REFACEREA RAPIDĂ A LEGĂTURII TRANSATLANTICE. ÎN AVANTAJ SAU CU RISCURI PENTRU FLANCUL ESTIC?

Viorel LUCACI – 28 februarie 2021

 

INTRODUCERE

 Întrebarea din a doua parte a titlului pare improprie şi fără sens. Doar pare. Deoarece lucrurile sunt puțin mai complicate decât se văd la suprafață. Cum să presupui că a reconsolida legătura transatlantică – cea atât de mult afectată de periplul de patru ani neagreat a lui Donald Trump la Casa Albă – ar genera vreun risc pentru statele din flancul estic al NATO? Problema în discuție nu este legată de acțiunea în sine, ci de retorica utilizată şi de viteza de reconsolidare. Nu de scopul ei, ci de stilul în care se vrea a fi efectuată. De asemenea, depinde de modul în care decizionalii înțeleg ceea ce înseamnă a reface o alianță slăbită din interior, cu slăbiciuni exploatate din exterior. Dacă această refacere înseamnă a găsi imediat „inamicii” cărora să le arunci retorici pripite şi posibil generatoare de tensiuni suplimentare, atunci… da, avem o problemă. Pentru că, reculul generat de această tendință de a inversa evoluțiile induse de Donald Trump în edificiul euroatlantic, ne-ar putea pune în situații riscante în anumite condiții. În special pe zona de joncțiune cu interesele Moscovei. Părerea unora – chiar şi după deznodământul complicat şi fierbinte al alegerilor din SUA de anul trecut – este că Donald Trump nu a slăbit efectiv alianța, ci doar a inițiat o modificare semnificativă a principiilor pe baza cărora funcționează aceasta. A fost oare o greșeală de calcul strategic în mandatul lui Donald Trump? Probabil că muți dintre cei care vor citi integral articolul, nu vor fi de acord cu ideile din următoarele pasaje ale textului. Fie le vor găsi ca fiind ciudate.

 

CONTEXTE MODIFICATE IMPUN CALCULE MODIFICATE

Puțini sunt cei care pot oferi acum un răspuns edificator la întrebarea anterioară cu privire la greșeala de calcul. Se poate accepta că o asemenea discuție a fost generată preponderent în jurul intenției lui Donald Trump de a slăbi prezența militară americană din Germania. O inițiativă care a generat discuții aprinse, nu doar la Berlin, ci şi în cercurile de la Pentagon. Cei mai mulți însă, nu vor să accepte faptul că este posibil ca Donald Trump – de fapt întreaga sa administrație – să nu fi fost în dezacord cu existenţa NATO, ci exclusiv cu modul în care această alianță funcționează. Neînțelegerea acestei nuanțe subtile ar putea induce erori de calcul reale în viitor. Periferiile alianței sunt cele care simt cel mai bine astfel de erori. Aceeași greşeală de înțelegere, nu a făcut decât să accentueze fracturile deja existente între ceea ce denumim a fi „Vechea Europă” (binomul franco-german) şi acele state membre NATO care – în principal din motive istorice – au o cu totul altă raportare/conduită în relația lor cu vecinătatea estică, spre deosebire de Berlin şi Paris. Până în prezent, nimeni şi nimic nu a reuşit să găsească un numitor comun pentru modul în care toate statele membre ale NATO din Europa percep Estul din perspective strategice, economice, militare şi geopolitice. Un obiectiv imposibil de atins în prezent. Există cel puțin două abordări diferite, care din păcate tind a deveni antagonice. Donald Trump a accentuat acest antagonism, iar Moscova a încercat să profite la maxim de această situație. Antagonismul abordărilor celor trei piloni de bază ai sistemului euroatlantic (SUA, NATO şi UE) şi clivajele interne ale acestui sistem, care au generat trecerea de la convergențe către divergențe de optici strategice fundamentale, vor fi tratate detaliat într-un viitor articol.

Considerentele expuse anterior lasă de înțeles că există o probabilitate considerabilă ca divergențele de abordare strategică dintre SUA şi UE – considerate ca entități de putere distincte – manifestate în ultimii ani, să fie dincolo de Donald Trump din punct de vedere al cauzelor şi să nu poată fi remediate atât de ușor de către noua administrație Biden. Trăim vremuri care devin tot mai inadecvare pentru a face predicții exacte. Pentru că totul este impredictibil. Aviz marilor „optimiști” ai noii ere Biden.

Acum câțiva ani, reputatul geopolitician american George Friedman definea cauzele care generează şi propagă fracturile din Europa, ca fiind „puncte de presiune”. O interesantă carte [1] de-a sa, poată chiar acest titlu. Nu știm dacă aceste „puncte de presiune” nu au devenit cumva „zone de vacuum”. Istoria ne-a dovedit nu odată, că din punct de vedere geopolitic presiunea a creat mai puține probleme decât vidul. Presiunea, „umplerea” în general, poate fi ușor generată şi gestionată de forțele interne încă de la proiectarea unui sistem strategic (de exemplu, ani ’40 şi ’50). Vidul în schimb, facilitează penetrarea unor forțe (interese) externe sistemului. De aceea, presiunea strategică euroatlantică ar trebui menținută şi distribuită eficient între granițele geografice ale sistemului. Acest tip de raționament este oarecum similar cu cel din așa-zisa „Teorie a presiunilor laterale” [2] din geopolitică.

Revenind la unul din elementele centrale ale acestui text, putem spune că în prezent există o incertitudine cu privire la decizia de slăbire a prezenței militare americane din Germania. Pentru a înțelege mai bine tema, se cuvine a fi reprodus aici un extras din cadrul unei postări din 4 februarie a generalului Alexandru Grumaz. Dumnealui spunea: <<Toate planurile legate de reducerea trupelor din Germania de către administrația Trump, sunt în așteptare, în timp ce noul șef al Pentagonului (…) revizuiește ideea (…). Anunțul urmează directivelor noii administrații Biden că decizia de a scoate până la 12.000 de soldați din Germania, ar trebui să fie examinată de noua echipă a Pentagonului. Liderii de la Berlin au fost surprinși de această mișcare vara trecută, la fel ca lanțul militar de comandă al SUA, iar oficialii de aici au considerat-o ca un fel de afront. Toate mișcările puse deja în mișcare în cadrul planului Trump, care include mutarea sediului EUCOM și al Comandamentului SUA Africa de la Stuttgart la Mons, Belgia, sunt „în îngheț” (…). Unii observatori au remarcat în mod privat că lanțul militar de comandă pare să meargă încet în punerea în aplicare a deciziei surpriză a administrației Trump, pe care președintele de atunci însuși a recunoscut-o că a fost (…) din furia față de Germania.>>

Aici apare o nelămurire, firească din perspectiva noilor contexte. Este dificil de înțeles care sunt rațiunile strategice, de securitate sau de intelligence la nivelul NATO, care conferă în continuare o eligibilitate atât de mare Germaniei de a fi securizată și de a găzdui atât de multe trupe și echipament american pe teritoriul ei. Germania, care față de Federația Rusă, de China sau de Iran privind geografic, se află mult mai departe decât oricare alt stat membru NATO de flanc. De ce? În contextul în care întreaga paradigmă de securitate mondială se resetează fundamental, de ce tot Germania beneficiază de umbrela militară americană? Statul, despre care nu poate nimeni nega că a cauzat al Doilea Război Mondial. Statul, care în prezent manifestă simpatii serioase – chiar strategice – față de China și față de Federația Rusă? Logica tinde a lipsi din această situație. Cu ce a greșit administrația Trump că a vrut să mute centrul de greutate al NATO în Europa către flancul estic, slăbind atenția de pe Germania și crescând-o pe Polonia și nu numai pe Polonia? Inclusiv România ar fi avut de câștigat ca urmare a acestei modificări de abordare.

 

TRENAREA RAȚIUNILOR DIN ANII ’40

Specialiștii susțin că principalul motiv al prezenței masive a forțelor armate americane NATO în Germania, ar fi rațiunea încă valabilă de a ține „America în Europa”, „germanii liniștiți” şi „Rusia în afară” [3]. Putem fi de acord cu acest deziderat, cel puțin parțial. Însă, vorbim de calcule strategice stabilite acum aproape opt decenii, în zorii a ceea ce avea să devină Războiul Rece. Adică în urmă cu peste două generații. Atât de lungi să fie oare memoriile şi efectele înfrângerii Germaniei Naziste? A ține Rusia afară din Europa și America înăuntru ei, sună deosebit de curajos astăzi, în condițiile în care, atât termenul „afară” cât și „înăuntru”, nu mai au sensuri atât de clare ca cele din ultima parte a anilor ’40, când a fost creat NATO. Ce înseamnă în prezent „afară” sau „înăuntru”? Totul a devenit mult mai nuanțat astăzi. Rusia este destul de înăuntru, dacă ne gândim la relațiile economice uriașe şi complexe pe care le are cu Germania și la simpatiile cu Franța. Cât privește SUA, din păcate ele sunt mai mult afară, în primul rând ca efect imediat al mandatului lui Donald Trump, dar şi al retoricii lui Emmanuel Macron. Germania este încă jos (liniștită) poate strict din punct de vedere militar, dar și acest aspect este discutabil. Economic și strategic însă, Germania este foarte sus. Chiar cel mai sus din UE, odată cu Brexit-ul, de când… avem impresia că UE tinde a deveni un fel de „Al IV-lea Reich” sub o formă de soft power.

 

RISCURILE INDUSE

 Aceste inversiuni de aspecte fundamentale ale lumii euroatlantice, sunt foarte serioase și de profunzime. De aceea, ecuațiile de funcționare ale NATO ar trebui modificate radical. Altfel, cel puțin o parte din Europa ar putea părăsi complet orbita strategică a SUA. Iar acest lucru nu poate fi benefic pentru statele est europene, în caz particular și nici pentru pacea lumii, privind general. O rupere completă a Europei de SUA, ar însemna şi o scindare internă a bătrânului continent. Este limpede că Joe Biden nu va avea un mandat ușor, nici pe intern, nici pe extern.

Graba şi grija cu care Joe Biden încearcă încă din primele zile ale mandatului său să refacă puntea peste Atlantic, nu pot fi decât salutare. Însă, a se încerca în același timp o reaprindere a conflictului din estul Ucrainei implicând o creștere a tensiunilor pe flancul estic NATO, în paralele cu zăngănitul de arme reactivat în jurul Iranului, nu credem că este benefic. Lumea este deja obosită şi tensionată urmare a Pandemiei COVID19.

 

ÎNCHEIERE

Cele mai multe dintre instituțiile internaționale, tratatele şi organizațiile create după 1945 au avut ca principale scopuri, evitarea creării premiselor unui Al Treilea Război Mondial şi blocarea expansiunii URSS – a comunismului – către vestul Europei. Atunci când tot acest ansamblu de valori, instituții și credințe va cădea în desuetudine din cauza alterării civilizației euroatlantice, imediat un Al Treilea Război Mondial ne va bate la ușă.

 

Adnotări:

 

[1] FRIEDMAN George, PUNCTE DE PRESIUNE – Despre viitoarea criză din Europa, Bucureşti 2016, Editura LITERA, 333 de pagini.

[2] Teoria presiunii laterale a fost dezvoltată de românul Ion Conea, cel considerat a fi cel dintâi teoretician al geopoliticii românești. <<Plecând de la abordările profesorului Ion Conea privind „coeficientul de presiune” exercitat de statele vecine asupra spațiului naţional, analiștii americani Nicholas Choucri şi Robert North au elaborat teoria „presiunii laterale” în raporturile dintre state. Datorită exercitării acestei presiuni, orice expansiune a statului naţional (migrații, activităţi economice, comerț, invazie militară, penetrare culturală sau religioasă, drepturile minorităților etc.) în spațiul vecin – numit de geopoliticienii ruși „vecinătatea apropiată” – poate avea ca efect ciocniri de interese sau chiar apariția conflictelor militare”>> [estras din lucrarea „ION CONEA (1902-1974) – PRESIUNEA LATERALĂ”, publicată în revista GeoPolitica (geopolitic.ro)].

[3] Extras din analiza „Noua ordine a lui Macron, o capcană pentru Europa Centrală și de Est” scrisă de Valentin Naumescu, publicată pe hotnews.ro la data de 22 februarie 2021: <NATO nu a fost creat pentru ce spune domnul Macron, ci pentru rațiunile explicate de primul secretar general al Alianței, lordul Ismay – „NATO a fost creat pentru a-i ține pe ruși afară, pe germani liniștiți și pe americani înăuntru” (Europei), principii valabile și astăzi. Interesele dominatoare ale Moscovei în relația cu Europa Centrală și de Est nu au dispărut odată cu desființarea Tratatului de la Varșovia, în 1991>.




BISERICA SF. ONUFRIE DIN MĂNĂSTIOARA – SIRET, O BIJUTERIE ARHITECTURALĂ AMENINȚATĂ DE UITARE ȘI DE VICISITUDINILE NATURII

Viorel LUCACI – 16 septembrie 2020

 

ÎN LOC DE PROLOG

 Ideea scrierii acestui material a apărut în primăvara lui 2019, când cu ocazia unei scurte vizite efectuate în satul unde mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei, am ajuns la lăcașul de cult în care, în jurul vârstei de cinci ani Îl descopeream pe Dumnezeu, învățam despre El și nu în ultimul rând Îi simțeam pe deplin existența. Tot ceea ce ţinea de Biserică atunci, avea sens, avea profunzime şi avea un fel de scop suprem. Fiecare sărbătoare de natură religioasă o simţeam pe deplin prin însăși menirea şi semnificaţia pe care o avea. În general, încărcătura spirituală pe care o poți găsi în bisericile vechi ale celor mai mici și mai uitate sate din România, este uriașă. Un fapt care dintotdeauna mi-a consolidat ideea conform căreia, orice monument, orice lăcaș de cult – fie el vechi sau modern şi nu doar unul creştin ortodox – poate fi mai mult sau mai puțin valoros din punct de vedere arhitectural, poate fi o capodoperă inginerească, dar… nu oricare are menirea de a fi pătruns de metafizic. Din păcate, la momentul la care scriu aceste rânduri, nu pot găsi un text sau un mod de exprimare potrivit și cuprinzător pentru a explicita acest considerent cât mai detaliat și cât mai cuprinzător. Nu îmi este cu putinţă.

Limpede este însă faptul că cei mai mulți dintre noi, odată cu înaintarea în vârstă şi cu părăsirea copilăriei, avem tendința de a ne debarasa de metafizic în avantajul evident al profanului, al unei vieți strict materiale în care alergăm mereu după ceva, pentru ca apoi… spre sfârșitul vieţii să ne aducem iar aminte de condiția noastră, de întrebările cele mai profunde cu privire la sensul nostru pe Pământ din perspectiva divină. Apropierea morţii, iminenţa ei incontestabilă ne încarcă întotdeauna de metafizic. Poate că avea dreptate cine a spus că, odată ce nu mai este copil, omul începe să moară puţin câte puțin. Mai mult decât atât. Se spune că atunci când omul moare, moare de două ori. Moare fizic, proces care din punct de vedere bisericesc este dus la final prin înmormântarea sa, împreună cu slujba aferentă, cu bocetele şi cu pomenile ulterioare, toate în funcţie de religia defunctului. Moare apoi complet, moare definitiv pentru noi ceilalți, pentru umanitate într-o accepţiune strict profană, odată ce respectivul este uitat de toată lumea, odată ce nu mai este pomenit de nimeni sau când nu mai are cine să îl pomenească vreodată. Pentru că nimic nu este veșnic în lumea fizică. Cred că acest principiu poate fi aplicat nu doar fiinţelor umane. La fel, în două etape (una fizică şi una definitivă) poate muri şi un animal, un obiect, o aşezare omenească, un eveniment, sau chiar o istorie. Moartea istoriei unui neam de exemplu, a unui popor, adică uitarea, prezice cumva moartea sa, altfel spus dispariția sa din istorie. De ce am venit cu această divagaţie? Se va vedea în cele ce urmează.

 

INTRODUCERE – PE SCURT DESPRE BISERICA SF. ONUFRIE

 Sunt absolut sigur că legăturile care există între noi ca individ şi locurile natale, între noi şi locurile în care am copilărit, sau oricare alte locuri în care la un moment dat am petrecut perioade deosebit de frumoase, capătă odată cu înaintarea noastră în vârstă un tot mai puternic caracter transcendental. Cu deosebire în situațiile în care viaţa ne depărtează de aceste locuri, deseori distanțele fizice fiind uriaşe. Se pare că suntem cumva chemați înapoi acolo de unde am plecat la începutul vieţii. La fel ca în cazul metafizicului bisericilor din satele mici, nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a exprima cu detalii suficiente tot ceea ce înseamnă aceste legături transcendentale pentru mine, aşa cum le percep eu.

Satul la care am făcut referire în primul capitol al articolului, satul în care am copilărit, se cheamă Mănăstioara (foto 1). Sau Sfântul Onofrei în referinţele mai vechi. Fiind în prezent practic un cartier al oraşului Siret din frumoasa regiune denumită Bucovina. Satul are o biserică. Biserica Sfântul Onufrie (sau „Onofrei” în unele relatări), fiind o biserică ctitorită de domnitorul Ștefan PETRICEICU în anul 1673, pe locul unei alte biserici mai vechi, ridicare şi ctitorite cu peste 100 de ani înainte de un anume Preot Mihul [1] [2] [5]. Se află la o distanță de aproximativ 3,5 km de centrul orașului Siret.

Foto 1. Vatra satului Mănăstioara în prezent, văzută de pe dealul „Bogza”, cu biserica Sf. Onufrie în centrul peisajului. [sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Istoria acestei biserici a fost destul de zbuciumată. Conform lui N. IORGA, care a vizitat-o la un moment dat, edificiul reprezintă un „monument de arhitectură” [1] [2], fiind de fapt o copie fidelă la scară a monumentalei biserici de la Mănăstirea Putna (foto 2).

Foto 2. Similitudinea evidentă a celor două construcții

[sursă foto: Viorel Lucaci și web]

 Structura reliefului din arealul bisericii şi geomorfologia terenului de amplasare, i-au generat diverse probleme în decursul istoriei sale de aproape 350 de ani. Fiind afectată de alunecări de teren şi de cutremurele mai mari, lăcașul – care odinioară a fost de fapt un schit arondat Mănăstirii Putna – a trecut prin două consolidări (renovări), respectiv una la mijlocul anilor ’30 sumar efectuată şi una mai complexă în perioada 1986 ÷ 1990 [1] [2]. Lucrările desfăşurate între anii 1986 şi 1990 au fost de anvergură, fiind coordonate personal de către preotul paroh de la acea vreme, Părintele iconom stavrofor (P.I.S.) Silviu Sologiuc, care pe lângă cele bisericeşti, ca urmare a stilului său autodidact se bucura şi de un volum mare de cunoştinţe din domeniul construcțiilor, fiind de asemenea licențiat în domeniul istoriei universale sub coordonarea distinsului prof. univ. dr. Milan Şesan, ultimul rector român al Universității din Cernăuți. Lucrările respective au constat în principal din următoarele:

– consolidarea şi subzidirea fundației bisericii prin realizarea unei centuri din beton armat;

– realizarea unui radier solid din beton armat cu contravântuiri orizontale din grinzi din oţel;

– injectarea cu beton a zidăriei în zonele degradate;

– executarea de coloane din beton armat de un metru diametru şi circa şase metri adâncime în jurul fundaţiei bisericii, sub centura turnată cu această ocazie;

– stabilizarea terenului prin realizarea unui ecran de protecție, format din drenaje şi fântâni de captare în arealul amplasamentului dar şi în zona de fundare a acestuia.

Starea de degradare în care se afla biserica în anul 1986 era foarte avansată, iar lucrările enumerate anterior au prevenit prăbuşirea acesteia, eveniment care ar fi putut surveni la cel mai mic cutremur sau la o accentuare a alunecărilor de teren. La momentul la care a început intervenția, biserica era inclinată cu aproximativ 3 ÷ 4 grade din cauza dislocării terenului de fundare, iar corpul (nava) construcției era ruptă în trei părți de jos până sus. Bătrânii din sat povestesc că fisurile erau atât de mari, încât puteai introduce brațul cu totul prin pereţi. Când priveau din afară către lateralul bisericii, vedeau prin ea exteriorul din cealaltă parte. Astfel, în prima parte anilor ’80 riscul de prăbușire a lăcaşului de cult era foarte ridicat [1]. Ar fi fost păcat, fiind un adevărat monument, chiar dacă nu era nici atunci atât de cunoscut publicului. Se pare că în acei ani, la nivel local existau anumite interese ca prioritatea legată de imaginea de monument arhitectural, de promovarea şi importanţa ca lăcaş de cult, să fie concentrate preponderent asupra Bisericii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul din centrul orașului Siret, în detrimentul Bisericii Sfântul Onufrie. Astfel, cea din urmă a rămas oarecum în umbră, cu toate că au existat şi există voci avizate care susţin că Sfântul Onufrie constituie din punct de vedere arhitectural cea mai ridicată valoare din toată Bucovina [1], privită ca fiind o replică la scară a Bisericii de la Mănăstirea Putna.

