UN LUPTĂTOR PENTRU DEZROBIREA ȘI LUMINAREA ROMÂNILOR TIMOCENI: DR. ATANASIE POPOVICI

UN LUPTĂTOR PENTRU DEZROBIREA

ȘI LUMINAREA ROMÂNILOR TIMOCENI:

DR.  ATANASIE  POPOVICI

           Personalitate marcantă a neamului, unul din cei mai de seamă fii ai poporului, Atanasie Popovici a fost un militant pentru drepturile românilor din Serbia.

         Născut la Geanova, lîngă Negotin, în Timoc, fiul de preot „român” a terminat teologia la Belgrad și pedagogia la Universitatea din Jena (Germania), după care și-a luat doctoratul cu teza despre Pedagogia experimentală. În Germania a intrat în legătură cu românii ardeleni care erau la studiu, în frunte cu Onisifor Ghibu. De la acesta a aflat, în chiar ziua de 24 ianuarie 1908, multe despre România: „România a stat secole de-a rîndul sub călcîie de puteri străine, fiind împiedecată de a se dezvolta normal, dar de cîteva decenii, de cînd și-a redobîndit independența, ea a făcut progrese foarte frumoase și este pe calea cea bună spre a ajunge nu numai cel dintîi stat din Balcani, ci o țară cu oarecare greutate în politica întregii Europe. Și apoi, să nu uităm că poporul român este de două ori mai mare decît cel din statul român de astăzi. Mîine-poimîine, cînd întreg poporul va fi strîns într-un singur stat, al său, cuprinzînd 14-15 milioane de suflete, lucrurile vor avea cu totul altă înfățișare. Iată, eu astăzi sînt cetățean ungar, dar cred că nu peste multă vreme, starea asta de drept a mea se va schimba radical. Ungaria e pe dric. Naționalitățile din cuprinsul ei luptă eroic pentru desprinderea lor din angrenajul nefiresc de astăzi și eu sînt încredințat că ele își vor vedea visul cu ochii. Noi, românii din Transilvania, întrebuințăm toate mijloacele posibile pentru a ajunge să ne unim cu toți frații noștri de pretutindeni. Iată cazul meu personal: eu voi prezenta nu peste multă vreme profesorului nostru comun, W. Rein, teza mea de doctorat, în care combat pe față cu toată energia politica barbară a Ungariei față de naționalități și sînt sigur că adversarii nu mă vor putea răsturna. Și așa, cu lovituri sistematice aplicate în toate, Austro-Ungaria artificială va fi doborîtă și nu vom ajunge la libertatea națională, care ne va îngădui apoi să ne cultivăm în rînd cu popoarele culte ale Apusului”. Prietenia cu Onisifor Ghibu, discursul său, relațiile cu alți români ardeleni au marcat destinul politic al timoceanului Atanasie Popovici. Mare patriot, „acest om a devenit agitatorul dîrz al problemei dezrobirii fraților din Timocul sîrbesc, reușind să intereseze de această chestiune nu numai opinia publică românească, ci și pe cea europeană”([1]). După ce a absolvit examenul de doctorat în pedagogie, cu teza Pedagogia experimentală, a încercat să se angajeze la Sibiu, dar împrejurările nefiind favorabile, s-a întors în Germania.

           Sprijinit de Onisifor Ghibu, care-i dăduse scrisori de recomandare către Nicolae Iorga și Spiru Haret, Atanasie Popovici a prezentat un memoriu despre românii timoceni în ședința Camerei deputaților din 18 decembrie 1912, o mișcătoare comunicare adresată guvernului. La cîteva zile după aceea, dr. Atanasie Popovici a publicat în ziarul „Adevărul” un articol intitulat Românii din Serbia apelează către Țară și Parlament. În opinia publică a României părea că se manifestă un oarecare interes pentru această nouă „problemă națională”. Deși i s-au dat asigurări și s-a promis ajutor pentru vlahii/românii timoceni, în realitate totul a rămas la stadiul de vorbe, ceea ce l-a determinat pe Popovici să se reîntoarcă în Germania (în Serbia era urmărit de organele statului pentru că era considerat „dezertor”, neprezentîndu-se la „concentrări”). După intrarea României în cel de-al doilea război balcanic, în 1913, Popovici a adresat un lung memoriu Legației Române de la Berlin, punîndu-i acesteia în vedere că România este datoare față de sine însăși să anexeze la teritoriul ei Valea Timocului, unde locuiesc mase compacte de circa 300.000 de români. În timpul Conferinței de pace, românul timocean a adresat lui Take Ionescu, la București, o telegramă cu următorul conținut: „Cereți de la bulgari județul Vidin și de la sîrbi Craina”.

