Tragedia Românilor din Regiunea Odesa – Sudul Basarabiei Istorice

Prietenul meu, domnul Nicolae, din raionul Tatarbunar, sudul Basarabiei, mi-a trimis această fotografie, despre care a scris: „La alegirele din 2009 s. Borisovca a sustinutut partidul regiunilor și șovinii ucraineni în așa fel ne-au etichetat la intrare în sat”. El mi-a mai scris: „Eu sunt în pașaport scris Micola, fără să mă fi întrebat (în adeverința de naștere – Nicolai), și asemenea la toata lumea de alte etnii decât cea ucraineană. La întrebarea mea. oficialii ucrainenii mi-au raspuns: voi traiți pe pământ ucrainesc, înseamnă ca și numele trebuie să corespundă…

Cinismul lor fără saț te lasă mut. În privința școlilor cu predare în limba materna – e un dezastru: limba și literatura română scade în contul altor obiecte: istoria, geografia sunt predate în limba ucraineană; toate inscripțiile, orare, dări de seamă – sunt în limba ucraineană, orele de limba și literatura ucraineana au seminare, colocviumuri, ore deschise, cursuri de perfectionare (pentru profesorii), limba și literatura română – nimic. La cadre didactice salarii, onoruri, gramote – în învățământul ucrainean, ai noștri – nici nu mai deschid gura. Biserica Ortodoxă este închinată politicii ucrainene (căci Ortodoxia provine de la Kiev), preoții sunt stimulați și obligați să sprijine Ortodoxia slavă, de parca Dumnezeu ar fi numai al slavilor. Se șterg de pe icoane inscripții în limba română și se scriu în slavona veche, de ce să nu le schimbe [Sfinților] și imaginea?, căci seamănă cu români. Comunitatea românească din raionul Tatarbunar: din 7 sate cu populație majoritară românească am ramas 1 sat [Borisăuca]. Și tot suntem tulburați, agitați (parinții care dau copiii la scoală) de unii consăteni de etnie ucraineană, noi instalați în sat (clar ca nu fac din capul lor), [să trecem] la viața și realitatea vesnică ucraineană. Nu numai l. română este izgonită din școli, dar și l. rusă. (…) Ca și grecii fanarioți pe timpul otomanilor în Țările Românești – astazi [conducerea în] România și […] în R.M. (…)”. Aceste lucruri li se întâmplă compatrioților noștri autohtoni (deci nu diasporei!) de pe teritoriile istorice moldovenești din cauza nepăsării și „fanariotismului” conducerii de la Chișinău. Cât să mai așteptăm ca ei să-și umple conturile și să se preocupe nu numai de bunăstarea populației Republicii Moldova, ci și de păstrarea culturii conaționalilor de peste frontiera cu Ucraina (să intervină în favoarea lor)? Sau într-adevăr sunt „fanarioți” – străini incapabili să simtă durerile neamului?

Aurelian Lavric