 

PROBLEMA ACTUALĂ A BISERICII DIN SATUL MĂNĂSTIOARA

Din păcate, în ciuda intervențiilor de anvergură realizate între anii 1986 şi 1990 prin care alunecările de teren au fost oprite, lipsa de interes din ultimii 15…20 de ani din partea factorilor de decizie aferenţi, cumulată cu o oarecare atitudine delăsătoare a localnicilor şi cu o întreținere precară a sistemelor de drenare realizate iniţial, au făcut să reapară riscurile ca acest monument de arhitectură să fie pus în pericol de alunecările de teren. Natura nu stă în loc. Eroziunea există, iar când efectele unor lucrări de prevenție dispar prin degradare, distrugere sau din lipsă de întreţinere, pământul are tendinţa de a o lua din nou la vale. Există precedente serioase în acest sens.

Problema care se vrea a fi expusă prin prezentul articol, este una recentă şi destul de gravă în cazul în care nu vor fi luate măsuri de remediere într-un timp cât mai scurt. Tot prin prisma acestei probleme de risc potenţial, am luat legătura cu două persoane din Suceava, pe care le cunosc şi legat de care am considerat că deţin cunoștințe suficiente, putând astfel emite opinii cât se poate de avizate referitoare la situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie. Aceste persoane sunt:

– P.I.S. Silviu Sologiuc, cel care între martie 1986 şi decembrie 2002 a slujit la Parohia Bisericii Sfântul Onufrie şi care a coordonat personal lucrările de consolidare şi renovare executate în perioada 1986 ÷ 1990;

– Arhitectul Doru Ghiocel Olaş, unul din cei mai prestigioși arhitecţi specializați în proiectarea, renovarea şi consolidarea lăcașelor de cult din România, un bun cunoscător al construcțiilor de acest fel.

Cu ambii am purtat discuții deosebit de interesante pe subiect, considerentele emise fiind reproduse parțial pe parcursul materialului, cu acordul acestora. Tot aici, se cuvine să fie transmise sincere mulțumiri Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie, pentru fotografiile rare şi datele deosebit de interesante puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Părintelui Ovidiu Siritean. De asemenea, am obținut o serie de date și detalii interesante cu privire la amplasamentul bisericii, de la primarul orașului Siret, Adrian Popoiu. Le mulțumesc cu această ocazie tuturor persoanelor enumerate anterior, fără a căror contribuție, scrierea acestui articol nefiind posibilă.

În preajma sărbătorilor de Paști din 2019 am fost în vizită în satul Mănăstioara, mergând cu această ocazie şi la biserică. Am observat ceva ce mi-a atras atenția. Ceva ce m-a îngrijorat. Privind din curtea bisericii spre direcția Sud, se arată imensul deal (o pantă fără vegetație, care are aproape 400 de metri lungime şi urcă cel puțin 50 de metri pe verticală) denumit „Dealul Horaiţ”, fiind de fapt versantul nordic al unei formațiuni de podiș ce constituie interfluviul dintre râurile Siret şi Suceava [1]. În foto 3 se prezintă arealul Bisericii Sfântul Onufrie, iar în foto 4 avem o comparație sugestivă a arealului bisericii între anii 1966 şi 2012.

Foto 3. Arealul bisericii Sfântul Onufrie din Mânăstioara

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 4. O comparaţie sugestivă.

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

_____________________________________________________________________________________________________

În prezent, pe zona de pantă a Dealului Horaiţ din amonte de biserică, se poate observa existenţa a numeroase semne ce dovedesc clar faptul că terenul este instabil şi mai mult decât atât, oricând s-ar putea produce o alunecare de teren bruscă de mari proporții, eveniment care (în cazul unor perioade abundente în precipitații sau al unui cutremur puternic) pe lângă distrugerea prin surpare sau prin acoperire a bisericii şi a cimitirului aferent, ar putea provoca inclusiv victime omenești. În foto 5, 6, 7 şi 8 se prezintă aspectul terenului în cauză, iar în foto 9 sunt redate cele două scenarii posibile ce ar putea afecta Biserica Sfântul Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei, unele desene (profile) din articol sunt realizate în mod anamorfozat (cu proporţii/dimensiuni exagerate pe direcţie verticală).

 

Foto 5. Direcțiile de fotografiere.

[Sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 6. Poza 1 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 7. Poza 2 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 8. Poza 3 din foto 5.

[sursă foto: Viorel Lucaci]

 

Foto 9. Cele două scenarii posibile care ar putea afecta Biserica Sf. Onufrie în cazul unor precipitații abundente sau al unui cutremur puternic

[sursă foto: grafică Viorel Lucaci]

 

Majoritatea formațiunilor deluroase şi a terenurilor în pantă din zona satului Mănăstioara, sunt instabile şi predispuse la diferite tipuri de alunecări de teren [1]. Acest fapt reprezintă o consecință a trei factori pe care, cel puțin pe termen scurt, omul nu îi poate remedia, respectiv:

  • structura morfologică şi de stratificare pe adâncime, care este predispusă instabilității;
  • abundența apelor freatice şi nivelul ridicat de localizare al acestora, în special în perioadele ploioase;
  • existenţa în trecut în zonă, a unor păduri străvechi de foioase, care au fost defrișate undeva la sfârșitul Evului Mediu pentru a facilita pășunatul şi agricultura.

 

Inclusiv la deal de biserică, de-a lungul anilor terenul a avut tendințe de a aluneca, punând în pericol la un moment dat construcția. Fiind preocupat de domeniul construcțiilor inginerești, am încercat să mă documentez legat de lucrările de stabilizare şi de consolidare efectuate în perioada 1986 ÷ 1990 la Biserica Sfântul Onufrie. Principala sursă a constituit-o relatarea P.I.S. Silviu Sologiuc şi reperele bibliografice [1] şi [2].  Prezint în continuare un profil aproximativ al terenului din amplasamentul bisericii pe direcție nord-sud, o evaluare estimativă a direcțiilor pe care alunecă/ar putea aluneca versantul dealului Horaiţ, împreună cu câteva poze prelucrate grafic pe baza unor fotografii făcute în anul 1986 (posibil în 1987) în timpul amplelor lucrări de restaurare și de consolidare (foto 10 ÷ 16).

 

Foto 10. Profilul aproximativ pe direcţie nord-sud al amplasamentului Bisericii sf. Onufrie

[sursă foto: Viorel Lucaci și prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 11. Direcții probabile de deplasare a terenului de pe versant

[sursă foto: prelucrare grafică după Google Earth Pro]

 

Foto 12. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii sudice dinspre Dealul Horaiț)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 13. Curtea Bisericii Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare (vedere a laturii sudice, partea dinspre dealul Horaiţ)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

 

 Foto 14. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(vedere a laturii nordice, partea cu cimitirul)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 15. Biserica Sf. Onufrie în 1986 în timpul lucrărilor de restaurare și consolidare

(una din cele două abside laterale avariate de alunecările de teren și de cutremure)

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara]

 

Foto 16. O comparație sugestivă

[sursă foto: arhiva Parohiei sf. Onufrie din Mănăstioara (stânga) și Viorel Lucaci (dreapta)]

 

În continuare, redau parțial (cu acordul domniei sale) considerentele transmise de P.I.S. Silviu Sologiuc la data de 21 mai 2019, referitoare la problema Bisericii Sfântul Onufrie.

 „Sistemul de drenare construit între 1986 şi 1990 s-a colmatat, deoarece nu a mai fost întreținut. Inițial, Mănăstirea Sfântul Onufrie a fost construită pe o temelie susținută de piloni din lemn de stejar de aproximativ un metru diametru, care la momentul săpăturilor au fost găsiţi intacţi. În timpul lucrărilor de consolidare pe care le-am coordonat personal, s-a reuşit ca exteriorul fundaţiei bisericii să fie îmbrăcat cu o centură din beton armat, sprijinită pe piloni tot din beton. Interiorul are de asemenea o centură până la „cota 0.00” sprijinită pe contravântuiri din beton armat, întrucât corpul bisericii era rupt în trei.

 Eu făceam situațiile de lucrări, tot eu le aprobam, angajam lucrătorii, efectuam plățile etc. Aveam inclusiv drept de semnătură pe astfel de documente. Toate lucrările au fost executate conform devizului întocmit de prof. univ. dr. Ion Micu şi de specialistul în rezistență şi alunecări de teren, ing. Comanac. Fondurile pentru întreaga lucrare, au fost oferite direct de către Mitropolia Moldovei şi Sucevei, în funcţie de stadiul de executare a lucrărilor. Enoriașii nu au contribuit cu nimic şi nici primăria Siretului. Tot atunci, am reuşit să construim o parcare şi un drum asfaltat de acces, drum care, din păcate nemaifiind întreținut, s-a degradat şi este aproape inutilizabil. Clopotnița a fost executată, conform planului întocmit de mine, fiind prevăzută cu patru contraforți pentru a se încadra contextului istoric al monumentului de arhitectură Sfântul Onufrie. Unii din autorii care au elaborat lucrări recente de monografie au încercat să denigreze construcția clopotniței, căutând să aducă argumente puerile, cum că „aceasta ar umbri monumentul”, necunoscând faptul că Sfântul Onufrie, care inițial a fost schit, a avut la un moment dat chilii şi o clopotniță din zid. După cum observați în poza făcută în 1966, în amonte de biserică se văd copaci precum şi unele gospodării. La scurt timp după ce aceștia au fost tăiați, au început alunecările de teren. După lucrările din perioada 1986 ÷ 1990, foarte mult a contat funcţionarea corespunzătoare a drenurilor şi a fântânilor de captare aferente. Nu în ultimul rând, un rol esențial îl aveau sutele de salcâmi care au fost plantaţi, dar care au fost ulterior tăiați sau distruși de săteni sau de crescătorii de ovine.

 Având în vedere ceea ce aţi observat recent pe panta dealului Horaiț, problema (soluția) la ora actuală ar fi refacerea ecranului de protecție din amonte de biserică. Adică a fântânilor de captare şi a drenurilor colmatate, combinat cu captarea izvoarelor. Biserica a fost construită de voievodul Ștefan Petriceicu pe un teren care iniţial era mlăștinos.

 Refacerea ecranului de protecție şi întreţinerea ulterioară a sa, va salva biserica şi cimitirul de la un eveniment nedorit. Pentru că există riscul ca în cazul unei alunecări de teren de mari proporţii, să fie acoperită biserica cu tot cu cimitir.

 Ecranul constă în drenuri cu fântâni care să capteze apa subterană şi construirea unei guri de deversare cu cădere spre părăul Găinușa. Am aflat că s-a realizat recent o fântână în fața porții bisericii. Astfel că, prin drenurile colmatate se pare că nu mai curge nici un fir de apă, sau foarte puțină. Deci, nu numai natura a fost de vină, ci şi mâna unor oameni care au vrut în prealabil să facă un lucru bun, o fântână, dar involuntar au dereglat circuitul apei freatice din zona bisericii. În plus, a fost vina celor care au distrus ecranul de protecție, mă refer la sutele de salcâmi plantați în amonte de biserică, salcâmi care, aşa cum am menționat anterior,  au fost distruși fie prin pășunat, fie prin tăiere.”

 Este necesară aici o mică observaţie, deoarece în privinţa construcţiei noii fântâni, nimeni nu acuză pe cineva de rea voinţă. Diferenţa funcţională dintre o fântână de captare şi o fântână normală (pentru apă de băut) este aceea că prin modul în care este construită şi amplasată în cadrul unei reţele de drenaj, fântâna de captare evacuează mereu apa care intră în ea (direct din izvoare sau indirect din tubulaturi), scăzând astfel nivelul (cota) şi debitul pânzei freatice din areal, în timp ce fântâna normală adună apa şi o înmagazinează, favorizând prezenţa apei în subteran, putând deregla cursul apelor din reţeaua de drenare. Dacă vorbim de un teren aflat în pantă şi fără vegetaţie arborescentă, fântânile normale pot favoriza alunecările de teren, spre deosebire de fântânile de captare care au rolul de a le preveni.

Urmează un punct de vedere care aparține arhitectului Doru Ghiocel Olaş, transmis la data de 24 mai 2019.

Având în vedere situația de pe teren, pot exista două cazuri, două scenarii, respectiv:

  1. a) Unul în care instabilitatea terenului afectează parţial structura bisericii. Măsurile de remediere constau în primul rând în localizarea fisurilor. Partea de structură şi terenul de fundare trebuie consolidate prin subzidiri şi lucrări suplimentare de stabilizare a terenului. Alte măsuri de oprire a tendinţei de alunecare, pot fi:

– sistem de drenaje în cazul stratului de apă freatică de mică adâncime, sau decolmatarea drenajelor existente;

– realizarea unui zid solid de sprijin din beton în partea din aval şi/sau din amonte de biserică, în cazul alunecărilor locale.

Pentru alegerea oricărei din aceste soluţii, sunt necesare studii anterioare şi prospecţii detaliate efectuate pe teren.

  1. b) Unul în care instabilitatea terenului afectează structura întregii biserici. În cazul în care este afectată toată structura bisericii de alunecările întregului versant (dislocări de adâncime), atunci la o oarecare distanţă de biserică în amonte, se va prevedea un zid de sprijin care se va încastra cu fundația la adâncimea la care există teren stabil, cotă la care să se ancoreze practic zidul de sprijin. Dezavantajul principal al acestei soluții este acela că o astfel de lucrare poate fi complexă şi costisitoare, fiind nevoie de cantități mari de beton şi armătură.”

Fiind preocupat de soarta Bisericii Sfântul Onufrie, am transmis la începutul lunii august 2019 o sesizare la care am atașat o prezentare detaliată a problemei şi unele poze, către Patriarhia Română din Bucureşti. La scurt timp, am primit un răspuns oficial, un document al Patriarhiei Române – Cancelaria Sfântului Sinod, prin care mi se comunica faptul că sesizarea împreună cu elementele ataşate au fost transmise către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor „spre informare şi analiză”, deoarece aceasta reprezintă „autoritatea bisericească îndreptăţită statuar şi regulamentar să cerceteze aspectele prezentate”. Ulterior, au trecut trei luni şi nu primisem nici un sem. Astfel, spre sfârșitului lui octombrie 2019 am scris direct Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, încercând să le aduc aminte de problemă, prezentându-le şi răspunsul primit în august de la Patriarhia Româna – Cancelaria Sfântului Sinod. După aproximativ o lună, am primit un răspuns oficial din partea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. Mi s-a comunicat că „(…) pentru înlăturarea pericolului alunecării de teren pe care-l amintiţi, documentaţia trebuie înaintată de către unitatea de cult care are în grijă locaşul, către Direcţia de Cultură şi Patrimoniu a judeţului Suceava şi către Ministerul Culturii şi Identității Naționale. [act normativ – n.a.] (…) care menționează acordul celor două instituții în cazul oricărui fel de intervenţie asupra monumentului sau a zonei de protecţie a acestuia.

Faptul că autorităţile bisericeşti au răspuns prin comunicări oficiale sesizării mele, este ceva lăudabil şi îmbucurător. Dar… totul pare cumva lăsat în coadă de pește. Cel puţin până acum. Voi continua demersurile mele.

 

ÎN LOC ÎNCHEIERE ŞI CONCLUZII

Având în vedere cele prezentate anterior, am putea concede că situaţia de la Biserica Sfântul Onufrie din satul Mănăstioara nu este deloc una lipsită de riscuri. Oricând se poate produce un eveniment nefericit. Sigur, putem spune că orice intervenție costă şi nu există fonduri. Corect. Atât soluţiile propuse de P.I.S. Silviu Sologiuc cât şi indicaţiile arhitectului Doru Ghiocel Olaş, presupun alocarea unor fonduri mai mari sau mai mici. Fonduri ce pot fi semnificative dacă s-ar pleca de exemplu pe varianta construirii unor ziduri masive de sprijin din beton în vecinătatea bisericii. Nimic nu este gratuit. Însă, neluarea unor măsuri de către autorităţile deopotrivă cele locale şi cele bisericeşti, ar putea să ne plaseze în scenariul de a pierde definitiv unul din cele mai frumoase monumente de arhitectură bisericească din zona Bucovinei. Pentru că odată distrus, un astfel de edificiu nu va mai putea fi reconstruit la o aceeaşi valoare, iar posibilitatea de a fi alocate resurse pentru reconstrucție, este aproape nulă în contextul economic actual. În primul rând din cauza puterii economice deosebit de scăzute a zonei. Dar… nu se știe ce ne poate aduce viitorul. Să nu uităm că acum peste şase secole şi jumătate Siretul a fost capitală a Moldovei timp de şase ani, fiind unul din cele mai vechi oraşe din ţara noastră [1] [5]. Poate că vremurile în care această regiune să redevină una importantă şi cu o sporită putere economică (mai ales din punct de vedere strategic din perspectiva NATO), se apropie.

Singura soluție rămasă la îndemână pentru remedierea problemei în condițiile lipsei unor fonduri adecvate, ar fi o campanie amplă de împădurire a zonei din aval de biserică, adică a pantei dealului Horaiț până la platforma din partea superioară. O campanie care poate fi susținută şi efectuată atât de autorităţile locale, cât şi de localnici. Salcâmii se pretează cel mai bine pentru asemenea situaţii. Un fapt pe care nu îl putem ignora oricât de pesimiști sau de optimişti am fi în percepţia subiectului, este acela că evoluţia de pe teren a situaţiei de facto, nu a ţinut şi nu va ţine cont de viteza de reacție a factorilor responsabili de situaţie. Trista experiență a ultimilor ani ne-a dovedit că de obicei, regretele profunde şi toate soluţiile de prevenire ce ar fi trebuit adoptate în diverse cazuri, apar după producerea unor dezastre care uneori sunt soldate cu victime omeneşti nevinovate.

În continuare, sunt prezentate câteva poze (foto 17 ÷ 22) cu Biserica Sfântul Onufrie în prezent [sursă foto: Viorel Lucaci].

 

Foto 17. Poarta bisericii

 

Foto 18. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 19. Biserica Sf. Onufrie văzută dinspre cimitirul satului Mănăstioara

 

Foto 20. Biserica Sf. Onufrie

 

Foto 21. Clopotnița nouă a bisericii Sf. Onufrie, construită cu ocazia lucrărilor din perioada 1986 ÷ 1990

 

Foto 22. Biserica Sf. Onufrie

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

[1] POPESCU Ion SIRETEANU (autor principal şi coordonator), SIRETUL VATRĂ DE ISTORIE ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ, Iași 1994, Editura OMNIA, 464 de pagini.

[2] PIESZCZOCH Franz, MĂNĂSTIOARA SAU SF. ONOFREI, Suceava 2010, 297 de pagini.

[3] RELI Simeon, ORAȘUL SIRET ÎN VREMURI DE DEMULT, Ediția I, Cernăuți 1927, Editura Autorului – Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”.

[4] Arhiva Parohiei Bisericii Sfântul Onufrie.

[5] https://ro.wikipedia.org




OPORTUNITĂȚILE ŞI RISCURILE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUALEI CRIZE DIN MEDITERANA DE EST ÎNTRE GRECIA ŞI TURCIA SAU ÎN CAZUL UNEI CRIZE SIMILARE

Viorel LUCACI – 2 septembrie 2020

ARGUMENT

Următorul text își propune să abordeze situația existentă în aceste zile în Mediterana de Est, prin prisma modului în care România ar trebui să se raporteze şi să acționeze faţă de acest subiect. S-a încercat ca redarea textuală să fie cât mai succintă, fiind evitate detaliile şi considerentele exhaustive, neexistând pretenții de lucrare științifică. Pentru a favoriza redarea unor considerente care aparțin exclusiv autorului şi care constituie rezultatul propriului proces analitic, s-au evitat legăturile, influența şi raportarea cu alte materiale deja publicate în care se tratează tema respectivă. Astfel, s-a apelat la o singură trimitere către repere bibliografice. Chiar dacă sunt șanse tot mai mari ca această criză să fie remediată în următoarele zile prin canale diplomatice, multe dintre considerentele incluse în articol pot fi valabile şi pe viitor în cazul unor situații similare.

INTRODUCERE

Din păcate, încep să apară efectele retragerii SUA din politica internațională de forţă şi a întoarcerii acesteia către sine. Contestarea vehementă a poziției de „jandarm mondial”, ne dovedește că în lipsa acestuia, pacea lumii poate fi pusă în pericol. Se pare că existenţa mai multor astfel de jandarmi (mai mici), poate isca dispute cu potenţial ridicat de degenerare într-un nou război mondial. Dacă aceasta se vrea a fi „Noua ordine mondială”, adică o multipolaritate în „păstorirea” lumii, s-ar putea să avem o problemă cu viitorul nostru şi implicit al copiilor noștri. Nu ar fi fost atât de grav, dacă această dezangajare, acest comportament al Washingtonului – vectorizat în special de primul mandat al lui Donald Trump – nu ar fi fost însuși efectul atitudinilor unor state membre ale UE, preponderent ale Germaniei şi Franței. Nu putem deduce cu exactitate din ce parte a fost aruncată scânteia inițială. SUA ca reacție la atitudinea statelor europene, sau UE ca reacție la retorica izolaționistă a liderului de la Casa Albă?

