ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Vladimir Iliescu"

Vladimir Iliescu

,

Despre scandalul “holocaustului de la Academie”, portalul Ziaristi Online a relatat in cateva randuri, atragandu-si si niste caracterizari hazardate din partea directorului Institutului “Elie Wiesel”, controversatul Alexandru Florian, studiate in prezent de avocatii nostri. Este straniu ca conducerea acestui institut, intrat sub acoperire guvernamentale, alege ca intr-o singura luna sa condamne public doi romani care au salvat evrei de la moarte, unul chiar cu pretul propriei vieti, respectiv Valeriu Gafencu si, apoi, pe Vladimir Iliescu. Asemenea mostre de recunostinta dau nastere la precedente si interpretari periculoase. Astazi, in exclusivitate, profesorul Vladimir Iliescu ne ofera noi detalii biografice fascinante despre Cernautii dintre ocupatiile sovietice si cum a salvat familia sa evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dar mai intai iata si trimiterile la articolele noastre, cat se poate de echilibrate:

Profesorul Vladimir Iliescu la Academia Romana: “In Romania nu a existat holocaust. Este o minciuna enorma pe plan cosmic”. VIDEO/AUDIO

Scandalul holocaustului de la Academie se intoarce: Ionel Haiduc regreta si se disociaza de afirmatiile istoricului Vladimir Iliescu. VIDEO

Profesorul Vladimir Iliescu revine: Romania a salvat evreii si nu i-a supus unui holocaust. Procesului Holocaustului de la Academie: dupa acuzare si condamnare urmeaza si apararea

In urma afirmatiilor profesorului Vladimir Iliescu, publicatii de agitatie si propaganda din Romania au declansat o campanie furibunda, de linsare a profesorului de 87 de ani, fara a oferi apoi cuvenitul “Drept la replica”. Unul dintre ultimile de acest gen, publicat de Adevarul, emite, normal, un neadevar, respectiv: Profesorul Vladimir Iliescu, cel care a negat Holocaustul în aula Academiei Române, a fost dat afară de la o prestigioasă universitate germană

Profesorul Iliescu nu crede versiunea Adeverului si prezinta scrisoare prin care s-a despartit de Universitatea din Aachen, cu urmatorul comentariu: “Adevărul minte, fiindcă se bazează – ceea ce nu-l scuză – pe promisiunea prof. Heinen către P. Manu, M. Shafir si Dan, că eu nu voi mai ține cursuri [ca pedeapsă].In realitate venia legendi, care se dă pensionarilor și celor care nu fac parte din schema universității, se acordă anual (2 semestre), nu a fost cerută rectorului toamna trecută așa că eu de fapt am predat ilegal în semestrul de iarnă 2012 / 2013.

Probabil că prof. Heinen vroia să ceara prelungirea acum – fie retroactiv, fie pentru următoarele două semestre – dar n-a mai făcut-o de supărare pentru declarațiile mele.

In nici un caz Universitatea din Aachen nu “m-a dat afară” acum pentru declarațile mele.”

Iata traducerea scrisorii in cauza:
RWTH Aachen 52056 / 010810            

RWTH AACHEN UNIVERSITY

Rectorul

                                                                                                                   Abt. 8.1

Data 28.02.2013

Profesorul-Univ-Dr-Vladimir-Iliescu-in-plenul-Academiei-Romane-vorbind despre holocaust 14_02_2013Domnului Profesor

Dr. phil. Vladimir Iliescu

Schinkelstr. 30

40699 Erkrath

Insărcinare de a ține Cursul universitar  cu tema  Istoria Europei de Răsărit

Scrisoarea Institutului de Istorie 25.02.2013

Mult stimate domnule Profesor Iliescu,

 

După comunicarea Institutului de Istorie însărcinarea de a ține cursuri a expirat în semestrul de vară 2012 (octombrie 2012 – martie 2013).

Aș vrea să vă mulțumesc pentru serviciile aduse Politehnicii din Renania-Westfalia și să vă doresc  tot binele pentru viața D-voastră viitoare.

Cu deosebita consideratie,

Pentru Rector

Cancelarul de Serviciu

Iscălitura

Klaus Gertig

“Antisemitul” Vladimir Iliescu si istoria vietii sale alaturi de evrei si salvatorii lor

Placa Cernauti Primar Traian Popovici

3. În ce privește competența mea în problematica evreiască, sunt nevoit să vă dau multe amănunte personale, ca să se vadă că eu sunt mai competent,  chiar decât cei care-mi fac reproșuri, deși aproape toți sunt evrei, iar eu nu sunt.

