ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Vasile Soimaru"

Vasile Soimaru

,

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_Herta_ROMANIABREAKIGNEWS_ro

În data 22 iunie 1941, România intra în cel de al Doilea Război Mondial alături de puterile Axei, împotriva  cotropitorilor sovietici. În acea zi, Ion Antonescu a emis  celebrul Ordin către Armata Română, prin care cerea trecerea Prutului în vederea eliberării de sub ocupația sovietică a Basarabiei si Bucovinei de Nord.

La 75 de ani de la istoricul „22 iunie 1941”, în Chișinău, capitala Republicii Moldova, are loc zilele acestea, 22-23 iunie, o importantă conferință științifică internațională cu tema „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”.

Evenimentul are loc la Centrul de Cultură și Istorie Militară din R. Moldova și este organizat de PROIECTUL „ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI”, coordonator dr. Vasile ȘOIMARU, în colaborare cu INSTITUTUL DE STUDIUL ARHIVELOR, CENTRUL DE CULTURĂ ȘI ISTORIE MILITARĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA, FUNDAȚIA CULTURALĂ „MEMORIA”, FILIALA ARGEȘ.

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_Herta

Participă la conferință, reputați cercetători,  istorici, oameni de cultură, militari, profesori, preoți, jurnaliști și avocați din România și R. Moldova, printre care îi putem aminti: Vasile ȘOIMARU dr. prof. univ. (Chișinău), Mihai TAȘCĂ dr. în drept. cercet. șt. superior, Institutul de Cercetări Juridice și Politice al AȘM (Chișinău), Radu THEODORU, General de flotilă aeriană, veteran de război (București), Theodor CODREANU, Jipa ROTARU, comandor (r), Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie, Diacon, dr. Dorin Demostene IANCU, Arhiva Sf. Sinod (București), Maria DANILOV, dr. în istorie, Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău),  Ion MĂLDĂRESCU – jurnalist, Mihai NICOLAE – avocat, președintele Institutului Frații Golescu (București) și alții.

Temele abordate sunt deosbit de interesante și sunt de maxim interes, mai ales în acest spațiu dintre Prut și Nistru, în care recuperarea istoriei și identității românești se află într-un amplu proces de recâștigare a locului cuvenit în conștiințele celor care timp de zeci de ani au fost expuși așa ziselor adevăruri ale istoriografiei sovietice, atât în timpul ocupației rusești  cât și mai apoi după declarația de independență a RM, prin propaganda rusă agresivă, care încă stăpânește media din R. Moldova, la 25 de ani de la ruperea de URSS. Istoriografia ruso-sovietică ne-a învățat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic pașnic (această pașnică țară a ocupat până atunci o bucată bună din Finlanda, din România, din Polonia și pe de-a întregul țările baltice) a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat și alții, inclusiv românii. Firul roșu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o țară pașnică, neînarmată și nepregătită, a avut prea puțin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. La fel de pașnic, își rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut și numit așa de către armata germană. – Vedeți mai mult în articolul reputatului analist militar Cristin Negrea publicat de romaniabreakingnews.ro –  „În noaptea de 21-22 iunie 1941, Mareșalul Dezrobitor Ion Antonescu, a dat istoricul ordin: OSTAȘI, VĂ ORDON TRECEȚI PRUTUL !”

Conferința „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”, organizată la Chișinău prin implicarea domnului Vasile ȘOIMARU, abundă de o bogăție a titlurilor comunicărilor, unele recomandate ca lucrări științifice deosebit de importante, printre care putem enumera: „22 iunie 1941 – răspuns cu armele invaziei sovietice din anul precedent Terorii Roșii, deportărilor, prigoanei, desnaționalizării”; „Basarabia în cântarul adevărului”; „22 iunie 1941, prima zi de război. Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”; „Germania și operațiunea Barbarossa”; „Ofensiva Armatei a 11-a Germană în Basarabia”; „Modalități de modificare a teritoriilor de stat admise de dreptul internațional”; „Contributii la genealogia familiei mareșalului Antonescu.”; „Cimitire ale eroilor români și germani pe teritoriul Republicii Moldova”; „Radio București – 22 iunie 1941”; „Aspecte referitoare la întoarcerea refugiaților și evacuaților basarabeni din județul Vâlcea, în vara anului 1941”; „Crimele autorităților sovietice în RSSM (iunie-iulie 1941)”; „Între dorul de casă și conștiința slujirii. Preoți basarabeni refugiați în România în anul 1940 si reveniți in Basarabia in vara anului 1941”; „De cine și de ce ne temem să reconstruim în Basarabia Turnul Dezrobirii Ei?”; „Turnul Dezrobirii Basarabiei în mărturiile locuitorilor com. Ghidighici”; „Restabilirea legislației și justiției românești în Basarabia după 22 iunie 1941”; „Soarta scriitorilor români care au abordat tema Basarabiei în al Doilea Război Mondial (în perioada postbelică și astăzi)”; „22 iunie 1941, „Operațiunea Munchen” și măcelul de la Jilava”; „Raptul de la 28 iunie 1940”; „Istoria și prezentul Cimitirului de Onoare de la Țiganca”; „Armata Română în Basarabia (iunie-iulie 1941)”, „Considerații privind angajarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice”; `Acțiunile de luptă aeronautice Regale Române după 22 iunie 1941”; „Demistificarea anului 1941 în memorialistica basarabeană”; „Evacuarea autorităților sovietice din Basarabia și organizarea acțiunilor de diversiune în teritoriul părăsit (iunie-iulie 1941)”; „„Ard malurile Nistrului” – o cartedocument istoric despre dezrobirea Basarabiei din iunie-august 1941”; „22 iunie 1941 – un punct astral în soarta noastră (Mărturii personale)”; „Martirajul românilor din Nordul Bucovinei”; „Calvarul românilor basarabeni în perioada 28.06.1940 – 22.06.1941.”; „Basarabeanul Gherman Pântea – primarul orașului Odesa între 1941-1944”; „Efectele dezrobirii Basarabiei în județul Orhei (studiu de caz)”; „Relațiile politice și militare româno-germane: septembrie 1940-august 1944”.

Celebrul ORDINUL DE ZI către Armată, al Generalului Ion Antonescu, Conducatorul Statului Român, din 22 iunie 1941.

Maresal_Ion_AntonescuOSTASI,

V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale, sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.

OSTASI,

Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre.

OSTASI,

Plecati azi pe drumul biruintelor lui Stefan cel Mare ca sa cuprindeti cu jertfa voastra ceea ce au supus stramosii nostri cu lupta lor.

Inainte. Fiti mandri ca veacurile ne-au lasat aci straja dreptatii si zid de cetate crestina. Fiti vrednici de trecutul romanesc.

OSTASI,

Veti lupta cot la cot, suflet de suflet, langa cea mai puternica si glorioasa armata a lumii. Indrazniti sa va masurati vitejia si sa va dovediti mandria, camarazilor nostri. Ei lupta pe pamantul moldovean, pentru granitele noastre si pentru dreptatea lumii. Fiti vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Armata Marelui Reich si neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,

Inainte. Sa luptati pentru gloria Neamului. Sa muriti pentru vatra parintilor si a copiilor vostri. Sa cinstiti prin vitejia voastra amintirea lui Mihai Voda si a lui Stefan cel Mare, a martirilor si eroilor cazuti in pamantul vesniciei noastre cu gandul tinta la Dumnezeu.

Sa luptati pentru desrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si a caminurilor batjocorite de pagani cotropitori.

Sa luptati pentru a ne razbuna umilirea si nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele si Generalul Vostru.

OSTASI,

Izbanda va fi a noastra. La lupta. Cu Dumnezeu inainte!

Comandant de capetenie al Armatei:

GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941

PROGRAMUL CONFERINȚEI „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”

22 IUNIE 2016
9.30 – 10.00 – Înregistrarea participanților
10.00 – 10.30 – Deschiderea conferinței
Binecuvântarea Conferinței din partea Bisericii Ortodoxe Române
Mesaje de salut
Conf. univ. dr. Vasile ȘOIMARU, coordonatorul proiectului „Romanii din jurul
României”
Prof. univ. dr. Ilie POPA, Fundația Culturală „Memoria”, Filiala Argeș
Dr. în drept, Mihai TAȘCĂ, directorul Institutului de Studiul Arhivelor
 Conf. univ., dr. Vitalie CIOBANU, Centrul de Cultură și Istorie Militară din R. Moldova
10.30 – 13.00. Partea I
COMUNICĂRI ÎN PLEN
Moderatori: Conf. univ. dr. Vasile ȘOIMARU
Prof. univ. dr. Ilie POPA
1. Radu THEODORU, General de flotilă aeriană, veteran de război (București):
22 iunie 1941 – răspuns cu armele invaziei sovietice din anul precedent Terorii Roșii,
deportărilor, prigoanei, desnaționalizării.
2. Theodor CODREANU, dr., scriitor (Huși): Basarabia în cântarul adevărului.
3. Jipa ROTARU, comandor (r), dr. prof. univ. Membru cor. al Academiei
Oamenilor de Știință din România: 22 iunie 1941, prima zi de război. Ostași, vă ordon: treceți
Prutul!
4. Ottmar TRAȘCĂ, Cercetător științific principal II dr., Institutul de Istorie
„George Barițiu” al Academiei Române (Cluj Napoca): Germania și operațiunea
Barbarossa.
5. Sergiu CATARAGA, doctor în istorie, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă” (Chișinău): Ofensiva Armatei a 11-a Germană în Basarabia.
6. Nicolae OSMOCHESCU, dr. prof. univ. (Chișinău): Modalități de modificare a
teritoriilor de stat admise de dreptul internațional.
7. Ilie POPA, prof. univ., dr., Cristian-Sebastian Manu (Pitești): Contributii la
genealogia familiei mareșalului Antonescu.
8. Valentin BALAN, cercet. științ., Centrul de Cultură și Istorie Militară din R.
Moldova, Cimitire ale eroilor români și germani pe teritoriul Republicii Moldova.
Discuții
13.00 – 14.00 Pauză de cafea
14.00 – 16.30. Partea a II-a
COMUNICĂRI ÎN SECȚIUNI
Secțiunea I
Moderatori: Mihai TAȘCĂ dr. în drept
Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie
1. Ion NEGREI, cercet. științ., Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău): Radio București –
22 iunie 1941
2. Petre DINESCU, magistrat (Râmnicu Vâlcea): Aspecte referitoare la întoarcerea
refugiaților și evacuaților basarabeni din județul Vâlcea, în vara anului 1941.
3. Mariana ȚĂRANU, dr. în istorie, cercet. științ., Muzeul Național de Etnografie și
Istorie Naturală (Chișinău): Crimele autorităților sovietice în RSSM (iunie-iulie 1941).
4. Diacon, dr. Dorin Demostene IANCU, Arhiva Sf. Sinod (București): Între dorul de casă
și conștiința slujirii. Preoți basarabeni refugiați în România în anul 1940 si reveniți in
Basarabia in vara anului 1941.
5. Vasile ȘOIMARU, dr. prof. univ. (Chișinău): De cine și de ce ne temem să reconstruim
în Basarabia Turnul Dezrobirii Ei?
6. Serafim ISAC, dr. prof. univ., primarul comunei Ghidighici (Chișinău): Turnul
Dezrobirii Basarabiei în mărturiile locuitorilor com. Ghidighici
7. Maria DANILOV, dr. în istorie, Institutul de Istorie al AȘM (Chișinău): Doua cărți de
istorie dedicate Basarabiei dezrobite.
8. Elena ARAMĂ, dr. hab. în drept, prof. univ. USM, Mihai Tașcă dr. în drept,
Institutul de Cercetări Juridice și Politice al AȘM (Chișinău): Restabilirea legislației și
justiției românești în Basarabia după 22 iunie 1941.
16.30 – 17.00 Discuții
Secțiunea II
Moderatori: Vitalie CIOBANU, dr. în istorie
Ottmar TRAȘCĂ, dr. în istorie
1. Nina NEGRU, cercet. (Chișinău): Soarta scriitorilor români care au abordat tema
Basarabiei în al Doilea Război Mondial (în perioada postbelică și astăzi).
2. Ion MĂLDĂRESCU, Revista on-line ART EMIS (Râmnicu Vâlcea): 22 iunie 1941,
„Operațiunea Munchen” și măcelul de la Jilava.
3. Nicolae DINESCU, jurnalist (Râmnicu Vâlcea): Raptul de la 28 iunie 1940
4. Petru GANDRABUR, primarul comunei Țiganca, Preot Daniel ANDRIAN, parohul
bisericii din com. Țiganca (Cantemir): Istoria și prezentul Cimitirului de Onoare de la
Țiganca
5. Vitalie CIOBANU, dr. în istorie, Centrul de Cultură și Istorie Militară din R.
Moldova, Petru Costin, colonel (Chișinău): Armata Română în Basarabia (iunie-iulie 1941)
6. Ion ȘIȘCANU, dr. în istorie, prof. univ. (Chișinău): Considerații privind angajarea
României în războiul împotriva Uniunii Sovietice.
7. Ion CERNEI, publicist, (Orhei): Acțiunile de luptă aeronautice Regale Române după 22
iunie 1941.
16.30 – 17.00 Discuții
17.00 – 18.00 – Vizitarea Muzeului Ocupației Sovietice
18.00 Cina
23 IUNIE 2016
10.00 – 13.00
Moderatori: Jipa ROTARU, comandor (r), dr. prof. univ., Membru cor. al Academiei
Oamenilor de Știință din România.
Sergiu CATARAGA, doctor în istorie
1. Lidia PĂDUREAC, dr. în istorie, conf. univ., Universitatea „Alecu Russo” (Bălți):
Demistificarea anului 1941 în memorialistica basarabeană.
2. Pavel MORARU, conf. univ. dr., Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu,
Institutul de Istorie al A.Ș.M.: Evacuarea autorităților sovietice din Basarabia și
organizarea acțiunilor de diversiune în teritoriul părăsit (iunie-iulie 1941).
3. Veronica BOLDIȘOR, cercet. științ. (Chișinău): „Ard malurile Nistrului” – o cartedocument
istoric despre dezrobirea Basarabiei din iunie-august 1941(autor Constantin
Virgil Gheorghiu).
4. Ion VALUȚĂ, dr. prof. univ. (Chișinău): 22 iunie 1941 – un punct astral în soarta
noastră (Mărturii personale).
5. Gheorghe GORDA, publicist (Cernăuți): Martirajul românilor din Nordul
Bucovinei.
6. Valeriu DULGHERU, dr. prof. univ. (Chișinău): Calvarul românilor basarabeni în
perioada 28.06.1940 – 22.06.1941.
7. Mihai TAȘCĂ dr. în drept. cercet. șt. superior, Institutul de Cercetări Juridice și
Politice al AȘM (Chișinău): Organizarea și funcționarea administrației Basarabiei în
perioada 1941-1944.
8. Mihai NICOLAE, Institutul Frații Golescu (București): Românii în fața
agresiunilor bolșevice.
9. Radu DAN, masterand, specialist principal la Arhiva Națională a Republicii
Moldova, Basarabeanul Gherman Pântea – primarul orașului Odesa între 1941-1944
10. Andrei CALCEA, publicist (Orhei): Efectele dezrobirii Basarabiei în județul Orhei
(studiu de caz).
13.00-13.30. Prezentare de carte:
Mihai Tașcă, Ilie Popa și Anatol Petrencu (îngrijitori de ediție), Raptul Basarabiei,
Nordului Bucovinei și Ținutului Herța (Materialele Conferinței științifice internaționale
„75 de ani de la anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului
Herța – 28 iunie 1940”. Chișinău, 12-13 iunie 2015), Ed. Cartea Juridică, Ed. Serebia,
Chișinău, 2015, 392 p. + foto color.
 O istorie a Basarabiei (grup de autori/redactor științific Anatol Petrencu), Ed.
Serebia, Chișinău, 2015, 424 p.
Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno-germane: septembrie 1940-august
1944, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2013, 917 p.
Vizionarea filmului: România-hotarul de răsărit al Europei (Râmnicu Vâlcea).
13.30-14.00: Discuții; Ședința de totalizare