Existenţa unei situații deosebit de tensionate, care ar putea oricând degenera într-un conflict armat de anvergură, la mai puțin de 1.000 de km de granițele României, nu are cum să nu fie privită şi analizată cu toată atenția de către Bucureşti. De ce este atât de importantă pentru România disensiunea dintre Grecia şi Turcia din estul Mediteranei? De ce este situația atât de importantă în general, nu doar pentru România? În continuare sunt enumerate câteva argumente în sensul celor două întrebări anterioare:

  • proximitatea geografică;
  • relațiile diplomatice, economice şi strategice pe care Bucureștiul le are cu ambele state, în special cu Turcia;
  • faptul că atât Grecia cât şi Turcia sunt membre ale NATO;
  • ca statut de membră a NATO, Turcia reprezintă a doua cea mai mare forţă armată din alianță ca număr de trupe, după SUA;
  • implicaţiile geopolitice şi strategice ale acestei crize la nivel regional şi nu numai;
  • implicaţiile de imagine pe care criza le are asupra NATO;
  • existenţa în același timp în Belarus a unei situații de asemenea complicate, sensibile şi cu potenţial de escaladare, fapt care solicită semnificativ flancul estic al NATO;
  • proximitatea geografică faţă de Cipru, unde se află o importantă bază aeriană britanică;
  • proximitatea faţă de zonele fierbinți din Orientul Mijlociu (Siria, Libanul recent vulnerabilizat de explozia din portul Beirut, Israel etc.);
  • faptul că în raport cu NATO, Turcia a manifestat în ultimii ani un comportament incert, balansat şi complicat în raport cu rațiunile de securitate euroatlantice pentru Europa;
  • modul în care Ankara „șantajează” UE cu tema refugiaților;
  • viziunile revizioniste şi neo-imperiale ale liderului turc;
  • faptul că Turcia, la fel ca România, este un stat riveran la Marea Neagră (o zonă de asemenea sensibilă din punct de vedere geopolitic), în contextul intereselor celor două state privind explorarea noilor rezerve energetice din zona maritimă;
  • legătura posibilă între această criză şi „războiul gazoductelor”.

Enumerarea anterioară nu este completă. Pot exista multe alte elemente care conferă importanță crizei din Mediterană, în special prin prisma direcției în care pot evolua lucrurile. În cele ce urmează, sunt redate câteva considerente legate de modul în care Bucureștiul ar trebui să se raporteze, să reacționeze sau chiar să acționeze în situația unui scenariu escaladat.

EFECTELE ASUPRA ROMÂNIEI ŞI OPȚIUNILE SALE

Întrebarea de bază de la care trebuie inițiată această discuție, ar fi: ce se va întâmpla dacă Grecia şi Turcia se vor ciocni militar în Mediterană, fie din cauza unui accident, fie ca urmare a unor acțiuni deliberate ? Un lucru este limpede în acest caz. NATO, deopotrivă ca imagine şi funcționalitate ar avea de suferit la modul cel mai serios. Într-un caz mai puțin grav, Turcia ar putea fi exclusă din NATO, iar în cel mai rău caz, alianța ar putea înceta să mai existe, implicaţiile fiind deocamdată imposibil de estimat. Mulți consideră că din rațiuni ce țin de angajamentele strategice ale Turciei (în ciuda clivajelor de suprafață ale regimului de la Ankara), nu se va ajunge la un conflict deschis. Probabil că diplomația şi intelligence-ul celor două state, vor dezamorsa situația. Sau, un alt stat/instituție va media situația. Problema este aceea că, apar semnale că există un oarecare interes ca NATO să fie împins „peste marginea prăpastiei”. Un interes chiar puternic, ale cărui efecte se simt în mai multe locuri. Prea multe „dosare” de conflicte şi instabilități care înconjoară din trei părți UE.

Nu avem cum să nu ne întrebăm: ce trebuie să facă România dacă lucrurile degenerează? Pentru a putea aborda această întrebare, se cuvine a fi enumerate avantajele şi dezavantajele „de start” ale Bucureștiului în ceea ce privește situația din Mediterană. Unele dintre elementele care constituie avantaje sau dezavantaje pot fi inversate ca relevanță, în funcţie de direcția în care vor evolua lucrurile şi de modul în care marii actori se vor poziționa. Cel mai important detaliu îl constituie atitudinea SUA faţă de subiect, deoarece legăturile strategice dintre Bucureşti şi Washington primează în orice caz. Un stil inconsecvent al Bucureștiului în raportarea la situațiile internaționale importante, ar putea aduce numeroase deservicii României.

 

Avantajele Bucureștiului:

A. În sensul asigurării securității şi a împiedicării propagării conflictului în direcția României:

  • parteneriatele strategice cu SUA şi cu UK;
  • relațiile diplomatice şi strategice pe care România le are cu Grecia şi cu Turcia. Conexiunile cu Turcia au fost dezvoltate şi consolidate preponderent în timpul guvernărilor eșichierului stâng al politicii de la Bucureşti. Din câte se știe, la sfârșitul lui 2011 a fost semnat un parteneriat strategic între Bucureşti şi Ankara. Problema este că la momentul statuării acestor relații, contextul geopolitic şi strategic era unul cu totul diferit faţă de cel din prezent, acest aspect fiind necesar a fi luat în considerare în viitoarele politici. De ce? În cazul unor situații fierbinți sau a unor decizii importante necesar a fi luate în scurt în domeniul relațiilor internaționale, ca stat nu te poți cantona exclusiv în repere stabilite pe contexte şi angajamente care au fost modificate semnificativ ulterior, inclusiv de respectivii parteneri. Multe variabile trebuie actualizate. Turcia anilor 2010…2011, este complet diferită de Turcia anilor 2019…2020, din multe puncte de vedere;
  • aprecierile de care se bucură la nivel internațional serviciile de informații din România (în special SRI în contextul comunității internaționale de informații şi DGIA în contextul NATO).

B. În sens diplomatic:

  • comportamentul consecvent pe linie strategică al Bucureștiului în ultimele două decenii, în special în relația cu SUA;
  • modul în care au fost concepute şi propagate politicile de relații externe ale României cu statele implicate în conflict, politici bazate pe relații neconflictuale şi de amiciție cu toată lumea;
  • expertiza dobândită de România ca urmare a cazului disputei cu privire la Insula Șerpilor;
  • rolul unor politicieni şi diplomați români în susținerea şi promovarea valorilor deopotrivă europene şi transatlantice.

Elementele enumerare la punctele A şi B, constituie de fapt atuuri pentru România, ce pot conferi Bucureștiului un statut de mediator, dacă este cazul. Desigur, acest lucru nu este ușor. Nu toate cancelariile şi-ar dori ca România să participe activ la dezamorsarea unei disensiuni internaționale de natură maritimă. Dacă se va raporta corect, România ar avea de câștigat ca urmare a diferendului dintre Grecia şi Turcia. Principalele efecte benefice ar fi consolidarea încrederii strategice faţă de Washington, consolidarea poziției în UE şi îmbunătățirea imaginii internaționale a României.

Dezavantajele Bucureștiului:

  • lipsa de coeziune a clasei politice;
  • ascensiunea – chiar posibila penetrare – pe care Federația Rusă şi China o au în unele instituții şi canale media românești, fapt care ar putea influența deciziile şi pozițiile României, inclusiv cele de politică externă;
  • faptul că România nu deține o flotă militară considerabilă;
  • faptul că Forțele Aeriene Române au la nivel NATO mai mult un statut de poliție aeriană, nu de forţă aeriană combatantă;
  • lipsa unei culturi de securitate solide în cazul unei mari părți a liderilor politici români.

 Aceste dezavantaje pot scădea din greutatea oricărei luări de poziție a Bucureștiului vis-a-vis de criza din estul Mediteranei. Urmează câteva recomandări pentru strategia Bucureștiului, în situația în care criza nu se va stinge sau chiar va degenera:

  • evitarea pe cât posibil a unei poziții oficiale părtinitoare faţă de una din părțile implicate. Bucureștiul nu trebuie să arate la suprafață (prin canale diplomatice sau politice) că ar ține partea Greciei sau a Turciei, deoarece pe termen scurt şi mediu trebuie păstrate toate relațiile de amiciție cu ambele state. Să nu ignorăm faptul că, Turcia reprezintă una din garanțiile de securitate ale României la Marea Neagră şi singura prin care sau împreună cu care, poate fi balansată prezența militară rusă din Crimeea, desigur la o scară mai mică faţă de prezența militară americană din zona litoralului românesc;
  • conformarea pe cât posibil cu pozițiile şi atitudinile SUA. La un moment dat, acest deziderat ar putea intra în neconcordanță cu cel anterior, iar o ieșire a Turciei din NATO, ar constitui o puternică inflexiune pentru toate calculele strategice ale Bucureștiului;
  • manifestarea prin toate canalele posibile (diplomatice, politice şi de informații) a unei intenții a României de a media criza. Dacă ar ajunge în acest rol, România ar putea juca o carte uriașă. Probabil că prima putere care s-ar opune şi care ar fi deranjată de o asemenea situație, ar fi Federația Rusă;
  • valorificarea pe cât posibil a șanselor creșterii prezenței militare a americanilor pe teritoriul României, în contrast cu incertitudinile vis-a-vis de Turcia. Această strategie nu trebuie înfăptuită în sensul de a evidenția neseriozitatea Turciei, ci de a consolida seriozitatea şi stabilitatea României pe linie de angajamente.

Lucrurile ar deveni complicate pentru Bucureşti, în cazul în care vor fi aplicate sancțiuni internaționale Turciei, mai ales cele inițiate sub egida UE. În acest caz, Bucureștiul ar trebui să se conformeze politicilor europene şi să nu facă note discordante, chiar dacă acest fapt ar contrabalansa relațiile cu Ankara.

 

CINE AR AVEA DE CÂȘTIGAT DIN ACEASTĂ CRIZĂ?

Începem cu enumerarea a cinci intenții şi interese posibile, respectiv:

  • slăbirea NATO şi implicit a încrederii în aceasta (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului);
  • tergiversarea sau chiar blocarea proiectului Nabucco (interesul Moscovei şi posibil al Berlinului);
  • tergiversarea proiectului Noului Drum al Mătăsii (interesul Moscovei);
  • mutarea atenției opiniei internaționale de pe criza din Belarus (interesul Moscovei);
  • crearea premiselor/motivelor ca Turcia să iasă din NATO (interesul Moscovei, al Teheranului şi posibil al Beijingului, chiar şi al Ierusalimului).

Din necesitatea unor detalieri expuse în continuare, nu a fost inclusă în enumerare poate cea mai importantă presupunere cu privire la interese din spatele conflictului Grecia – Turcia. Se pare că există o intenție, un interes, poate mai puternic decât toate cele care apar la o analiză de suprafață. Nu poate fi contestat faptul că, din mai multe cauze 1*, NATO se află în prezent într-o criză severă de credibilitate. Însă, cea mai mare parte a celor care emit opinii, tind a identifica principalele cauze ca fiind externe NATO. Mai subtil spus, în afara UE. În imaginarul celor care analizează tematica, inamicii alianței sunt mai mereu fie Federația Rusă, fie Iranul şi mai nou, China. Acțiunile subversive, campaniile şi interesele acestora ar fi cele care au condus la slăbirea alianței. Nu putem băga mâna în foc că nu este așa. Dar… există un dar.

Există posibilitatea ca, mai presus de o consolidare a pozițiilor inamicilor externi ai NATO, slăbirea alianței Nord-Atlantice să fundamenteze o cu totul altă intenție. Ar consolida în balanță un alt interes. Este vorba despre o idee – de altfel, tot în disonanță sau chiar antagonică NATO – foarte discutabilă, a cărei origine se află în interiorul sistemului euroatlantic, nu în exteriorul său. Care anume? Ideea de „armată europeană”! Conceptul unei structuri de apărare comune exclusiv europene a fost dezvoltat şi promovat preponderent de către Franța şi Germania. Ar fi necesare studii aprofundate care să coincidă corect dacă o armată europeană poate sau nu exista în contextul unui NATO puternic şi al unei continuități a prezenței militare americane în Europa. S-ar putea genera efectul de „stat în stat”. Cel puțin în prezent. Deoarece materializarea unui astfel de proiect ar putea să nu rezoneze cu interesele strategice ale Washingtonului la momentul de faţă, cu toate că în urmă cu opt ani, inclusiv americanii agreau ideea unei apărări europene comune. Totuși, această armată este tot mai dorită, dar nu de către toată Europa. În consecință, Parisul şi Berlinul au manifestat atitudini şi politici care direct sau indirect au generat serioase fisuri euroatlantice. Europa a fost ruptă în două prin prisma conduitei strategice şi a modului în care unele statele membre se raportează la SUA în calculele de securitate militară. Detaliile acestei scindări sunt bine cunoscute. Ideea înființării unei armate europene a venit la pachet cu prima etapă a proiectului UE, în prima jumătate a anilor ’50. Italianul Altiero Spinelli – care alături de francezul Robert Schuman şi alții, s-a numărat printre arhitecții integrării europene – a dezbătut în 1954 împreună cu alți proeuropeni ideea unei armate europene comune. Deși era agreat ca principiu, demersul a fost puternic contestat din fașă, parlamentul francez refuzând ratificarea sa. Principalul motiv l-a constituit amintirea negară a celui de-al Doilea Război Mondial. Exista o teamă profundă faţă de crearea unor motive de reînarmare a Germaniei (Germania de Vest în acei ani)**. Chiar dacă astfel de temeri s-au stins până în prezent în majoritatea statelor vest-europene, remanențele istorice ale unor „duble trădări” încă persistă puternic în țări precum Polonia, statele balticele sau România.

 

 ÎNCHEIERE

Ca o primă concluzie, un NATO căzut în derizoriu (de exemplu prin ciocniri armate între proprii membri) ar putea însemna o justificare a existenței armatei europene. Cât privește România, chiar şi o dispariție a NATO sau o reducere a numărului de membrii, nu ar însemna obligatoriu intrarea Bucureștiului într-un vid absolut de securitate, deoarece parteneriatele strategice semnate de Bucureşti (existente sau viitoare) ar putea trena, fiind chiar consolidate. Complexitatea situației în care se află Bucureștiul, sau în care s-ar putea afla, provine din faptul că România este concomitent membră a NATO şi UE, având şi parteneriate strategice cu diverse puteri. Nu obligatoriu din anvergura sau gravitatea crizelor din arealul geografic. Din păcate, în prezent există disonanțe – să nu spunem divergențe – severe între cele trei dimensiuni de bază care contribuie la securitatea României, respectiv (i) apartenența la NATO, (ii) la UE şi (iii) existenţa unor parteneriate strategice. La un moment dat, Bucureștiul ar putea fi pus să aleagă „ori, ori”, nu „şi, şi”. Iar acest lucru nu va fi ușor. Prioritare ar trebui să fie rațiunile de securitate militară, mai ales că apar tot mai multe semnale că pacea în care se află cea mai mare parte a lumii, ar putea lua sfârșit.

De ce susținem aceasta? De ce România nu ar trebui să se disocieze de SUA indiferent de condiții? Deoarece, nu există nici o certitudine, nici o asigurare şi nici un semnal eligibil cum că o viitoare armată europeană – care în nici un caz nu va fi prea repede funcțională – va deservi în mod egal interesele tuturor membrilor UE. Apar temeri că o astfel de forţă armată ar putea deservi mai mult interesele Franței şi ale Germaniei, iar o idee de „Europă cu două viteze” aplicată şi în materie de apărare pe lângă domeniul economic, ar genera multiple incertitudini cu privire la securitatea şi interesele naţionale ale statelor din fostul bloc comunist. Trebuie evitate pe viitor condiţiile unei alte înțelegeri între Germania, Franța şi Federația Rusă, peste capetele statelor de flanc, mai mici şi mai slabe din punct de vedere militar. Se pare că Washingtonul este perfect conștient de acest aspect.

Devine greu de crezut că o armată a UE va fi instituită rolului şi obiectivelor pentru care a luat naștere NATO acum peste 70 de ani. Cumva, NATO reprezintă un soi de prelungire în variantă militară a ceea ce a fost Planul Marshall şi este singura alianță de calibru care poate asigura o securitate mai mult sau mai puțin pașnică pentru membrii săi.

Poate că nu ar trebui să ne aruncăm atât de tare în scepticismul legat de înființarea unei armate europene. Nu dispunem de suficient de multe informații despre ce vor avea nevoie europenii în viitor pentru asigurarea securității UE. Există opinii avizate din zona militară, care sugerează faptul că, dacă nu își va construi o armată modernă proprie, corespunzător dimensionată/structurată, UE ar putea dispărea. Iar acest lucru ar fi dezastruos pentru România în caz particular. Rămâne de văzut. Nici o concluzie nu poate fi trasă în pripă. Am putea accepta cu toții ideea conform căreia, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA de la finele acestui an, va determina fără doar şi poate deznodământul multora dintre evoluțiile care anterior au constituit doar simple presupuneri.

 

ADNOTĂRI

 *Atitudinea lui D. Trump, declarațiile sensibile ale lui E. Macron, legăturile Turciei cu Federația Rusă şi intențiile tot mai clare ale acesteia de a achiziționa echipament militar rusesc avansat, ideea unei „Armate Europene” dezbătute tot mai intens în unele cancelarii din UE etc.

** Mai multe detalii în cartea „FRICA ŞI LIBERTATEA” scrisă de Keith Love, apărută în 2020 la editura POLIROM.

[sursă foto: nato.int]




MODUL ÎN CARE LITERATURA A INFLUENȚAT LUMEA

Dr. Ing. Viorel Lucaci – 17 ianuarie 2020

Apariția scrisului şi a tiparului în special, reprezintă fără doar şi poate una din cele mai marcante evenimente care a influențat evoluția societății umane la nivelul întregii sale istorii cunoscute. Poate cel mai marcant. Orice demers prin care am încerca să ne închipuim cum ar fi fost lumea, cum ar fi evoluat ea sau cum ar fi arătat societatea umană fără literatură, fără transmiterea cunoașterii și a cunoștințelor prin intermediul scrisului, fără invenția tiparului sau fără cărți în general, ar fi imposibil din mai multe motive.

Imposibil, deoarece volumul uriaș de informații acumulate de om în decursul a câteva milenii de istorie cunoscută, nu avea cum să fi fost transmis doar prin viu grai într-un mod aproape nealterat de trecerea timpului, nemodificat de subiectivismul omului. Desigur, nici scrisul nu a scăpat de intervenția omului – mai ales asupra fondului – dar măsura denaturării a fost mai mică în cazul scrisului.

Imposibil, pentru că educația ca proces perceput în cel mai larg sens al său, ar fi fost incapabilă de a genera performanță fără intermediul informației scrise. „Ba nu!” am putea spune. Folclorul, din vremurile de demult a avut ca principal vector de perpetuare, viul grai. Da, este adevărat. Dar acesta a reprezentat o veritabilă excepţie. Folclorul a ținut şi ţine de o altă latură a vieţii omului, mai mult de o valenţă noologică, iar contribuția sa la evoluţia societății umane în ansamblu, la marile decizii istorice, la formarea sistemelor de gândire ale unor lideri deopotrivă buni şi răi pentru ceilalți oameni, la evoluţia tehnologică, la marile descoperiri etc., a fost una relativ nesemnificativă. În folclor, omul mai mult s-a refugiat. Prin crearea şi consumul de folclor omul mai mult s-a liniștit, şi-a alinat suferinţele sufleteşti, nu şi-a construit viaţa în condiţia unei astfel de relaţii cum a fost cea pe care a avut-o cu literatura. Într-o măsură mult mai mare, a contat ceea ce a existat ca text, ce a fost transmis şi a rămas în scris.

Imposibil, în condițiile în care progresia geometrică prin care au evoluat în ultimele două secole ştiinţa, arta, cultura în ansamblu şi cunoaşterea luată la nivel global, s-ar fi oprit în faşă în absența scrisului ca metodă de comunicare şi a tiparului ca tehnologie revoluţionară de punere în practică a acestei metode. Probabil că nu ar fi existat acel „al treilea val”, cum atât de metaforic a încadrat Alvin Toffler [1] în cunoscuta sa carte, ultimele două secole marcate în mod determinant de revoluţia tehnologică şi industrială.

Imposibil, deoarece nu am fi beneficiat de o cunoaştere atât de vastă asupra istoriei noastre. Nu ne-am fi cunoscut atât de bine pe noi ca civilizaţie. Așa cum am menţionat undeva anterior, scrisul nu a scăpat nici el de vicisitudinile istoriei, de răutatea, de subiectivismul sau de interesele meschine ale oamenilor. Însă şansele de a ne încadra pe un drum mai scurt şi mai solid către adevărul istoric, au crescut în primul rând datorită izvoarelor scrise. Viul grai, ca mod de perpetuare a informaţiei, a fost depășit de scris. Au fost purtate adevărate războaie între culturile scrise şi vorbite, între tipar şi viul grai. Civilizațiile bazate pe viul grai (probabil existând în trecut unele despre care nici nu avem cunoştinţă şi nu vom avea vreodată) au dispărut, s-au stins sau au fost distruse mult mai repede decât cele care au adoptat timpuriu scrisul ca suport al propriei culturi. În ansamblul succesiunilor de existențe inevitabil finite ca timp, prin intermediul scrisului, deopotrivă indivizi, popoare sau chiar civilizaţii întregi şi-au lăsat propriile amprente în istorie, devenind cumva nemuritori. Chiar dacă în prezent nu mai există fizic, acestea încă supraviețuiesc sub alte forme prin literatura lăsată în urmă. O cantitate impresionantă de opere scrise o fost „peste timp” ca efect şi mod de percepere. Am putea spune că principalul pilon al comunicării şi al cunoașterii transcendente, îl formează textul tipărit.