Cunoștințele mele despre evrei și compasiunea mea pentru ei provin pe de o parte din biografia mea bucovineană, iar pe de altă parte din cursurile mele despre Europa de Răsărit, ca și din reuniunile științifice de specialitate cu această temă la care am participat.

3. A. Autobiografia mea este destul de complicată și lungă, drept care o echipă suedeză de televiziune  din Germania a vrut să facă pe baza ei o emisiune televizată, luându-mă ca un martor al sec. al XXlea din răsăritul Europei, ceea ce eu am refuzat.

Tatăl meu Dr. veterinar Ioan Iliescu, de la Călărași, a venit la Cernăuți cu divizia a opta a generalului Zadek, în noiembrie 1918, când Bucovina s-a alipit României. Era o divizie românească ce n-avea nici blindate și nici camioane, dar dispunea de mii de cai. Tatăl meu s-a căsătorit aici  cu o doamnă de origine germană, catolică, Adela Tijan, care nu știa românește, deoarece alesese ca limbă în liceul real pe care-l urma, ucraineana. Ulterior mama a învățat perfect românește și a fost activă în conducerea societății „Femeile Române“ din Bucovina. Tata care urma să devină generalul  corpului veterinar al armatei române, a demisionat, deoarece se căsătorise cu o minoritară, dar a rămas locotenent colonel de rezervă, cu mare influență în armată și la autoritățile civile, datorită marii clinici veterinare pe care a înființat-o și unde caii armatei se tratau gratuit. In serviciul civil a ajuns după zece ani inspector general veterinar zootehnic  al Bucovinei, incluzând  și Hotinul și Dorohoiul. Impreună cu avocatul Gh. Vîntu – cumnatul marelui chirurg Hortolomei – fost prefect liberal, erau considerați „protectorii minorităților”, care în Bucovina erau numeroase, printre care 100.000 de evrei.

3. B.    Eu am început școala primară la școala unde a învățat și Eminescu. Venind însă după o săptămână cu păduchi acasă, urmând sfatul bunicii, mama m-a dat la școala cu cel mai bun renume din oraș, la școala Meißler, frecventată de burghezia evreiască. In clasa de 19 fete și 17 băieți erau numai doi creștini, eu și fiul celui mai bogat ucrainean din Cernăuți. Cu această ocazie am învățat idiș și, cu unii colegi de clasă am rămas în relații de prietenie, cu alții m-am revăzut peste ani (mulți au trăit în Israel).

[spațiue] Când, după reocupareaa Bucovinei de către români, în 5 iulie 1941, tata s-a întors ca unul din marii demnitari, care împreună cu guvernatorul militar, generalul Calotescu și cu secretarul general Florescu, conducau Guvernământul Bucovinei, eu urmam cursurile liceului Aron Pumnul și ale Conservatorului din Cernăuți.

3. C. Când au venit ordinele de deportare ale evreilor din Bucovina, care purtau deja steaua galbenă a lui David, au fost incluși și evreii din sudul Bucovinei (Suceava, Rădăuți și Câmpulung), zone care nu fuseseră nici măcar un an sub ocupație sovietică și, deci, nu putuseră să manifeste sentimente antiromânești față de armata și autoritățile românești, după cum a pretins Mareșalul despre evreii din Nordul Bucovinei și din Basarabia.  Marea majoritate a bucovinenilor a fost șocată.

Primarul dr. Traian Popovici, sprijinit de regățeni influenți , ca dr. Ioan Iliescu – tatăl meu  – și Gh. Vîntu, au protestat vehement. La argumentele umaniste ale primarului, mareșalul a răspuns că evreii„au păcătuit față de România” și de aceea vor fi pedepsiți.

Primarul a obiectat că și economia va suferi grav, deoarece bărbații ceilalți sunt pe front, iar din Bucovina se exportă mult lemne (lemnul de rezonanță pentru pianul Steinway din Hamburg, ca și bârnele de stejar  pentru stăvilarele din Olanda), vite și porci. Tata a făcut un raport fals despre zootehnia din Bucovina, deși toată lumea, de la portar la guvernator știau că totul este o minciună sfruntată. De aceea Mareșalul a admis ca o treime din evrei să rămână pentru muncă la Cernăuți. Astfel au apărut 18.500 de pașapoarte „Popovici”.

Cum totul a fost prost organizat – ca și sovhozurile din Transnistria unde mulți evrei au ajuns teferi, cu trenul sau chiar pe jos, dar când a venit primul ger și au început epidemiile, mureau ca muștele.