Turnul Dezrobirii Basarabiei

75_de_ani_de_la_dezrobirea_Basarabiei_Bucovine_si_ Tinutului_HertaImaginea de pe Coperta de prezentare a Conferinței „75 de ani de la dezrobirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța”, reprezintă  Turnul Dezrobirii Basarabiei, un monument de peste 30 metri realizat în anul 1942 de Octav Doicescu și Dumitru Ghiulamila și amplasat în municipiul Chișinău (azi în Republica Moldova). La dezvelire, pe 1 noiembrie 1942, au fost prezenți Regele Mihai al României și Mihai Antonescu.

Monumentul a fost construit din inițiativa Guvernământului Basarabiei, pe locul de unde mareșalul Ion Antonescu, comandant de căpetenie al armatelor germano-române, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit și a condus operațiile pentru eliberarea orașului Chișinău.

Monumentul se afla pe o colină în fața orașului Chișinău, pe drumul dispre Ungheni. La el au lucrat peste 500 de muncitori timp de 60 de zile, în lunile august-octombrie 1942, folosind piatră scoasă din carierele de la Ghidighici și Cricova.

Ansamblul construcției era format din trei părți: Turnul, Blocul de piatră cu pisanie, Colonada (propilee)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (1)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (7)

Turnul, de formă pătrată și o înălțime de circa 30 de metri, avea pe fețele lui încrustate 14 semne din marmură, reprezentând stemele României, Basarabiei, Moldovei si a unor județe si orașe importante.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (5)

Intrarea în turn era străjuită de un basorelief cu un fragment din Columna lui Traian precum și de următoarele cuvinte „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (3)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (8)

În interiorul turnului se afla o scară elicoidală care ducea la o cameră de rugă.

Blocul de piatră cu pisania se afla în fața turnului. Blocul era masiv de aproape 8 metri înălțime.

Colonada (propileele) era formată din 24 de stâlpi din piatră pe care erau înscrise numele unităților care au luptat pentru eliberarea Chișinăului.

Turnul Dezrobirii Basarabiei (2)

Turnul Dezrobirii Basarabiei (6)

Întregul monument a fost distrus de către „eliberatorii” sovietici după reocuparea Basarabiei în 1944. În prezent, locația este acoperită cu un strat gros de gunoi industrial. (conform wikipedia)

Surse ale România Breaking News – RBN Press, din R. Moldova, confirmă că există un interes deosebit, manifestat de diferiți oameni de cultură și o serie de asociații obșteștești care vor se refacă celebrul monument pe amplasamentul său inițial (azi localitatea Ghidighici din RM), însă aceștia au întâmpinat de fiecare dată  piedici și impotriviri fățișe atât din partea autorităților Republicii Moldova cât și din partea unor persoane și organizații pro-ruse, care de multe ori s-au soldat chiar cu amenințări la adresa vieții celor care au dorit inițierea acestui proiect.

Publicat de  Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

O sacră, ostășească și omenească datorie!

Starețul Mânăstirii Comana, Arhim. Dr. Mihail Muscariu și Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, împreună cu un grup de patrioți români, organizează o procesiune de Sfințire a Troiței – Monument (o troiță maramureșeană) în memoria celor 250.000 de Eroi români căzuți la Cotul Donului în 1942, 150.000 de soldați ai armatei române și 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară, pentru al căror sacrficiu suprem, Statul Român nu s-a îngrijit deloc în ultimii 70 de ani să le dea onorul și grija cuvenită, așa cum alte state ca Italia, Germania au făcut pentru Eroii lor.

Ceremonia va avea loc la Sfânta Mânăstire Comana – Episcopia Giurgiului, în ajunul Zilei Armatei Române, sâmbătă, 24 octombrie 2015 și reprezintă încununarea cu succes a inițiativei acestui grup de patrioți români, conduși de Arhim. Dr. Mihail Muscariu și  Generalul de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu Theodoru, de construire a unui monument pentru sufletele Eroilor români de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă.

Ținînd cont că de mai bine de șaptezeci de ani nimeni din cadrul instituțiilor Statului Român nu s-a îngrijit de rămășițele eroilor români căzuți la datorie, pentru desrobirea Basarabiei și Nordului Bucovinei pe teritoriul actualei Federații Ruse, inițiativa merită toată lauda și onorul.

G-ral. Radu Theodoru

La Cotul Donului, abia în vara anului 2012 a apărut un semn simbolic în memoria românilor care au murit acolo în 1942, improvizat de Vasile Șoimaru, român din R. Moldova în timpul deplasării sale în acel teritoriu.

 “Am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici. Am rupt ultima pagină din albumul meu ‘Poeme în imagini’, care reprezenta fotografia ‘Tricolorul Independenței’ (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea…). Apoi am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie”  Vasile Soimaru

În România, pentru prima dată de la sfârșitul Celui de al II-lea Război Mondial, a fost adusă în fața publicului și a mass-mediei, problema rămășițelor pământești ale eroilor români de la Cotul Donului și a lipsei oricărui semn, simbol care să amintească de tragedia și sacrificiul românesc de pe acele locuri, o dată cu Evenimentul  SEMNAL organizat de către Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina în parteneriat cu Institutul Frații Golescu, eveniment dedicat lansării de carte domnului Vasile Șoimaru „Cotul Donului 1942” la  București în incinta Palatului Șuțu (20 martie 2013)

…în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuți 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijește de acest loc. Să treacă 70 de ani și nimeni să nu își aducă aminte de cei căzuți acolo, este groaznic! Ei au fost trimiși de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimiși să elibereze Basarabia, să mențină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostași români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiți sărmanii și să nu aibă parte de un cimitir! Oamenii din acel capăt de lume mă întrebau când vin românii să-și ducă osemintele soldaților acasă, pentru că germanii, de exemplu, au făcut de mult acest lucru” – a declarat emoționat Vasile Șoimaru, adăugând că 1 milion de litri de sânge românesc s-a vărsat la Cotul Donului. Potrivit autorului, operațiunea din 1942 a fost ca o „mașină de tocat români”.

„E incredibil (!!!), să nu găsești măcar o troiță, o simplă cruce, nu mai zic de un cimitir de onoare, în memoria celor trimiși de Statul Român la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei, pentru a readuce creștinismul în Rusia bolșevică? Pe mine, personal, rău m-a pus pe gânduri această neglijență și uituceală a politicienilor de la București, întrebându-mă dacă mai sunt români în fruntea statului român

Aceasta este batjocura față de memoria ostașilor români căzuți la datorie, pe Frontul de Est. Niciun cimitir, niciun monument, nicio troiță în memoria celor 624.540 de ostași români căzuți pe Frontul de Est…”  (Vasile Șoimaru, autorul cărții Cotul Donului 1942)

Publicat de Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

 

,

Vasile Șoimaru: „Cartea despre tragedia de la Cotul Donului este proiectul meu de suflet”

– Domnule Șoimaru, acum vreo 6 ani, Revistele NATURA și Formula AS publicau interviul „Pe urmele lui Vasile Șoimaru”. Lumea vă cunoaște de „neastâmpărat” în continuare. Chiar recent ați făcut o fenomenală lansare de album. Ce urme ați mai lăsat și pe unde?

– Da, a fost un interviu acordat lui Alecu Reniță în 2008, imediat după lansarea primului album-monografie, intitulat „Românii din jurul României în imagini”. Ei bine, trebuia să duc măcar câte un exemplar și protagoniștilor care au ajuns în acel album. Lansasem albumul la 27 martie, de Ziua Unirii Basarabiei cu România. Studenții degrabă aveau să termine anul de studii și eu am pornit iarăși pe drumurile românimii, că așa-mi petrec vacanțele de vară și cele de iarnă de vreo 12 ani: tot pe drum, pe drum, pe drum, iar acasă – nicidecum. (Râde…)
Chiar la începutul verii 2008 am mers la românii din Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, la cei din Bulgaria și Ungaria, la aromânii din Balcani etc…

– Deci, ați mers iarăși pe la „românii de pretutindeni” pentru a le înmâna acel album?

– Nici unul dintre protagoniștii mei nu a rămas fără album. Mă marcase cumva o neîncredere a românilor din Balcani, din Nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei că eu voi reuși să fac așa ceva. Chiar mă suspectau că eu am alte interese pe acolo. În genere, ideea mea de la început era de a face o expoziție fotografică despre românii din afara hotarelor țării. Peste vreo doi-trei ani am înțeles că trebuie să fac ceva mai mult, mai ales că se apropia aniversarea a 90-a a Unirii Basarabiei cu România. Mă întărise în acest gând și faptul că eram supărat pe două instituții de la București, care au refuzat chiar și susținerea morală a proiectului meu. N-au dorit să-mi răspundă nici la scrisorile mele. Mi-am zis atunci că, în timp ce ei vântură sume mari ale statului, eu am să le arăt ce se poate face cu sumele mici ale veniturilor mele.
Nici unii prieteni nu m-au crezut atunci când le-am solicitat ajutorul, înainte de a porni la drumuri lungi. Unii chiar mi-au zis-o, mai în glumă, mai în serios: „Adică, noi să-ți dăm bani, iar tu să te plimbi prin Balcani, prin Caucazul de Nord…”. Și-au dat seamă că nu sunt un aventurier tocmai când am început să public un serial de reportaje, inclusiv fotografice, în „Literatura și arta”, „Timpul,”, „Natura”…
Prin 2007, am început să caut bani pentru editarea albumului. O parte i-am găsit, dar am făcut și un împrumut mare, fără dobândă, de la Sergiu Cocoș, un basarabean, originar din Ismail. Mi-a spus să-i întorc atunci când voi avea posibilități s-o fac. Practic, mi-au trebuit cinci ani ca să întorc acel împrumut.

