Vasile Șoimaru: 9 mai 2013, ziua victoriei celor trei „minoritari“ asupra majoritarilor…

Vasile Șoimaru: 9 mai 2013, ziua victoriei celor trei „minoritari“ asupra majoritarilor…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică… Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă, fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm“ și noi, în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …  

În dimineața zilei de 9 mai am trecut cu camera foto pe la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului și pe la Memorialul „Eternitate“ ca să văd câți participanți, de la noi, la cel de-al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viață și să le înveșnicesc chipurile lor, îmbătrânite de vreme și necazuri. Bătrâni cu tinichele am văzut, dar bătrâni care ar fi participat direct la acea conflagrație mondială, din cei ce ar avea azi în jur de 90 de ani, puteam să-i număr pe degetele de la mâna stângă.  După-amiază am trecut și prin Piața Marii Adunări Naționale ca să văd câți din ei se vor distra la concertul organizat de către Ambasada Federației Ruse cu voia guvernării democratice a Republicii Moldova, a Primăriei Chișinăului și, chipurile, cu sprijinul financiar al milionarului Ilan Shor, prin Fundația „Miron Shor“ și Unibank. Când am îndreptat spre scenă obiectivul CANON-ului meu cu zoom maxim și când am văzut fața „machiată“ a lui Iosif Kobzon, care-mi amintea de cea a cadavrului din mausoleul de lângă Kremlin, când am mai văzut-o și pe cea transpirată a „sponsorului“ Ilan Shor, de pe care curgeau șiroaie deasupra mesei din „sala de concert“, am făcut câteva cadre cu ei și am plecat cu dureri în suflet și în pancreas din cauza umilinței la care am fost supus în acele clipe. Dar durerile s-au acutizat în drum spre casă rememorând un segment din viața mea, de o oră și 45 de minute, de acum 23 de ani, care, posibil, a pus bazele acestei umilințe…