Tot la Cernăuți am cunoscut din întâmplare pe senatorul român din partea evreilor, Dr. Manfred Raifer, fost Studienrat austriac, care era unul dintre conducătorii sioniști din România. Timp de peste un an l-am vizitat aproape zilnic. El zăcea în pat cu o formă gravă de angina pectoris. Aceasta i-a salvat viața. Impreună cu alti 4.500 de evrei din bogata burghezie evreiască a fost îmbarcat pentru Siberia. Făcînd repetate  atacuri de angina  a fost mereu coborât și iar urcat in tren. Până la urmă, crezându-se că tot moare, a fost lăsat pe peronul unei gări mici de unde a fost ridicat si salvat.

Aceasta persoana, Manfred Raifer,  a fost decisiv pentru alegerea drumului meu in viață. El e cel care m-a sfătuit să las celalte mici „talente“ pe care le-am avut (șahul – am fost campion al orașului Cernăuti – și vioara – am dat și concerte, dar am fost socotit a fi un talent mai mare decât eram în realitate) și să studiez istoria. M-a și ajutat să achiziționez o importantă biblioteca istorică a unui coleg al său decedat.

3. D. După terminarea studiilor la Universitatea din Bucuresti (și anume Filologie clasică, Istorie, Drept și Balcanistica) am fost numit la catedra acad. Al Graur la 1. oct. 1949 iar la 1. oct.1951 am ajuns cadru de predare, fiind cel mai tânăr șef de lucrări al Universitătii Parhon – cum mi-a spus tov. Popescu de la personal când mi-a înmânat cartea de muncă – fiind atunci conducătorul a două colective (istorie și drept) și titularul a trei cursuri.

La sfârșitul anului 1952 decanul (maiorul) Orzea a scos  o serie de profesori de la filologie și impreună cu ei și o parte din personal. Acad. Al Graur fusese și el dat afara ca „dușman al poporului“, iar o serie de tineri asistenți și șefi le lucrări, cred că zece la număr, printre care mă număram atât eu cât și soția mea, am fost “mutați” în două sate diferite din Dobrogea.

Amândoi am avut noroc pentrucă am putut lucra la institutele de cercetări ale Academiei.

Abia în anul 1965 am putut reveni în învățământ la Institutul Pedagogic din Constanța, după ce fusesem numit și la Craiova, unde nu i-am plăcut rectorului de atunci, fiindcă nu eram membru de partid.

Când în 1973 s-a desființat Institutul Pedagogic din Constanța, rectorul, conf. Lungu,  mi-a oferit un loc de conferențiar la catedra de etică în cadrul  științelor  sociale, pe care nu l-am primit. M-am întors la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, având statutul de cercetător științific.

In anul 1976, cred, când m-am întors din URSS de la Congresul de Studii ale Antichității, (Eirene) unde am fost șeful delegației, deoarece știam rusește fără să fi studiat in US, am îndrăznit la o ședință în plen să mă opun părerii că epoca contemporană începe cu alegerea lui Ceaușescu ca secretar general al Partidului. Am combăt´ut de asemenea „tracomania“, sprijinită de Ceaușescu și de adepții săi, arătând că e o teorie antiștiințifică și periculoasă politic.

După câteva zile un tovarăș activist de la CC al PCR mi-a spus că sunt un contestatar, adică un disident al regimului.

Aceasta a dus la emigrarea mea, după ce am câștigasem un concurs pentru catedra de istorie antică la Universitatea din Iași, primind avizul de partid  de la Iasi, dar nu și pe cel de plecare de la București.

Apoi mi s-a oferit catedra de bizantinologie de la Institutul Teologic de la București, pe care am refuzat-o, deoarece intenționam să plec din țară. Am emigrat împreună cu familia în Germania în august 1983.

3. E. In Germania, predând istoria Europei Răsăritene, am aprofundat cunoștinăele mele despre problema evreiască în tot răsăritul Europei. Acum 15 ani, Fundația Seidel mi-a propus să devin unul din experții ei pentru Europa de Răsărit și pentru Balcani. În calitatea aceasta am juns la sesiunea NATO de la Bruxelles (1990). Am prezentat problemele Poloniei și am reușit să pot discuta și problemele României. Când contele von Staufenberg din Parlamentul European, moderatorul sesiunii, a remarcat că s-a omis o problemă importantă, și anume acea a evreilor din răsăritul Europei, am susținut și acest referat. In urmatoarea pauză  directorul pentru Europa  al Fundației Bnai Brith m-a întrebat de unde vin și că (deși nu sunt istoric evreu) am prezentat problema foarte clar și chiar cu simpatie!  Ca urmare am fost invitat ca unul din primii profesori germani la un congres la Tel Aviv.