– Ați avut și posibilități de a face acești bani?

-Să vă spun cum i-am întors lui Sergiu Cocoș cea mai mare parte din sumă. În vara lui 2008, mergând spre Marea Neagră, spre Cadrilater, m-am oprit la București și am lăsat un exemplar al albumului la Banca Națională, al cărei guvernator era și este Mugur Isărescu, un prieten de-al lui Paul Bran, fondatorul și primul rector al Academiei de Studii Economice de la Chișinău. După 1994, când Paul Bran a fost alungat de agrocomuniști și a trebuit să revină la București, drumurile mele spre țările în care căutam români treceau prin capitala României, și mă opream și la el. Adeseori, el făcea ca, pe drum, să găsesc „întâmplător” în unul din buzunarele hainei mele o sumă de bani strecurată pe ascuns acolo de mâna lui.
Ei bine, lăsasem cartea la Banca Națională și tocmai când treceam din România în Bulgaria îmi telefonă cineva din aparatul BNR, care mi-a spus că ar vrea să vorbească Mugur Isărescu cu mine. Ne-am înțeles ca, peste o săptămână, când voi merge spre Chișinău, am să opresc la București pentru o întâlnire cu guvernatorul BNR. Așa a și fost. La acea întâlnire dumnealui mi-a spus că l-a respectat mult pe regretatul Paul Bran, că albumul dedicat memoriei lui l-a surprins și că ar vrea să facă acolo o lansare în toamnă, de Ziua Băncii Naționale, cu achiziție de carte. Așa mi-au fost cumpărate 130 de exemplare ale primului meu album, ceea ce mi-a permis să întorc o bună parte din datoriile mele.
De fapt, toți sponsorii primului meu album au fost basarabeni.

– Domnule Șoimaru, doar ați apelat și la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, căci, prin acel album, ați făcut mai mult decât zece angajați ai acestei structuri?

– Reprezentanții structurilor statului român care ar trebui să aibă în grija lor soarta românismului din afara hotarelor țării nu numai că n-au reacționat la solicitările mele de ajutor, ele n-au vrut nici măcar să achiziționeze un exemplar de volum și nici pe gratis n-au dorit să ia 25 de exemplare. Le-am scris, le-am spus, că aș vrea ca albumul să ajungă peste tot acolo unde sunt mari comunități românești și unde n-am ajuns eu. La început mi-au spus:”Da, da, facem…”, după care, iată, au trecut ani și ani fără nicio reacție, tăcere absolută… Păcat, căci sunt bine finanțați de contribuabilii români anume pentru a susține asemenea proiecte, dar ei umblă și caută căpșunari sau cireșari tocmai pe litoralul Mediteranei – pe acolo unde apele mării sunt mai limpezi și mai calde.
Știu, sunt la curent cu proiectele lor, cu felul lor de finanțare, dar n-am vrut să cobor prea jos, mi-am dorit ca „Românii din jurul României în imagini” să fie o carte curată. Câte cărți au fost finanțate din gros, anunțate că au fost tipărite și lansate, dar care n-au mai văzut lumina tiparului! Ca să nu mai zic de „mulțimea” de biserici și mănăstiri românești construite doar pe hârtie (în rapoartele financiare) sau, dacă au fost totuși inaugurate, slujbele se fac în ele în alte limbi decât româna… Curtea de Conturi românească a dezvăluit în ultimul deceniu încălcări de milioane, dar nimeni dintre funcționarii acestor structuri n-a fost pus la dubă. Aceste bugete au devenit factor electoral pentru partidele de la guvernare și nimeni nu-i interesat în schimbarea realităților din aceste structuri. Numai câte supărări pe noi, basarabenii, am auzit de la comunitățile istorice românești din jurul României, învinuindu-ne de lăcomie și nesaț, că avem acces la cele mai mari sume din fondurile drp-iste sau icr-iste doar pentru că avem mulți cetățeni români care votează partidele din Țară… Sărmanul contribuabil român de-ar ști cum se folosește bănuțul său acumulat la Bugetul de stat!!!!
Copiii mei și-au așezat viața lor, iar eu îmi fac de-o bucată de pâine și mă mulțumesc cu atâta, fără a-mi îngloda bătrânețile în istorii mizerabile.

– Acest fel de indiferență, care e mai mult o atitudine cu bătaie de joc, nu v-a supărat, dacă v-ați continuat frumoasele ambiții cu o și mai mare îndârjire?

– Sigur că m-am supărat, dar, într-un fel, ar trebui să le mulțumesc de asemenea atitudine, căci, astfel, m-au făcut mai insistent în realizarea gândurilor mele. Apoi, cine știe ce soartă aveau proiectele mele, dacă intram în cârdășie cu ei. Poate că aveau să-mi schimbe concepția, să-mi redacteze gândurile, să-mi selecteze imaginile…

– Astfel v-ați respectat demnitatea de autor, de promotor al unor adevăruri istorice – ceea ce ați demonstrat-o și prin apariția recentă a unui alt volum din aceeași serie, mult mai voluminos și mult mai semnificativ. De ce l-ați numit altfel? Or, nu-i o continuare a volumului „Românii din jurul României în imagini”?

– Inițial, mă gândeam să fac o nouă ediție, a doua, dar, după șase ani de la prima lansare, când am văzut cât material am adunat, mi-am dat seama că nu-i vorba de-o nouă ediție. Chiar și denumirea i-am modificat-o – „Românii din jurul României. Monografie etnofotografică”. Zamfira Mihail, care mi-a văzut toată munca pe parcursul anilor, căci e o consăteancă de-a mea stabilită la București și mereu treceam pe la ea, mi-a scris o apreciere pe care am folosit-o în loc de prefață, convingând-o pe autoare să-mi accepte asta. E un text deosebit, cea mai frumoasă prefață posibilă. E frumoasă și prefața lui Vlad Pohilă la primul album, dar aici Zamfira Mihail găsește ceva sufletesc, prin prisma unei monografii științifice, în imagini artistice.

– Câte imagini fotografice ați folosit în aceste două albume?
– Primul conține circa 800 de fotografii, al doilea – exact 1000 de imagini, în 375 de pagini. E o selecție riguroasă, căci am adunat de prin deplasările mele timp de 12 ani vreo 200 mii de imagini.

– Ce o să faceți cu cele rămase? Îmi dau seama că sunt niște bijuterii nu numai fotografice și ar fi păcat să se piardă…

– Văd că unul dintre cei doi nepoței ai mei își cam arată interesul față de ele. Cu timpul ar fi bine ca acest interes să-l materializeze în niște poiecte. Dacă nu, știu ce o să fac, unde o să le duc. Prima adresă e Biblioteca Academiei Române, unde am mai făcut niște donații. De mult nu am mai trecut pe acolo, dar cred că gândul acesta o să mă readucă. Altfel, o să-mi pară rău, dacă această colecție a mea nu are să fie folosită rațional, căci nu știu când se va mai găsi cineva să facă atâtea drumuri cu același scop.
Dacă s-ar schimba lucrurile la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni sau la Institutul Cultural Român, poate că le-aș oferi lor această fototecă, dar, deocamdată, o țin în grija mea.

– Tot din împrumuturi a fost posibilă și apariția celui de-al doilea album?

– După șase ani de zile, unii dintre cunoscuții mei, oameni de afaceri, s-au ruinat în condiții de criză economică. O jumătate de sumă am găsit-o, dar soluția a fost că am găsit o nouă tipografie – Balacron, direcor dl Dumitru Munteanu, originar din Nordul Bucuvinei – care cunoaște ce și cum am făcut, cunoaște că nu umblu cu minciuni financiare și mi-au tipărit-o fără a plăti ceva în avans. Tocmai în ultimele clipe, înainte de lansare, le-am plătit prima sumă…

– Sunteți autorul a mai multe cărți, inclusiv „Căderea premierilor” și „Căderea comuniștilor”. Totuși, consider că reprezentativ pentru Dumneavoastră sunt cele două volume ale cărții despre românii din jurul României și cele două ediții ale cărții despre tragedia ostașilor români rămași în uitare sub țărânile de la Cotul Donului, unde au căzut în luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Știu că ați mers la Cotul Donului de trei ori, iar a treia – cu preotul Viorel Cojocaruu, de la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Chișinău, care a făcut acolo o slujbă de pomenire pentru ostașii români ale căror oase nu au fost adunate într-un Memorial ostășesc…

– Proiectul Cotul Donului, finanțat de la bugetul familiei mele, s-a născut tot din drumurile mele prin românime. Într-un sat românesc, Moldovanskoie, din Caucazul de Nord, mi s-a aprins această idee în timpul unei șezători cu două românce care spuneau că străbunii lor sunt din Basarabia, dar cel mai probabil că sunt de dincolo de Tisa. Cercetez această temă și în curând voi publica un material. Când am încercat să le explic că moldovenii din stânga Prutului tot români sunt, una dintre ele s-a revoltat: ”Dar ce-i cu românii iștia? Și nemții, și ungurii, și italienii, toți au fost pe aici să strângă rămășițele pământești ale ostașilor lor, dar nu am văzut până acum să vină nici un român”. Tatăl ei a fost tractorist și povestea cum dezgolea cu plugul oasele românilor căzuți pe dealurile din împrejurimi. Am încremenit. Nici nu bănuiam că e posibil așa ceva. M-a pălit o rușine de neimaginat. Dimineața am urcat în mașinica mea și am mai făcut vreo 700 de kilometri, ca să ajung pe malul Donului și mă uitam cu frică: oare nu cumva și aici e aceeași situație ca în Caucaz? Știam că aici, la Cotul Donului, s-au prăpădit vreo 150 mii de ostași români, iar mai sus, în regiunea Voronej – încă vreo 100 mii de români, care erau înrolați în armata maghiară, români din Ardealul ocupat de unguri. Deci 250 mii de români zac pe malul drept al Donului, unde s-a vărsat un milion de litri de sânge românesc. Nu știu dacă de sângele românesc, dar solul din toată stepa Donului și cea Calmucă este roșu. Malul abrupt al Donului este alb, din cretă, iar la vreo sută de metri – tot pământul este roșu.

– E vorba de prima Dumneavostră vizită la Cotul Donului?

– Da. Era în iulie 2009, apoi în august 2012 am mai fost o dată, pentru că-mi apăruse ideea să fac o carte. Mai văzusem și filmul lui Iosif Niculescu, medic, participant la luptele de la Cotul Donului. Când m-am întors din a doua mea deplasare la Cotul Donului, l-am descoperit și pe Iosif Niculescu, printr-o fundație creștină din România. Avea 95 de ani când a făcut filmul și speranța mea de a-l mai găsi în viață se spulbera. Am insistat și când mi-a răspuns la telefon, am exclamat: „Of, Dumnezeu ține cu mine!”. „Dar de ce?”, m-a întrebat el cu o voce care mi se părea tânără. Când i-am spus pe unde am fost și că vreau să-i transmit niște fotografii de acolo, el s-a arătat sceptic: ”Dar nu-i posibil așa ceva…”. Ne-am înțeles să merg la el pe 27 septembrie, în ziua când împlinea 98 de ani de viață. L-am întrebat ce să-i aduc la ziua lui de naștere. Zice: ”Cel mai mult doresc și visez asta din 1944 – un kilogram de brânză de oi din Basarabia. Gustul acela îl port prin viață 70 de ani…”. În ziua respectivă am ajuns la el împreună cu o minunata radiojurnalistă de la București. A făcut o emisiune de o oră, dar n-a reușit să folosească tot materialul. Am rugat-o să-mi dea mie întreaga discuție cu Iosif Niculescu deoarece vroiam s-o includ în viitoarea carte, a cărei apariție mi-o programasem pentru ziua de 19 noiembrie, când se împlineau 70 de ani de la marea tragedie de la Cotul Donului. Vroiam să lansez cartea chiar în ziua respectivă.