Probabil că seria de exemplificări şi explicitări ale celor patru imposibil-uri ar putea continua la nesfârşit. Întrebarea conclusivă fiind următoarea: cum ar fi arătat lumea fără literatură? Imposibil de răspuns, fiind de fapt o întrebare retorică. O lucrare impresionantă publicată recent, integrează armonios toate considerentele enumerate anterior, dându-le forma unei frumoase expuneri despre toate scrierile celebre la un loc. Un text care abordează majoritatea textelor marcante din istoria lumii. Deci… cum ar fi arătat lumea fără literatură?

De la această întrebare retorică dar adresată sub o formă mult mai argumentată din punct de vedere al ipotezelor şi exemplelor, Martin Puchner, profesor de literatură comparată şi de engleză la Universitatea Harward, îşi începe cartea sa denumită „Lumea scrisă” [2], carte pe care personal am perceput-o ca fiind una din cele mai captivante citite în ultimii ani, în care sunt atinse indirect domeniile mitologiei, istoriei şi sociologiei. Ni se prezintă impactul pe care textele sacre, scrierile elaborate pe baza mărturiilor unor luminați precum Buddha, Confucius, Socrate sau Iisus, precum şi romanele celebre care au fost capabile să influențele şi să determine cursul istoriei. Acestea au stat la baza creării dar şi prăbușirii unor imperii mărețe.

Lumea scrisă constituie de fapt o sinteză frumos închegată, un soi de culegere de evenimente istorice, prin care ni se relevă importanța, uneori crucială, pe care multe dintre textele fundamentale ale literaturii generate în decursul a aproximativ cinci milenii de evoluție umană, au avut-o în amplul proces de configurare a lumii aşa cum o ştim noi. Literatura a marcat oamenii, a format lideri, i-a determinat să ia decizii importante, dar a produs de asemenea şi tirani, a cauzat genocide sau războaie. În funcție de contextul istoric, de stilul de percepţie sau de modalităţile de diseminare, literatura a jucat rolul fie de elixir, fie de otravă. A contribuit la luarea unor decizii benefice, la adoptarea unor soluţii eficiente şi oportune în contextul unor momente cruciale ale istoriei, dar uneori a generat decizii, atitudini şi moduri de gândire ce au semănat moarte [3], ridicând deseori popoarele la războaie sângeroase.

De-a lungul timpului, au existat nenumăraţi oameni care au avut de suferit sau au murit pentru ceea ce au scris sau au citit, pentru ceea ce au gândit ca urmare a lecturilor personale. Deseori, elemente de literatură neconformă vremurilor au fost interzise. De asemenea, alții au fost ovaționați, au devenit lideri influenţi sau au schimbat cursul istoriei ca efect al unor opere citite sau al propriilor texte diseminate la scară largă. Sub o formă sau alta, şi unii şi alţii şi-au asigurat nemurirea în şi prin literatură.

Lumea scrisă ne poartă de-a lungul unei serii de evenimente care au devenit rând pe rând cauze, puncte de plecare dar şi efecte ale altor evenimente anterioare. Toate importante, toate marcând istoria.

Alexandru Macedon (zis şi „cel Mare”) şi-a construit imperiul său prin campanii de cuceriri impresionante, având mereu alături Iliada lui Homer ca text adorat, cu care dormea la propriu sub cap şi de la care probabil s-a inspirat în acțiunile sale. Marele Potop despre care știm din Vechiul Testament că a fost pedeapsa dată de Dumnezeu unei lumi aflate în decădere morală, pare să nu fi fost un eveniment singular ca localizare deopotrivă geografică şi temporală. Despre un asemenea deluviu ni se povestește atât în Epopeea lui Ghilgameș cât şi în scrierile sacre ale mayașilor, cunoscute sub denumirea de Popol Vuh. Celebra Epopee a lui Ghilgameș, l-a inspirat şi la determinat pe Assurbanipal, cel de pe urmă rege al Imperiului Neo-Asirian, să construiască poate prima bibliotecă din istorie şi să pună bazele educației organizate, a școlilor de scribi. Atât Siddhartha Gautama, cel care a fost primul Buddha, cât şi Kong Fu Zi (Confucius) nu au agreat şi nici nu au cunoscut taina scrisului. Aceștia au fost în primul rând oratori talentați. Dar învățăturile lor transmise exclusiv prin arta oratoriei, şi-au căpătat nemurirea datorită discipolilor săi care le-au expus în scris şi au determinat astfel apariția unor religii şi ideologii atât de extinse în Asia şi nu numai. Deloc nepotrivit se întreabă autorul Martin Puchner, care ar fi fost impactul şi răspândirea religiei creștine întemeiate de Iisus Hristos dacă apostolii săi ar fi stăpânit arta scrierii pe lângă propovăduirea prin viu grai.

Este unanim acceptat de către cercetătorii istoriei faptul că hârtia şi tiparul au fost inventate de chinezi, la câteva milenii după apariția scrisului ca mod de comunicare. Ulterior aceste tehnologii au fost preluate forțat de către arabi în contextul unor confruntări militare cu chinezii. Au existat adevărate războaie între diferitele tipuri de suport pentru scris, cum ar fi piatra, lemnul, lutul ars, papirusul, pergamentul, ceara sau hârtia. Într-un final, în mod detașat victoria i-a parvenit hârtiei. Inventată de Chinezi, preluată de arabi, perfecționată de japonezi şi utilizată apoi pe scara largă de europeni, hârtia a prezentat avantaje incomparabile faţă de vechile suporturi pentru scris. Au existat culturi bazate preponderent pe hârtie, inclusiv în ceea ce privește construcția locuințelor, a diverselor obiecte şi a articolelor vestimentare. Japonia anului 1000 d.Hr. constituie poate exemplul cel mai potrivit. Celebra Poveste a lui Genji scrisă de Murasaki (nefiind cunoscut numele real al autoarei) ne transcende într-o lume în care hârtia şi poezia însemnau tot ceea ce definea o cultură impresionantă, greu de conceput şi de înțeles din perspectiva timpurilor noastre. Marea majoritate a poveștilor şi scrierilor celebre ce au marcat cultura scrisă deopotrivă a Orientului şi Occidentului ultimului mileniu, își au originale în cele O mie şi una de nopți ale Șeherezadei.

La originea sa, scrierea ca îndeletnicire a avut un cu totul alt scop decât cele atât de numeroase meniri atribuite în prezent. Probabil că cei care l-au inventat nu şi-au imaginat vreo clipă impactul pe care această descoperire avea să îl inducă civilizației umane. Chiar autorul ne prezintă acest aspect în prima parte a cărții sale. „Scrierea a fost inventată în Mesopotamia acum cinci mii de ani, cu alte scopuri, cum ar fi tranzacțiile comerciale şi relațiile diplomatice. O poveste despre originea scrierii menționează un rege al Urukului căruia i-a venit ideea de a-i trimite unui rege rival un mesaj amenințător imprimat în lut. Când i s-au înmânat semnele de neînțeles ce conțineau cuvinte rostite de regele din Uruk, rivalul şi-a declarat supunerea faţă de acesta, într-atât l-a impresionat modul miraculos de a face lutul să vorbească. Scrierea era folosită de scribi pentru a centraliza puterea în orașe şi a controla hinterlandul” [4].

Fiind dificil de stabilit dacă poate fi înțeleasă ca o carte despre cărți sau ca una despre scris în general, parcurgerea paginilor Lumii scrise ne introduce într-un univers aparte al literaturii, al scrierii, mai mult decât în unul trăit efectiv în prezent şi pătruns de multiplele probleme şi provocări tot mai degradante ale contemporaneității.

 

ADNOTĂRI:

 

[1] Reputat futurolog și scriitor american, autorul cunoscutei lucrări „Al treilea val”, în care ne este prezentată evoluţia umanității ca fiind împărțită în trei etape denumite „valuri”, fiecare având o serie de caracteristici particulare în ceea ce priveşte viteza de evoluţie şi descoperirile care au transformat societatea umană. De departe, cel de-al treilea val – debutat odată cu începutul secolului al XIX-lea prin revoluţia industrială (având ca punct de plecare se pare, inventarea motorului cu abur), dar şi cel mai scurt ca perioadă de existenţă (primul de exemplu, întinzându-se pe milenii) – prezintă cea mai mare viteză de evoluţie şi de schimbare a civilizaţiei umane petrecute în timpul cel mai scurt.

[2] Textul a fost lansat iniţial în anul 2017. Datele ediţiei în limba româna la care se face referire în prezentul articol: PUCHNER Martin, LUMEA SCRISĂ – POVEŞTI CARE AU SCHIMBAT OAMENII, ISTORIA ŞI CIVILIZAŢIA, Bucureşti 2018, editura POLIROM, 306 pagini.

[3] Exemplul lui Adolf Hitler este unul edificator, fiind cunoscut faptul că acest personaj malefic care a cauzat moartea atâtor oameni, avea o înclinare către lectură, cărţile fiind una din pasiunile sale mai puţin cunoscute. În acest sens, se recomandă lecturarea unei lucrări interesante: RYBACK Timothy W., BIBLIOTECA LUI HITLER – CĂRȚILE CARE I-AU FORMAT PERSONALITATEA, 2010, editura LITERA, 262 de pagini. În decursul istoriei texte considerate ca fiind sacre precum Biblia sau Coranul au fost duse în zone de interpretare neadecvate pentru a justifica teroarea şi crima. Cunoscutele demersuri ale Inchiziției sau mai recent ale grupărilor teroriste islamiste, sunt bine cunoscute prin efectele pe care le-au avut.

[4] PUCHNER Martin, LUMEA SCRISĂ – POVEŞTI CARE AU SCHIMBAT OAMENII, ISTORIA ŞI CIVILIZAŢIA, în Capitolul 2 „Regele universului: despre Ghilgameș şi Assurbanipal”, p. 40.




RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL, PARTE A RĂZBOIULUI HIBRID ACTUAL – MIJLOACE DE LUPTĂ ȘI CONTRAMĂSURI

Viorel LUCACI – 3 noiembrie 2018

 

  1. CĂTRE CITITORI

Din diverse rațiuni – unele aparținându-mi, altele fiind-mi sugerate – prezenta notă se impune a fi cât se poate de echilibrată, cât mai moderată în aprecieri şi imparțială în stilul de analiză. Un deziderat deloc ușor. Textul își are originile în câteva cugetări ce îmi ocupau serile în primăvara lui 2016. La fel de important ca elaborarea ideilor de fond, atunci ca şi acum, îmi doream să fiu perceput ca fiind echilibrat în modul de expunere. Ceva destul de dificil, deoarece ating în prezentul articol subiectul sensibil al unui conflict între Vest şi Est, purtat pe toate planurile – inclusiv cel informațional, formând cumva contextul de la care a plecat inițiativa de a scrie cele ce urmează. Războiul informațional constituie o temă actuală şi tot mai des abordată, mai ales după primăvara lui 2014. Dificultatea de a fi 100% imparțial reiese din trei situații în care poți ajunge în funcţie de optica adoptată în expunere:

  • dacă ai o viziune prea occidentală în analiză, unii (nu puțini) te vor acuza că ești aservit globaliștilor, sau că participi la vânzarea țării către un sistem supranațional, sistem prin care ne sunt „eficientizate” toate reperele vieților noastre şi care ne amanetează bucată cu bucată;
  • dacă expui lucrurile din perspectivă estică, majoritatea celorlalți te va eticheta ca fiind prorus, poate chiar comunist;
  • nici atunci când adopți un stil 100% moderat şi imparțial, nu ai scăpat, deoarece criticii vor susține imediat că nu exprimi nimic, sau că bați câmpii.

 Celor care nu agreează textele în care subiectul ales de autor nu este atins în mod direct, celor care nu suportă relatările în care „se bat câmpii” pentru a integra aspecte corelate cu tema centrală, le recomand cu sinceritate încetarea parcurgerii acestui material. Deoarece aceștia s-ar putea întreba la final: Ce-a vrut să spună omul ăsta?. Pentru respectivii, poate că nu merită timpul pierdut.

Deseori am preferat divagațiile şi explicitările – poate prea detaliate câteodată, dar indispensabile din punctul meu de vedere – atunci când mi-am propus să mă exprim în scris asupra unui subiect sensibil sau de nișă. Nu poți să atingi subiecte de mare complexitate doar prin intermediul textelor scurte sau prin abordări directe. Unele lucruri nu pot fi înțelese corect, nu pot fi percepute ca atare fără a pica pradă interpretărilor și nici nu pot fi diseminate, fără o contextualizare solidă și bine documentată. Câteodată, contextul respectiv necesar a fi prezentat se impune a avea repere largi, ce depășesc disciplina în care se încadrează inițial. Existenţa sau neexistența contextului poate face diferența dintre a înțelege sau nu mesajul subtil al autorului. Totul constă în detalii, iar elemente ce par la o primă vedere complet independente, complet lipsite de relevanță, au în realitate interdependențe dintre cele mai complexe cu tema centrală. De aceea, simplificarea unei probleme anume prin relatarea directă și disociată de context, este eficientă într-o infimă parte din cazuri. Majoritar, simplificarea produce erori grave deoarece superficialitatea abordării ne depărtează de profunzime.

Trist este faptul că tocmai una dintre caracteristicile comunicării contemporane (dar nu totalmente) este acea tendință de a simplifica relatarea și de a disocia elementele unui același sistem de cauzalitate atribuite unei probleme date. Vine şi acea fugă către textul scurt, simplu şi ușor de digerat, elemente atribuite în special device-urilor moderne de comunicare şi documentare (tablete sau telefoane de tip smart). O situație care generează deprofesionalizarea lentă a maselor prin ceea ce am putea denumi ca fiind dezagregarea profunzimii – un fenomen prezent inclusiv în literatura de nivel academic. Este un alt mod de a defini migrarea către formele fără fond.

  1. CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Agitații poate prea intense se fac simțite în jurul acelor subiecte/teme percepute ca fiind de actualitate. Nu mă refer la un trend strict contemporan, fiind vorba despre o evoluție lentă şi perpetuă către un stil de redare axat preponderent pe criteriul periferializării elementelor relevante. Ceva similar cu trunchierea, dar mult mai subtilă ca mod de lucru și dificil de identificat, constând de fapt în axarea dezbaterilor main stream pe informațiile de formă și pe acelea care în lipsa unei expertize solide manifestă un risc ridicat de interpretare eronată, de dezinformare sau chiar de manipulare.

Numeroși analiști din mass-media parcă nu mai dovedesc în a întoarce pe toate părțile – uneori întorcând pe dos – șirul de știri generate de evenimentele care definesc realitatea în care trăim. Modul în care ne este definită de fapt realitatea devine discutabil. Respectiv acele evoluții și întâmplări cu relevanță pentru siguranța națională – un subiect adus din ce în ce mai des din discuție și a cărui oportunitate prin cunoașterea sa a crescut progresiv în ultimii cinci ani – culmea… într-o vreme în care la nivel global lumea este mai pașnică, mai lipsită de războaie ample ca niciodată în istoria cunoscută. Punctul de „aprindere” al actualei crize zonale constă în acel început al unui posibil „Al Doilea Război Rece” (NATO – Federația Rusă, sau sistem euroatlantic versus sistem eurasiatic, cum vrem să-i spunem), identificat undeva la începutul anului 2014.

Care este de fapt realitatea? Cum o percepem? Care sunt elementele cu adevărat relevante pentru noi toți şi care sunt cele complet nesemnificative? Cum este reglementată ponderea pe care trebuie să o aibă în expunerea media fiecare din cele două categorii de evenimente? Acestea reprezintă doar câteva dintre nelămuririle ce ne caracterizează prin prisma modului în care utilizăm deopotrivă informarea în masă şi sistemele de socializate în mediul virtual – ansamblu cunoscut ca fiind social media. Deseori mass-media şi social media interferă şi se influențează puternic reciproc.

  1. DEVESELU – POSIBIL CEA MAI SOLIDĂ GARANŢIE DE SECURITATE DIN ULTIMELE DOUĂ SECOLE

Urmează câteva considerente legate de un obiectiv care probabil constituie una dintre principalele ținte alte războiului informațional. În anul 2016, undeva la mijlocul lunii mai, în prezența unor înalte oficialități militare ale NATO şi SUA, precum şi a unor lideri politici şi militari români, avea loc la Deveselu inaugurarea oficială a elementelor sistemului de apărare antirachetă denumit Aegis Ashore, obiectiv militar construit de americani în incinta vechii Baze Aeriene 99 din localitate, fiind practic o ceremonie de recunoaștere operaţională a respectivelor echipamente. Un eveniment menţionat atunci pe drept de către unul dintre principalele canalele media românești ca fiind un „Moment istoric pentru securitatea României”.

Indiferent ce s-ar spune şi oricât de intensă ar fi campania de dezinformare purtată încă de atunci de pro-esticii din țara noastră, este cert faptul că decizia liderilor NATO de a amplasa pe teritoriul României elemente la sol (fixe) ale unui sistem menit să protejeze flancul de est al ariei euroatlantice împotriva posibilelor rachete – lansate nu se știe cu exactitate de unde şi de către cine – constituie poate cea mai importantă etapă de consolidare a poziției şi a relevanței geopolitice a țării noastre de după 1990, posibil de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu intenționez să contrazic ideea vehiculată de unii formatori autohtoni de opinie, idee conform căreia România a beneficiat, începând cu acea inaugurare, de cele mai puternice garanții de securitate din ultimii aproximativ 200 de ani, garanții asumate prin acorduri, parteneriate şi apartenența ca membru la o alianță militară 100% sustenabilă. Asupra prețului pe care țara noastră l-a plătit şi probabil îl va plăti în viitor pentru a se ajunge aici, precum şi asupra cauzelor care au indus actualul context geopolitic incert şi greu de cuantificat în care se situează în prezent România, nu se cuvine a se detalia aici.

Din fericire, avem o dovadă certă că americanilor le pasă de România sub aspect strategic şi ca urmare, ne-au adus echipamente (posibil… foarte avansate), concepute în scop pur defensiv. Dacă este vorba despre un simplu „simbol” sau într-adevăr găzduim un echipament militar avansat şi cu o putere defensivă considerabilă la nivel european, cu o capacitate sporită de upgrade în caz de necesitate, sincer… nu ar fi de dorit să fie probat niciodată.

De aici, nu lipsesc evident multiplele dezavantaje pe termen lung şi cu efecte indirecte asupra noastră. Pentru România, nivelul de a fi „dușmani” cu unele state sau centre de putere militară de la est, a crescut implicit. De acum înainte, acestea vor deveni cu siguranţă dușmani mult mai serioși şi demni de luat în seamă. O realitate pe care trebuie să o acceptăm. Nivelul unor riscuri şi amenințări de diverse naturi a crescut de asemenea. Încrederea strategică este foarte greu de construit şi se poate pierde în câteva ore.

Cu toate acestea, trebuie să fim optimiști, să fim serioși în cadrul unei alianțe militare nu tocmai de neglijat, să ne asumăm în modul cel mai serios cu putință deciziile strategice pe care le-am luat în anii ’90 (integrate şi asumate politic în cadrul acelui „Consens de la Buftea” ce a avut loc în anul 1997 se pare, fiind probabil cea mai eficientă şi coerentă decizie la nivel politic din România postdecembristă) şi nu în ultimul rând, să avem încredere mult mai mare în noi, deoarece nimic şi nimeni nu ne poate compromite mai mult decât noi înșine. Suntem parte a mecanismului unei balanțe extrem de sensibile gen „Washington versus Est”. Două repere de azimut deosebit de adânci. Cu primul fiind cosemnatari ai unui parteneriat strategic. Iar pe cel de-al doilea să nu îl neglijăm complet – deoarece contează şi prezintă o relevanță considerabilă prin prisma unor elemente, altele decât cele militare, economice sau geopolitice. Poate că ar trebui explicitat în cadrul unor viitoare articole despre ce elemente este vorba în relația cu Estul. Suntem parte a unui angrenaj de interese strategice şi vectori geopolitici de intenție extrem de complex, având obligația de a ne asuma atât acest rol, cât şi poziția geografică pe care o avem în angrenaj, fiind situați pe axa mediană în zona de fricțiune.

De ce am abordat tema scutului de la Deveselu în contextul unui articol axat pe războiul informațional? S-a scris mult despre acest scut denumit uneori şi „antibalistic”. Trebuie plecat de la ideea că obiectivul inaugurat în mai 2016 în România nu reprezintă o armă de sine stătătoare şi pretabilă a fi utilizată de români pentru a trage cu rachete asupra oricui (vecini apropiați sau mai îndepărtați) oricând ar dori Bucureștiul. În nici un caz. Acele echipamente fac parte dintr-un sistem defensiv mult mai extins, format din elemente interconectate (obiective şi dispozitive atât fixe cât şi mobile), prin care este susținută funcţia defensivă în mod integrat asupra întregului perimetru euroatlantic împotriva atacurilor cu rachete provenite din afara acestuia.