In anii 90 am fost chemat de urgență la München de către „Deutsches Kulturwerk” la o mică sesiune, deoarece legionarii locali – veniți după ianuarie 1941, în frunte cu un sculptor cunoscut amenințau să tulbure sesiunea, spunând că în România evreii n-au fost persecutați. Doamna Zach, directoarea acestei instituții, considera că eu sunt singurul român din Germania care este competent să-i combată pe legionari. Cu această ocazie l-am cunoscut pe tânărul Armin Heinen, atunci akademischer Rat la Saarbrücken,  care în 1999 avea să devină  profesor  la Aachen. Din România au participat acad. Dan Berindei și rectorul de la Cluj Andrei Marga. Din fericire legionarii au venit numai să asiste și nu s-au manifestat.

R. Ioanid dă impresia în Adevărul, că nu mă cunoște. Ar fi bine să-și aducă aminte de sesiunea de la Berlin, unde  participat și prof. Heinen. Intr-o seară, la aceeași sesiune scriitorul german Hilsenrad, de aceeași vârstă cu mine, care se refugiase,  după ”noaptea de cristal” sau din cauza legilor rasiale din Germania din 1935, la rudele mamei sale de la Siret și care fusese deportat la Moghilev, a citit din amintirile sale. După ce s-a încins un lung dialog, cu întrebări și răspunsuri de ambele părți, m-întrebat la sfârșit cum de știu aproape mai mult ca el și a  venit apoi ca să-mi dea un volum de al său cu dedicație.

3.F. Despre raporturile mele cu acad. Cajal a scris prof. Heinen dumineca trecută dlui dr. Singer de la Viena, așa  încât ”îndoielile” jignitoare ale lui R. Ioanid pot fi considerate nule.

Un ultim punct ar fi proiectul unui Memorial al durerii în care să figureze toate victimele ale celor patru dictaturi din România – singura țară care a cunoscut toate patru tipuri de dictaturi, adică cea regală (carlistă), cea legionară (de dreapta), cea militară a lui Antonescu și cea comunistă, care a fost cea mai lungă.

Ponderea cea mai mare, alături de victimele comunismului urmau s-o aibă victimele evreiești.

Acad. Cajal a sprijinit această frumoasă și foarte importantă inițiativă. Premierul României semnase deja acordarea locului în acest scop în Parcul Carol, lipit de monumentul victimelor comuniste, așa puține cum erau. O coaliție de diverse forțe obscure a împiedicat realizarea acestui proiect. Lucrul acesta l-a întristat mult pe acad. Cajal, care puțin după aceasta a și murit.

Ce om admirabil a fost acest mare medic, acest mare umanist și acest mare prieten al al tuturor romanilor!

Prof. dr.dres h.c. Vladimir Iliescu

Addenda:

Cu privire la articolele din Romania legate de filmul despre evreii din Cernauti salvati de primarul Popovici, in care se pare ca va juca Dustin Hoffman, actor evreu cu origini din Basarabia, dl profesor Iliescu face urmatoarele precizari:

1. Eu am amintit de episodul Popovici in faimoasa mea interventie  (vedeti mai jos) si am spus ca au fost eliberate 18.350 sau 18.500 de pasapoarte Popovici. Asta face  1/3 din evreii cernauteni si nu 1/2.

2. In Transnistria au fost lagare de CONCENTRARE si nu de EXTERMINARE. Vezi discutia mea de la Berlin cu scriitorul Hilsenrad, din luarea mea de pozitie lunga, pe care Adevarul pana la urma a redat-o. Nici macar Vapniarka, considerata de exterminare pentru detintii politici, adica evrei comunisti, n-a fost lichidata decat la retragere  de SS germani si voluntari ucraineni.

3. Popovici a cerut lui Antonescu oprirea deportarilor din motive umanitare, la care Antonescu a raspuns ca evreii au tradat Romania  odata cu venire sovieticilor  si de aceea trebuie pedepsiti. Nici Antonescu si nici Popovici nu s-au gandit ca sudul Bucovinei (Suceava, Radauti, Campulung) n-a fost ocupat si ca deci  evreii de acolo n-au motiv sa fie deportati.

La a doua intrevedere Popovici a venit cu argumentul economic: barbatii romani fiind toti pe front e nevoie de evrei. Pentru aceasta tatal meu a facut raportul zootehnic, mentind de ingheata apele, dar toata lumea a fost de acord, in ascuns. Pe baza aceasta Antonescu a concedat ca o treime din evrei sa fie mobilizati pe loc pentru munca. Acestea sunt toate fapte de netagaduit.