– Ceea ce și s-a întâmplat.

– Da, am reușit. Am făcut la acea lansare și o comemorare a celor 250 de mii de români căzuți la Don.
Dar bătrânul Niculescu și-a ars tot sufletul cu amintiri în acel interviu încât peste câteva zile a nimerit la spital, în reanimare, după care n-am putut să ne mai întâlnim în această viață. El atât de mult s-a bucurat să vadă acele fotografii! Și spera că va ține în mâini și cartea despre Cotul Donului. Supărat că nimeni din România nu se interesează de soarta propriilor morți, el s-a bucurat că s-a găsit un basarabean să facă acest lucru. O fi fost și asta o împăcare la sfârșitul vieții sale. Căci nu putea Armata Română să se oprească la Nistru, dușmanul trebuia aruncat dincolo de Volga. Dar nu s-a întâmplat acest lucru pentru că au fost mari trădări din partea comandamentului german, dar și din partea ilegaliștilor cominterniști de la București. Aceștia din urmă puneau în obuzele și minele armatei nisip în loc de praf de pușcă. Niculescu văzuse asta cu ochii lui: „Domnule, trecea tancul peste acele mine și ele nu explodau. Când am verificat ce se întâmplă, am descoperit că unele mine erau umplute cu pietriș în loc de explozibil. O mare trădare. La Cotul Donului, armata sovietică era de 11 ori mai numeroasă, mai înarmată, iar germanii ne plasaseră pe noi la flancuri și noi am fost pur și simplu căsăpiți”.

– A devenit cunoscută și simbolică imaginea cu o cruce improvizată în grabă de către Dumneavoastră la Cotul Donului, acolo unde au căzut acele mii de români. Tot singur ați fost la Cotul Donului și a doua oară?

– Cartea „Cotul Donului” m-a marcat cel mai mult, deoarece, consider eu, le-am făcut celor căzuți acolo cel puțin o modestă dreptate. Ajungând a doua oară, m-am certat că nu mi-a dat prin cap să iau cu mine o cruce și un tricolor. Aveam cuțit și un rulon de lipici în mașină, dar nu aveam un Tricolor, căci era periculos să-l trec prin Transnistria. Dar aveam primul meu album din 2004, Poeme în imagini, care se încheie cu un Tricolor și semnăturile deputaților primului parlament, care au votat Independența Republicii Moldova. Am meșterit o cruce din două ramuri de copac, am prins de ea acel Tricolor și am stăpânit-o cu niște pietre în solul de la Klețkaia, unde au fost cele mai grele lupte.
Ajungând acolo m-am uitat pe panoul mașinii care indică kilometrajul, am văzut că făcusem exact 1942 de kilometri de la Chișinău. Pe hartă, direct, o fi mai puțini, dar eu mai trecusem prin niște localități foste românești din regiunile Harkov, Donețk și Luhansk, despre care voi scrie mai târziu. La 70 de ani de la marea bătălie de la Cotul Donului, kilometrajul de la mașina mea mi-a arătat anul în care s-a întâmplat tragedia.
Aveam cu mine o sticluță de coniac „Ștefan Vodă”. Am deschis-o, am vărsat câteva picături, apoi mi-am turnat în dopul sticlei și l-am dat peste cap, în memoria ostașilor români. În acele clipe simțeam ceea ce a simțit primul astronaut ajuns pe Lună…

– Totuși, în carte scrieți că ați mai revenit. L-ați luat și pe preotul Viorel Cojocaru, care a făcut un parastas acolo, cu pomenire creștinească pentru ostașii români rămași în pământul de la Cotul Donului. Ați regăsit crucea? Nu era batjocorită de trecători?

-Nu cunosc toate regulile bisericești, obiceiul creștinesc de pomenire, și mi-am zis să merg la preotul Petru Buburuz și să-i solicit dezlegare pentru tânărul preot Viorel Cojocaru, ca să meargă cu mine. Când l-am întrebat pe părintele Viorel Cojocaru dacă dorește să facă un drum la Don, el a reacționat: „Când mergem?”. I-am zis că mergem a doua zi dimineață. Și am plecat. Părintele Buburuz i-a strecurat subalternului său în buzunar 91 de dolari, bani care ne-au salvat drumul înapoi, deoarece poliția rutieră din Luhansk pentru că am încălcat regulile de circulație mi-a golit portmonelul de cei 230 de euro pe care îi aveam pentru benzină, hotel și alimentație… Drumul de două zile înapoi l-am putut face cu benzina cumpărată cu cei 91 de dolari ai părintelui Petru Buburuz, fără hotel, baie și cu un meniu care consta din roșii și pâine.
…Îmi era dor de Crucea mea, dar nu speram s-o mai găsesc acolo. Totuși, am găsit-o jos, la pământ, răsturnată de vântoaicele din Câmpia Donului…
Am instalat-o pe cea nouă, adevărată, adusă pe bucăți de la Chișinău și sfințită de părintele Viorel Cojocaru, iar pe cea veche am adus-o acasă. Dacă nu o voi da unui muzeu militar, am să-i rog pe urmașii mei s-o lege de crucea de la mormântul meu…
Cărțile despre tragedia de la Cotul Donului sunt proiectul meu de suflet. Am reușit să le fac o mică dreptate celor 250 de mii de români care zac acolo de 70 de ani, uitați de Statul român. Speram să ajung acolo și în acest an dar evenimentele din regiunile Donețk și Luhansk nu-mi vor permite să fac acest drum fără mari pericole. Statul român trebuie să ajungă acolo. Au trecut 70 de ani, dar statul român încă nu a făcut acolo un cimitir, precum au procedat germanii, care au o minune de cimitir acolo. Și ungurii au făcut, și italienii, slovacii. Dar românii tac, de parcă ar fi niște marțieni, deși au părinți, bunici care zac la Cotul Donului. Să ducă acolo măcar o troiță maramureșeană. Nici la Odesa românii nu au un cimitir. Au pus doar o singură cruce, care e năpădită de bălării.

– Nu e vorba de poporul român, ci de guvernanții de la București, care ar trebui să îngenuncheze în fața trecutului…

– Sigur că vina o poartă guvernanții. Oare cine sunt ei, dacă nu vor să răscolească trecutul nici după 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989? Domnule, vine o vreme când trebuie să răspunzi pentru cele făcute și pentru cele nefăcute. Și să nu creadă cineva că nu va răspunde vreodată pentru faptele săvârșite…

– Domnule Șoimaru, facem Unirea și atunci poate vom tămădui mai multe dureri… Sau nu?

– Trădarea Mișcării de Eliberare Națională din aprilie 2005 de către „unionistul nr.1” (Nr.1 în sensul celui mai sponsorizat „unionist), Iurie Roșca, ne-a convins definitiv la ce ne mai putem aștepta în viitor din partea „unioniștilor” de azi, și aceștia ”sponsorizați” masiv din aceleași puncte cardinale…

– Să mizăm, dară, pe adevărații politicienii moldoveni în speranța Unirii?

– Pe care dintre ei? Pe „unioniștii” cărora nu le ajung degetele de la mâini și picioare ca să-și numere milioanele acumulate în cei 25 de ani de „luptă înverșunată pentru unire”? Sau pe cei ce „iubesc” Moldova separată de Țară, pe dodonii de la care pute de la o poștă a moldovenism primitiv, că îți vine să vomiți? Azi, într-o anumită măsură, „unionismul” – ca și unionalismul, ca și separatismul sau iredentismul – a devenit un eficient business, product autohton, de pe ambele maluri ale Prutului, factor electoral, lozincă cu care se pescuiesc voturile alegătorilor de orientare unionistă… Dacă ar fi fost altfel și totul curat, se făcea reîntregirea!

– Aici, mai aproape, în estul Nistrului, unde românii istoricește erau în majoritate, care e situația lor?

– Am fost peste tot în Transnistria, spre Balta, la Valea Hoțului, Ananiev, Lupolovo, Harkov, în fosta Noua Serbie, dar și în Slavo-Serbia, unde rușii azi construiesc cele două „republici populare, separatiste, Luhansk și Donețk”. Poți să mai auzi pe acolo români care mai vorbesc un pic în limba lor strămoșească, dar ucrainenii i-au terminat. E o istorie zbuciumată. Dacă i-am spăla cu „DERO” pe ucraineni, vom descoperi că o jumătate din ei sunt români cu numele ucrainizat. Dar ucrainenii s-au purtat mizerabil cu românii din teritoriul țării lor. Chiar aici, în Nordul Bucovinei, în Ținutul Herța, în Maramureșul istoric, în regiunea Odesa, au înăbușit spiritul românesc, i-au divizat pe români, le-au închis școlile. Mă gândesc că și pentru aceasta îi pedepsește acum Dumnezeu. Dacă nu vor înțelege nici acum că minoritatea românească din Ucraina trebuie respectată, e trist de tot. Ucrainenii se tem că România va pretinde la pământurile sale istorice. Cum să mai pretinzi la ele dacă politicienii români încă din 1997 s-au dezis de ele, fără să le pună neo-nkvd-iștii pistolul la tâmple? Le-aș spune ucrainenilor, să nu se teamă de aceste perspective, căci nu poți scăpa de ceea ce te temi, nici nu știi ce surprize îți pot aduce timpurile ce vin; și să-i respecte pe cei 500 de mii de etnici români, căci ei împărtășesc astăzi, alături de ucraineni, tragedia Ucrainei.

– Ați fost deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova. Nu cumva v-ați lăsat de politică?

– Nu m-am dezis: gândesc, acționez ca un om politic, sprijin unele curente politice, dar nu vreau să mă implic, căci nu mai am timp pentru aceasta. În plus, nu cred că există un partid care ar dori să aibă în rândurile sale un om cu caracter ca al meu.

-În primăvara curentă am văzut vreo două liste cu basarabeni decorați la București. Am căutat și numele Dvs. printre ei, căci ați făcut lucruri mai importante pentru românism decât unii dintre cei nominalizați acolo, dar nu l-am văzut?

-Și bine că nu mi-ați văzut numele în acele liste, puțin zis – neobiective. Aceste distincții au adâncit și mai mult prăpastia dintre intelectualii Basarabiei. Nici „amicilor” din Kremlin, Tel Aviv sau Budapesta nu le-ar fi trecut prin minte astfel de idei. (Dar poate asta s-a și dorit?). Se zvonește prin târgul Chișinăului că prima listă a alcătuit-o Eugen Tomac în scopuri electorale, a doua – de către ambasadorul României, cu scopul de a „corecta” nedreptatea comisă de primul „alcătuitor” de liste… Vedem că aceste liste au și câțiva unioniști de marcă ca să nu se prea evidențieze reprezentanții celorlalte trei culori ale partidelor din listele menționate…Ceea ce știu cu certitudine este că în Basarabia sunt români adevărați care au suferit și s-au zbătut sincer pentru cauza românească și în anii de ocupație sovietică, și după Declarația de Independență, fără să cerșească recunoaștere și distincții din partea conducerii statului român. Personal consider că e ridicol să faci pe timp de pace o sesizare la Curtea Constituțională și după aceasta să fii decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român. Dar, slavă Domnului, flacăra românismului e întreținută în sufletul basarabenilor nu de distincțiile acordate foarte subiectiv, pe criterii partinice, ci de românii băștinași, care au o demnitate înnăscută, fără să facă parte dintr-un partid sau altul de la Chișinău sau București.
În ceea ce mă privește: adevărul e că oficialii de la București, ca și cei de la Chișinău, niciodată nu-mi vor acorda mie o distincție pentru ceea ce merit (știu și de ce, îmi cunosc turnătorii autodefiniți „unioniști”!), iar eu niciodată nu voi accepta de la ei o distincție pentru ceea ce nu merit. Am demonstrat acest lucru refuzând trei distincții ale statului moldav, inclusiv Ordinul Republicii, acordat pentru că am avut norocul să semnez la 27 august 1991 Declarația de Independență a R. Moldova. Asta-i situația și nu mai am ce adăuga aici.
În fine, România se sprijină pe Eminescu, pe Iorga, pe înaintași, pe tot poporul român, care își face datoria față de Țară și Neam fără să stea în anticameră la Cotroceni sau să aștepte „aprobarea” partidelor de la guvernare pentru distincții, care, din păcate, adeseori, sunt prea departe de o contribuție reală pentru înălțarea și demnitatea națiunii române de pe ambele maluri ale Prutului.