În luna iulie 1990, mă pregăteam pentru plecarea în Italia, la Roma, cu două autoturisme „Lada”, împreună cu încă două familii prietene. Fiecare membru al echipei de drum avea o misiune în procesul de pregătire. Mie îmi revenise rolul de „împingător”  la Ministerul de externe al URSS, ca să urgentez eliberarea pașapoartelor sovietice de călătorii în străinătate. Mi-am pus costumul și cravata, am prins la piept insigna de Deputat al poporului din RSSM, am pus legitimația de deputat în buzunarul de la piept, iar în „geanta-diplomat” – două sticle de „Buket Moldavii”, am urcat în avionul TU-134 și dus am fost. Ridicând cele șase pașapoarte sovietice, am luat-o spre casă cu același TU-134, unde deja mă așteptau prietenii cu „Lăzile” sovietice pregătite de drum. Avionul decolase de la Domodedovo și, după ce ne-am scos centura de siguranță, am observat că dinspre locurile din primele rânduri s-a ridicat un bărbat de vreo 50 de ani și s-a pornit în direcția mea cu fața zâmbitoare și cu ochii țintiți în insigna de deputat. Ajungând în dreptul meu, m-a salutat în limba rusă și s-a așezat alături pe locul vecinului meu din stânga, care în acele clipe lipsea. S-a prezentat… M-am prezentat… Când a revenit vecinul la locul său am fost invitat să merg la locurile de business-class, să servim ceva și să vorbim despre noutățile Chișinăului… Așa s-a închegat o discuție care a continuat practic tot drumul până la Chișinău. Am discutat problemele viitoarei economii de piață a Republicii Moldova de care avea bune cunoștințe din experiența sa din Israel, de unde revenea acasă după mai mulți ani de aflare în acea țară. Discuția dată mi-a fost de folos pentru că Guvernul și Comisia parlamentară pentru economie din care făceam parte pregăteau pentru toamnă o sesiune specială consacrată tranziției Republicii Moldova la economia de piață. Dar pentru prima dată în viață am discutat și o problemă, cu un subiect tabu până atunci, cea despre limitarea accesului evreilor în școala superioară sovietică. Interlocutorul meu înainte de plecarea în Israel își întreținea familia având venituri modeste într-o funcție administrativă și gospodărească într-unul din teatrele capitalei noastre. Făcuse o facultate nedorită de el pentru că la cea dorită n-a avut acces. I-am confirmat că eu cunosc această condamnabilă practică sovietică din propria-mi experiență de cadru universitar și de secretar responsbil al comisiei de admitere a facultății (anii 1979 și 1982) când în perioada admiterii mișunau „curatorii” Securității și ai Internelor, prin comisiile de admitere ca să depisteze candidații de etnie evreiască și germană, pentru a le limita accesul acestora la studii… Și ei, evreii și germanii, aveau de ales să mituiască solid „organele” ca să nu le observe etnia ascunsă în actele prezentate la admitere sau, dacă aveau venituri mici, să ia calea unor facultăți mai puțin deficitare, dar nici acolo nu pe gratis. Acesta-i și cazul antologic al naționalistului extremist din Israel, Avigdor Liberman (Evic, la nașterea sa în Chișinău), care a avansat până la funcția de viceprim-ministru al Israelului… Iată de ce sunt stupefiat și indignat că azi evreii sunt cei mai aprigi susținători ai partidului comuniștilor lui Voronin, om care făcea parte din elita sovietică și comunistă, șef al internelor, care au participat activ la urmărirea abiturienților evrei cu scopul limitării accesului lor la studii superioare. Și mai stupefiat am rămas când am aflat că vicepremierul israelian a colaborat atât de fructuos, rezolvând multe din problemele personale ale guvernanților kominterniști în perioada guvernării lor (2001-2009) uitând că anume ei i-au îngrădit drumul spre facultatea îndrăgită, ajungând cu greu la Facultatea de hidromeliorație. (În vara anului 1979, la admitere, l-am cunoscut și pe Vladimir Voronin, care făcea naveta din Ungheni spre comisia de admitere, dar nu pentru a debloca accesul evreilor la studii ci pentru a-i asigura succesul admiterii fiului său, Oleg, la o facultate „deficitară”, de ihtiologie, într-un institut de pe malul Mării Baltice, absolvind până la urmă Biologia la noi). …Zburam deasupra Kievului când interlocutorul meu a prins la curaj și a trecut la subiectul care, de fapt, îl interesa și cu care s-a apropiat de mine: făcând niște economii în Israel, a hotărât să revină la Chișinău și să pornească o afacere… Vizitându-și cunoscuții săi din Comitetul de Stat al URSS pentru resursele materiale (Goskomsnabsbât) pentru consultații și pentru un posibil ajutor în viitoarea afacere în Moldova. Cei din Comitet l-au sfătuit să caute relații cu proaspătul ministru al resurselor materiale din Moldova, care putea fi de folos în intenția sa. Nimic mai simplu, i-am zis. Acest ministru fiind fostul meu coleg la Facultatea de economie și vecin de cameră în căminul studențesc, pe care, în calitatea mea de deputat, l-am propus pentru această funcție viitorului premier, Mircea Druc, alături de alt candidat la o funcție de ministru, și el fost coleg de facultate, al treilea