4. In afara de Hoffmann si actorul Keitel provine – respectiv parintii lui – din Bucovina. Intr-un interviu, pe care l-am citit intr-un ziar german, a declarat ca vrea sa participe si el la acest film.

Vladimir Iliescu

via
Ziaristi Online
Foto: Memorial Traian Popovici

SURSA: ziaristionline.ro

,

Discursul profesorului Vladimir Iliescu de la Academia Romana privind holocaustul din Romania, considerat de acesta “o minciuna enorma pe plan cosmic“, a declansat un val de reactii, care mai de care, soldate inclusiv cu dezicerea Academiei de invitatul sau. “Academia Românã se disociazã total de afirmațiile domnului Vladimir Iliescu, pe care le respinge categoric, și își exprimã regretul cã acestea au fost fãcute în spațiul sãu.”, se spune intr-un Comunicat special al Academiei Romane, smuls la presiunile unei liste eteroclite de “protestatari”, de la Asociatia Pro Democratia a lui Cristian Pirvulescu la profesori evrei din diferite colturi ale lumii.

Insa ce ar fi putut sa faca onor Academia Romana? Academia nu este un for al cenzurii, in care, ca pe vremea comunistilor, sa se ceara inainte, spre aprobare, discursul fiecarui invitat, care nu poate fi decat de inalta clasa si tinuta. Nu in ultimul rand, fiecare este responsabil de spusele sale. Dar, dupa cum s-a constatat deja, nu aceasta a fost parerea acuzatorilor profesorului Vladimir Iliescu, “antisemitul” a carui familie a salvat evrei la Cernauti, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In ciuda mult trambitatelor norme “deontologice”, publicatii “quality” sau de fite intelectuale din Romania, transformate in “acuzatori publici” ai “Tribunalului poporului”, au adoptat regula nr 1 a manualului de propaganda sovietica, in cazul citarii noastre, singuri ziaristi prezenti in plenul Academiei: nu pomeni sursa adevarului. De la “Adevarul” (intre ghilimele, fireste) la Hotnews si pana la Observatorul cultural si “22″, revista GDS, cazul a fost tocat marunt iar profesorul Vladimir Iliescu pus efectiv la zid. De notat: nici una dintre aceste publicatii nu a solicitat si punctul de vedere al celui incriminat, conform acelorasi mult trambitate norme deontologice.

Constatand valul de resentimente provocat, amestecat cu rafale de calomnii impotriva sa, profesorul Iliescu a incercat sa-si faca auzita vocea emitand tuturor publicatiilor care l-au ponegrit un “Drept la replica”, pe care aceastea aveau obligatia sa-l publice, conform regulilor deontologice  in cauza cat si bunului simt. Acest lucru nu s-a petrecut. Portalul Ziaristi Online isi face datoria de onoare si publica apararea profesorului Vladimir Iliescu desi, se pare, procesul deja s-a incheiat iar acuzatul a fost demult condamnat.

Are cuvantul profesorul Vladimir Iliescu, nu inainte de a oferi drept motto un extras din discursul presedintelui Israelului Shimon Peres sustinut la Cotroceni, pe 12 august 2010, alaturi de presedintele Romaniei, Traian Basescu:

“Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400 000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului”.

Luare de poziție

Se axează pe trei puncte: 1. definiția holocaustului. 2. minciunile privitoare la activitatea și la statutul meu din Germania. 3. Explicarea competenței mele în problema evreiască din România.

1. Termenul de Holocaust, sau mai corect Shoa, cum îl folosește statul Israel, reprezentantul legal al etniei evreilor, înseamnă  asasinarea sistematică și planificată de către un stat al unor comunități etnice întregi, chiar dacă un număr restrâns de indivizi al acestor comunități  a scăpat cu viața.

Acesta este motivul pentru care consider, că în România deși au avut loc persecuții și chiar pogromuri cu numeroase crime condamnabile, totuși ele nu pot fi considerate drept holocaust: cea mai mare parte a evreilor din România, și anume cei din vechiul regat, nu au fost deportați și nici n-au purtat steaua galbenă. In afara de aceasta când Germania a cerut României pe evreii din România, chipurile ca forță de muncă în Polonia, guvernul român pretextând că nu posedă materialul rulant necesar nu i-a trimis.

În afară de aceasta mii de evrei din Transilvania maghiară au putut trece în România, deoarece autoritățile românești – la ordinul aceluiași Antonescu, al cărui partizan  nu sunt – i-au ajutat și nu i-au trimis înapoi, cum ar fi fost de așteptat.