Consemnare de Gheorghe BUDEANU/Revista NATURA, iunie 2014

Sursa:romaniidinjurulromaniei.ro

,

Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții a „Cotul Donului 1942”
Afisul lansării de la Bucuresti a primei ediții – „Cotul Donului 1942”

Profesorul Vasile Șoimaru a lansat o nouă ediție a cărții „Cotul Donului”

Profesorul Vasile Șoima­ru a lansat ieri, 11 decembrie 2013,  la Chișinău o nouă ediție a cărții „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, scrisă în memoria ostașilor români care au că­zut pe Frontul de Est, în cel de-al Doilea Război Mondi­al, relatează MOLDPRES.

Evenimentul a avut loc la Biblioteca municipală „B. P. Hasdeu” din Chișinău și a reunit scriitori, profesori, preoți, bibliotecari, precum și oaspeți din România.

La începutul manifestării un grup de preoți ai Mitro­poliei Basarabiei au oficiat un serviciu divin în memoria ce­lor 150 de mii de ostași români, care și-au pierdut viața la Cotul Donului.

În ultimii cinci ani au­torul cărții a întreprins trei expediții dificile la Cotul Donului, unde în 2012 a înfipt în pământul ce acoperă osemintele ostașilor români o cruce „confecționată” din crengi, prinzând pe ele o imagine a tricolorului.

In septembrie 2013, Vasile Șoimaru a mers acolo din nou, împreu­nă cu un preot al Mitropoliei Basarabiei, unde a pus o cru­ce făcută de meșteri și a fost oficiat un parastas.

Pe marginea volumului s-au pronunțat redactorul și prefațatorul cărții, Vlad Pohilă, dr. Lidia Kulikovski, poetul Nicolae Dabija, actrița Ninela Caranfil ș.a.

Volumul a fost realizat în colaborare cu veteranul de război Iosif Niculescu, parti­cipant la luptele de la Cotul Donului, învățătorul Gheorghe Pîrlea și radiojurnalista Roxana Iorgulescu-Bandrabur, toți din România. Prima ediție a lucrării a apărut în 2012.

Jurnal de Chișinău, 13 decembrie 2013, p. 9

Pentru R.B.N.Press

Vasile Șoimaru

Despre lansarea de la Bucuresti a primei ediții:

 …în memoria celor 150.000 de soldați ai ARMATEI ROMÂNE și a 100.000 de soldați transilvăneni din armata ungară, dispăruți la COTUL DONULUI în 1942

,

De Roșia Montană m-am îndrăgostit de la prima vedere. Se întâmpla în septembrie 2008, în drum spre Chișinău, când reveneam din Gyula, capitala românilor din Ungaria, unde lansasem albumul „Românii din jurul României în imagini“.

Valea Șesii, septembrie 2013. FOTO: Vasile Șoimaru

Intrând în primul oraș din România, Chișineu-Criș, mi-a făcut din ochi indicatorul rutier cu două posibile direcții: la stânga – Oradea, Satu Mare, Baia Mare; la dreapta – Aradul și Timișoara. Dar am ales cea de-a treia direcție, nescrisă pe indicatorul dat, spre Carpații Apuseni, cu localitățile Brad, Abrud, Roșia Montană, Câmpeni… M-au îndemnat să pornesc în direcția dată inspiratele, actuale și azi pentru România, versuri ale lui Octavian Goga: „Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă“.

…În fugă am vizitat Muzeul aurului din Brad și m-am grăbit să văd Apusenii înainte de apusul soarelui, prin obiectivul fotografic. Viitoarea mea dragoste, pe atunci încă tânără de numai 1.877 de anișori, Roșia Montană, pe care am găsit-o cu mai bine de jumătate din case jerpelite, aproape ruinate, fără un drum asfaltat, cu puțini oameni și aceia mâhniți de-a binelea din cauza sărăciei cumplite ce-i apăsa. Nu m-a mirat cum arăta Roșia: aproximativ așa arăta Basarabia mea și Țara întreagă. Mai ales că Roșia avea toate șansele să se redreseze în scurt timp, cel puțin așa promiteau, în scris, pe toți pereții caselor semiruinate ale Roșiei Montane, noii ei investitori, veniți din „putreda“ (de bogăție) Canadă.

Am fotografiat mai toate casele din localitate care, din punctul meu de vedere, mai prezentau interes pentru istoria locală și cea națională, precum și împrejurimile ei cu munți frumoși și splendide văi și am plecat prin fantastica Vale a Arieșului spre Estul meu sălbatic și sărac.

…De cinci ani „țin la control“ evoluția Roșiei Montane: presiuni financiare și politice, scandaluri de presă, proteste ale ecologiștilor și economiștilor etc. În ultimele luni, acestea se înmulțiseră și căpătaseră o intensitate maximă, provocată de apropiatele decizii guvernamentale privitor la aprobarea proiectul dat.

Conform prognozelor specialiștilor, se apropia ORA „Z“ a Roșiei Montane, ora când ea trebuia ori să înceapă să renască (așa ziceau „canadienii“ și oamenii lor din Guvern și din localitate), ori să dispară de pe fața Pământului (părerea specialiștilor patrioți), fiind cianurizată întreaga zonă auriferă, dacă nu cumva, metaforic vorbind, chiar întreaga Românie.

 

Locuință veche din Roșia Montană Foto: Vasile Șoimaru

Toate informațiile și analizele îmi creaseră impresia că mai probabilă este dispariția Roșiei Montane decât renașterea ei și că, dacă românii pierd și această redută, ultima dintr-un șir întreg de după 1989, acest popor nu mai are discernământ, devenind o masă inertă, amorfă, de indivizi mancurți, fără identitate, și că doar salvând Roșia Montană mai putem salva viitorul acestui neam, asigurându-i supraviețuirea pe teritoriul său național, în vatra sa bimilenară.

Aceste meditații m-au făcut să mă gândesc serios la o nouă călătorie de studiu fotografic la Roșia Montană, să mai fac vreo 5.000 de imagini ale acelor locuri (o sută din ele pot fi văzute pe: romaniidinjurulromaniei.ro), să-mi mai văd o dată dragostea mea cea Roșie, poate ultima dată în viața mea, dar poate și a ei.

Momentul deciziei a survenit în dimineața zilei de 5 septembrie, în clipa când, navigând pe net în căutarea interviului meu din ZIARUL de GARDĂ, m-am „poticnit“ de un cântec pe care-l ascultam pentru prima dată: „Munții noștri aur poartă, Noi trudim prin lumea toată“, la fel de frumos ca și artista care-l interpreta, Lena Miclăuș, ca și Munții Apuseni, în genere. N-am mai rezistat și, în aceeași zi, am pornit la drum! Mi-am vizitat mai întâi prietenii Viorel Cucu din Bacău, Alexandru Lupescu din Predeluț-Bran și Ioan Străjan din Alba Iulia. Împreună cu ultimul am pășit pragul casei de pe malul drept al Mureșului, din Sântimbru, al lui Aurel Sântimbrean, un Român și Om de aur, cel mai versat specialist în aurul Roșiei Montane, care a lucrat, vreme de 20 de ani, ca inginer geolog, șef al exploatării de aur din Roșia Montană, azi pensionar, de la care am primit cele mai competente consultații la tema care mă interesa. Acestuia i s-a propus de către „canadien“ o colaborare fructuoasă, asigurându-i-se condiții de viață la nivel canadian! Dar a refuzat Omul, zicându-le că nu-și vinde neamul și nu-și va otrăvi țara cu cianură pentru nimic în lume, nici pentru tot aurul ce va fi extras cu ajutorul său prin cianurare. Putea fi de acord să colaboreze cu ei chiar cu un salariu românesc doar cu metode tradiționale, după care mai putea crește în Apuseni un firicel de iarbă verde. M-am înarmat cu știința acestui inginer și am urcat sus, în Apuseni, hoinărind pe versanții lor câteva zile însorite de toamnă, găsindu-le peisajele cuceritoare, cutremurător de frumoase. …M-am bucurat să regăsesc Roșia împodobită cu câteva case reparate și cu un drum nou-nouț, de vreo 7 kilometri, asfaltat de la DN 74A până în centrul localității. Doar atât în cinci ani de când n-am mai dat pe aici. Unele case, adevărate perle arhitectonice, dar jerpelite de timpul trecut și vremurile sinistre, fiind încă atunci cumpărate de „canadieni“ ca să le readucă în starea inițială, au dispărut; altele, observate cinci ani în urmă, în chiar centrul istoric, cu pereții înveliți cu o pânză pictată așa cum vor arăta aceste case după renovare, tot așa învelite le-am găsit și după cinci ani.

Panoramă din Roșia Montană

Printre casele reparate speram s-o găsesc și pe cea numită cândva „Casa Faliciu“, în care s-a născut copila Iulia Faliciu și, din care, în iunie 1865, a cerut-o de nevastă unul dintre cei mai geniali români din toate timpurile, basarabeanul Bogdan Petriceicu Hasdeu, ambii devenind la 1869 părinți ai genialei Iulia Hasdeu. Prima lor întâlnire, însă, avusese loc în vara lui 1863, în casa protopopului (se păstrează și azi) de Roșia Montană, Simion Balint, când B.P. Hasdeu venise în Apuseni într-o călătorie de studii, împreună cu un grup de cercetători, și fuseseră primiți călduros de către stăpân. Anume la acea întâlnire, Bogdan, tânărul de numai 25 de ani, a pus ochii pe și mai tânăra, preafrumoasa Iulia Faliciu, nepoata soției lui Balint, cu care s-a și căsătorit peste doi ani. Din păcate, n-am mai recunoscut „Casa Falici“, găsind acolo, după un secol și jumătate de la acea întâlnire, o grămadă de moloz. A dispărut și placa montată cândva pe ea cu inscripția: „În această casă s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu (1840-1902), devotată soție a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și mama genialei poete Iulia Hasdeu (1869-1885)“.

Oare din acele 300 de tone de aur pe care visează „canadienii“ să le extragă nu se putea de găsit 300 de grame de aur și de salvat „Casa Faliciu“, care pentru noi, românii, prezenta o adevărată valoare istorică și arhitectonică? Dar poate acești „canadieni“ nu s-au încumetat să salveze această casă de aceea că B.P. Hasdeu a tipărit la 1866 lucrarea sa „TALMUDUL ca profesiune de credință a poporului israelit“ (retipărită abia în acest an la Editura VICOVIA din Bacău, într-un volum ce conține și studiul lui August Rohling (1889), „Evreul după TALMUD“), lucrare care și astăzi mai supără pe unii adepți ai acestui curent religios. …De ce am luat cuvântul „canadian“ în ghilimele? Pentru că am avut și noi, basarabenii, un „canadian“ pe care-l chema Boris Birștein, un fost director de fabrică (un autohton nu s-a găsit să ocupe această funcție!?) în Lituania ocupată de sovietici, apoi a emigrat în Israel, apoi în Elveția, ajungând, în sfârșit, miliardar în Canada. A fost unul din cei mai inițiați „specialiști“ în demolarea imperiului sovietic, în preluarea și gestionarea operației „Banii PCUS“, alături de Berezovski, Hodorkovski, Aven, Fridman, Potanin, Abramovici și câți alții. Venind de peste Atlantic cu geanta-diplomat plină după proclamarea independenței Republicii Moldova, acesta a „cianurizat“, a corupt, practic, toate guvernările basarabene, jefuind moldovenii cu atâta pricepere ca nimeni altul dintre ruși.

Biserică în stil maramureșean la Roșia Montană, inundată. Foto: Vasile Șoimaru

…Dar am luat-o razna, abătându-mă  poetic de la subiectul zilei. Mineritul de la Roșia Montană încă din 1995 a fost concesionat de către firma canadiană Gabriel Resources Ltd, principalul fondator, cu 80% din acțiuni (statul român având doar 18%), al Societății mixte Rosia Montana Gold Corporation SA (RMGC), care intenționa să deschidă cea mai mare și „modernă“ exploatare auriferă la suprafață prin cianurare din Europa pentru simbolica sumă de trei milioane de euro. Proiectul era prevăzut să desfășoare pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², cuprinzând patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna, un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 de hectare. Rezultatul estimat, cel afișat, desigur: 300 de tone de aur și 1.600 de tone de argint. Dacă aceste tone de aur și argint ar fi extrase de români, asta ar însemna cam 15 grame de aur și 80 de grame de argint pentru fiecare cetățean al României! Dar pentru că încă planează pericolul marelui jaf „canadian“ al secolului, românilor le-ar putea reveni doar 2 grame de aur și 11 grame de argint per capita! Care-i „românul-nebunu“ să renunțe la această „modestă“ avere? Poate doar politicienii care, posibil, deja și-au ridicat „gramele“ de aur ce le-au revenit după semnarea promisiunilor din documentele proiectului dat. Numai că aurul și argintul de la Roșia Montană sunt doar un paravan pentru cea mai „curat murdară“ afacere auriferă a secolului XXI, pentru că valoarea metalelor rare, deloc rare aici, la Roșia, este de patru ori mai mare față de cea a aurului și argintului, și dacă statul român din extragerea aurului și a argintului ar putea avea o redevență umilitoare de numai 6%, din metalele rare și mult mai profitabile ce se găsesc din belșug în această zonă statul român nu va avea nicio iotă! Acestea parcă nici n-ar exista în solul Roșiei Montane. Despre ele niciun cuvânt, tăcerea fiind de aur și argint, nu și de arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden etc. Un întreg Afganistan concentrat într-o micuță Roșie Montană! Și nu trebuie să verși un gram de sânge românesc („și așa o să-i terminăm pe români, cu cianură!“) pentru a pune mâna pe această grandioasă bogăție. Și n-aș vrea să cred că acel secretizat contract de concesiune prevede că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul RMGC. Asta, DA!, patrioți și slugi ale poporului român… Unde ești, tu, Țepeș, Doamne?!