Interesantă a devenit încă de acum doi ani zvonistica din ce în ce mai intens calată în jurul momentului inaugurării facilității de la Deveselul. Mass-media erau inundate de păreri, articole, dezvăluiri sau analize ale căror scop se pare că era acela de a discredita imaginea NATO şi a intereselor SUA în România. Vorbim despre campanii de dezinformare şi de manipulare – caracteristici ale unui război informațional pe al cărui câmp de luptă, noi, oamenii de rând, am picat involuntar. Desigur, ambele părți duc acest conflict mediatic. Doar că efectele unei posibile campanii pro-estice sunt mult mai simțite. Cel puțin, așa se observă la capitolul efecte.

Primul risc – de fapt primul scop al inamicului – într-un asemenea conflict, este acela de a nu fi înțelese lucrurile așa cum sunt ele în realitate. Asta în condiţiile unei definiri eronate a ceea ce acceptăm ca fiind realitatea. Dezechilibrele de orientare astfel induse, ar putea la un moment dat să ne pună în fața unor dileme strategice deosebit de profunde, cum ar fi:

  • Care ne sunt în realitate inamicii şi care ne sunt aliații?
  • Cât de eficiente sunt acele „garanții de securitate” în situația unui atac armat masiv provenit dinspre est?
  • Care ar fi timpul de reacție al NATO?
  • Câte zile, sau câte ore am putea face faţă singuri în faţă unui agresor puternic, până la dispunerea unui sprijin militar consistent din partea aliaților de la vest (incluzând aici şi SUA)?
  • Există agende separate în interiorul NATO pentru contextul unui război real cu un agresor extern?
  • Cum vor evolua forțele centrifuge din spațiul european în relație cu intensificarea tensiunilor dintre NATO şi alte entități de putere externe spațiului euroatlantic?

Poate că aceste întrebări nu ar trebui să ne frământe atât de mult. Chiar deloc aș spune. Dar observând efervescența din jurul respectivelor aspecte, nu poți să fii indiferent în condiția în care ai pretenția că te identifici ca individ posesor al unei minime culturi de securitate şi mai ales când ai copii mici despre al căror viitor începi să fii interesat tot mai intens.

  1. DEZECHILIBRE ÎN PERCEPŢIA ANGRENĂRII ÎN NOUL RĂZBOI INFORMAŢIONAL – MODALITĂŢI DE CONTRACARARE

În principiu apreciez mai mult și mă atrage tot ceea ce ține de analizele echilibrate și imparțiale, indiferent de domeniu. Foarte greu de identificat așa ceva, deoarece imparțialitatea căutării adevărului devine mai dificilă de găsit decât însuși adevărul. În special atunci când ne referim la o problemă complexă, sensibilă sau la una asupra căreia atunci când cineva își dă cu părerea într-un mod așa-spus „oficial”, reclamă un nivel ridicat de expertiză. Ba mai mult, chiar şi cei mai mari specialiști se pot înșela de multe ori asupra propriului domeniu. Cu cât acei specialiști sunt mai credibili sau mai agreați de către majoritate, cu atât greșelile lor – involuntare sau voite – pot afecta mai puternic pe ceilalți. Liderii de opinie formează un caz specific.

În nivelul de jos al social-media (ceea ce implică comentariile de pe paginile de Facebook, paginile web sau diversele forumuri – unele având mii de membri – calate pe domenii „serioase” de dezbatere) poate fi diseminat orice, oricând, despre orice şi oricine. Indivizii compun o masă neomogenă generatoare de păreri, idei şi comentarii, care toate formează un „zgomot de fond” mai mult sau mai puțin armonizat, rezonant deseori cu stilul nostru de viaţă, cu nemulțumirile și cu propriile noastre frustrări. Riscul apariţiei acelui fenomen de „infobetizare” (pe scurt – intoxicarea cu informație de volum şi nesortată, care poate induce efecte similare cu cele ale analfabetismului) devine ridicat. Ar putea fi una dintre viitoarele maladii ale epocii informației şi post-informației. Un postmodernism înscris pe un trend descendent în materie de virtuți sau de perpetuare a demnității umane.

O altă caracteristică specifică mijloacelor moderne de comunicare o constituie perisabilitatea sau altfel spus imposibilitatea de asigurare a unei sustenabilități pentru considerente cu adevărat relevante. Un neajuns cauzat de acea lipsă a unui filtru eficient prin care să fie partajat traficul de intrare. Din această cauză, eroarea naște eroare, iar neadevărul generează prin reverberație un neadevăr şi mai mare, timp în care adevărul se „pierde” prin camuflarea generată de zgomotul de fond.

Am evocat respectivul neajuns pentru a evidenția faptul că dimensiunile crescânde de manifestare şi de stocare a informației în virtual, prezintă propriile dezavantaje – fiind de fapt fenomene greu controlabile. Un material încărcat pe social media (fie pagina de Facebook sau site web) – oricât de bine ar fi elaborat, oricât de multe lucruri noi şi interesante ar spune – odată ce este emis la momentul T, la un oarecare moment T+1 practic va înceta să existe, fiind înlocuit de altele. Lumina degajată în jur nu poate produce decât o licărire. Dezbaterea cristalizată în jurul unui articol anume – poate de zeci de pagini, pentru elaborarea căruia cineva a lucrat probabil zile întregi – va fi imediat captată de o simplă poză sau link postat ulterior pe aceeași pagină, ce abordează un subiect similar sau adiacent. La fel se întâmplă şi în dezbaterile televizate. Efectele „licăririlor”, oricât de profunde ar fi acestea asupra celor care socializează în virtual sau care urmăresc dezbaterile, pot fi asociate cu agitația pe care o producem atunci când lovim cu palma suprafața unui vas foarte întins plin cu apă. Apar imediat unde vizibile care se propagă. Într-un final, undele se diminuează, dispar, iar percepția generală nu va fi decât a unui luciu întins – întotdeauna autoechilibrabil. Cumva, sistemul se auto-echilibrează şi revine la starea sa inițială în orice caz, indiferent de intensitatea „perturbării”. Cu cât vasul (grupul de dezbatere) este mai mic, cu atât reverberațiile sunt mai puternice, fiind și ele de asemenea sortite stingerii, așa cum este în cazul domeniilor de nișă.

Aici putem merge cu gândul la o serie de relații de proporționalitate directă şi inversă între unele clustere de principii şi calităţi ce ne caracterizează contemporaneitatea la nivel individual. Anamorfozarea grupurilor de date prezentate în mass-media nu poate fi disociată de respectivele relații de proporționalitate. Se cuvin a fi explicitate ca exemplu trei dintre acestea, respectiv două proporționalități inverse şi una directă:

  • Volumul de informație emisă prin diversele canale media către masa receptoare, este invers proporțional cu capacitatea de gestionare a datelor care sunt într-adevăr relevante şi utilizabile pentru fiecare individ în parte. Altfel spus, putem ajunge să cunoaștem mult şi superficial sau puțin şi în profunzime. A ști sau a cunoaște totul despre toate este pur şi simplu imposibil. Nerespectarea criteriilor din această proporționalitate inversă poate afecta inclusiv aspectele noologice (structurilor spirituale) ale societății contemporane, deoarece omul „deprinde” a se dezumaniza în contextul unei materializări şi al unei „eficientizări” economice excesive a vieții sale în ansamblul ei;

 

  • Securitatea noastră sub toate aspectele sale, inclusiv securitatea colectivă în condiţiile apartenenței la un spațiu care se vrea a fi multinațional şi multicultural, prezintă relații de proporționalitate inversă cu pretențiile de a dispune de o viaţă 100% intimă din toate punctele de vedere. Ducând la extrem acest raționament, am putea susține că atunci când vom dori o viaţă 100% sigură, va trebui să acceptăm să fim 100% monitorizați printr-un mod sau altul. Aceasta fără nici o posibilitate de abatere de la tiparele strict stabilite. De aici apar o serie întreagă de probleme, disensiuni, scindări în grupuri de opinie, supărări şi teme de dezbatere, pe care nu le voi detalia în prezentul articol;

 

  • Creșterea numărului de facilități militare defensive ale unei alianțe, amplasate pe teritoriul unui membru periferic situat la interacțiunea cu un alt bloc politico-militar, induce o creștere a riscurilor de atac şi de contramăsuri îndreptate preponderent asupra acelui stat marginal, nu asupra nucleului alianței (pentru că în situația unui război, sunt lovite în primul rând obiectivele militare marginale ale „inamicului” care au rază mare de acțiune, aceasta definind principiul îndepărtării frontului cât mai departe de nucleu – un deziderat simetric în aplicabilitate), chiar dacă asemenea investiții consolidează securitatea periferiei într-o primă etapă.

Au fost enumerate anterior trei exemple ce par a nu a vreo legătură între ele. Ar putea fi mult mai multe, dar cele trei prezintă o relevanță sporită pentru subiectul abordat. Primul dintre acestea – fiind cel care ne afectează cel mai mult la nivel social – are legătură directă cu fenomenul de deprofesionalizare menționat în capitolul 1. A nu se confunda deprofesionalizarea la care se face referire aici, cu o scădere a inteligenței. Inteligența rămâne aceeași, chiar crescând de la o generație la alta. Se alterează doar posibilitățile prin care ea poate fi utilizată eficient în folosul maselor, dar în avantajul evident al unor cercuri exclusiviste ce pot fi corect denumite „nuclee de acumulare”. Ca urmare a aplicării unor principii de funcţionare a societății – imparțial transmisibile şi aducătoare ale unei prosperități neuniforme (îmbogățirea unor arii restrânse, concomitent cu sărăcirea altora mult mai extinse) – cunoașterea, inteligenta, bunăstarea şi prosperitatea sunt aglutinate către acele nuclee. Instrumentul cel mai eficient pentru o astfel de aglutinare, îl constituie tocmai acea deprofesionalizare omniprezentă, a cărei apariție este cauzată printre altele şi de abundența informațiilor necorelate în volum mare. Astfel, se diminuează pretențiile maselor, precum şi capacitatea de conștientizare a elementelor cu adevărat importante.

Confuzia generală rămâne principalul aspect „viabil” pentru inițiatorii războiului informațional, o confuzie consolidată pe fondul unei lipse a prelevării informațiilor din cărți sau din alte surse acreditate. Eliminarea utilizării acestor tipuri de suporturi de informare induce o nivelare a cunoașterii. Inamicii în războiul informațional sunt perfect conștienți de toate procesele sociale, spirituale şi noologice. Ideea acestui text nu este aceea de a identifica inamicul, ci de a-i defini corect instrumentele informaționale. Nu contează cine ne atacă acum sau în viitor, ci cum ne putem apăra eficient fără ca inamicul să realizeze aceasta.

Viaţă fiecăruia dintre noi tinde a fi „procedurată” într-un procent care se apropie de 100%. Fiecare detaliu trebuie să fie „conform” unei modernități ale cărei efecte secundare sociale pe termen lung nu avem cum să le cunoaștem. Combinat cu expunerea excesivă în social-media a vieților noastre, ajungem la o „încorsetare” într-un stil uniform şi în care nu există loc de variații, așa cum a fost subliniat undeva anterior. Devine practic imposibilă adoptarea unui alt stil de viaţă, a unuia propriu – poate diferit de majoritate, unul particularizat, fără a rămâne în urma vremurilor şi fără a deveni ridicoli în ochii celorlalți. Un veritabil principiu contra antisistem. Principala problemă evidentă în cazul acestei realități este aceea că îmbrățișând orbiți stilul „conform”, cel aflat la modă, sau care se impune, creăm premisele unei ascensiuni fulminante a celor care au generat şi au impus asemenea criterii. Aceia sunt administratorii acelor nuclee de acumulare care captează bunăstarea generată de mase. Toate aspectele anterioare definesc părțile ascunse ale unui proces de mondializare, fiind într-un final un demers benefic doar nucleelor, în rest ducând la incertitudine – pe toate planurile – a unor generații care vor deveni mereu „de sacrificiu” şi la pauperizarea unor arii „periferice” din ce în ce mai extinse.

Conștientizarea tendinței menționate anterior, de către cercuri de putere şi civilizaționale izolate (acestea fiind neconforme cu modernitatea), ar putea conduce prin corelarea intențiilor respective la manifestarea unei rezistențe susținute şi la apariția unui război antiglobalizare care ar putea devansa prin complexitate actualele conflicte asimetrice moderne. Există şi o glumă veritabilă pe această temă, în care un jurnalist al viitorului întreabă un decizional de nivel mondial dacă este iminentă o nouă conflagrație nimicitoare de nivel global, la care răspunsul liderului devine mai mult decât sugestiv: stați liniștit, nu va veni nici o conflagrație, dar se va purta o luptă pentru pace… de nu va mai rămâne piatră pe piatră.

Dar să nu mergem prea departe cu estimările. Să ne concentrăm asupra contextului actual al războiului informațional. Bombardamentul cu zvonuri şi știri alarmante crește dificultatea cu care masele pot discerne corect adevărul în fenomenele complexe. Cel mai bun exemplu este acela al afirmațiilor atribuite lui George Friedman asupra inoportunității elementelor scutului antirachetă inaugurat în 2016 în incinta Bazei Aeriene 99 de la Deveselu.

Revenind la războiul informațional. Din ansamblul de considerente ce nu sunt toate fondate corect, este dificil de extras relevantul, adevărul sau soluția la vreo problemă care ne frământă pe toți. Altfel spus, corectitudinea principiului de comunicare în rețelele sociale este cel puțin discutabilă. Nu cred că este o pură aiureală afirmația cunoscutului scriitor libanez Nassim Nicolas TALEB, afirmație conform căreia „rețelele sociale sunt de fapt antisociale” (idee dezvoltată pe larg în lucrarea „Antifragil”) – cu toate că existența unui cod etic specific şi minuțios elaborat, impus comunicării virtuale ar fi extrem de benefic. Din păcate, nu dispunem în prezent de așa ceva.

  1. REFUGIEREA ÎN BIBLIOGRAFIA CORELATĂ

5.1. Regăsirea în cărți

Mediul de comunicare virtual își manifestă tot mai intens propriile sale limite, fiind suportul propice de propagare a unui zgomot de fond asurzitor. De aceea, trebuie evitate pe cât posibil materialele de genul „preluat şi dat mai departe” sau cele care nu sunt corelate cu subiectul inițial. În schimb, sunt pretabile textele emise de indivizii care generează idei proprii, identificabili a fi îndeajuns de documentați. Sunt cei de la care avem oricând de învățat şi pe care îi putem învăța câte ceva la rândul nostru. În rest, sugerez identificarea unui refugiu în cărți. Majoritar în cărți.

Apelez aici la exemplul meu personal. Mă regăsisem în cărți încă dinainte de perioada liceului, vremuri în care publicațiile tehnice îmi răpeau aproape tot timpul liber. Mă apostrofau uneori profesorii prin prisma ideii că nu citeam strict ceea ce era impus prin programa școlară și că astfel, aveam tendința de a bate câmpii. Dar documentarea autodidactă îmi era indispensabilă elucidării maldărului de nelămuriri ce mă frământau. Cu toate acestea, eram de neclintit. Simțeam mereu nevoia să citesc altceva. Ovaționam atunci cât primeam cadou vreo carte sau când găseam un titlu care într-adevăr mă interesa ca domeniu. Cu stilul literar analitic m-am împrietenit mai târziu, spre sfârșitul studiilor universitare. Prima dată am abordat cărțile strict tehnice.

5.2. Corelarea bibliografiei – exemple

Ce legătură ar putea exista între lectură şi atacurile informaționale, între carte şi războiul informațional? În lupta contra manipulării şi al războiului informațional, eficientizarea citirii cărților devine la fel de necesară ca însuși procesul de lectură. Trec iarăși la exemplul subsemnatului. Începând cu anul 2004 am adoptat algoritmul „bibliografiei corelate”. Așa l-am denumit. Nu mi-a fost sugerat de către cineva anume, ci l-am descoperit printr-o serie de principii firești rezultate din practică.

Ce semnifică aceasta (bibliografia corelată)? Corelarea cărților, înseamnă a nu le citi pur şi simplu independent sau la întâmplare. Nu trebuie achiziționată o carte doar pentru că este promovată sau pentru că aparține unui autor foarte celebru, unei edituri de renume sau că este la modă la un moment dat. Celebritatea scriitorilor nu este întotdeauna direct proporțională cu consistența textului din publicațiile acestora. Rareori am abordat o carte doar pentru că se citește sau că trebuie citită. Autorii care se respectă, cei care şi-au fundamentat corect textele, obișnuiesc a menționa pe tot cuprinsul cărților scrise de ei sursele de bază ale ideilor şi conceptelor care nu le aparțin, atunci când este cazul, adoptând trimiteri bibliografice frecvente şi/sau expuneri ale unor autori anteriori sau contemporani localizați în același domeniu de interes sau în domenii corelate. Unele dintre aceste trimiteri abundă în text, atrăgându-mi atenția că autorul se referă la publicații de marcă şi care desigur, ar merita citite. Pentru că îmi atrag atenția. Un soi de reclamă indusă înglobată în text. După ce termin respectiva carte, atac titlul sau titlurile pe care le-am remarcat în masa bibliografică a acesteia. Mă deplasez prin citire de la o carte la alta, sau de la una la mai multe (depinde de caz), pe un lanț de idei şi concluzii parcurs de la începutul către finele său.

Un principiu general. De exemplu, în cartea A sunt menționate preponderent elemente despre/din cartea B (idei şi pasaje din aceasta). Deseori remarc mai mult decât o carte. Să spunem B şi C. După terminarea citirii cărții A, trec la cartea B sau C, câteodată B şi C (concomitent). La rândul ei, cartea B sau C evidențiază majoritar în bibliografia sa pasaje și idei valoroase provenite din cartea D, sau cărțile D şi E. După finalizarea lui B şi C, citesc cărțile D sau E, ori D şi E (concomitent). Continui astfel până consider că am ajuns la un nivel de cunoaștere, a respectivei teme sau a respectivului domeniu, care îmi satisface propriile așteptări. Sau mă opresc atunci când observ că îmi este depășită capacitatea de comprehensiune. Un astfel de „lanț” poate dura chiar şi 5, 10 sau 15 ani, fiind vorba uneori de zeci de cărți, în funcție de profunzimea la care dorim să ajungem. Pot fi gestionate simultan de către cititor, mai multe asemenea lanțuri de bibliografie corelată. Există două tipuri de asemenea lanțuri de bibliografie corelată. Lanţul invers şi direct. Acestea sunt prezentate ca principiu în figurile 1 şi 2.

 

Figura 1. Principiul lanțului direct de bibliografie corelată.

 

Figura 2. Principiul lanțului invers de bibliografie corelată.

 

 

Algoritmul explicitat prin exemplele cărților A, B, C şi E este pretabil domeniilor analitice, sau cititorilor cu o gândire majoritar analitică. De asemenea, îl percep ca fiind aplicabil studiului științelor umane. Pentru științele exacte lucrurile stau altfel.

În cazul aspectelor tehnice generale sau ale celor inginerești, este recomandabil/pretabil un sistem invers de parcurgere a cărților. Un lanț invers de bibliografie corelată, orientat pentru parcurgerea de la bază spre vârf. Adică de la științele sau disciplinele elementare către cele integratoare, mult mai complexe. Pătrunderea în lumea tehnicii impune inversarea sensului, deoarece înțelegerea şi cunoașterea unor problematici tehnice sau inginerești complexe, necesită gestionarea eficientă de către cititor a unui volum considerabil de noțiuni de bază, noțiuni care într-un final sunt corelate în nivelurile superioare de studiu. În figura următoare (figura 2) este prezentat exemplul unui asemenea algoritm de formare a unei cunoașteri relativ solide pe tema siguranţei barajelor. Un algoritm format din 8 cărți (titluri) integrate în 5 etape pe lectură.

Figura 3. Exemplu de algoritm de bibliografie corelată format din 8 titluri în 5 etape.

 

5.3. Câteva exemple de „lanț direct”

Primul, unul propriu domeniului meu profesional. Cunoașterea din perspectivă inginerească a unui boghiu de locomotivă de exemplu, sau capacitatea de a concepe/proiecta un astfel de ansamblu, presupune gestionarea eficientă a unei cunoașteri calate pe mai multe „lanțuri directe” independente şi/sau corelate. În funcţie de tipul locomotivei, boghiurile pot include o gamă largă de subansamble, care luate separat definesc domenii proprii, formate la rândul lor din alte subdomenii. Nu voi explicita principiul prin cazuri particulare calate pe un anume tip de vehicul feroviar motor. Expunerea de faţă include principii generale. Figura următoare (figura 3) constituie un exemplu sugestiv.

Figura 4. Concept de boghiu de locomotivă.

 

Este binecunoscut faptul că un boghiu poate presupune integrarea în ansamblul său a următoarelor componente:

  • aparate de rulate (cutii de osie, osii montate şi părțile ce pot fi atașate de acestea – discuri de frână, roți dințate, cuplaje de angrenare, flanșe etc.);
  • cadrul boghiului (format din lonjeroane, longrine, traverse frontale, traverse intermediare, traverse dansante, bielete, grinzi diagonale, nervuri, racordări etc.);
  • suspensie primară ori secundară sau primară şi secundară (diferite tipuri de arcuri şi amortizoare, atelaje, dispozitive de rapel, leviere, atârnători, legături de siguranţă etc.);
  • echipamente de frână (cilindri de frână, timonerie de frână cu toate subansamblele sale, saboți sau garnituri de frână, racorduri, patine de frână electromagnetică şi elementele de prindere ale acestora, ventile de cântărire, comutatoare centrifugale, precum şi alte echipamente pneumatice prezente sau nu, în funcţie de tipul frânei şi performanțele sale);
  • sisteme de acționare a osiilor motoare (angrenaje, cutii de angrenaje, arbori tubulari sau intermediari de acționare, reazeme de moment, ambielaje, articulații cardanice, arbori cardanici intermediari etc.);
  • motoare electrice de tracțiune;
  • echipamente electronice, electropneumatice sau electrice de control şi diagnoză, precum şi alte echipamente.