2. Cu privire la persoana mea declar încă o dată,  că de la 15 prilie 1984 (semestrul de vară) am început să suplinesc catedra de istorie antică la Aachen iar din toamna anului 1985, deoarece catedra de la Aachen fusese ocupată prin concurs, eu am trecut la catedra de istorie antică liberă  de la  Duisburg. Abilitarea mea ca profesor de istorie antică se făcuse în primăvara 1984, de către o comisie de trei  reputați istorici antici.

Deoarece depășisem cu mult vârsta de 52 de ani, până cînd poți deveni funcționar public (profesorii universitară în Germania au statut de funcționari publici), nu mai puteam să mă prezint , având 58 de ani, la concursuri de profesor titular, ci doar să suplinesc catedre libere, dar cu grad de profesor.

Din anul 1985 am primit o a doua abilitare, și anume venia legendi pentru Istorie Europeană de Răsărit și Istoria Balcanilor, materie pe care am predat-o  necontenit  până în momentul de față: deci eu predau de 29 de ani la Aachen, dintre care de 28 de ani Istoria Europei de Răsărit.

Este o situație de fapt și de drept. Cine o contestă, comite delictul de calomnie, indiferent din ce țară provine și ce funcții deține persoana respectivă.

Pentru activitatea mea profesionala a se vedea curriculum vitae atașat.

3. Cunoștințele mele despre problema  evreiască și compasiunea mea pentru evrei se datoresc biografiei mele bucovinene, cursurilor despre  Europa Răsăriteană precum și reuniunilor științifice la care am participat.

Prof. dr.drs.h.c.

Vladimir Iliescu

Cine este Vladimir Iliescu:

Ioan Vladimir ILIESCU

M-am născut la Cernăuți la 8 august 1926.

Tatăl meu, dr. Ion Iliescu, originar din Călărași,  a fost medic veterinar (inspector general al Bucovinei și al județelor Hotin și Dorohoi, și colonel în rezervă, deoarece venise la Cernăuți la 11 noembrie 1918, împreună cu divizia 8-a a generalului Zadek).

Mama a provenit dintr/o familie de coloniști germani din Alsacia, aduși în Bucovina în 1783, sub împăratul Josif II. Ea a fost casnică, deși urmase gimnaziul real din Cernăuți, dar s-a ocupat de opere sociale, în cadrul asociației „Doamnele române”, pe care a și reprezentat-o la Congresul Național de la Constanța din 1936.

Sunt căsătorit si am o fiica.

Studiile primare și parte din liceu (Aron Pumnul) le/am făcut la Cernăuți, la București (Liceul Lazăr) și Câmpulung-Muscel (Dinicu Golescu). Cum am avut oarecare talent muzical, am urmat cursurile Conservatorului din Cernăuți, secția vioară, pe care le-am terminat în martie 1944.

La București am absolvit în anul 1949 cursurile facultății de istorie (istorie universală, bizantină și istorie modernă), ale facultății de drept și ale facultății de filologie (secția filologie clasică și indogermistica) și în anul 1948 cusurile de trei ani ale Institutului de Balcanistică, condus de profesorul Victor Papacostea.

Am avut șansa să audiez cursurile și să particip la seminariile unor mari profesori de istorie ca Gh. Brătianu, N. Marinescu, N. Bănescu, I. Hudiță și A. Oțetea.

Am fost ultimul student căruia Bratianu personal i-a fixat lucrarea de licență.

La drept am audiat profesorii: Gh. Gruia, Anibal Theodorescu, J. Dongorozi și G. Strat iar la Filologie pe prof. V. Grecul si Al. Graur.

In anii 1949-1953 am lucrat (în funcțiile de preparator, de asistent si de șef de lucrări) la catedra de filologie clasică a academicianului Alexandru Graur.

Din 1953-1966 am lucrat în cadrul Academiei R.P.R. la Institutul de Istorie, la Institutul de Arheologie, la Institutul de Lingvisitcă și la Institutul de Studii Sudesteuropene, întemeiat de foștii elevi ai profesorului Victor Papcostea în 1963.

Din februarie 1965 am putut reveni în învătământul universitar și am început

să lucrez și la Institutul Pedagogic din Constanța, unde am organizat catedra de istorie. Aici am predat până în 1974 istorie universală veche și medie ca  și istoria veche a României. La început am predat și istorie universală modernă și contemporană.