Reziduuri într-o mină istorică, la Roșia Montană

 

Oamenii de știință de la Academia Română și, spre marea mea bucurie, și cei de la ASE București, unii dintre ei fiind bunii mei prieteni, au desființat acest „Proiect de cianurizare“, considerându-l neavenit pentru că nu există niciun argument de orice tip în favoarea lui: economic, social, istoric, ecologic, juridic, de patrimoniu, cel cu privire la drepturile omului etc. Bunăoară, este îngrozitoare imaginea acestor locuri după terminarea exploatărilor de minerit, așa cum o descriu specialiștii, și nu cea desenată la calculator de către „canadieni“: vor dispărea cei patru munți de poveste: Orlea, Cetatea, Cârnic și Jig-Văidoaia, în locul lor va apărea o uriașă groapă, cu o adâncime de 300-400 de metri, iar alături, în Valea Cornii, un lac de decantare cu nămol și ape cu cianură, rezultate din procesele tehnologice, de 367 de hectare, cu un dig de 185 de metri înalțime, în amonte de orașul Abrud. În acest lac de cianură vor nimeri sate istorice, biserici din secolele XVIII și XIX.

 

Lacul de decantare de la Geamăna, în Valea Șesii. Foto: Vasile Șoimaru

Ca să înțeleg mai bine cum vor arăta aceste locuri după cianurarea lor, am mers și la mina Roșia Poieni, unde deja există un lac de decantare la Geamăna, în Valea Șesii, un lac asemănător celui din proiectul „canadienilor“; o imagine din filmele de groază, pe care le văd și azi în vis: un sat întreg cu tot cu cimitir, și o biserică istorică, la care doar acoperișul se mai vede, scufundate în „apele“ tulburi, surii, verzi, roșietice ale lacului de decantare. Îți plânge sufletul cu lacrimi roșii numai închipuindu-ți peisajul imaginat al Roșiei Montane după ce „canadienii“ vor șterge putina cu zeci și sute de eșaloane de aur, argint, arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden, din aceste locuri pustiite de ei în 17 ani de batjocură.

Și promisiunea de creare a 25.000 de locuri de muncă s-a dovedit a fi o minciună sfruntată! Cifra aceasta, anunțată inițial, pe parcursul a 15 ani s-a micșorat permanent, fiind azi de numai 500 de locuri de muncă. Sunt atât de puține pentru rezolvarea acestei grave probleme a zonei date încât nici nu merită să vorbim despre ele, mai ales că pentru crearea unui locușor de muncă la Roșia Montană, „canadienii noștri“ trebuie să bage în solul Apusenilor 480 de tone de cianură. Asta-i prea de tot!!! O crimă inimaginabilă în orice altă parte a lumii. Iar pentru extragerea unui kilogram de aur și a unui kilogram de argint va trebui să bagi în solul Apusenilor câte 800 și,  respectiv, 150 de kilograme de cianură, care, în cel mai bun caz, ar putea degrada în mai bine de un secol și jumătate.

Decât să le permiți „canadienilor“ să cianurizeze azi România, mai bine să fie păstrat aurul și alte metale rare pentru generațiile viitoare, în depozitele acestei adevărate bănci naturale de aur a României. Ei, cu siguranță, vor ști și vor dori să extragă aurul fără să-și omoare cu cianură conaționalii. Iar pentru cei care azi mor de foame neavând un loc de muncă la Roșia Montană, noi, cei 30 de milioane de români din întreaga lume – și fiți siguri că vor veni și alte etnii în ajutorul moților care au salvat cândva Europa – îi vom susține, ca să reziste până se vor trezi bieții politicieni români și neromâni și vor declanșa exploatarea mineritului de la Roșia Montană în favoarea cetățenilor români – români, maghiari, tătari, germani, țigani, evrei și slavi… Așa să ne ajute Dumnezeu! Pentru că noi, românii, ÎL iubim.

Vasile ȘOIMARU, dr. în economie, cetățean și alegător român necianurizat

Chișinău, septembrie 2013

P.S. Am scris aceste rânduri ca și basarabenii să cunoască mai bine acest subiect arzător, pentru că, indiferent de rezultatele – pozitive sau negative – ale protestelor față de cianurizarea României, „canadienii“ vor căuta variante de rezervă ca să nu piardă miliardele de la Roșia Montană și nu exclud că pe viitor Țara va avea nevoie și de cei din „Școala basarabeană“ pentru a o salva de cianurizare…

Pentru R.B.N.Press Vasile Șoimaru

Articol publicat și pe adevarul.ro

,

Afis_Lansare_Hagi_Curda_BucurestiLa 11 iunie 2013, ora 15, la Muzeul de Istorie București (Palatul Șuțu), a fost lansată cartea „Hagi Curda”(Camâșovca), scrisă de Tudor Iordăchescu și cu o prefață semnată de prof. Dr. Vasile Șoimaru.

La lansare, cei doi au venit însoțiți de scriitorul și jurnalistul Vlad Pohilă din Chișinău. Atât Vlad Pohilă cât și profesorul Vasile Șomaru au vorbit elocvent și vibrant despre situația românilor din Sudul Basarabiei Istorice (Regiunea Odesa). Este evident faptul ca cel mai emoționant a vorbit autorul cărții – Tudor Iordăchescu despre deznaționalizarea forțată și presiunile de tot felul la care sunt supuși românii din această provincie istorică românească. De altfel autorul este originar din Hagi Curda (fost „Frumușica”, azi “Camâșovca”) , comună în care locuiesc peste 95% români. De altfel autorul este fratele epitropului Vasile eIMG_7315Iordăchescu pe terenul căruia a fost construită și sfințită în luna iulie  2011 prima biserică românescă din Ucraina, a cărei construcție a fost finanțată de Statul Roman in colaborare cu cele doua organizatii ale românilor din Los Angeles, Consiliul Roman American si Consiliul Mondial Roman. Cu banii celor doua organizatii a fost cumparat terenul si apoi a fost incepută constructia fundatiei Bisericii, bani fara de care nu se putea incepe constructia. La 30 noiembrie 2005 a fost sfințită fundația.  In perioada constructiei, domnul Nicu Popa, președintele  Consiliului Româno-American a vizitat Hagi-Curda de câteva ori. Ultima data insotit de Avocatul Antonie Popescu si de Dinu Gandu, cand s-au perfectat actele de trecere a terenului si Constructiei Bisericii in patrimoniul Mitropoliei Basarabiei, IPS Petru. Cu aceasta ocazie a fost adusă si predată suma de  27.000 USD din totalul de $ 55.000, contributia celor doua organizatii la zidirea acestei Bisericii. Domnul Nicu Popa, este cel care a avut de drept inițiativa  implicării celor doua organizații în această acțiune de concretizare a construcției Bisericii, motiv pentru care a fost medaliat cu cea mai inalta distinctie din partea Mitropoliei Basarabiei.

Cel mai impresionant a fost momentul în care Tudor Iordăchescu a mărturisit numeroasele piedici și  sabotaje ale autorităților ucrainene în urma cărora de șase luni nici un preot nu mai oficiază în această biserică românească în ciuda doleanțelor comunității locale de români.

O problemă intens discutată în cadrul lansării de carte și care a provocat rumoare în rândurile audienței, a fost faptul că de la Sfințirea Biserici din Hagi Curda din anul 2011, nici un oficial român nu a mai fost în vizită în Sudul Basarabiei, dezinteresul și nu în ultimul rând absența totală a acestora fiind un factor dezarmant din punct de vedere moral pentru comunitatea românească din această parte a Ucrainei.

eIMG_7331Lansarea de carte a fost organizată de Asociația Culturală “Pro Basarabia  și Bucovinași a avut drept parteneri media : R.B.N.Press, InfoPrut, TOCpress  și Ziariști Online. Printre participanți s-au numărat liderii unor prestigioase ONG-uri precum “Stindard” și Institutul “Frații Golescu”, dar și profesorul Nicolae Lupan, în prezent domiciliat la Paris, care s-a numărat în ianuarie 1990 împreună cu preotul Vasile Țepordei dar și cu alți basarabeni printre fondatorii care au restartat Asociația Culturală “Pro Basarabia și Bucovina”.

Autorul Tudor Iordăchescu a împărțit  cu mulltă răbdare autografe tuturor doritorilor. După sesiunea de autografe, o parte dintre participant au continuat discuția despre problemele românilor din Sudul Basarabiei Istorice la sediul Asociației Culturale “Pro Basarabia și Bucovina” la o masă rotunda organizată de conducerea acestui ONG.

eIMG_7549

 România și Uniunea Europeană trebuie să se implice în viața comunității românești din regiunea Odesa, altfel  românii din această zonă nu vor mai rezista mult timp și vor dispare.

“Copiii sunt forțați să învețe în ucraineană, avem copii care nu își mai cunosc limba maternă, nu mai vorbesc românește. Toți cei de acolo gândim la fel, doar că cei mai mulți nu pot să se afirme. Sunt forțați să tacă, nu pot să se revolte, pentru că rămân fără lucru”

,,Tăvălugul deznaționalizării a făcut mare prăpăd printre minoritatea românească. Fără un amestec din partea Patriei-mamă, fără implicarea efectivă a forurilor europene abilitate, ne pierdem cu zile. Să știți că nu îngroș deloc culorile. Pur și simplu încălcările drepturilor noastre, ca cetățeni ucraineni și etnici români, sunt cu adevărat strigătoare la cer. Nu le vede doar cel care închide la ele ochii sau este orb cu totul

Tudor Iordăchescu

eIMG_7328

eIMG_7334

eIMG_7371

eIMG_7338

eIMG_7306

VIDEO DE LA LANSARE:

Material realizat de Dacian Dumitrescu, Gabriel Negru

și Vasile Claudiu, fotoreporter R.B.N.Press

 

Precizări pe marginea articolului…

din partea d-lui Director  General  al  Institutului  ” FRATII  GOLESCU  ” ,  Avocat  Dr .  Mihai  Nicolae

