Ministerul Apărării Republicii Moldova rămâne fără șef, după ce președintele Igor Dodon a respins pentru a doua oară o candidatură. 
Bombă! Comandantul trupelor ruse confirmă! Trupele ruse de ocupație dislocate în regiunea transnistreană împreună cu pretinsele forțe armate ale regiunii separatiste participă activ la Zapad17! 
Deputatul Constantin Codreanu (PMP), solicită deschiderea ICR la Bălți, la Cahul și în statele cu minorități istorice românești 
Exclusiv! Decriptarea manevrelor militare ruse Zapad 17. Ce nu se știe public? (p.I) Analist militar Cristian Negrea 
Carei – Primăria din România care umileşte românii din localitate. Fără simboluri româneşti în Sala Festivă 
,
22 IUNIE 1941: „OSTAȘI, Vă ordon: Treceți Prutul!” – Mareșalul Ion Antonescu avea să plătească cu viața această îndrăzneală de a veni de hac vrăjmașului, bolșevic anti-creștin și invadator
La 22 iunie România aniversează declanșarea “Războiului Sfânt pentru Reîntregirea Patriei”. Mareșalul Ion Antonescu avea să plătească cu viața această îndrăzneală de a veni de hac vrăjmașului, bolșevic anti-creștin și invadator. „Dacă mor – este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep, aș face la fel …”, avea să spună Mareșalul mamei sale în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuție de la Jilava. (Historia.ro)
La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primește de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin: „Ostași, treceți Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naționale: pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 și cucerirea României de către Armata Roșie în 1944.
România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 și 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiași an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialități de la București că granițele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situație umilitoare, cu consecințe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.
Video: Trecerea Prutului
22 iunie 1941: Aviatorii au trecut primii Prutul
Dacă în ceea ce privește trupele terestre, în vreme ce la radio se difuza „Marșul Basarabiei”, primii vor fi trecut în Basarabia spionii, cercetașii în adâncime și, nu în ultimul rând, pontonierii, abia la urmă grosul infanteriei, artileria și celelalte, neîndoielnic, aviatorii au fost cei care, în noaptea de 21/22 iunie 1941, au primit cei dintâi misiunea de luptă. Iar dintre aceștia, la rândul lor, prioritate au avut cei din aviația de informație, adică de recunoaștere și observație aeriană.
Așa cum se preciza în articolul „Glorie mută”, publicat în numărul 1 din august 1941 al „Magazinului aeronautic”, piloții de recunoaștere „nu fac picaje de sute de metri și nici acrobații de degajare: materialul nu o permite și nici misiunea nu o cere; observatorii nu au ocazia efectelor la țintă și nici satisfacția unui rezultat imediat. (…) Dar pe ei se bizuie comandamentele superioare și celelalte aviații, ei aduc țintele. Din primele clipe ale războiului zeci de avioane informatoare au străbătut câmpul de luptă al inamicului. Aparate foto, carnete de notițe și hărți, comunicate radio… Pândite și vânate. Primul echipaj care a trecut Prutul în zorii lui 22 iunie a fost un astfel de avion. Șeful de escadrilă a ținut să fie șeful primului echipaj. A pierit împreună cu observatorul, doborâți de vânătoarea rusă. …A murit glorios dar fără tresărirea noastră, nu doborâse avioane și nu efectuase distrugeri, învăluit doar de tristețea «băieților» și a avioanelor escadrilei sale”.
Ce nume vor purta eroii aceștia vom afla ceva mai târziu, nu ca acum, când atâta le trebuie ofițerilor însărcinați cu relațiile publice să nu ofere presei orice informație legată de eroii căzuți prin Afganistan, de exemplu. Astăzi, din sutele de mii de soldați care au trecut Prutul în acea noapte, mai exact în zorii acelei zile, foarte puțini mai trăiesc pentru a putea povesti. Și fiind foarte tineri atunci, sigur că aveau funcții militare foarte mici, cel mult comandanți de companie. Iar dintre aviatorii pe care i-am auzit relatând odiseea acelei nopți, deși nu se mai află astăzi printre noi, cel mai interesant și complet rămâne Sorin Tulea, unul dintre reporterii de front voluntari care a și lăsat, de altfel, posterității o descriere a clipelor trăite atunci.