Cunoașterea din punct de vedere ingineresc a fiecăruia dintre elementele enumerate anterior, presupune asimilarea anterioară a unor cunoștințe provenite din diverse discipline/domenii de bază. Vorbim despre un principiu al piramidei cu baza în jos, direcția de parcurgere fiind de la bază către vârf.

Osia montată de exemplu, necesită stăpânirea unor discipline cum ar fi organe de mașini sau tribologie. Organele de mașini nu pot fi deslușite fără rezistența materialelor, mecanica teoretică, știința materialelor, prelucrări mecanice etc. Rezistența materialelor constituie de fapt baza multora dintre disciplinele şi domeniile tehnice, inclusiv în construcții şi structuri inginerești, nu doar a mașinilor. La un moment dat, fiind în anul II de facultate, un profesor distins mi-a sugerat într-o discuție particulară faptul că odată ce studentul de profil tehnic a trecut din prima şi cu notă mare disciplina rezistența materialelor, se poate considera deja inginer. Atât organele de mașini cât şi rezistența materialelor sunt axate pe trigonometrie şi geometrie (în special geometria în spațiu şi cea descriptivă) prin prisma perceperii corecte a fenomenelor ce au loc în practică. Timoneria de frână, angrenajele de acționare a osiilor sau sistemele de suspensie, au la baza principiilor de funcţionare discipline cu ar fi mecanisme sau mecanica aplicată. Interacțiunea dintre saboții, garniturile de frână și suprafața roții, respectiv discurile de frână, impune înțelegerea corectă a tribologiei şi a termodinamicii. Motoarele electrice de acționare – prezente în special la acționarea individuală a osiilor boghiurilor – includ în primul rând electrotehnică, apoi organe de mașini, rezistența materialelor, termodinamică etc. Nici o piesă sau subansamblu al vreunui element enumerat anterior, nu poate fi asamblat cu un altul, fără integrarea unor discipline cum ar toleranțe şi măsurători dimensionale sau teoria erorilor. Interacțiunea dintre elementele componente, comportarea lor, precum şi modul în care se comportă boghiul în relația cu calea de rulate – chiar şi în relația cu cutia locomotivei – este cuprinsă în noțiuni de statică, dinamică şi apoi cinematică.

Mai trebuie adăugat un considerent integrator să spunem. Nimic fără desen tehnic şi matematică! După părerea mea, desenul tehnic constituie baza ingineriei. Iar până la desenul tehnic sunt necesare cunoștințe solide de geometrie în spațiu şi geometrie descriptivă.

În concluzie. Practic, în drumul cunoașterii trebuie plecat de la noțiunile de bază către cele complexe, rezultate prin corelarea primelor. Nici măcar 50% din profunzimea științifică a unui boghiu de locomotivă nu am cuprins în dezvoltarea anterioară. Chiar şi pentru atât, pot fi identificate peste 17 domenii sau discipline distincte. Lipsa verigilor sau ruperea lanțului cauzează întru-un final deficiențe în formarea acelei virtuți denumite „bun simţ ingineresc” (un soi de percepere de nivel arhitectural a mașinilor şi structurilor în ansamblu pe baza unei imaginații bine sistematizate). Am putea concepe de asemenea fenomenul ca fiind o piramidă care are la vârf boghiul de locomotivă şi a cărei bază este formată din cele apropare 20 de discipline elementare.

Să ne depărtăm nițel de inginerie.

Geopolitica, fiind un domeniu vast şi integrator, nu poate fi deslușită fără pătrunderea prin cunoaștere într-un complex de discipline cum ar fi: istoria, trans-istoria, sociologia, geografia, etno-geografia, istoria religiilor, diplomația, macroeconomia, sociologia militară, noologia, politologia, psihologia socială etc.

Securitatea naţională (strâns legată de geopolitică în unele dintre subdiviziunile sale) – de fapt, dobândirea şi gestionarea eficientă a unei culturi individuale de securitate (nedorind să alunecăm prea mult pe latura activităţii serviciilor de informații) – ne trimite spre arii de cunoaștere extinse asupra unor discipline cum ar fi: geopolitica, istoria, sociologia, etno-sociologia, religia, istoria religiilor, dinamica şi comportamentul social, comunicarea, managementul cunoașterii (o disciplină la rândul ei integratoare), securitatea informațiilor, macroeconomia, sociologia militară, diplomația, dreptul civil, dreptul militar etc.

5.4. Observații

Experiența acestui stil de documentare a dovedit faptul că lanțurile (sau piramidele) necesare pregătirii includ de multe ori alte sub-lanțuri, deseori autosimilare, formând la rândul lor clustere de canale de formare/documentare/pregătire, lanțurile acestea fiind grupate chiar şi în structuri de tip fractal.

Consider că în formarea unui tânăr, chiar în procesul de școlarizare a sa, pot fi obține rezultate net superioare atunci când lanțurile inverse (orientate de la bază spre vârf), le preced pe cele directe (de la vârf spre bază). Schimbarea sensurilor în lanțurile de parcurgere a cărților ar trebui să fie localizată undeva în jurul vârstei de 25 de ani, cu abateri de 3 – 4 ani într-un sens sau altul, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Ține de viața fiecăruia, de nivelul de afinitate a individului faţă de documentare. Figura 5 reprezintă succesiunea posibilă (sugerată) a unor astfel de lanțuri în procesul de educare şi apoi formare a unui individ.

Figura 5. Succesiunea lanțurilor de bibliografie corelată în educarea şi formarea unui individ.

Acesta constituie tocmai principiul de funcționare specific învățământului de tip clasic (de la componentele de bază – cultura generală – către lucruri complexe şi specializări în învățământul superior). Un principiu destul de contestat în prezent de altfel, fiindcă se consideră că nu mai este actual şi că ar produce tineri ale căror cunoștințe nu ar mai face faţă cerinţelor moderne. Eu personal, nu sunt de acord cu ipoteza evocată de către actualii „reformatori” ai învățământului. Nu pot estima corect dacă lumea în ansamblul ei, sau mai exact euro-atlantismul, o ia în direcția corectă în ceea ce privește educația, reperele morale sau noțiunea de bine sau rău, pentru a susține că lanțurile de bibliografie corelată şi succesiunea lor în formare individului sunt benefice sau nu. Constituie un subiect în continuare discutabil și sensibil. Într-adevăr, poate că școala ar trebui să învețe individul în primul rând să gândească şi apoi să cunoască.

Fiecare din cele două principii evidențiate anterior au propriile avantaje care nu trebuie ignorate atunci când știm bine unde vrem să ajungem cu cunoașterea şi mai ales ce să facem cu ea. Diferențele le fac în special carierele noastre și cantitatea de timp liber disponibil. A citi foarte mult, nu înseamnă obligatoriu a fi mai cunoscător, evident într-un stil de viaţă agitat şi tot mai intens în care timpul liber este din ce în se mai redus. Totul ține însă de ceea ce citim (nu cât citim) şi cum corelăm titlurile (bibliografia în general).

Respectarea acestor principii, raționalizarea felului în care ne informăm, precum şi inducerea lor în modul de educare/formare a noastră, a copiilor noștri, ne oferă șanse veritabile de izbândă pe frontul unui război informațional ale cărui prime două țeluri sunt dezinformarea și manipularea noastră. Un front, care din păcate s-a identificat cu însăși viața socială a celor mai mulți dintre noi.

  1. FUGA DE MASS-MEDIA

Cât despre mass-media, acestea trebuie atent selectate ca nivel de prioritate. Trebuie evitate cele identificate ca fiind afiliate campaniilor de dezinformare. Informarea eficientă o constituie tocmai diminuarea informării în masă. Nici măcar revistele de specialitate nu mai par a fi eligibile pentru o informare corectă, eficace (ceea ce avem nevoie şi când avem nevoie) şi corelată cu dobândirea unei cunoașteri imparțiale. Prea multă culoare, o abundență de imagine, prea mult accent pe variațiile bruște de nuanțe în idei şi o lipsă acută a considerentelor de profunzime, o penurie de idei. Acestea sunt doar câteva dintre caracteristicile revistelor „de specialitate” moderne. Pe unitatea de timp și spațiu sunt prezentate prea multe informații – în special modificări haotice ale acestora – necorelate, schimbări de context, astfel încât, după „digerarea” respectivului material de informare, individului nu-i mai rămâne nimic clar în planul profunzimii și al consolidării ideilor asupra realității. Să fie oare realitatea chiar atât de agitată, de dinamică, sau ne identificăm în țintele unui tir continuu de informații al cărui scop îl constituie tocmai destructurarea realității din jurul nostru la nivel perceptiv – spre avantajele acelor nuclee de acumulare, ce dispun şi gestionează o realitate care le aparține? Inclusiv unele dintre elementele literaturii moderne au căzut pradă acestui trend.

  1. CÂTEVA DINTRE INSTRUMENTELE ŞI SLĂBICIUNILE BELIGERANȚILOR ÎN RĂZBOIUL INFORMAȚIONAL

7.1. Confuzia asupra realității scade imunitatea la manipulare

 Subiectivismul, blocajele cognitive şi penuria de imparțialitate în tot ceea ce percepem a fi realitatea înconjurătoare, ne fac pe mulți dintre noi să credem că apreciam corect o anumită situație, că știm foarte bine care ar fi scenariul după care ar evolua lucrurile într-o situație dată. Mă gândesc… ce societate solidă şi sănătoasă am forma dacă fiecare dintre noi am gestiona cu eficiență maximă câte un sistem propriu de management al cunoașterii. În lipsa acestuia, suntem pasibili de a fi manipulați prin inducții chirurgicale, care atunci când apar, ni se par ca fiind rezultate firești ale propriilor noastre intenții. Aceasta este manipularea maselor prin retorsiune. Se pare că ceva similar cu ceea s-a întâmplat în România în 2015 în cazul fenomenului „#COLECTIV”. Așa cum probabil vom avea şi alte fenomene similare în viitor, toate fiind axate pe contextul existenței unei mase de indivizi care cred că știu foarte bine ceea ce știu. Unii dintre noi nici măcar nu am ști ce să cerem atunci când o putere omnipotentă ne-ar oferi soluții la orice problemă a generației noastre. Aceasta pleacă de la confuzia dintre cunoștințe şi cunoaștere, confuzie indusă prin „deprofesionalizarea” explicitată în capitolele 1 şi 4.

7.2. George Friedman contestă necesitatea scutului de la Deveselu

Am realizat divagațiile anterioare prin domeniul deficiențelor comunicării contemporane şi al soluțiilor de contracarare a unui posibil război informațional perpetuu, pentru a atinge un subiect actual, care parcă ne presează tâmplele în ultimii doi ani.

Câteva repere mass-media:

  • George Friedman: Sistemul antibalistic din România nu poate contracara un atac al Rusiei”, „Instalaţia antirachetă din România, integrată zilele trecute în sistemul antibalistic al NATO, are mai degrabă un rol simbolic, întrucât nu ar putea contracara un atac masiv al Rusiei [sursa: http://www.romaniatv.net accesat la data de 09.05.2016, ora 17:00];
  • Președintele Stratfor: Scutul anti-rachetă NU ajută România la NIMIC [sursa: http://www.romanialibera.ro accesat la data de 09.05.2016, ora 18:05];
  • Instalaţia antirachetă din România, integrată zilele trecute în sistemul antibalistic al NATO, are mai degrabă un rol simbolic, întrucât nu ar putea contracara un atac masiv al Rusiei, afirmă specialistul George Friedman, șeful Stratfor, o companie privată de informații și analize geopolitice din care fac parte mai mulți foști agenți CIA [sursa: http://www.flux24.ro accesat la data de 09..5.2016, ora 19:00].

Este clar faptul că intensitatea războiului informațional a devenit din ce în ce mai ridicată. Rușii dispun de rezerve impresionante în acest domeniu. Iar campania pro-rusească este într-adevăr eficientă, mai ales că Moscova a reuşit atragerea în propriul cerc ideologic a unui număr considerabil de lideri formatori de opinie (unii chiar americani). Să presupunem că, da, elementele de echipament antibalistice (antirachetă) de la Deveselu ar fi pur simbolice, sau doar „arme” de natura politică pretabile pentru intimidare.

Ar fi trei idei esențiale pretabile a fi adăugate în contextul discuției. Două sunt de fapt întrebări retorice:

  • Prima este aceea că, doar un simbol presupunând că reprezintă, facilitățile de la Deveselu constituie simbolul celui mai puternic stat din lume al momentului din punct de vedere militar – poziție incontestabilă până în prezent. Ori americanii au reacționat destul de „hard” nu odată în istoria recentă, chiar şi atunci când cineva sau ceva le-a lovit doar simbolurile, nu obligatoriu obiectivele militare însemnate;
  • A doua. De ce este atât de iritată Moscova de sistemul de la Deveselu, când sunt voci „incontestabile” ce susțin că acesta constituie un simplu „simbol”, nefiind vorba – conform celor susținute de Friedman – decât de o armă politică, sau de un echipament care – chiar după spusele oficialilor americani – nu este conceput să contracareze un atac masiv cu rachete din partea Federației Ruse? Pentru un astfel de atac, NATO dispune probabil de alte echipamente defensive ce nu sunt amplasate în România, fiind de obicei integrate în unități de lansare mobile;
  • A treia idee. Care sunt certitudinile că toate investițiile în echipamentul militar complex, mutările de trupe şi infinitatea de noi unități „contra NATO” la granița de vest a Federației Ruse, nu constituie la rândul lor tot simboluri, nefiind obligatoriu mutări „grele”?

O mică paranteză corelată cu cele trei repere mass-media o consider a fi necesară aici. Oricât de prorus pare ar fi George Friedman… să presupunem, eu personal nu am putut trece cu vederea peste câteva dintre „estimările” sale geopolitice asupra viitorului spațiului european. Acestea sunt integrate în două cărți care le-am apreciat ca fiind cel puțin interesante: Următorul Deceniu – De unde venim şi încotro ne îndreptăm şi Următorii 100 de ani – previziuni pentru secolul XXI, ambele fiind disponibile şi în limba română. Atât apariția şi evoluția ulterioară a crizei din Ucraina (conflict care conform lui Friedman va culmina cu scindarea acestui stat în două entități, una pro-rusească şi cealaltă pro-occidentală) cât şi dificultăţile culturale, religioase şi de identitate cu care se confruntă direct în prezent spațiul comunitar european, se găsesc descrise în detaliu între coperțile celor două publicații. Următorii 100 de ani fiind scrisă în anul 2009, iar Următorul deceniu în 2011 (ce coincidență… anul începutului Primăverii arabe), cu cinci, respectiv cu aproape trei ani înaintea inițierii „dosarului ucrainean”. În plus, interesantă rămâne de urmărit evoluția pe termen mediu și lung a situației din Turcia, stat legat de care Friedman a avut de asemenea o serie de previziuni interesante, ale căror semne de adeverire deja apar – un cumul de incertitudini, tensiuni şi instabilități, ce ar putea produce scindarea acestei țări, cu efecte greu de estimat asupra securității spațiului european, în special al celui balcanic. Fie, o reinițializare a proiectului imperialist al Ankarei, axată pe vectori geopolitici pan-otomani, așa cum se estimează în cartea Următorii 100 de ani.

O observație. Posibila acțiune a unei ambiții geopolitice neo-otomane generate de Ankara în tandem cu una neo-sovietică generată la rândul ei de Moscova, va plasa – într-un viitor estimabil la câteva decenii – aria noastră geografică într-o presiune geopolitică dinspre est, pe care eu personal am denumit-o ca fiind „Cleștele care strânge Balcanii”.

În ultimii șase ani – interval pe care îl identific a fi acela în care războiul informațional a crescut semnificativ în intensitate – au avut loc două fenomene de tip „acțiune – reacțiune”, atât de profunde, încât este posibil ca acestea să modifice radical evoluția spațiului european în viitor. În ambele cazuri, s-a putut observă cum reacțiunea produsă a surclasat acțiunea inițiatoare.

Despre ce este vorba? Încercarea de a democratiza anumite contingente din lumea islamică, a produs din contră, o efervescență a fenomenului de radicalizate şi o ascensiune către Europa a unui islam radical, purtător de terorism sub toate formele sale. În același timp, dar în cadrul unor ecuații complet independente, ascensiunea unor principii de integrare suprastatală axate din ce în ce mai mult pe „necesitatea” de cedare a suveranității „periferiei” (către nucleele integratoare/de acumulare), a condus în ultimii ani la o explozie a naționalismului în majoritatea statelor din complexul european, fapt care generează în prezent forțe centrifuge din ce în de mai evidente. Se pare că ambele evoluții ne conduc către sfârșitul ciclului istoric occidental. Sau… amurgul civilizației euroatlantice.

  1. ÎNCHEIERE

Precum Friedman există şi alții. Mai recent, chiar surse din interiorul NATO atrag atenția asupra vulnerabilității capacități alianței de a putea avea o reacție rapidă pe flancul de est în situația unei agresiuni masive externe. Oare securitatea noastră garantată să fie doar o iluzie, fiind axată pe gestionarea unui volum mare de informații, fără o parte „hard”? Sau într-adevăr Moscova reacționează pe drept (şi probabil din teamă) la existența unui vector miliar real al Washingtonului în Europa de est, fiind redus numărul de opțiuni strategice privit din perspectiva rusească? Aceste două întrebări ar trebui să ne frământe legat de subiectul securității noastre, nu maldărul de zvonuri şi scenarii care inundă social-media şi mass-media.

Comportarea alianțelor militare pe timp de pace este diferită faţă de cea din timpul unui război. Istoria a dovedit-o deseori. Aliați de încredere pot deveni inamici veritabili şi invers. Să sperăm că noi europenii ne-am învățat istoria şi astfel, ea nu se va repeta în vreun traiect negativ scăpat de sub control. Ar fi păcat.

Încrederea strategică prezintă o asimetrie de care atât decizionalii, cât şi analiștii serviciilor de informații trebuie să fie perfect conștienți. Se câștigă şi se consolidează greu, deseori cu jertfe, în timp îndelungat, dar se poate pierde foarte repede. Tocmai aici se află cheia supraviețuirii statelor mici angrenate în jocurile de interese ale marilor puteri, sau a celor prinse la mijloc în diferitele categorii de conflicte, fie şi cele religioase sau ideologice.

[sursă foto imagine început articol: bsblog.info]




OPERATORII NAȚIONALI DE TRANSPORT FEROVIAR DIN ROMÂNIA – SITUAȚIA LOR ACTUALĂ ÎN CONTEXTUL UNEI MICI ANALOGII CU OCCIDENTUL

Viorel LUCACI – 30 iunie 2018

[foto: Viorel Lucaci]


Emit în continuate câteva opinii 100% personale.

A devenit deja aproape imposibil de estimat corect care ar fi cele mai eficiente soluții de remediere a situației în care se află în prezent SNTFM „CFR Marfă” – S.A. Dacă nu este cumva prea târziu. Dacă se mai poate face ceva şi dacă da, ce ar trebui făcut pentru a nu „deranja la culme” Bruxellesul. Mai mult decât atât, se pare că SNTFC „CFR Călători” – S.A. vine „la sector” în spatele Mărfii pentru a fi trasă pe „linie moartă”.

Oare își face simțite efectele o anume campanie bine pusă la punct de a fi închise „la pachet” cât mai repede companiile de stat din România pentru a diminua astfel dimensiunea strategică a regiunii, sau avem o evoluție firească a unei piețe în care acei operatori mari de stat şi greu adaptabili pur şi simplu nu mai au loc sub Soare? Nu știu. Poate că sunt ambele.

Considerat la nivel european, lucrurile nu stau chiar așa. S-ar putea observa că există o altfel de concurență în Vest. Așa cum am scris într-un mic articol publicat în mass-media la sfârșitul anului trecut, în statele din Occident – cele cu sisteme feroviare deosebit de dezvoltate – toate companiile feroviare naţionale şi administrațiile de infrastructură sunt puternic sprijinite prin diferite instrumente în mod direct de către stat. Diferitele cicluri de guvernare din Franța, Germania, Belgia, Spania, Austria etc. – indiferent de partea eșichierului afiliat (dreapta sau stânga) – au manifestat această tendință, acordând prioritate sectorului feroviar. O tendință materializată de altfel, prin investiții uriașe în infrastructură şi în materialul rulant. Chiar în această perioadă executivul de la Paris va lua foarte probabil decizia de ștergere a cca. 35 de miliarde de euro din datoriile la stat ale SNCF, datorie cumulată care în prezent a ajuns la aproape 50 de miliarde de euro. Un rol important în ajungerea la o asemenea soluție „de ajutor de stat” l-a avut structurile sindicale din Franța – nu doar cele feroviare – care sunt foarte unite ca structuri de aliere, luptă sub aceleași stindarde şi aceleași interese, iar atunci când fac greve, paralizează de-a dreptul întreaga economie naţională franceză.