1.Lucrarile au inceput efectiv prin 2005. Realizarea proiectului a luat ceva vreme ( inclusiv sicanele de rigoare….) iar inceperea lucrarilor propriuzise de constructie au fost precedate de slujba de sfintire a locului. La aceasta sfintire a participat si dl. Neculai Popa , din partea Cpcnsiliului Mondial Roman din Sua. Slijba a fost savirsita de preoti ai Mitropoliei Basarabiei. De la inceput a fost implicat si Institutul Fratii Golescu , dar impulsul a fost dat de donatiile facut de dl. Popa si doi din fii sai  care au facut posibila cumpararea terenului si a unei locuinte adiancente. De altfel in aceasta locuinta s- a tinut slujbele in fiecare duminica, inainte de sfintirea actualei biserci.  Pentru perioada de inceput am efectuat personal 2-3 drumuri la hagi Curda ( odata am fost insotit de dl. george simion). De precizat ca sumele donata de familia neculai Popa  saua de alti romani stabiliti in Sua ( ex. dl. Vasile, dl.Rusu ) au fost inminate epitropului Vasile Iordachescu la galati sau Bucuresti. Odata s-a deplasat la Hagi Curda dl. Sasarman din Cluj care a dus banii  strinsi intre timp, la solicitare lui N. Popa
2. Consiliul mondial roman si Centrul ( Consiliul) Romano American din Los Angeles . Banii pe care i-am trimis prin Fratii golescu veneau de la dl. Popa si noi ne ocupam sa ajunga la santier. Nu stiu care erau donatorii, daca erau pt. fiecare suma in parte.
3. Banii de inceput , de „saminta” au fost dati de dl. Popa si cei doi fii.
4. Rolul Inst. Golescu au fost limitat la „aranjamentele necesare intre diferite institutii si diferitele persoane preocupate de cladirea bisericii din H. C. Nu am dat niciodata o donatie proprizusa, dar am acoperit toate cheltuielile ( deplasari, telefoane, legalizari, etc) legate de aceasta, sa-i spunem coordonare. In aceasta perioada am  colaborat cu persoane din departament si  cu dl. eugen tomac , atunci consilier la Presedintie. Adeseori am mers in audiente, am solicitat sprijin, dar in multe cazuri nu am avut rezultat., desi discutind cu toata lumea s-a pus putin pe tapet subiectul…
5. Nu cunosc costul final dar pina in perioada cca. 2009 s-a depasit 100.000 euro. Cabinetul P. Ministru a contribuit cu cca. 10.000 euro o sg data , asa ca tot efortul finantarii l-a suportat departamentul. Ca o paranteza, consider ca e incorecta afirmatia ca statul roman nu s-a implicat.Dimpotriva, echipa de la departament – secretar E. Tomac, consilier R. Cosma, Vali Raducanu, etc – a depus reale eforturi pentru ca totul sa se implineasca. Au fost insa aminari din cauza procedurii de aprobare a  fondurilor. Au existat mici donatori locali, dar cheltuielile mari de constructie au fost ale noastre. Important : prin 2006-2007  , erau alegeri locale in ucraina, a existat o donatie in caramida din partea unui candidat local, ucrainian.
6. Dupa stiinta mea contributia fam. Popa depaseste 55.000 dolari. ( dl. Popa + doi fii , nu toti fii sai, anume Radu si Mihai)
7. Nu stiu de ce nu sunt date detalii in carte. Posibil intentia monografica, materialul bogat care a trebuit sa fie prezentat care l-a impiedicat sa ofere mai multe detalii despre constructia proprizisa. de altfel, ridicarea bisericii cu toate peripetiile ofera destul material pt. o carte independenta. Precizez ca terenul  a fost cumparat de Necui Popa. Nu stiu daca era curtea d-lui Vasile. Daca era , ceea ce nu stiu, ar fi interesant…… Precizez ca fara achizitionarea terenului nu era posibil sa implici autoritatile statului roman, Consiliul Mondial Roman, Consiliul Romano American si in general celelalte persoane.

Avocat  dr .  Mihai  Nicolae

,

Redacția Romanian Breking News Press – rbnpress.info

Vă invită prin prezenta la o manifestare menită a aduce în atenția și constiinta publicului românesc, precum și a mass-mediei românești, a problematicii românilor din Sudul Basarabiei, supuși unei crunde presiuni și deznaționalizări din partea Statului Ucrainian, un continuator mai feroce al opresiunii începute pe timpul regimului sovietic.

Evenimentul este organizat de Consiliul Național al Asociației Culturale „Pro Basarabia și Bucovina” și Filiala „Pan Halippa” București a aceleiași Asociații.

R.B.N.Press este partener media la acest eveniment alături de TOCpress, InfoPrut, ZiariștiOnline și Victor Roncea Blog.

LANSAREA ȘI PREZENTAREA CĂRȚII

HAGI CURDA

(CAMAȘOVCA)

Marți, 11 iunie 2013, ora 15.00, la

Muzeul Național de Istorie al Municipiului București

“Palatul Șuțu”

Redacția R.B.N.Press

www.rbnpress.info

,

Vasile Șoimaru: 9 mai 2013, ziua victoriei celor trei „minoritari“ asupra majoritarilor…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică… Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă, fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm“ și noi, în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …  

În dimineața zilei de 9 mai am trecut cu camera foto pe la Monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului și pe la Memorialul „Eternitate“ ca să văd câți participanți, de la noi, la cel de-al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viață și să le înveșnicesc chipurile lor, îmbătrânite de vreme și necazuri. Bătrâni cu tinichele am văzut, dar bătrâni care ar fi participat direct la acea conflagrație mondială, din cei ce ar avea azi în jur de 90 de ani, puteam să-i număr pe degetele de la mâna stângă.  După-amiază am trecut și prin Piața Marii Adunări Naționale ca să văd câți din ei se vor distra la concertul organizat de către Ambasada Federației Ruse cu voia guvernării democratice a Republicii Moldova, a Primăriei Chișinăului și, chipurile, cu sprijinul financiar al milionarului Ilan Shor, prin Fundația „Miron Shor“ și Unibank. Când am îndreptat spre scenă obiectivul CANON-ului meu cu zoom maxim și când am văzut fața „machiată“ a lui Iosif Kobzon, care-mi amintea de cea a cadavrului din mausoleul de lângă Kremlin, când am mai văzut-o și pe cea transpirată a „sponsorului“ Ilan Shor, de pe care curgeau șiroaie deasupra mesei din „sala de concert“, am făcut câteva cadre cu ei și am plecat cu dureri în suflet și în pancreas din cauza umilinței la care am fost supus în acele clipe. Dar durerile s-au acutizat în drum spre casă rememorând un segment din viața mea, de o oră și 45 de minute, de acum 23 de ani, care, posibil, a pus bazele acestei umilințe…

În luna iulie 1990, mă pregăteam pentru plecarea în Italia, la Roma, cu două autoturisme „Lada”, împreună cu încă două familii prietene. Fiecare membru al echipei de drum avea o misiune în procesul de pregătire. Mie îmi revenise rolul de „împingător”  la Ministerul de externe al URSS, ca să urgentez eliberarea pașapoartelor sovietice de călătorii în străinătate. Mi-am pus costumul și cravata, am prins la piept insigna de Deputat al poporului din RSSM, am pus legitimația de deputat în buzunarul de la piept, iar în „geanta-diplomat” – două sticle de „Buket Moldavii”, am urcat în avionul TU-134 și dus am fost. Ridicând cele șase pașapoarte sovietice, am luat-o spre casă cu același TU-134, unde deja mă așteptau prietenii cu „Lăzile” sovietice pregătite de drum. Avionul decolase de la Domodedovo și, după ce ne-am scos centura de siguranță, am observat că dinspre locurile din primele rânduri s-a ridicat un bărbat de vreo 50 de ani și s-a pornit în direcția mea cu fața zâmbitoare și cu ochii țintiți în insigna de deputat. Ajungând în dreptul meu, m-a salutat în limba rusă și s-a așezat alături pe locul vecinului meu din stânga, care în acele clipe lipsea. S-a prezentat… M-am prezentat… Când a revenit vecinul la locul său am fost invitat să merg la locurile de business-class, să servim ceva și să vorbim despre noutățile Chișinăului… Așa s-a închegat o discuție care a continuat practic tot drumul până la Chișinău. Am discutat problemele viitoarei economii de piață a Republicii Moldova de care avea bune cunoștințe din experiența sa din Israel, de unde revenea acasă după mai mulți ani de aflare în acea țară. Discuția dată mi-a fost de folos pentru că Guvernul și Comisia parlamentară pentru economie din care făceam parte pregăteau pentru toamnă o sesiune specială consacrată tranziției Republicii Moldova la economia de piață. Dar pentru prima dată în viață am discutat și o problemă, cu un subiect tabu până atunci, cea despre limitarea accesului evreilor în școala superioară sovietică. Interlocutorul meu înainte de plecarea în Israel își întreținea familia având venituri modeste într-o funcție administrativă și gospodărească într-unul din teatrele capitalei noastre. Făcuse o facultate nedorită de el pentru că la cea dorită n-a avut acces. I-am confirmat că eu cunosc această condamnabilă practică sovietică din propria-mi experiență de cadru universitar și de secretar responsbil al comisiei de admitere a facultății (anii 1979 și 1982) când în perioada admiterii mișunau „curatorii” Securității și ai Internelor, prin comisiile de admitere ca să depisteze candidații de etnie evreiască și germană, pentru a le limita accesul acestora la studii… Și ei, evreii și germanii, aveau de ales să mituiască solid „organele” ca să nu le observe etnia ascunsă în actele prezentate la admitere sau, dacă aveau venituri mici, să ia calea unor facultăți mai puțin deficitare, dar nici acolo nu pe gratis. Acesta-i și cazul antologic al naționalistului extremist din Israel, Avigdor Liberman (Evic, la nașterea sa în Chișinău), care a avansat până la funcția de viceprim-ministru al Israelului… Iată de ce sunt stupefiat și indignat că azi evreii sunt cei mai aprigi susținători ai partidului comuniștilor lui Voronin, om care făcea parte din elita sovietică și comunistă, șef al internelor, care au participat activ la urmărirea abiturienților evrei cu scopul limitării accesului lor la studii superioare. Și mai stupefiat am rămas când am aflat că vicepremierul israelian a colaborat atât de fructuos, rezolvând multe din problemele personale ale guvernanților kominterniști în perioada guvernării lor (2001-2009) uitând că anume ei i-au îngrădit drumul spre facultatea îndrăgită, ajungând cu greu la Facultatea de hidromeliorație. (În vara anului 1979, la admitere, l-am cunoscut și pe Vladimir Voronin, care făcea naveta din Ungheni spre comisia de admitere, dar nu pentru a debloca accesul evreilor la studii ci pentru a-i asigura succesul admiterii fiului său, Oleg, la o facultate „deficitară”, de ihtiologie, într-un institut de pe malul Mării Baltice, absolvind până la urmă Biologia la noi). …Zburam deasupra Kievului când interlocutorul meu a prins la curaj și a trecut la subiectul care, de fapt, îl interesa și cu care s-a apropiat de mine: făcând niște economii în Israel, a hotărât să revină la Chișinău și să pornească o afacere… Vizitându-și cunoscuții săi din Comitetul de Stat al URSS pentru resursele materiale (Goskomsnabsbât) pentru consultații și pentru un posibil ajutor în viitoarea afacere în Moldova. Cei din Comitet l-au sfătuit să caute relații cu proaspătul ministru al resurselor materiale din Moldova, care putea fi de folos în intenția sa. Nimic mai simplu, i-am zis. Acest ministru fiind fostul meu coleg la Facultatea de economie și vecin de cameră în căminul studențesc, pe care, în calitatea mea de deputat, l-am propus pentru această funcție viitorului premier, Mircea Druc, alături de alt candidat la o funcție de ministru, și el fost coleg de facultate, al treilea vecin în camera din cămin. Am acceptat să-l ajut pe acest posibil investitor văzând în investițiile viitoare o panacee pentru rezolvarea problemelor economice și sociale ale bietei colonii a URSS, RSS Moldovenească… A doua zi după revenirea la Chișinău am și organizat întâlnirea solicitată. Despre rezultatul „negocierilor”  n-am fost informat, dar peste un timp am întâlnit acel condrumeț al meu pe coridoarele Guvernului și m-a poftit să-i trec pragul magazinului „Moldklassica International” ca să-mi împrospătez mai ieftin garderoba cu haine de import… N-am onorat această invitație dar nici nu s-au mai întâlnit drumurile noastre. În schimb i-am urmărit din presă cariera până la plecarea sa la Domnul, la 6 noiembrie 2005, fiind sprijinit de unul din șefii statului care prefera să se îmbrăce la patru ace la magazinele acestuia. Ați intuit cine a fost acel condrumeț al meu din îndepărtatul an 1990? Da, el era, viitorul multimilionar Miron Simionovici Shor, tată-l grijuliu al lui Ilan Shor, care a moștenit averea de milioane a tatălui său, holdingul din care face parte clubul de fotbal Orhei, întreprinderile Klassika asigurari, Moldklassika International, Hotelul Klassik, rețeaua de duty-free-uri Dufremol etc. și fundația „Miron Shor”, gestionată azi de Ilan Shor, cu participarea maicii sale Maria și a surorii Renata. Anume acea Fundație care alături de Unibank a „sponsorizat” rușinosul concert al lui Iosif Kobzon și Lev Leșcenko din Piața Marii Adunări Naționale în data de 9 mai a.c., concert care a umilit fără limite poporul nostru… De ce cuvântul „sponsorizat” între ghilimele? Pentru că „organizatorii” unor astfel de manifestări de obicei nu de bani au nevoie ci de conturi prin care să se facă „spălăturile” de ruble „victorioase” rusești… Ilan fiind un copil cuminte nu putea să se împotrivească acestor solicitări insistente ale Moscovei, dacă el n-a putut s-o refuze  de viitoare soție pe interpreta moscovită, Jasmin, alias Sara Manahimova-Semenduieva, care-i mai în vârstă cu un deceniu față de el și care s-a căsătorit prima dată când Ilan avea doar nouă anișori, ea născând din acel prim mariaj un fiu, care azi are …16 ani! Dar concertul cu pricina putea fi „sponsorizat” și altfel. Asta în cazul când se adeveresc zvonurile, conform cărora  doar 10 din cele 60 de automobile de lux „depistate” la Moscova cu numere diplomatice sunt ale Ambasadei noastre, restul 50, fiind ale unor firme ruso-evreiești, văzute adeseori și prin Domodedovo când acolo aterizează anumite personaje ideologic învechite de la noi, care și azi mai trag sforile în ambele capitale. Pentru 50 de numere diplomatice oricine ar plăti, oricât li s-ar cere, eficacitatea folosirii lor în me
tropola rusă fiind maximă, inestimabilă. Presupusul cost al acestora depășește dublu sau chiar triplu  sumele „sponsorizate” pentru concertul din 9 mai. În aceste cazuri mai rămân mijloace și pentru „stimularea” dizolvării Alianței pentru Integrarea Europeană, dar și pentru consolidarea unor grupări „patriotice” moldoveniste, unionaliste și chiar …unioniste! Ar mai fi ceva de zis aici: umilința la care am fost supuși noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică. În cei 74 de ani de revoluție socialistă permanentă acest popor a fost îndobitocit cel mai mult de ideologia kominternistă, popor care și azi, în aceeași măsură, suferă de urmările acelui odios regim, popor cu cele mai bogate resurse naturale și cu cel mai scăzut nivel de trai, care și azi mai exportă „mărfuri expirate și alterate” precum este incultura importată pe 9 mai de către cei trei „națmeni” (minoritari) din Moscova… URSS-ul de 22 de ani nu mai există, dar ciracii săi, Kobzon și Leșcenko, au venit să prostească moldovenii cu cântece „interpretate” sub fonograme înregistrate în secolul trecut: „I Lenin takoi molodoi…” și „Ne rastanusi s komsomolom…” primind pentru ele sume uriașe. Rușii, azi, în afară de gaze și petrol, doar astfel de incultură kominternistă mai exportă fiind conduși în acest lung drum, de 13 ani, de unul și același Putin, pe care-l „adorăm” și noi în proporții de trei pătrimi din populația Moldovei suverane și independente …

