?”. Pe atunci, Pavarotti era un tânăr înalt, firav… După șase ani, a cântat cu mine în prima lui „La Traviata”. Și cu Domingo m-am înțeles bine. Foarte mult am cântat, însă, cu marele tenor Beniamino Gigli. Am debutat cu el în 1951, eu aveam 24 de ani, el, 62. Și când reușea să mă îmbrățișeze pe scenă îmi șoptea: „Nu prea pot s-o fac bine fiindcă ne despart 40 de ani și 40 de kilograme!”. (Râde)
Când ați ascultat prima dată operă live și cât v-a emoționat?
Aveam nouă ani. Un văr care studia conservatorul m-a dus să văd „Madama Butterfly”. Am plâns toată seara. Când am ajuns acasă i-am spus mamei: „Uite, eu am să devin cântăreață de operă!”. Mi-a răspuns: „Fii serioasă!”.
Dacă ar fi să folosiți un cuvânt care vă caracterizează și cu care v-ar plăcea să rămână oamenii în minte, ce-ați alege?
Pot cu mai multe cuvinte? „Am făcut ce-am iubit!”.
Carte de vizită
Data și locul nașterii: 21 octombrie 1925, la Solovăstru (jud. Mureș)
Stare civilă: A fost căsătorită cu celebrul bas italian Nicola Rossi-Lemeni, împreună cu care are un fiu.
Studiile și cariera:
A studiat literatura și filosofia la Universitatea din București și a luat lecții de canto cu Lucia Anghel.
Mai târziu a studiat cu celebra soprană Lydia Lipkowska și cu Aureliano Pertile, solistul preferat al dirijorului Arturo Toscanini.
A debutat în 1955 la Opera din Roma, unde a fost, timp de două decenii, prim-solistă. A urcat pe cele mai mari scene ale lumii, fiind supranumită „L’assoluta”.
Bună prietenă cu regizorul Federico Fellini, Virginia Zeani i-a avut ca parteneri pe cei mai cunoscuți tenori ai secolului XX: Beniamino Gigli, Ferruccio Tagliavini, Luciano Pavarotti, Plácido Domingo.
În Statele Unite, unde a predat master class-uri la prestigioasa Indiana University din Bloomington l-a avut ca elev pe Andrea Bocelli. Locuiește în: Florida (SUA)