Strategii similare a adoptat şi Berlinul cu DB acum câțiva ani. Exemplele pot continua. Observăm mirați faptul că în vest, nimeni nu sare ca ars acuzând statul că ajută companiile naţionale în mod neloial. În schimb… ne-am găsit noi românii „corecții” Uniunii Europene să perseverăm la exterminarea companiilor naţionale sau la vinderea lor pe prețuri de nimic, doar de dragul „corectitudinii concurențiale”.

Trebuie totuși să fim atenți şi la ce se întâmplă în Uniunea Europeană. De aceea am aderat la ea în 2007. Pentru a urca, nu a coborî. Conform unui comunicat oficial din 26 iunie 2018 al Curții Europene de Conturi, „începând cu anul 2000, UE a acordat cofinanțare în valoare de 23,7 miliarde de euro pentru sprijinirea investițiilor în linii de cale ferată de mare viteză.” Cei 23,7 miliarde reprezintă doar o mică parte a sumelor investite. Le ceasta se adaugă alte zeci de miliarde de euro alocate de către guvernele naţionale în proiecte vaste pe feroviar. Conform aceluiași document „s-a constatat astfel că, deși rețelele feroviare naționale de mare viteză cresc ca lungime, obiectivul UE de a tripla lungimea liniilor de cale ferată de mare viteză până în 2030 (pentru a se ajunge la 30.000 km) nu va fi atins”.

De asemenea, se menționează faptul că „piața transportului feroviar de pasageri nu este încă deschisă în Franța și în Spania. În Italia și, într-o măsură limitată, în Austria, unde există concurență între operatori feroviari”. Cu alte cuvinte, pe respective rețele nu există operatori privați decât formal. Nici Germania nu este departe de aceste condiții. Aproape totul în materie de operare este de stat, existând într-adevăr o anume concurență transnațională, dar între operatorii naționali ai statelor membre.

Câte ceva despre Curtea Europeană de Conturi: În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.” Principalul rol este acela de a verifica dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect, sprijinind îmbunătățirea gestiunii financiare a UE. [https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/european-court-auditors_ro]


Se observă clar ce dimensiuni au obiectivele Uniunii Europene în materie de transport feroviar, iar noi… ne eliminăm companiile de stat. Nu spun nu… toți (operatorii) trebuie să aibă un loc sub soare, dar parcă prea suntem mai catolici decât Papa la unele moduri de a ne rezolva problemele.




DESPRE SERIOZITATEA STRATEGICĂ A STATELOR MICI

Viorel LUCACI – 13 mai 2018

[sursă foto: theamericanwarrior.com – soldat american din Regimentul 39 de infanterie aparținând Diviziei a 9-a, vorbind cu un prizonier german capturat în timpul campaniei din zona Jungersdorf – Germania, în decembrie 1944 în timpul campaniei din pădurea Hurtgen]

ARGUMENT

Pe 15 iunie 2016, un amic scria o postare interesantă pe o reţea de socializare, respectiv: „Am observat o chestie. Ne-am plâns atâtea decenii prin cărțile de istorie că în perioada medievală, occidentalii nu trimiteau ajutoare voievozilor români, iar acum ne plângem ca NATO aduce trupe în România. Hm, noi ce vrem până la urmă? De ce este poporul român atât de nestatornic? Trebuie să ne asumăm riscuri așa e dar ce opțiuni avem? Îmi spun unii oameni: «să fim neutri, independenți», da bun asta mi-aș dori şi eu dar chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război? Nu oi fi eu pregătit în ceea ce privește geopolitica dar nu-s chiar atât de fraier să nu pricep totuși că geografia României dictează politica!”.

Nimic mai just. Din citatul anterior pot fi remarcate două mici pasaje: „(…) chiar poți fi neutru în mijlocul Europei, pe frontul principal în cazul unui război?”; „(…) geografia României dictează politica!”. Considerentele respective erau emise în contextul modificărilor de repere strategice care deja se conturau acum doi ani, respectiv necesitatea de relocare a capabilităților defensive ale NATO din Europa de Vest către statele membre din Europa de Est. O decizie a cărei principală cheie se afla – şi se află şi acum – la Washington. Orizontul strategic a rămas în continuare tulbur. Războiul comercial actual iscat între Uniunea Europeană şi SUA ca urmare (şi punerii în aplicare) a viziunilor unui președinte american care nu recunoaște Europa ca o singură entitate decizională şi care tinde a bloca paradigma globalistă, a mărit gradul ecuației de fond a acestei discuții. Se pare că… cel puțin o parte din certitudinile blocului geopolitic Euroatlantic încep să devină incertitudini. O evoluție evidențiată tot mai des, atât de către observatorii din domeniu strategic – inclusiv autorii consacrați ai unor cărți de anvergură pe teme geopolitice (unii chiar cu muți ani în urmă) deopotrivă internaționali «Samuel P. HUNTINGTON, Niall FERGUSON, Paul KENNED, Jean-Sylvestre MONGRENIER, George FRIEDMAN, Robert D KAPLAN, Paul STAROBIN, Henry KISSINGER, Aleksandr DUGHIN etc.» şi români «Ilie BĂDESCU, Adrian CIOROIANU, Alexandru GRUMAZ, Gheorghe DRAGOMIR etc.» – cât şi la nivel oficial prin declarații recente ale unor lideri europeni. Toți aceștia au manifestat o nuanță subtilă comună în abordarea lor: ideea conform căreia coeziunea transatlantică şi raționamentele din spatele ei nu vor dura la nesfârșit, în special pe fondul unei viitoare dezangajări a SUA la nivel internațional. Dezangajare care dacă va avea loc, va plasa imediat Europa pe o poziție complicată din punct de vedere geostrategic. Pe 10 mai la Aachen în vestul Germaniei, în cadrul ceremoniei de acordare a premiului Charlemagne președintelui Francez Emmanuel MACRON, cancelarul german Angela MERKEL a precizat că „Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Chiar dacă ar putea fi asimilată ușor ca fiind o declarație pur politică, nu şi una de specialitate strategică, nimic nu relevă mai bine faptul că există fisuri mari în fundația edificiului euroatlantic. După părerea mea, un scenariu al prăbușirii sale ar fi de neconceput… dar nu imposibil. Întrebările dificile – trei la număr – în fața cărora am putea şi puși noi românii în acest context ar fi: Ar putea gestiona eficient Bucureștiul un astfel de scenariu materializat? Va exista situația în care să avem de ales la modul cel mai serios între SUA sau UE ca instrument de asigurare strategică? Ar putea România să se adapteze şi să își consolideze eficient şi rapid capacitatea de apărare în cazul unor dezangajări militare transatlantice? Complicat. Scopul celor ce urmează nu este acela de a oferi răspunsuri celor trei întrebări, deoarece orice lămurire aferentă ar fi deosebit de complexă iar abordarea – chiar şi una imparțială – ar putea fi imediat interpretată ca o afinitate politică eurosceptică.

La momentul scrierii acelei postări menționate la început, mi-am propus să vin cu completări asupra unui subiect care, se pare că preocupa intens factorii decizionali. Considerentele următoare sunt de fapt o readucere în actualitate a unui articol analitic pe care l-am elaborat la sfârșitul lui august 2016. Între timp, starea generală a arealului geografic al României nu s-a ameliorat. Avem tot mai multe probleme. Orientul Mijlociu fierbe, fiind pe punctul de a exploda, iar pe deasupra, România se confruntă o serie de disfuncționalități interne structurale de care se pare că nu poate scăpa, acestea înscriindu-se pe o adevărată spirală a conflictului politic intern. Efectul cumulat al celor două categorii de probleme (externe şi interne) poate fi determinant pentru viitorul nostru. Gestionarea ineficientă a acestora ar putea contura un posibil viitor dezastru strategic pentru țara noastră. Nu cred că este nimic exagerat aici. Plecând tocmai de la această îngrijorare, consider că ar fi oportună o mică analiză asupra conceptului de „seriozitate strategică” atribuit unor puteri mici cum este România. O sintagmă care îmi aparține. Divagațiile către istoria secolului trecut devin mai mult decât necesare.

DECIZII IMPORTANTE CU EFECTE ADÂNCI ÎN DESTINULUI UNEI ŢĂRI

Redau în continuare câteva din completările personale cu privire la subiectul definit anterior. Un subiect sensibil şi încă actual din păcate – „nestatornicia” poporului român vis-a-vis de acordarea/neacordarea de sprijin militar sau strategic de către marile puteri de-a lungul istoriei. De fapt, ar fi vorba despre o nestatornicie strategică din perspectiva marilor puteri care au interacționat într-un fel sau altul cu românii. Să fie oare o nestatornicie sau o răzbunare justificată?

Orice sprijin militar venit din partea unei mari puteri sub egida unei alianțe sau parteneriat, orice schimbare bruscă de strategie şi orice „trădare” poate fi – în funcţie de contextele istorice – salvatoare, utilă, inutilă sau chiar dăunătoare. De ce? Ar exista mai multe variante (cazuri) în care se poate situa un stat limitat ca putere militară, care nu are posibilitatea de a-și consolida de unul singur propriul areal geopolitic şi de securitate, dar îl poate influența semnificativ (cazul României). Fac referire aici la situarea în ceea ce privește afinitățile strategice şi alianțele acelui stat cu marii actori. Edificatoare ar fi o paralelă între contextul prezent şi sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (anii ’44 – ’45).

Putem accepta faptul că ar exista patru situații generale, identificate în funcţie de oportunitatea unui sprijin armat survenit din exterior din partea unui aliat mult mai puternic şi contextul în care soarta unui conflict devine incertă. În război, numărul incertitudinilor îl depășește pe cel al certitudinilor. Cele pentru cazuri sunt următoarele:

(i) În cazul în care sprijinul vine la timp şi exact în momentul în care trebuie, acesta devine cât se poate de benefic, putând determina însăși supraviețuirea, extindea sau perpetuarea statului respectiv;

(ii) Dacă are apare prea târziu, nu mai ajută acelui stat care deja este pe punctul de a pierde o confruntare, care a pierdut deja un război, sau care s-a scindat teritorial ca efect al unor forțe interne centrifuge. Trebuie subliniat aici faptul că în general un actor serios nu agreează alianțele cu parteneri instabili şi imprevizibili ca orientare;

(iii) Dacă are loc într-un context incert şi plin de amenințări, decizia determină o descurajare a celor care amenință statul respectiv. Dar aceasta depinde de puterea şi de statutul celui care își manifestă sprijinul şi de posibilele sale agende secundare;

(iv) Dacă decizia de sprijinire este luată cu prea mult zel într-un context de oarecare stabilitate şi în care statul mic nu are dușmani declarați pe dimensiune militară – un context în care acesta nu are o importanță semnificativă la nivel zonal – se va produce cu siguranță o polarizare a actorilor care erau considerați ca fiind dușmani. Practic se trece indirect la statutul de a avea efectiv dușmani.

Pot exista şi alte situații, rezultate prin combinarea celor patru enumerate anterior.

Având în vedere contextul ultimilor ani (mai precis… începând cu sfârșitul anului 2013, când lucrurile s-au degradat în împrejurimile geografice – aria MENA şi estul Ucrainei sunt fierbinți, iar Europa vestică se teme de atentate teroriste şi de scindări sociale xenofobe), putem estima că România se găsește într-o combinație complexă a ultimelor doua variante (iii şi iv). Cu toate acestea, nimeni nu poate susține şi nu poate dovedi că România s-ar fi situat mai bine pe linie de securitate dacă acum – privind contextul geopolitic – nu ar fi fost membră a NATO şi nu beneficia de parteneriatul strategic cu SUA. Se pare că priviți de peste Atlantic, momentan suntem (încă) cei mai cuminți şi la locul lor din întreaga regiune a Europei Centrale şi de Est. Contrastul dintre România şi arealul acesteia variază de la o lună la alta. Poate fără vreo legătură directă, ar trebuie să ne întrebăm: oare Acordul Nuclear cu Iranul ar fi primul şi ultimul acord sau parteneriat „neeficient” în prisma Washingtonului din care s-ar retrage SUA în viitorul apropiat cu administrația Trump?

Începând cu anul 1944, o mare parte a bunicilor noștri, care au prins din plin sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, i-au așteptat plini de speranță pe americani. S-a înregistrat o întârziere de aproximativ șapte decenii. Cam după multă vreme… dar totuși au venit, sub un alt context dar din rațiuni cumva similare – apărarea Europei. La scara timpului noologic (nu şi istoric) niciodată nu este pre târziu. Principalul aspect pentru care ar trebui să ne rugăm, este ca nu cumva să apară un motiv întemeiat ca americanii să plece. Sau mai precis, să nu-i facem să își „ia mâna de pe noi” prin posibila tendință de clivaj a unui stat din ce în ce mai scindat la nivelul mentalului colectiv (România). Devine evident faptul că cineva, de undeva, lucrează subtil pentru a ne separa în grupuri antagonice ca orientare şi puternic delimitate, iar aceasta nu este bine. Deseori manipularea perpetuă prin intermediul mass-media şi social-media se ascunde sub cele mai benefice şi pacifiste demersuri naționaliste. Polarizarea socială ar fi principalul efect negativ. Doar o detașare masivă de mass-media prin ignorarea senzaționalului ne poate genera o aulă individuală eficientă şi realistă în conceperea problematicilor actuale de securitate şi a responsabilităților pe care le avem faţă de generațiile viitoare.

Gestionarea eficientă şi continuă a ecuației celor patru variante (i – iv) menționate anterior cade în responsabilitatea şi competenta celor care se ocupă de diplomație şi a cadrelor din compartimentele analitice şi strategice ale serviciilor de informații (atât pe zonele externe, cât şi interne sau militare) – diplomații, ofițerii de informații, analiști etc. În rest, noi oamenii de rând putem spune că doar pichetăm acest domeniu, indiferent de dimensiunea bibliografiei pe care o parcurgem sau de volumul cunoștințelor pe care le avem în diferite domenii. Sursele deschise au limitările lor.

Unii s-ar putea întreba „De ce este poporul român atât de nestatornic?”. Eu personal nu cred că a fost chiar atât de nestatornic. Corectitudinea, demnitatea şi loialitatea prezintă toate un nivel ridicat de relativitate în funcţie de contextele istorice şi de punctele de inflexiune apărute. Un moment care poate fi asimilat cu sintagma „punct de inflexiune” în accepțiunea statală ar fi de exemplu, acel moment în care, din cauza unui ansamblu de factori extraordinari (de context intern, extern sau combinat), decizionalii sunt nevoiți să ia în scurt timp una sau mai multe decizi deosebit de importante, în lipsa tuturor informațiilor aferente analizei, decizii de care depinde supraviețuirea statului naţional, soarta unui război sau riscul de scindare teritorială. Acestea sunt numite şi „momente de răscruce”. Asemenea momente vor exista cu siguranță în viitor.

Istoria este plină de popoare „demne şi loiale” care au dispărut subit din lume – chiar şi în ultimele două secole. Deoarece au fost în repetate rânduri trădate şi prădate de altele, fără ca acestea să „trădeze” la rândul lor atunci când ar fi trebuit. Demnitatea rigidă în diplomație sau în deciziile strategice, poate însemna dispariția ca popor atunci când nici nu ar fi de așteptat. „Nestatornici” şi „trădători”, așa cum unii cred că suntem (şi poate că suntem), am supraviețuit totuși în contextul unor interferențe militare, ideologice şi economice ale unor mari imperii, ale unor blocuri geopolitice care în secolul trecut de exemplu, au generat două războaie mondiale în care au murit (fără a exagera) peste 130 de milioane de oameni – atât militari cât şi civili. Cam de șapte ori dimensiunea actuală a poporului român. Comparativ, au murit șapte Românii întregi în perioada denumită de unii istorici şi „Marele Război dintre 1914 şi 1945” – deoarece se consideră că perioada interbelică a fost doar o pregătire a războiului mondial care a început în toamna lui 1939. Mai mult decât atât, noi ca națiune am reuşit să ne formăm şi să ne perpetuăm ca stat naţional în contextul în care trei mari imperii au sucombat în vecinătatea imediată a noastră (imperiile Țarist, Otoman şi Austro-Ungar). Deopotrivă spațiul european şi eurasiatic în general ce confruntă în prezent cu remanențe, conflicte mocnite şi efecte secundare ale prăbușirii fostelor imperii. Se înregistrează reveniri şi coalizări ale unor tendințe şi panidei ce ridică probleme acute statelor naţionale moderne, mai ales celor reduse din punct de vedere al puterii militare. Recenta slăbire a proiectului european a scos la iveală toate aceste neajunsuri, elemente care ne vor defini viitorul. De aceea, noi nu putem fi nici neutrii, nici independenți. Probabil niciodată. Devine greu de estimat ce vom face şi cât de statornici vom fi în cazul prăbușirii actualului imperiu European (UE) din care facem parte.

Tot în acea postare de la care a plecat prezentul articol, se afirma că „geografia României dictează politica!”. Este cât se poate de corect, fiind cumva explicitat totul prin această afirmație. Aici putem identifica de fapt cheia multor evoluții pe care nu le înțelegem legate de drumul istoric al poporului român. Pentru a putea folosi o astfel de cheie, este necesară respectarea câtorva concepte principiale care îmi aparțin, respectiv:

(i) Nu putem fi 100% consecvenți strategic, ci doar cu noi înșine, însă inconsecvența trebuie să o gestionăm cât putem de bine;

(ii) Nu este imperios necesar să dovedim altora că suntem mari creștini, ci să ne comportăm creștinește cu noi înșine şi să fim ortodocși în mod corect, nu doar în stil fariseu;

(iii) Trebuie să conștientizăm faptul că nu există consecvență şi nici statornicie împrejurul nostru. Fiecare națiune trăiește în propria sa consecvență;

(iv) Nu întotdeauna deciziile eficiente din punct de vedere strategic ale unor lideri cu vocație, au fost percepute corect de către contemporani. Efectele unora dintre demersurile diplomatice eficiente se simt la distanţă de cel puțin o generație.

Unul din susținătorii vehemenți ai „neseriozității” poporului român este istoricul Lucian BOIA. Mulți mă acuză de faptul că i-am citit majoritatea cărților. Sunt chiar interesante. Simt însă nevoia de a cunoaște la fel de bine ceea ce este perceput ca fiind antiromânesc, așa cum cunosc elementele proromânești din literatura contemporană. Din păcate, se pare că modernitatea se află într-o etapă antinațională, antivalorică şi antireligioasă. Vectorii aflați în spatele celor trei caracteristici, sunt tocmai aceia care au provocat indirect o primă fază a prăbușirii civilizației euroatlantice (occidentale) – fapt care denotă că aceste intenții (antinaționale, antivalorice şi antireligioase) își trăiesc propriul eșec. Şi-au demolat propria lor construcție. Corect spune zicala: fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar finalul capitalismului l-ar putea constitui propriul imperialism dus la ridicol. Cert este că generația noastră va prinde începutul declinului occidental, nu obligatoriu şi un sfârșit concret al său.

LA 23 AUGUST 1944, AM ÎNTORS ARMELE. OARE A FOST CHIAR O TRĂDARE?

În cartea intitulată „De ce este România altfel”, istoricul Lucian BOIA evidențiază la un moment dat faptul că poporului român îi lipsește onoarea. Mai precis, în capitolul intitulat „Cum rămâne însă onoarea?”. Lipsa de onoare la un popor este un element cu o dimensiune malefică doar parțială, nu radicală. La nivel istoric, chestiunea de onoare a făcut diferența între a continua să exiști ca individ sau ca stat și a dispărea poate pentru totdeauna. Autorul scrie: „La 1914, România era aliată cu Austro-Ungaria și Germania. În 1916, a declarat război Austro-Ungariei și Germaniei. În 1918 a încheiat pace separată cu acestea și tot în 1918, câteva luni mai târziu, a redeschis ostilitățile împotriva lor. În perioada interbelică a fost aliată cu Franța și Marea Britanie. În 1941, a intrat în război alături de Germania. În 1944 a întors armele împotriva Germaniei (…)”. Da, „În 1944 a întors armele împotriva Germaniei” şi părerea mea este că foarte bine a făcut. Iar data de 23 august nu a fost deloc întâmplătoare. A fost un act de trădare genială. De ce? Tot la 23 august dar în 1939, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă semnau la Moscova așa-zisul „Pact Hitler-Stalin” sau „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Un pact de neagresiune, jucat pe teritoriile şi soarta unor țări mici printre care şi România. Mai mult, Dictatul de la Viena din august 1940, sau „Al doilea arbitraj de la Viena” cum i se mai spune, a fost determinat şi impus tocmai de către Germania Nazistă, cea cu care aveam să ne aliem în scurt timp prin „Pactul tripartit”. România a fost silită astfel să transfere Ungariei peste 40.000 de km pătrați din Transilvania după ce anterior îi cedase URSS alte teritorii – dragă Doamne, eliberate în timpul campaniei ulterioare a Axei (dar cine a semnat anterior pentru ruperea din România a acelor teritorii? Da! Chiar Berlinul). Aceasta doar pentru că Germania nazistă dorea ca în perioada ’39-’40 să „păstreze pacea în regiune”, existând şi alte interese de natură economică şi strategică.