           După ce s-a căsătorit în Germania, Atanasie Popovici s-a mutat în România, la Silistra, în Cadrilater. La Liceul Român din Silistra a ocupat catedra de limba germană. În anii 1915-1916, pe lîngă activitatea didactică, a publicat în revista săptămînală politică și culturală „Tribuna” din București articole privind soarta românilor timoceni. În 1916, după invadarea țării de trupele germano-bulgare, s-a mutat în București, iar după ocuparea acestuia de dușmani s-a retras în Moldova.

           Aflat la Chișinău, Atanasie Popovici a publicat articole militînd pentru drepturile românilor timoceni, în „Ardealul în Basarabia” și „Coala Moldovenească”, reviste fondate de Onisifor Ghibu. În toamna anului 1918, Atanasie Popovici a convocat la Chișinău o Adunare Națională a românilor timoceni, votîndu-se „Moțiunea prin care teritoriile românești din Serbia se unesc cu Regatul Român”. Deși cenzura n-a permis publicarea moțiunii în periodicul „România Nouă”, aceasta a fost tipărită și răspîndită în ilegalitate, pe voi volante. Tot la Chișinău, Atanasie Popovici a tipărit, în limba franceză, broșura „Les Roumaine de Serbie”, adresată reprezentanților Puterilor pe lîngă guvernul de la Iași. La 1 Decembrie 1918, la Chișinău, s-a desfășurat Marea Adunare Națională a Românilor de pretutindeni sub președinția dr. Atanasie Popovici, simultan cu Marea Adunare de la Alba Iulia, prin care s-a proclamat unirea tuturor românilor – moment unic în istoria neamului nostru – și acest fapt a fost adus la cunoștința Puterilor Aliate prin telegrafia fără fir.

           Un alt moment important al activității patriotice a dr. Atanasie Popovici a fost demersul la Conferința Păcii de la Paris, din 1919, unde a participat în calitate de consilier pe lîngă delegația României. Ca președinte al Comitetului Național al Românilor din Serbia, în numele „Ligii pentru libertatea românilor din Timoc”, dr. Atanasie Popovici a adresat „Memoriul românilor din Serbia” pentru Conferința de pace de la Paris. Memoriul se bazează pe numărul, originea, vechimea și continuitatea românilor în spațiul timocean, pe principiul naționalităților și dreptul popoarelor la autodeterminare:

„Valea inferioară a Timocului și a Moravei, din nord-estul Serbiei și platoul care desparte aceste două rîuri, este locuită de o însemnată populație românească /…/ Pe o suprafață de 12.240 km^˛, adică o treime din regatul Serbiei la 1912, se întind în cele patru județe, două – Craina și Pojarevăț – sînt locuite de o populație aproape în întregime românească, pe cîtă vreme, în celelalte două județe – Morava și Timoc – populația românească este majoritară /…/ Însemnătatea numerică a populației românești nu este de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de 340.000 de suflete /…/ Obîrșia populației române din Serbie este foarte bine cunoscută, ea fiind alcătuită din rămășițele coloniilor romane și trace romanizate care se aflau în această țară, atunci cînd sîrbii s-au revărsat în aceste locuri și care n-au putut fi slavizate decît cu greu și numai în parte. Populația românească s-a păstrat mai curată în văile mai înalte și în pădurile dese ale acestui ținut umbros /…/ Limba românească a fost gonită din Biserică și cărțile sfinte românești au fost arse. Întrebuințarea limbii românești în școli pentru copiii români a fost oprită /…/ Ocîrmuirea, de asemenea, și-a dat osteneala de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia și frații lor in România /…/ Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoților de a da, la botez, copiilor Români nou-născuți, nume românești. O listă cuprinzînd nume sîrbești este atîrnată în fiecare biserică, acestea fiind singurele nume îngăduite. Autoritățile sîrbești merg cu lipsa lor de îngăduință pînă acolo încît l-au înlocuit pe profesorul de obîrșie românească Nicolici, de la Liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinții, cu prietenii și cu cunoștințele lui, românește. La 1909, un preot de obîrșie românească, într-un sat curat românesc, a fost dat în judecată, acuzat de a fi propagat românismul prin grai și prin împărțirea de almanahuri și cărți românești. Acest proces s-a judecat la tribunalul din Negotin. (Dos. 9695) /…/ Împotriva acestei politici de înăbușire și sîrbizare, românii din Serbia n-au putut să opună decît o împotrivire îndîrjită și mută. /…/ În două rînduri, la 1904 și 1906, românii din județul Pojarevăț au trimis la București un împuternicit cu un memoriu semnat de toți fruntașii Românilor din județ, prin care rugau guvernul român, fierbinte, să intervină pe lîngă cel sîrb spre a le îngădui de a avea școală și biserică națională /…/ În Serbia sînt socotiți trădători toți aceia care scot la iveală pe românii din Serbia. Românii trebuie să fie nebăgați în seamă sau trecuți sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naștere unor probleme românești în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioase.