*  *  *

În perioada când Miron Shor a devenit multimilionar, tot atunci și colegul meu de facultate, după ce a fost demis din funcția de ministru, supărându-se foc pe toți politicienii moldoveni, alături de alți  fruntași ai comerțului sovietic, a trecut cu traiul și cu activitățile comerciale peste Prut, devenind unul din multimilionarii României europene și NATO-iste… Dar și Oleg Voronin, abiturientul din 1979 la Ihtiologie, apoi student la Biologie, a devenit multimilionar când taică-su conducea echipa kominternistă de vârf a Republicii Moldova, iar ex-vicepremierul israelian venea mai des la Chișinău decât mergea în Fâșia Ghaza, să facă pace cu palestinienii… Iată așa, sub privirile mele trei „moldovănași”au devenit multimilionari în dolari. Și m-aș bucura dacă toți trei ar pune umărul la relansarea economiei Republicii Moldova, și azi colonie a Estului, dar și a finanței internaționale, care au subjugat  resursele economice ale moldovenilor, ale românilor de peste Prut, dar și pe cele ale ”marelui popor rus care libertate nu ne-o mai adus”…

Vasile ȘOIMARU

,

   COTUL_DONULUI_1942_Lansare&VernisajLa 20 martie  2013 a  fost  inaugurată  seria  de  manifestări  culturale  dedicate  celei  de-a  95-a aniversări  a Unirii  Basarabiei cu Patria – Mamă . În spiritul acestor manifestări, la  ora  18.00,  la  Muzeul  de  Istorie  București ( Palatul Șuțu ) a  fost  organizată  o  acțiune  de  către  Asociația  Culturală ” Pro  Basarabia  și  Bucovina ” in  colaborare  cu  Institutul  ” Frații  Golescu ” .

În  cadrul  evenimentului a  fost  lansată și  cartea  ” Cotul  Donului – 1942 ” în  prezența  autorului  profesor dr . Vasile  Șoimaru , care  a  venit  special de  la  Chișinău pentru  această acțiune . În  afară de  liderii  celor  două  ONG-uri  , dl Marian  Clenciu  și dl avocat dr. Mihai Nicolae , au  fost prezenți doamna  profesor  universitar dr . Adina Berciu – Drăghicescu , dl col (r) profesor Chiper , doamna profesor Zamfira Mihail – fiica  preotului basarabean Paul  Mihail ( fost  director al Muzeului Bisericesc  din Chișinău si  autor al  lucrării ” Pagini  de  spiritualitate  românească in Basarabia ) , doamna Mărioara  Vulcănescu – fiica  marelui  filozof  Mircea  Vulcănescu , dl consilier  Radu  Cosma de  la  DpRP , dl Marian  Voicu – regizor de la Tvr 1 , doamna Veronica Ioniță de la  Societatea  Română de Radio , Sergiu Dan – jurnalist de la” Tocpress” , Iulia  Modiga  de  la  ” Infoprut ” , George  Damian – jurnalist la  ” Magazin  Istoric ” , dl  jurnalist Victor  Roncea , dl  Popescu  Eugen președintele  Fundației pentru  Românii  de  Pretutindeni  si Director General al Agenției de presă ” Romanian  Global  News ” , tinerii  de  la ” Platforma  2012 ” , mult  tineret , mulți  veterani de  război , mereu  activul  domn  profesor Ion  Coja , domnul Andrei  Sever  Mureșan – președinte  fondator al  Fundației  ” Andrei  Mureșan ” ( autorul  versurilor Imnului  Național – „Desteapta-te române”)  si  subsemnatul  care  am  prezentat  o  scurtă recenzie  a  cărții  lansate . Dar  adevărata  revelație  a  serii  a  fost  participarea  la  eveniment  a  domnului  profesor  Nicolae  Lupan , basarabean , veteran  de  război și  participant  la  operațiunile  militare  ale  Armatei  Române  pe  Frontul  de  Est  și  președinte – fondator  al  ONG-ului  ” Pro  Basarabia și  Bucovina ” în  ianuarie  1990 la  București .

Domnia  Sa  a  venit  cu  avionul  de  la  Paris în  ciuda  celor  94  de  ani  pentru  a  fi  alături  de  noi în  acea  seară  mirifică . Evident  că  a  vorbit  cu  mult har  și  a  fost  îndelung aplaudat . O altă  surpriză  deosebit  de  frumoasă  a  constituit – o prezența  domnului  profesor  dr . Nicholas  Dima , venit  din  SUA , fost  redactor  și  șef  al  redacției  românești al  postului de  radio ” Vocea  Americii ” ( până  în anul  2001 ) , fost  profesor  la ” Naval  War  Academy ” , autor  de  cărți despre  Basarabia , globalizare , etc , iar  în  prezent  un  foarte  activ  militant pentru  drepturile  Românilor din  Basarabia , Bucovina , Transnistria etc în  calitatea  sa  de  prim vice- președinte  al  ” Comitetului  Româno – American pentru Basarabia ” . Domnia  Sa  a  fost  invitat  să  vorbească  și  de  asemeni  a  fost  îndelung  aplaudat . În  mod  firesc  a  vorbit  și  autorul  dl profesor dr . Vasile  Șoimaru care  a  tras  și  un  bine  venit semnal  de  alarmă referitor  la  lipsa  unor  monumente funerare  la  Cotul Donului  precum  și  în  alte  locuri  din  Rusia și  Ucraina , care să amintească generațiilor  viitoare  despre  jertfa  de  sânge a  celor  600. 000 de  Români care  și-au  dat  viața in  pustiurile înghețate  ale  Rusiei  pentru  Reîntregirea  teritorială a  României  Mari .

La  final  a  cîntat  o  doină  de  jale Vasile  Iovu – un  virtuoz  al  naiului  ” artist emerit al  poporului ” în  Republica  Moldova . Timpul  acordat  pentru  acțiunea  culturală  a zburat  ca ” o  clipă  ” , iar  noi mai  aveam încă  foarte  multe  să  ne spunem . Așa  că  cei  doi  lideri ai  celor  două  ONG- uri co-organiuzatoare  au  invitat  peste  20  de  persoane din  cei  150  de  participanți la  sediul Asociației  Culturale ” Pro Basarabia și Bucovina ” ,unde  au  continuat  discuțiile  până  târziu  în noapte . Noi  cei  de  la Romanian Breaking  News  Press , am  avut  privilegiul să participăm  și  la  această  continuare  a  acțiunii  și  să  realizăm chiar  un  minunat interviu  cu  dl profesor Nicolae Dima – această  ” legendă vie ” a  Neamului  Românesc . Dar  ce  spun  eu  aici …?  Practic , toți  cei  prezenți  nu  ne  mai  săturam să-i ascultăm pe  cei  doi  corifei  ai ” luptei  noastre naționale ” dl profesor Nicolae Lupan și dl profesor dr Nicolae Dima . Cu  mare  regret  am încheiat  seara  atunci  când  Domniile  Lor au  trebuit într- un tîrziu  să  plece  acasă . Am  plecat  și  noi, participasem la  un  miracol  în  care  ” doi  sfinți  ai  emigrației românești și  doi  arhangheli ai  Românismului ” au  sfidat  timpul  și  spațiul  și  au ” coborât ” printre  noi . Cu dl  profesor dr . Nicholas Dima ne-am  reîntâlnit  de  altfel  vineri  pe  22 martie  cand am realizat împreună  cu  Domnia  Sa un  excelent  interviu , divers  și  alert  ca  întreaga  sa  viață și  întreaga sa  activitate . Ne- a povestit  despre  experiența  anilor de ” pușcărie  politică ” din  periada  României  comuniste dar  și  despre  ultimii  45  de  ani  petrecuți  in  SUA , ani  de  muncă și  de  sacrificiu . Dl  profesor  dr . Nicolae  Dima  este  un  povestitor  desăvârșit și  ne-a  încântat  cu  relatările  sale  despre  anii  petrecuți  la  Radio ” Vocea  Americii ” sau  despre  anii  petrecuți  ca  profesor  la  ” Naval War Academy ” . Dar  despre  toate  acestea vom  relata  curând.

Dacian Dumitrescu

Acest articol  poate  fi  preluat  de  toata  presa  de  limba  romana  din  țară  și  de  peste  hotare  cu  menționarea  sursei.

Imagini de la eveniment:

_MG_3561

autorul – Vasile Soimaru

autorul Vasile Soimaru si Marian Clenciu presedintele As. Pro Basarabia si Bucovina

_MG_3514

Avocatul Nihai Nicolae – Institutul Fratii Golescu, Marian Clenciu – As. Pro Basarabia si Bucovina, Dacian Dumitrescu – jurnalist R.B.N.Press

in centru doamna Prof. Univ. Dr. Adina Berciu Draghicescu

Col.(r) Constantin Chiper presedinte As. Cultul Eroilor „Regina Maria”

_MG_3584

Sever Muresan, prof. Ion Coja, prof. Nicolae Dima

Nicolae Lupan

jurnalista Iulia Modiga – Infoprut

_MG_3648

autorul Vasile Soimaru daruind cu generozitate dedicatii si autografe

,

Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina – Consiliul National Bucuresti și Institutul “Frații Golescu” organizează, miercuri, 20 martie, lansarea cărții ”Cotul Donului 1942” și vernisajul unei expoziții de fotografii, intitulat “Cotul Donului 1942… 70 de ani mai târziu”, ambele avându-l autor pe prof. univ. dr. Vasile Șoimaru, din Chișinău.

Evenimentul va avea loc la ora 18:00, la Muzeul de istorie al municipiului București și este organizat în memoria celor 150.000 de români dispăruți în 1942 la Cotul Donului și în Stepa Calmucă, într-o operațiune care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României – pierderea a circa jumătate dintre combatanții români angajați pe front, în numai două luni de lupte.

La Cotul Donului, abia vara trecută a apărut un semn simbolic în memoria românilor care au murit acolo în 1942, improvizat de Vasile Șoimaru în timpul deplasării sale în acel teritoriu.

 “Am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici. Am rupt ultima pagină din albumul meu ‘Poeme în imagini’, care reprezenta fotografia ‘Tricolorul Independenței’ (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al Republicii Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea…). Apoi am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul răzmuiat de ploaie”  Vasile Soimaru

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press