„…Zilele ce au urmat prevesteau foarte clar furtuna care se apropie! Primul simptom a fost atunci când Comandantul flotilei, comandorul Sahini, a venit de la Brașov ca să inspecteze grupul. Apoi a venit inspecția ministrului aerului, generalul Jienescu Gheorghe, care ne-a ținut un discurs, combinat cu niște recomandări ce ne-au pus pe toți pe gânduri. Și anume că «dacă va fi să fie răsboi cu U.R.S.S., atunci el așteaptă ca fiecare echipaj să-și facă datoria până la capăt. Iar dacă bombele nu își vor atinge obiectivul, atunci echipajul respectiv să se arunce în picaj cu avion cu tot asupra țintei», după metoda care, ulterior, a fost perfecționată și pusă în practică de piloții japonezi, kamikaze. (…) Din discursul ministrului, însă, până la sfârșit, nu s-a putut trage nici o concluzie. Adică nici că va fi, nici că nu va fi răsboi cu U.R.S.S.! A urmat, în aceeași zi, un discurs similar, însă fără recomandări cu caracter de kamikaze, și tot cu un caracter ambiguu, făcut de locotenent-comandorul Paul Landmann (Comandantul Grupului 5 Bombardament Greu «Heinkel 111», aflat atunci la Ziliștea – n.a.).
Totul vibrează în jurul meu!
A doua zi dimineața, un telefon urgent îl cheamă pe Landmann, împreună cu adjunctul său, căpitanul Stoenescu Bill, să vină la Tecuci pentru o conferință militară. Suntem acum pe 21 Iunie 1941! Cei doi se duc, după care, în după-amiaza aceleiași zile, urmează adunarea generală a tuturor echipajelor, pentru a ni se comunica rezultatul discuțiilor avute dimineața cu forurile superioare ale aviației. Landmann ne spune textual: «Situația politică între noi și ruși este foarte încordată.
Nu este exclus ca în zilele ce urmează să aibă loc o acțiune militară, când va trebui să facem, pe deasupra Basarabiei, un raid de demonstrație a prezenței aviației române. Însă să nu vă faceți griji, deoarece Grupul 7 vânătoare de Me 109, al lui Popișteanu, nebunul, vă va însoți și, dacă va fi cazul, vă va face protecție!». Apoi urmează masa de seară. Vedem că și la germani agitația era neobișnuită. Mașini, camioane, avioane de transport YU52, mișcări de trupe de la A.C.A. și, în general, o atmosferă de praf ce făcea halouri de lumină în jurul becurilor electrice ale proiectoarelor de peste tot.
Ne culcăm! Și astfel începe noaptea de 21 spre 22 Iunie 1941! Noapte în care, desigur, moartea, îmbrăcată în costumul ei tradițional de culoare neagră și cu celebra coasă în mână, și-a făcut rondul pe la dormitoarele de la hangare, ca să-și aleagă clienții pentru zilele ce vor urma și de la germani, și de la români. (…) Sub impresia celor auzite în ziua precedentă, eu adorm greu. Deodată mă trezesc brusc, având senzația că se prăbușește hangarul peste noi. Totul vibrează în jurul meu! Pereții vibrează! Geamurile vibrează! Totul într-un zgomot apocaliptic, de sfârșit de lume. Era un zgomot de motoare de avion puse în plin, însă de o intensitate cum nu o mai auzisem niciodată. În momentul când m-am trezit, se deschide brusc și ușa de la dormitor, se aprinde lumina unei lanterne și agentul de legătură de la comandament intră și, din cauza zgomotului infernal al motoarelor, strigă tare:
– Domnilor, deșteptarea și prezentarea la comandament! Din acest moment suntem în stare de război cu U.R.S.S.!
Vibrațiile simțite atunci când m-am trezit erau provocate de motoarele puse în plin, în regim de decolare, ale zecilor de bombardiere germane Heinkel 111, care își luau zborul pe rând. În timp ce ne îmbrăcam în grabă, prin ușa deschisă de agent, aveam vedere directă spre pista de decolare. Aici, toate luminile de balizaj erau aprinse, iar proiectoarele de bord ale celor aproape 150 de avioane erau aprinse și ele, deci 300 de motoare Yunkers Jumo 211, fiecare de câte 1200 CP, ambalate la maxim. Pot vedea grupuri de bombardiere, în formații de câte trei sau de câte șase, decolând și lăsând în urmă un nor de praf care aproape că estompa lumina proiectoarelor de bord.
Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!
Era ceva fantastic să văd cum cele 150 de avioane decolează în noapte pentru prima lor misiune de răsboi. Simțeam fiori în tot corpul și făceam eforturi să-mi ascund lacrimile din cauza emoției provocată de măreția momentului! Cu toții eram conștienți, de fapt, că trăim un mare moment, unic în istoria românilor, deoarece era pentru prima dată când românii răspundeau cu arma în mână la cei aproape 1000 de ani de năvăliri barbare și de mizerii venite dinspre răsărit, de dincolo de Nistru!
Mă uit la ceas. Este ora 0.30. A început ziua de 22 Iunie 1941!
De atunci a trecut o jumătate de secol. Iar acum, când scriu aceste rânduri, suntem în anul 1993 și retrăiesc în gând acele momente, cu aceeași intensitate ca în 1941, făcând eforturi disperate să-mi stăpânesc anumite noduri din gât, când îmi amintesc de camarazii mei de sbor de atunci care și-au dat viața pe «cerul de onoare al României», iar astăzi nici nu se mai vorbește de ei!
Bombardierele germane au decolat de pe Ziliștea, având ca primă misiune de luptă atacuri la Sevastopol, Kiev, Jitomir și Kaumas. Decolarea lor s-a făcut cu o oră mai înainte de a li se comunica rușilor declarația de răsboi, astfel ca această declarație să coincidă cu primele dâre de bombe peste obiectivele de mai sus.
Acum suntem toți echipați și ne îndreptăm spre cele trei autobuze care ne transportă la comandament. Suntem încă buimaci de somn și de spectacolul oferit de colegii noștri germani de la KG 4 și KG 27. Toată lumea tace! Dar este o tăcere care «vorbește»! Toți vorbim cu noi înșine în gând! Deci… răsboi! Ce va fi? Cum va fi? În tot cazul… vom vedea. Mai ales, știam că într-un răsboi pot fi și «cazuri mortale»! Așa că nu ne rămâne decât să mergem la noroc. Comandamentul era instalat în grupul de case al fostului conac Marghiloman.
(Aviatorul român Sorin Tulea, într-un bimotor Savoia Marchetti)
De departe vedem agitația de personal în lumina puternică a becurilor alimentate de un grup electrogen. Avioanele au husele scoase, se văd stive mari de lăzi pentru bombe care acum sunt goale, cisternele de benzină trec de la un avion la altul, mecanicii de aerodrom pornesc motoarele și le turează în regim de încălzire, iar echipajele se adună în front pentru a primi ordinele de misiune. Primul nostru atac se va produce asupra aerodroamelor din sudul Chișinăului, precum și asupra gării de triaj, iar ca obiectiv special pentru escadrila 78, în plus, se cerea și un atac asupra aerodromului din Tiraspol. Consultăm tabla neagră din fața corturilor de la escadrile. Pe aceste table sunt scrise cu cretă numele membrilor din structura echipajelor, precum și numărul avionului respectiv, care va participa la această misiune de luptă în premieră absolută. (…)
Este ora 3. Un prim bombardier He 111, pilotat de locotenent-comandorul Nagaevsky Gh., navigator fiind sublocotenentul (r) Radu Boldur, decolează, fiind primul avion românesc care, conform ordinului Generalului Antonescu, «a trecut Prutul». Misiunea acestui echipaj era de a recunoaște traseul din punct de vedere meteorologic, reacția A.C.A. (artileria contra aviației, cum se spunea atunci – n.a.) sau vânătoare și de a raporta comandamentului, prin radio, cele constatate.