         Un guvern care nu îngăduie cea mai elementară libertate școlară și religioasă supușilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decît să înăbușe și să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mișcare iredentă, orice împotrivire mai dîrză, care ar putea să aibă un răsunet în străinătate /…/ Principiile wilsoniene care au fost primite de toată lumea și mai ales de poporul sîrb – aceste principii în numele cărora iugoslavii, toți, atîți cîți sînt – cer să fie alipiți la regatul sîrb, trebuie să fie aduse la împlinire și în ceea ce ne privește”.

În finalul memoriului a fost trecută lista localităților de români din ținutul timocean. Un memoriu care rămîne valabil chiar în mileniului trei. În presa din Paris au fost publicate mai multe articole destul de iritante pentru delegații sîrbi. N. Pașici, șeful delegației sîrbe, a recunoscut că există o problemă timoceană, dar a cerut instituirea unui plebiscit.

         Problema timoceană a fost discutată în diferite comisii, cu perspective bune. În ședința din 11 martie 1919, Larouche – reprezentantul Franței – a remarcat faptul „că românii nici un moment nu au intervenit în sensul de a cere Timocul, ci mai degrabă ca o contrapondere față de cererile sîrbilor din Banat”. Destul de slab reprezentată la acest Congres, România a pierdut Timocul și mare parte din Banat datorită diplomației delegaților sîrbi care au tranșat toate teritoriile în favoarea Serbiei. O jumătate de an, Atanasie Popovici a luptat la Paris pentru cauza timoceană, dar prezența diplomaților români a fost nesatisfăcătoare, aceștia lăsîndu-se manevrați de delegații sîrbi, astfel încît nu s-a ajuns la nici un rezultat în favoarea românilor timoceni. Cauza vlahilor/românilor timoceni a fost pierdută.

           Înapoiat în țară, în 1919, dr. Atanasie Popovici a fost numit directorul Școlii Normale din Timișoara. Între cele două războaie mondiale, dr. Atanasie Popovici a fost un adevărat mentor, părintele sufletesc și educator al numeroaselor generații de tineri învățători care au promovat spiritul iubirii de țară și neam în satele bănățene.

           În 1922, s-a format comisia mixtă româno-sîrbă, întrunită la Belgrad, care să stabilească regimul școlar și bisericesc privind românii și sîrbii din Banatul împărțit între cele două țări. Din partea României au făcut parte dr. Valer Braniște – președinte, dr. Atanasie Popovici, ca unul care cunoaște bine problema și era născut în Timocul sîrbesc, și dr. Onisifor Ghibu. Convorbirile au fost anevoioase; începute la Belgrad în 1922, ele au fost continuate la Timișoara, în 1922. O comisie mixtă româno-iugoslavă a redactat un proiect neratificat de guvernul statului vecin; în 1926, datorită unei crize în guvernul iugoslav, comisia nu s-a întrunit; în 1927 a fost semnată o convenție școlară neratificată; în 1929, conferința de la Belgrad a rămas fără rezultat favorabil. Delegații sîrbi au avut o politică de tergiversare, sperînd să-i manevreze pe membrii români ai comisiei: „părerea delegaților noștri, după repetatele discuții care au avut loc pentru încheierea acestei convenții zadarnice, au ajuns la convingerea că guvernul iugoslav urmărește o politică precisă în domeniul bisericesc, în care fragmentul de sîrbi ortodocși din Banatul nostru nu reprezintă nimic: îi va sacrifica pentru a avea mînă liberă în Banatul sîrbesc față de credincioșii români, îndoiți ca număr. Iar dacă se consideră că această convenție avea în vedere numai situația bisericească a românilor din Banatul iugoslav, cu excluderea totală a celor din Craina, Timoc și Macedonia sîrbească, ne dăm și mai bine seama de spiritul șovin al vecinilor și aliaților noștri”([2]).