ÎNCHEIERE

În ambele cazuri (Pactul din ʼ39 şi Dictatul din ʼ40), România a fost ciopârțită teritorial, etnic şi moral ca efect al jocului celor mari. Răzbunarea noastră – poate nesemnificativă cum a fost ea la acea vreme – o consider a fi cât se poate de la locul ei. A fost 23 august 1944.

Despre ce statornicie sau nestatornicie vorbim aici? Întreaga istorie a umanității este realmente un lanț de conflicte, împăcări, tratate, alianțe, trădări, întoarceri de arme, schimbări de optici, victorii şi înfrângeri, care se repetă sub forme şi contexte diferite, urmând cumva aceleași principii de fond. Facem parte din această istorie.

Posibilitățile pe care le au, căile strategice, precum şi scenariile pe care le pot urma statele mici în cadrul marilor alianțe militare, sunt tratate excelent şi detaliat în cartea istoricului american Larry L. WATTS, intitulată „Aliați Incompatibili – România, Finlanda, Ungaria şi al Treilea Reich” apărută la București în 2014 sub Editura RAO. Textul respectiv a plecat chiar de la teza de doctorat a autorului, adaptată sub formă publicistică şi pe înțelesul tuturor. Același autor a mai scris două cărți pe care le consider extrem de valoroase şi edificatoare pentru cei ce doresc să înțeleagă în profunzime problemele României în relația acesteia cu Moscova după anul 1945, într-o cu totul altă perspectivă şi o altă abordare decât cea cunoscută de majoritatea dintre noi. Acestea sunt: (i) Ferește-mă Doamne de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, 2012, 795 de pagini; (ii) Cei dintâi vor fi cei din urmă – România la sfârșitul războiului rece, Editura RAO, 2013, 700 de pagini.




Reconcentrarea forțelor pe Orientul Mijlociu – în avantajul cui ?

Viorel LUCACI – 11 aprilie 2018

Siria se încinge tot mai mult. Apar temeri susținute de amenințări şi scenarii. Trebuie totuși să fim puțin mai ponderați cu privire la analiza situației şi la emiterea de scenarii.

De obicei şi în mod normal în contextul confruntărilor armate moderne, acest gen de acțiuni (raiduri, bombardamente, invazii etc.) nu sunt precedate de declarații sau de amenințări emise publicului larg. Când astfel evenimente au realmente loc – în special în cazul încadrării în categoria celor chirurgicale – există informații anterioare accesibile doar cercurilor avizate, cum a fost atenționarea rușilor dinaintea acelui atac cu rachete Tomahawk al americanilor de anul trecut asupra bazei siriene de unde s-a considerat că ar fi plecat atacul cu arme chimice. Trebuie să recunoaștem că suntem martorii inclusiv ai unui război crunt al declarațiilor politice şi al amenințărilor – escaladate de altfel – fiind parte integrantă a așa-zisului „război hibrid”. Şi poate că este mai bine să fie așa.

Un precedent avem. Cel al dosarului Coreei de Nord. Declarații peste declarații, zeci de amenințări care mai de care mai nucleare – emise de ambele părți – şi… nu sa întâmplat de fapt nimic. Ba mai mult… se observă semnele evidente ale unei posibile reconcilieri, chiar reunificări coreene, dovadă că există şi forțe raționale în cadrul cercurilor care conduc lumea din umbră.

Analogia care cuprinde Coreea de Nord şi Siria poate că nu este tocmai bună. Recunosc. Comparația poate avea erori, dosarul Sirian fiind incomparabil mai complicat şi cu mai multe variabile. Șansele de a avea inflexiuni geopolitice de genul celei din Peninsula Coreeană sunt infime în Siria.

Părerea mea este că în viitorul apropiat nu se va ajunge la o confruntare directă între forțele americane, britanice şi franceze de o parte şi cele siriene, rusești şi iraniene de cealaltă parte – chiar dacă un atac asupra regimului sirian va avea loc zilele acestea. Riscurile de degenerare şi de propagare a conflictului la scară mondială sunt mult prea mari (mare atenție la Turcia – cum va juca în acest context?). Iar Europa… cu atât mai mult nu este pregătiră (social, economic şi militar – exceptând UK şi Franța) pentru a face faţă sub formă integrată unei confruntări armate de amploare în regiune. Bruxellesul abia anul aceasta a conștientizat pe deplin necesitarea unei integrări pe dimensiune militară a sistemelor de transport terestru în scopul sporirii mobilității trupelor de-a lungul statelor membre în caz de necesitate. S-au lansat concepte şi proiecte ambițioase cu tentă militară. A se studia conceptul/proiectul PESCO (Permanent Structured Cooperation) şi tot ceea ce implică acesta – proiect din care Bucureștiul ar avea mult de câștigat.

În spatele „programării” oricărui război de anvergură stau calcule şi analize preponderent economice. Se pune problema dacă se merită, care ar fi câștigurile, care ar putea fi pierderile, care ar fi relevanța strategică a acţiunilor etc.

Privind în ansamblu şi pe termen lung la scara internațională, în cercul marilor puteri, nimeni nu este mai avantajat de această reconcentrare a vectorilor militari şi a tensiunilor pe Orientul Mijlociu decât China. Captarea atenției principalilor actori pe Siria, lasă spațiu de manevră Beijingului pentru ambițiile sale din Marea Chinei de Sud (denumit şi „Butoiul cu Pulbere al Asiei”). Poate că tocmai aceasta a fost înțelegerea… greu de spus.

Din curiozitate, am parcurs diverse repere bibliografice pe teme istorice, geopolitice sau sociale şi am avut la un moment dat tendința de a asocia vremurile pe care le trăim cu anii de sfârșit ai perioadei interbelice. Există destule similitudini pe care însă nu le voi detalia. Apăreau astfel temerile mele personale cu privire la viitor. Prin discuții amicale purtate cu oameni avizați, mi s-a indus cumva ideea că nu ar fi nimic atât de grav, deoarece lumea s-ar fi deșteptat considerabil şi nu s-ar mai arunca așa pur şi simplu într-un alt conflict mondial, doar ca urmare a ambițiilor unor lideri egocentrici. Să zicem să așa este. Există totuși aici un „dar dacă…”.

Raționamentele din spatele similitudinilor anterioare s-au mutat recent înapoi pe axa timpului. Cred tot mai mult că ne aflăm mai degrabă într-o perioadă similară cu cea dinaintea Primului Război Mondial decât al celui de-al Doilea. Adică primii ani ai secolului XX. Probabil că în acești ani (2015 – 2020) are loc un soi de interferență de natură civilizațională. Se sfârșește un ciclu istoric mare de 100 de ani (civilizațional) în același timp cu sfârșirea unui ciclu Kondratieff (economic) de cca. 50 de ani. Considerând aceste cicluri ca fiind sub formă de fenomene de propagare a unor unde evolutive de-a lungul timpului istoric, coincidența respectivă ar putea genera o culme puternic amplificată a oscilației – fie în minus (război mondial sau chiar sfârșit al civilizației), fie în plus (salt civilizațional către altă etapă superioară, de exemplu: depășirea tehnologiei bazate pe combustibilii fosili).

[sursă foto: www.thesun.co.uk]




PARADOXUL DIN NATO

PARADOXUL DIN NATO

Viorel LUCACI – 14 februarie 2017

Având în vedere recentele amenințări ale Ankarei vis-a-vis de Cipru şi evoluția operațiunii „Ramura de măslin”, decizionalii europenii ar trebui să conștientizate cât se poate de serios ideea că NATO se află în fața unei deficiențe structurale, dedublate de o posibilă incompatibilitate UE-NATO.

Problemele complexe existente în prezent în jurul Ankarei, a conduitei geostrategice a acesteia şi a posibilei balansări a Turciei către o viitoare „Axă Moscova-Ankara-Teheran”, erau previzibile de acum cca. cinci ani. S-au tot tras semnale de alarmă. S-a tot scris. Din păcate, NATO se confruntă acum cu un puternic paradox intern. Un paradox funcțional care pune puternic la încercare coeziunea membrilor. Entități nonstatale (dintre care unele își doresc a avea propriile state – fiindu-le promise chiar state ca răsplată pentru înfrângerea ISIS) care pentru unii constituie teroriști, pentru alții reprezintă aliați. În istoria sa, au mai fost două „teste” pe care NATO le-a trecut oarecum… doar că parțial fără probleme. Bombardarea Iugoslaviei în vara lui 1999 şi războaiele antiteroriste inițiate de către americani ca urmare a atentatelor din 11 septembrie 2001, caz în care au fost evocate pentru prima dată prevederile art. 5. Au existat atunci tensiuni şi diferențe semnificative de abordări între membrii. Ceea ce era bine pentru unii, era greșit pentru alții.

Să nu ignorăm un aspect. Din fericire, până în prezent NATO nu s-a aflat efectiv în situația unui atac militar masiv pornit din afara spațiului Euroatlantic, eficiența frecvent evocatului „articol 5” nefiind pusă de facto la încercare. Nici nu ne dorim așa ceva, mai ales că teritoriul României s-ar situa chiar pe segmentul central al unei posibile linii de angajare. De aici vine şi acea necesitate acută de a beneficia de infrastructuri de transport feroviare şi rutiere eficiente, acestea fiind oportune în cazul unei dislocări strategice de anvergură în regiune sau de generare a unei forțe de angajare imediată – deziderat pe care din păcate Bucureștiul nu prea îl respectă.

Ceea ce se întâmplă în prezent legat de „cartea” Europei, mai precis a UE, de jocul acesteia şi de provocările tot mai puternice, își are originile în faptul că noi europenii începem să uităm propria istorie – cel puțin o mare parte din noi. Ideea de fond este simplă: pur şi simplu Europa nu poate să nu cadă în război, nu poate exista în pace fără o formă eficientă de integrare şi/sau fără ca cineva mult mai puternic să îi asigure securitatea. Nimic însă fără costuri. Începând cu 1918, acel cineva au fost SUA. Două războaie mondiale oprite (nu fără pierderi pentru americani) şi peste șapte decenii de prezență militară masivă în regiune pentru a fi asigurată pacea şi pentru a preveni o expansiune a comunismului către Atlantic. Desigur, interpretările şi teoriile aferente sunt variate. Americanii pot fi acuzați de multe… dar în nici un caz de imprudență strategică. În schimb, Bruxellesul da!

Nu aș dori ca următoarele fraze să fie interpretate ca fiind semne ale unui euroscepticism acut. Consider însă că reprezintă o realitate, pe care mulți o ignoră fie din rea voință, fie din lipsă de cunoaștere. UE uită încet de unde şi de la cine a plecat ideea înființării sale, care au fost rațiunile din spate şi care i-a fost principala menire. De la crearea sa în anii ’50, CECO ulterior CE şi apoi UE s-a cristalizat şi s-a dezvoltat puternic din punct de vedere economic (cu o serie de avantaje evidente exclusiv pentru primii membri), în timp ce alții i-au asigurat în paralel apărarea şi statutul strategic prin intermediul unui Tratat Nord-Atlantic încheiat în 1949. Între timp, se pare că UE şi-a pierdut aproape complet identitatea. Şi-a dorit un multiculturalism superpus în detrimentul suveranității unor popoare cu inerții noologice considerabile. A eșuat. Latențele au învins tendințele. Acum… s-a trezit în fața a două ambiții imperiale de anvergură, respectiv rusești şi turcești. De la prima, nucleul economic al UE primește gaze naturale având cu aceasta schimburi economice de zeci de miliarde de euro anual, iar cea de-a două îi asigură barajul împotriva expansiunii unui Islam radical puternic. Acel baraj se fisurează. Concomitent, UE manifestă o dorință tot mai aprigă de a se rupe de Washington. Este complicat. Personal, cred că UE nu mai are timp să își înființeze propria armată şi pe deasupra să fie şi eficientă. Ne axăm mai bine pe NATO în continuare şi ne vedem liniștiți de treburile noastre pur economice. Dacă ne dorim în continuare pacea în Europa, trebuie să evităm să înscriem UE pe o traiectorie de coliziune funcțională cu NATO.

Imagine: https://ro.wikipedia.org




DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

DA!… „UNDEVA TREBUIE SĂ CRAPE”

Viorel LUCACI, Virgil ANDRONACHE – 13 februarie 2018

Şi deja a început să crape.

INTRODUCERE

Regretatul profesor şi cercetător Paul DUŢĂ (fost membru al Institutului Diplomatic Român) pe care ambii am avut onoarea de a-l cunoaște personal acum câțiva ani, sublinia în cadrul cursurilor de Diplomație a apărării pe care le susținea ideea că „undeva trebuie să crape!”. Pentru a fi înțeleasă pe deplin o asemenea afirmație, este necesar a fi introdusă corect în context. Era un context geostrategic. Doar că… având în vedere caracteristicile şi dinamicele lumii actuale, precum şi nivelul tot mai ridicat de incertitudine în tot şi în toate, o asemenea afirmație devine oportună oricărui context, oricărui cadrul de analiză – fie acela social, politic, religios, sau militar. Se transformă astfel într-un aforism definitoriu al prezentului.

Ideea acestei postări este una simplă. Aceea de a scoate în evidență faptul că în curând vor avea loc evenimente de mare anvergură, chiar dacă deseori în articolele precedente publicate am trădat o atitudine moderată şi uneori optimistă. Nu e rău să fim totuși optimiști, dar… parcă prea ne scapă vremurile printre mâini. Riscăm să cădem în afara vremurilor.

Cu privire la afirmația profesorului pomenit anterior, am identificat două „crăpări” mai precis. Un dosar care va exploda şi o temă cu totul nouă pentru marea majoritate a noastră. Unul este aproape de noi, celălalt departe, dar cel puțin la fel de important din punct de vedere al implicațiilor internaționale şi al complexității.

 

  1. SIRIA

Apar semne evidente cum că dosarul sirian a luat foc. „Paginile” sale arzând încep să se împrăștie peste tot în regiune. Nu se stinge, deoarece sunt mulți cei care suflă cu putere în jarul acelui focar.

Turcia începe să își joace tot mai serios şi mai violent propria-i carte geostrategică. Şi-a descoperit vocația regională. Dacă merge, dacă se pretează un (neo)URSS sub marca Putin, de ce să nu meargă şi un (neo)Imperiu Otoman sub marca Erdoğan. Probabil că nu peste mult timp Ankara va accede la statutul de mare putere regională alături de Federația Rusă şi China. Republica Islamică Iran așteaptă liniștită următoarea la rând. România nu poate rămâne indiferentă faţă de evoluțiile din Turcia. Atunci când avem prea multe „mari puteri” raportat la aria conferită de geografie, puterile mici riscă să fie strivite în angrenajul celor mari. Fie angrenezi… şi dacă angrenezi, o faci cât poți de corect şi vehement, fie ești strivit. O spune istoria, nu noi.

Este posibil că ceea ce unii denumesc a fi proiectul „Axei Moscova-Ankara-Teheran” să prindă viaţă – dacă acest lucru va fi lăsat de americani (părerea noastră). Foarte discutabil. Nu e simplu. Turcia este (cel puțin deocamdată) membră a NATO, fiind a doua după SUA ca pondere a forțelor armate participante. După 1950, în decursul Războiului Rece şi după încheierea sa, SUA împreună cu Germania practic au înarmat masiv Turcia (prin furnizarea de tancuri, alte categorii de vehicule blindate, aviație şi inserarea unei vaste industrii specifice) şi au dezvoltat astfel conduita de apărare a Turciei, pentru ca NATO să dețină un puternic cap pe pod împotriva Pactului de la Varșovia, ulterior a Federației Ruse şi a Chinei, dar mai ales pentru a „fereca” Marea Neagră, ca nu cumva să devină un „lac rusesc” – lucru care s-a şi întâmplat parțial. Marea Neagră a fost ferecată până acum circa patru ani. În prezent, România şi Georgia sunt singurii riverani ce nu fac parte (cel puțin organic) din proiectul blocului geopolitic Eurasiatic, care nu au intrat efectiv în siajul Moscovei.

Avem un paradox în cadrul NATO. Cum ne putem gândi la o confruntare – fie aceea şi asimetrică – între numărul un şi doi din Tratat? Un paradox care ar trebui să ne dea de gândit. Turcia (al doilea membru după SUA) riscă să intre în contact conflictual direct cu forțele americane în contextul desfășurării operațiunii denumite „Ramura de măslin”. Cei cu statut de aliați pentru unii, sunt teroriști pentru ceilalți. De aici, atitudini şi abordări diferite. De aici provine complexitatea situației. În ultimele două săptămâni forțele turce au atacat masiv acele grupări (posibil instruite şi înarmate de americani) care pentru alianța antiteroristă din jurul SUA au reprezentat vârful de lance în lupta de distrugere a Statului Islamic. Astfel, s-a oferit acestei organizații teroriste respiro-ul de care avea nevoie pentru a nu fi distrusă complet. Întrebarea este „de ce?”. Un respiro generat indirect de către turci. De ce acum? Recent, turcii încep să sufere pierderi grele, după ce în prima parte operațiunea „Ramura de măslin” a mers perfect conform declarațiilor Ankarei.

Ne temem că un posibil „Turcxit” în cadrul NATO nu ar fi exclus. Dacă Turcia va fi scoasă sau dacă va ieși ea din NATO, unde se va muta ea din punct de vedere strategic? De partea cui se va situa şi care vor fi implicaţiile rupturii Turciei asupra Balcanilor?

Peste posibila angajare Turcia vs. SUA, a apărut un contact şi mai puternic, cu implicații şi mai vaste. Unul între SUA şi Federația Rusă. Avem astfel confirmarea că într-adevăr a început un „Al doilea Război Rece”. Un contact neconvențional de această dată, deorece sunt la modă acum forțele militare fără însemn şi neasumate de către entitățile statale. Dar războiul tot război rămâne. „Forțele americane au ucis zeci de luptători mercenari ruși săptămâna trecută, în ceea ce se conturează a fi, potrivit analiștilor, cea mai sângeroasă confruntare dintre cele mari puteri internaționale de la Războiul Rece și până acum. Informațiile apărute în ultimele zile pe surse au fost confirmate marți pe canale media credibile, precum Reuters sau Bloomberg. Peste 200 de mercenari, mulți dintre ei ruși care luptă pentru regimul sirian, au murit într-un atac eșuat asupra unei baze militare și a unei rafinării controlate de coaliția condusă de SUA în regiunea siriană Deir Ezzor, scrie Bloomberg. Este neclar dacă operațiunea eșuată a fost una clandestină sau una susținută direct de Moscova. Ministerul rus al Apărării susține însă că nu are nicio legătură cu atacul, iar oficialii americani au fost în contact cu omologii ruși din Siria în timpul confruntării și după aceea. Ofensiva a început pe 7 februarie, când combatanții, susținuți de artilerie, tancuri și lansatoare de rachete, au avansat spre pozițiile controlate de coaliția condusă de SUA. Bombardamentele SUA au respins rapid atacul. Oficialii americani estimează că 100 de mercenari au fost uciși și 200-300 răniți. Niciun militar american sau al coaliției nu a fost atins.” [https://www.realitatea.net/exploziv-confruntare-militara-violenta-sua-rusia-in-siria-sfar-ita-in-dezastru-pentru-moscova_2136117.html – accesat la data de 13.02.2018].

  1. Coreea

În ultima săptămână, sub egida jocurilor olimpice organizate în Coreea de Sud, Phenianul a manifestat o schimbare radicală de atitudine şi de conduită diplomatică în relația sa cu Seulul. Cel puțin la nivel declarativ. Se dorește cumva o reconciliere? Unii sunt pesimiști şi susțin că „diplomația sportului” nu va diminua tensiunile emitente între Nord şi Sud. Americanii par jenați de aceasta inflexiune.

Un scenariu interesant şi surpriză al reunificării Coreei a apărut. Cine va fi de acord şi cine se va opune acestei reunificări, cine va avea de câștigat şi cine va pierde, va constitui principala ecuație geopolitică a următorului deceniu pentru regiunea Asia-Pacific. Susținem aici termenul „deceniu” pentru că reîntregirea unor state nu are loc peste noapte. Estimăm la momentul actual că o reîntregire a Coreei ar putea genera un stat comparabil ca putere şi relevanță cu Japonia (prin combinarea puterii economicei a Sudului cu latura militară a Nordului). Un stat care ar putea modifica semnificativ întregul echilibru de forțe din regiune, chiar la nivel mondial.

Dacă va surveni cumva în curând un conflict armat de anvergură în Coreea, tindem să credem că acela va fi pentru reîntregire, nu exclusiv pentru a distruge regimul din Nord.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Atât dosarul exploziv Sirian cât şi noua temă de reîntregire coreeană din regiunea Asia-Pacific au apărut şi s-au dezvoltat de un anume fond (trend) caracteristic ultimei jumătăți de deceniu. Este vorba despre ceea ce pare a fi o „retragere sensibilă dar asumată a SUA din lume” – aspect îmbrățișat de tot mai mulți strategi, autori că cărți şi cercetători din domeniul geopoliticii. Doar că… este foarte posibil ca „restul lumii” să se înșele, iar retragerea respectivă să fie una doar de fațadă. Ultimele evenimente din teatrul sirian au dovedit acest fapt.

[sursă foto: www.nytimes.com]