Încă puțin și suntem deasupra Basarabiei
Este ora 3.30. Decolează tot Grupul 5 la lumina proiectoarelor de bord și cu toate luminile de poziție aprinse. După decolare, însă, trebuie să stingem aceste lumini și să zburăm într-o beznă absolută numai în P.S.V., adică numai după aparatele de bord. Imediat sunt conștient că, în asemenea condiții, pericolul unei ciocniri în aer între avioane este imens. Totuși, zborul a continuat fără incidente și fără să distingem absolut nimic în jurul nostru. Însă noaptea fiind senină, la lumina palidă a stelelor vedem, la un moment dat, cum se reflectă această lumină peste o albie de râu ceva mai lată. Este Prutul! Încă puțin și suntem deasupra Basarabiei, astfel că, după echipajul Nagaevsky-Boldur, avioanele din Grupul 5 «Heinkel 111», la rândul lor și ele au executat acel ordin. De menționat că, în acea noapte, din toată armata română, primii soldați care au executat acest ordin au fost constituiți în echipajele combatante ale Grupului 5 din Flotila 1 Bombardament din Brașov. Echipaje din care am făcut parte și eu. Până și astăzi mă simt mândru de acest fapt. Iar «amintirile» pe care le port și acum pe picioare, după această aventură care a fost răsboiul cu arma în mână în contra U.R.S.S.-ului, sunt pentru mine cele mai valoroase decorații de răsboi. (…) Am avut atunci o senzație stranie! Deasupra Basarabiei, totul părea mai negru decât noțiunea de negru valabilă deasupra României! Îmi făcea impresia că zburam sub o uriașă mantie neagră purtată personal chiar de diavol. Sigur că această nouă valoare a culorii de negru era de natură pur psihică… (…)
Este ora 5. Apare Nistrul, iar în fundal, pe malul opus, prin atmosfera de pâclă a dimineții, se ghicește și orașul Tiraspol. În curând identificăm și aerodromul. Însă surpriza noastră de astă dată a fost într-adevăr sigură și totală. Aerodromul era părăsit! Nici un avion pe el! Era clar că am venit degeaba la Tiraspol. În partea de sud-vest, totuși, identificăm o mulțime de magazii și un parc imens de camioane ce stăteau aranjate frumos, în stocaj. Era singurul obiectiv militar din regiune demn de acest nume. Zburam la o altitudine de 500 m și ne hotărâm să atacăm. Eu fac o serie de fotografii în timp ce jumătate din bombele de 220 kg cad pe țintă și explodează. (…) De jos nu a fost nici o reacție terestră sau aeriană, afară de faptul că am simțit efectul propriilor noastre bombe. (…) În jurul nostru mai erau două avioane din componența escadrilei 78. Celelalte se împrăștiaseră în timpul zborului de noapte și nu le puteam vedea.
Atunci hotărâm să ne întoarcem și cu restul încărcăturii de bombe să atacăm triajul de la Chișinău. De departe se putea vedea fumul exploziilor provocate de bombele aruncate de celelalte echipaje care s-au dus direct la gara de triaj sau la aerodroamele din sud. În curând suntem peste obiectiv. Până acum nu am avut nici o reacțiune din partea A.C.A.-ului sovietic. Locotenentul Pădureanu execută operația de vizare a țintei cu ajutorul aparatului Zeiss și, după ce larghează toată porția de bombe, luăm cap compas de întoarcere către Ziliștea. În prealabil, am avut însă și un prim contact cu inamicul!
„Atenție! Vânătoare inamică!”
La un moment dat, telegrafistul nostru, care avea vedere liberă spre spatele avionului, strigă cu o voce sugrumată: «Atenție! Vânătoare inamică!». Văzuse patru puncte negre care picau spre noi. După descrierea lui erau patru din celebrele avioane Rata, care însă nu au apucat să ne atace, deoarece erau și ele fugărite de câteva din Messerschmitt-urile Grupului 7, ce ne făceau protecție. Așa că ne continuăm zborul și ajungem fără nici un incident major înapoi, la Ziliștea, unde găsim și cele două grupuri germane făcându-și procedurile de aterizare. Este ora 7.15… (…)
Telefonul sună brusc și o voce strangulată comunică de la Statul Major al Aerului, din Tecuci, că în timpul atacurilor asupra aerodroamelor au fost doborâte două Los-uri de la Grupul 4, unul din ele fiind lovit în plin de un proiectil de A.C.A. și calălalt din motive necunoscute. Unul din ele era al echipajului sublocotenentului (r) Florin Teodorescu-adjutant major Vârlan, cu care petrecusem, în timpul concentrării din acel an celebru 1940, toată vara.