vecin în camera din cămin. Am acceptat să-l ajut pe acest posibil investitor văzând în investițiile viitoare o panacee pentru rezolvarea problemelor economice și sociale ale bietei colonii a URSS, RSS Moldovenească… A doua zi după revenirea la Chișinău am și organizat întâlnirea solicitată. Despre rezultatul „negocierilor”  n-am fost informat, dar peste un timp am întâlnit acel condrumeț al meu pe coridoarele Guvernului și m-a poftit să-i trec pragul magazinului „Moldklassica International” ca să-mi împrospătez mai ieftin garderoba cu haine de import… N-am onorat această invitație dar nici nu s-au mai întâlnit drumurile noastre. În schimb i-am urmărit din presă cariera până la plecarea sa la Domnul, la 6 noiembrie 2005, fiind sprijinit de unul din șefii statului care prefera să se îmbrăce la patru ace la magazinele acestuia. Ați intuit cine a fost acel condrumeț al meu din îndepărtatul an 1990? Da, el era, viitorul multimilionar Miron Simionovici Shor, tată-l grijuliu al lui Ilan Shor, care a moștenit averea de milioane a tatălui său, holdingul din care face parte clubul de fotbal Orhei, întreprinderile Klassika asigurari, Moldklassika International, Hotelul Klassik, rețeaua de duty-free-uri Dufremol etc. și fundația „Miron Shor”, gestionată azi de Ilan Shor, cu participarea maicii sale Maria și a surorii Renata. Anume acea Fundație care alături de Unibank a „sponsorizat” rușinosul concert al lui Iosif Kobzon și Lev Leșcenko din Piața Marii Adunări Naționale în data de 9 mai a.c., concert care a umilit fără limite poporul nostru… De ce cuvântul „sponsorizat” între ghilimele? Pentru că „organizatorii” unor astfel de manifestări de obicei nu de bani au nevoie ci de conturi prin care să se facă „spălăturile” de ruble „victorioase” rusești… Ilan fiind un copil cuminte nu putea să se împotrivească acestor solicitări insistente ale Moscovei, dacă el n-a putut s-o refuze  de viitoare soție pe interpreta moscovită, Jasmin, alias Sara Manahimova-Semenduieva, care-i mai în vârstă cu un deceniu față de el și care s-a căsătorit prima dată când Ilan avea doar nouă anișori, ea născând din acel prim mariaj un fiu, care azi are …16 ani! Dar concertul cu pricina putea fi „sponsorizat” și altfel. Asta în cazul când se adeveresc zvonurile, conform cărora  doar 10 din cele 60 de automobile de lux „depistate” la Moscova cu numere diplomatice sunt ale Ambasadei noastre, restul 50, fiind ale unor firme ruso-evreiești, văzute adeseori și prin Domodedovo când acolo aterizează anumite personaje ideologic învechite de la noi, care și azi mai trag sforile în ambele capitale. Pentru 50 de numere diplomatice oricine ar plăti, oricât li s-ar cere, eficacitatea folosirii lor în me
tropola rusă fiind maximă, inestimabilă. Presupusul cost al acestora depășește dublu sau chiar triplu  sumele „sponsorizate” pentru concertul din 9 mai. În aceste cazuri mai rămân mijloace și pentru „stimularea” dizolvării Alianței pentru Integrarea Europeană, dar și pentru consolidarea unor grupări „patriotice” moldoveniste, unionaliste și chiar …unioniste! Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică. În cei 74 de ani de revoluție socialistă permanentă acest popor a fost îndobitocit cel mai mult de ideologia kominternistă, popor care și azi, în aceeași măsură, suferă de urmările acelui odios regim, popor cu cele mai bogate resurse naturale și cu cel mai scăzut nivel de trai, care și azi mai exportă „mărfuri expirate și alterate” precum este incultura importată pe 9 mai de către cei trei „națmeni” (minoritari) din Moscova… URSS-ul de 22 de ani nu mai există, dar ciracii săi, Kobzon și Leșcenko, au venit să prostească moldovenii cu cântece „interpretate” sub fonograme înregistrate în secolul trecut: „I Lenin takoi molodoi…” și „Ne rastanusi s komsomolom…” primind pentru ele sume uriașe. Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm” și noi în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …

*  *  *

În perioada când Miron Shor a devenit multimilionar, tot atunci și colegul meu de facultate, după ce a fost demis din funcția de ministru, supărându-se foc pe toți politicienii moldoveni, alături de alți  fruntași ai comerțului sovietic, a trecut cu traiul și cu activitățile comerciale peste Prut, devenind unul din multimilionarii României europene și NATO-iste… Dar și Oleg Voronin, abiturientul din 1979 la Ihtiologie, apoi student la Biologie, a devenit multimilionar când taică-su conducea echipa kominternistă de vârf a Republicii Moldova, iar ex-vicepremierul israelian venea mai des la Chișinău decât mergea în Fâșia Ghaza, să facă pace cu palestinienii… Iată așa, sub privirile mele trei „moldovănași”au devenit multimilionari în dolari. Și m-aș bucura dacă toți trei ar pune umărul la relansarea economiei Republicii Moldova, și azi colonie a Estului, dar și a finanței internaționale, care au subjugat  resursele economice ale moldovenilor, ale românilor de peste Prut, dar și pe cele ale ”marelui popor rus care libertate nu ne-o mai adus”…

Vasile ȘOIMARU