La Constanța am colaborat cu Muzeul Arheologic al Dobrogiei. Aici am întemeiat filiala Dobrogea a Societății de Filologie Clasică și am organizat cursurile Universității Populare, secția de arheoogie și de cultură universală.

După cinci încercări de doctorat (două în țară și trei în străinătate, blocate în diferite faze), am reușit să susțin în 1972  doctorarul  în Istorie universală antică cu tema Părăsirea Daciei în istoriografia antică și bizantină  la Cluj, la Profesorul N. Lascu, prorectorul univsersității „Babeș Boyoi”.Până la plecarea mea din țară, la profesorul Lascu nu și-au putut da doctoratul decâ Hadrian Daicoviciu și cu mine.

Când, în cadrul „revoluției culturale” a lui Nicolae Ceaușescu, treptat au fost desființate Institutele Pedagogice, eu am revenit la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei R.S.R. La următoarea „atestare a cercetătorilor” din institute, comitetul de partid al orașului București a cerut scoaterea mea din institut și mutarea , împreună cu alți cercetători, la Biblioteca Academiei R.S.R, unde am lucra în următorii ani. La o întâlnire a istoricilor din România, pentru discutarea noului tratat de Istorie a României, am criticat „Tracismul”, respectiv „Tracomania”, iar apoi am contestat intrarea României în epoca contemporană, odată cu alegerea  lui Nicolae Ceaușescu, ca secretar general al P.C.R., propunând în schimb revenirea la trediționala cezură a primului război mondial. A doua zi  a venit la mine un „tovarăș”, care mi-a comunicat, că sunt un „contestatar al regimului democrat”, adică un „disident”. Din această cauză  m-am decis să emigrez în Germania.

Până la plecarea mea, în august 1983, am câștigat concursul pentru ocuparea „succesiunii profesorului Gostar” la Iași și deși am primit acordul partidului de la Iași, muncipiul de partid București nu mi-a permis să părăsesc capitala.

După pensionare, profesorul Elian, Institutul Teologic din București, mi-a propus să ocup singura catedră de bizantinologie din țară, dar fiindca voiam să emigrez, am refuzat această ofertă și l-am recomandat pe fostul meu student de la filologie clasică, Emilian Popescu.

In Germania mi-am echivalat studiile din România începând cu bacalaureatul și terminând cu doctoratul, care a fost echivalat cu doctor philosophiae al universitățilot germane, după care, – fără știința mea – o comisie de trei profesori de istorie antică (Straub, și Wirth de la Bonn și Vittinghof de la Koeln) m-au „umhabilitiert”, mi-au recunoscut habilitarea pentru istorie antică. Deoarece însă nu aveam o catedră precisă și fiindcă nu dădusem nici un concurs pentru ocuparea unui post de profesor, nici nu mă mai puteam prezenta la un concurs, având în vedere că vârsta maximă pentru aceasta este fixată în Germania la 50 de ani, etate pe care o depășisem. Astfel până la pensionarea mea în 1991, la împlinrea vârstei de 65 de ani, am suplinit catedre de istorie veche la Aachen, la Duisburg, la Duesseldorf și la Berlin (Freie Universistaet, Berlin Vest). Am avut toate drepturile unui profesor activ, minus 10% din salariu.

In 1985 am venit la Aachen, unde suplineam un profesor de la Sorbona, care a vorbit în aulă despre Europa de răsărit. Eu am luat cuvântul la discuții și am discutat o parte din problematica răsăriteană. A doua zi decanul nostru, un literat comparatist a venit la mine și m-a întrebat dacă știu limbi slave și de unde cunosc atât de bine Răsăritul. Când i-am explicat ca știu mai multe limbi slave și că sunt balcanolog, el m-a întrebat dacă vreau să predau și cursuri de Europa Răsăriteană, largo sensu, adică cu Balcanii, deoarece această disciplină nu era acoperită la Aachen. O comisie mi-a acordat venia legendi, adică o a doua profesură, pe baza lucrărilor mele despre spațiul european oriental. De atunci și până azi predau aceste discipline, cu relativ mulți studenți, fiindcă materia este socotită studium universale, cu studenți și de la alte facultăți și cu „seniori”, o categorie de studenți care există numai în Germania. Rectorul universității și decanul facultății îmi prelungesc din doi în doi ani această venia legendi.

In cadrul unei colaborări între universitățile din Aachen și din Plovdiv, am predat doi ani la rând, în vacanța de Paști, cursuri intensive de balcanistică. Conform înțelegerii cursurile au fost ținute în germană, iar seminariile în bulgară.