           În 1933 a fost încheiată convenția școlară dintre România și Iugoslavia și ratificată de ambele state în 1935:

• În școlile primare minoritare române din Banatul iugoslav și în școlile primare minoritare sîrbo-croate din Banatul Românesc, limba de predare va fi româna, respectiv sîrbo-croata, iar din al treilea an se predau ca obiecte de studiu limba sîrbo-croată și respectiv limba română, iar istoria și geografia erau predate în limba țării în care se aflau școlile respective;

• Numărul minim de elevi ai acestor școli să fie 20;

• Institutorii să fie de aceeași confesiune și limbă cu majoritatea elevilor;

• Institutorii să fie pregătiți la școlile normale din Timișoara și Vîrșeț.

           În anul școlar 1939-1940, în Banatul iugoslav funcționau 33 de școli primare de stat cu limba de predare română, cu 4.324 de elevi și 79 de învățători, dintre care 40 de învățători români din Iugoslavia, plătiți de statul iugoslav, și 39 de învățători români din țară, plătiți de statul român. La secția română a Liceului de stat sîrbesc din Vîrșeț au funcționat 4 clase românești de curs inferior cu 203 elevi, învățămînt asigurat de 4 profesori din România.

           În 1934 a fost semnată convenția bisericească dintre România și Iugoslavia, dar care n-a fost ratificată de parlamentul iugoslav. În Banatul sîrbesc au fost 53 de parohii ortodoxe române, 45 în Episcopia Caransebeșului și 8 în Episcopia Aradului, pentru 67.896 locuitori români, pentru care statul român plătea 2.976.000 lei.

           Aceste convenții pentru care a militat Atanasie Popovici s-au referit numai la românii din Banatul sîrbesc, fiind ignorați românii timoceni care n-au fost recunoscuți ca minoritate: „În ce privește Valea Timocului, ea a rămas mai departe la discreția stăpînitorilor de pînă aici, îngropată de vie. De-acolo nu străbate spre noi nici un semn de viață. Într-o vreme cînd popoarele Africii își întocmesc viața după voința lor, dincolo de apele Dunării un popor de o jumătate de milion de suflete continuă să trăiască în cel mai teribil întuneric, lipsit de toate „drepturile omenești” atît de mult slăvite”([3]).

           În vara anului 1942, în timpul celui de al doilea război mondial, lui Atanasie Popovici i se propusese să preia comanda trupelor române ce urmau, conform planului Hitler Suveică, să treacă în ținutul Timocului. Atanasie Popovici a refuzat, susținînd că „nu se poate angaja la o răspundere atît de extraordinară cu un om (preotul Suveică, s.n.) care, de la început, este pe poziții de ordin moral superior cu totul îndepărtate…, declarînd că nu este aplicat, în împrejurimile date, să ia nici un fel de răspundere asupra sa”([4]).

           O viață dedicată dezrobirii și luminării românilor timoceni: „Popovici este un om de cea mai perfectă bună-credință – remarca prietenul său Onisifor Ghibu – absolut devotat și dezinteresat, modest, înțelept, corect, cu un trecut și un prezent curat, de cristal, și pe deasupra un cunoscător desăvîrșit al chestiunii românilor timoceni, verificat printr-o activitate publică de peste trei decenii”.

           La 14 noiembrie 1958, la Timișoara, s-a stins din viață cel mai mare intelectual român timocean al secolului XX, cel mai credincios militant pentru cauza fraților săi de la sud de Dunăre, uitați de țara mamă și de Dumnezeu.

           Și dacă timișorenii l-au uitat, în anul 2001, studenții români timoceni aflați la studii la Universitatea din Craiova au înființat Asociația Studenților din Nord-Estul Serbiei „Atanasie Popovici”.

Ionel  Cionchin

[1] Arhivele Naționale București, fond Onisifor Ghibu, inv. 1836, dosar 542, f. 33.

[2] Arhivele Naționale București, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 391, 1941, fila 31.

[3] Din Istoria Românilor Timoceni: Atanasie Popovici văzut de Onisifor Ghibu.

[4] Ibidem.

SURSA: astra.iasi.roedu.net