De la înființarea sa în  1994, colaborez cu Institutul Național de Studiu al Totalitarismului, din consiliul științific al căruia fac parte de la început.

Din 2001 până ân 2008, am fost profesor asociat al Universității din Craiova, unde am fost conducătorul științific al unui număr de 12 de doctoranzi, care și-au susținut doctoratele cu mine.

In numele unui fictiv Institut Balcanic, deoarece Universitatea nu mi-a acordat nici un fel de bani, am scos primul număr al revistei Balcania, serie nouă, și am un al doilea număr gata pregătit, care nu poate apărea din lipsă de fonduri.

Nu am fost membru de partid, deși am fost solicitat de două ori. De aceea am putut fi ales, respectiv numit, secretar general al Comitetului de Luptă pentru Pace al Universității C. I. Parhon  București, când am funcționat la această universitate.

Acum trec la partera mai importantă a datelor mele și anume la cateva din realizările mele științifice mai importante.

1) Prin analiza amănunțită a izvoarelor narative („Quellenforschung”), pe care nu o făcuse nimeni, am anulat „teoria lui Roesler”, a evacuării totale a populației din Dacia. Totodată am explicat cum a putut lua ea naștere la „inițiatorul„ ei, Eutropius, în istoriografia romană și cum a fost preluată în istoriografia bizantină prin cele două traduceri succesive în limba greacă a operei lui Eutropius.

Totodată am identificat tradiția istorică corectă – neobservată de nimeni – la Iordanes, care contează pe Festus, adeptul lui Eutropius, reducând evacuarea la autorități și la o parte a populației. Iordanes indică chiar și numele „noii Dacii”, creată la  sud de Dunăre de către Aurelian, pentru „salvarea prestigiului roman”. La Iordanes se găsesc și alte amănunte reale și unice despre Balcani. Es rămâne sursa istorică cea mai competentă și veridică.

Acceptarea explicației mele o atestă a doua ediție din 2005 al lui Cambridge Ancient History, care lăsând de o parte toată literatura și explicațiile „anti-continuitate” – sute de articole și zeci de cărți în decursul timpului – nu citează, pentru această problemă capitală a istoriei românești decât Dacoromania 1 (1973), cu lucrările colocviului de la Freiburg, din decembie 1971 (vol. XII, p. 53).

2) Am arătat împotriva întregii noastre istorigrafii, că sciții lui Ataias au venit cu câteva decenii mai devreme decât 339, când au fost învinși de Filip II în Dobrogea, deoarece de la Olbia (cf. Odessa) și până la Varna (cf. Odessos) exista un mare regat scit, care patrona toate orașele grecești, de la care se percepeau  impozite. Acesta a fost punctul de pornire al „Sciției Minore”.

3) Formațiunea prestatală a lui Dromichaites n-a fost în Bărăgan, ci în Bugeac, pe drumul spre cetățile grecești de unde Zopzrion ca și Lysimachos vroiau „bani lichizi„ pentru armatele lor.

4) N-a existat un rex Histrianorum, cu formația sa. Sunt tribali cu care s-a luptat atât Ataias cât și Filip II în decursul anilor.

5) Am amendat lacune despre daci din textul lui Aurelius Victor 13,3, cu care s-au muncit atât Mommsen cât și editorii lui Aurelius Victor, în decursul timpului, fără succes.

Aproape toate datele enumerate de mine se găsesc în SCIVA, 47, 2,  (1996), p. 221-226, în Omagiu lui Vladimir Iliescu la 70 de ani.

Lista licrărilor de atunci cuprinde I. Nouă culegere de texte antice și ediții de autori antici; II. Șapte manuale, dicționare și enciclopedii; III. Peste 40 de articole de specialitate.

De atunci s-au mai adăugat noi poziții bibliografice, care au ajuns la numarul 80, cele două doctorate pe care le-am condus la Universitatea din Craiova ca și obtinand două doctorate de onoare (Dr.h.c. al Universității din Galați și din Constanța).

Deoarece am avut greutăți la publicarea unor articole în România, am încercat să le public în străinătate. Astfel sunt primul român care a publicat în revistele: Historia, Bonner Jahrbuecher, Philologus, Klio, Eos și Classical Philology din Chicago.

Sunt membru fondator (1958) al Societății de Filologie Clasică  și al Societătii de Bizantinologie din România.

Intre anii 1972/75 am fost ales secretar general al Asociației Orientaliștilor.

Sunt membru al Asociației Winckelmann (Stendhal) și unul din puținii membri neteologi ai Societății pentru Studii Patristice (Oxford).

Sursa si video: Ziaristi Online

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press