De asemenea, ni se comunică din partea aviației de recunoaștere că a fost doborât și comandorul Vătăcui. Încep să intru la griji. Însemnează că rușii, totuși, nu dorm!”
Extras din historia.ro
Cea mai mare mistificare din istorie – 22 Iunie 1941, în istoriografia rusă !
Istoriografia ruso-sovietică ne-a învățat zeci de ani despre agresiunea nazistă din 1941, când poporul sovietic pașnic a fost totalmente surprins de agresiunea nazistă germană la care s-au alăturat și alții, inclusiv românii. Firul roșu al tuturor justificărilor este faptul că URSS era o țară pașnică, neînarmată și nepregătită, a avut prea puțin timp pentru a se pregăti împotriva lui Hitler. Dar hai să vorbim puțin despre pașnica Uniune Sovietică, trecând peste faptul că această pașnică țară a ocupat până atunci o bucată din Finlanda, din România, din Polonia și pe de-a întregul țările baltice. Între timp, la fel de pașnic, își rezolva problemele din Asia cu japonezii în Mongolia, prin bătălia de la Halhin Gol, unde generalul Jukov punea în practică blietzkriegul încă din 1939, înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, cu mult înainte de a fi cunoscut și numit așa de către armata germană.
Dar ce făcea pașnica Uniune Sovietică încă din timp de pace? Fabricile de armament lucrau în trei schimburi, producând tancuri, avioane, blindate, încă cu mult timp înainte de a se declanșa al doilea război mondial. Desigur, pentru a se apăra, vor spune scepticii. Tot pentru a se apăra, producea avioane, tunuri, vehicule militare, tot pentru a se apăra în 1941 URSS avea cele mai multe trupe de parașutiști din lume, mai multe decât toate statele la un loc. Bine, bine, tot cu scop defensiv. Ciudat, dar parașutiștii sunt trupe cu rol strict ofensiv, rolul lor este de desant în adâncimea dispozitivului inamic, unde să deregleze aprovizionarea, comunicațiile și să asigure prin asta avansul ofensivei proprii. Așa s-a petrecut în toată istoria militară, de la ofensiva germană din vest la Creta și operațiunea Overlord. Nicăieri nu au fost folosiți parașutiști în defensivă conform scopului și pregătirii lor, ci doar ca și simpli infanteriști. Dacă Uniunea Sovietică dorea doar să se apere, de ce a investit atât în pregătirea parașutiștilor, în loc să-i facă simplu infanteriști?
Mai departe, Germania a început războiul împotriva URSS cu circa 3500 de tancuri, majoritatea Panzer-I, II și III, mai existau doar câteva Panzer-IV. În schimb, URSS, doar pe linia de front avea circa 10000 de tancuri (zece mii), mai multe decât toate celelalte state ale lumii luate la un loc. Spre comparație, SUA aveau în 1940 circa patru sute de tancuri. De unde au apărut acestea, cum se face că aveau pe front deja de trei ori mai multe tancuri decât germanii agresivi? În câți ani au putut fi produse aceste tancuri, iar dacă tot au fost produse, cu ce scop? Nu cumva URSS se pregătea de război cu mult înainte ca lui Hitler să-i treacă prin cap să atace Rusia Sovietică? Istoricii ruși sar ca arși, justificând că majoritatea acestor tancuri erau învechite, slabe calitativ. Desigur, învechite și slabe calitativ, dar comparabil cu ce? Mai învechite și mai slabe calitativ ca și alte tancuri din dotarea sovietică, respectiv T-35 și KV. Dar comparabil cu cele inamice, împotriva cărora trebuiau să stea față în față? Adevărul este că cele mai vechi și mai slabe tancuri sovietice, T-26, erau net superioare tuturor tancurilor germane din anul 1941! Mai putem vorbi de cele 70 (șaptezeci) de tancuri Renault din primul război mondial aflate în dotarea singurei divizii blindate din armata română? În timp ce în armata sovietică se aflau 61 (șaizeci și una) de divizii blindate, a căror dotare era net superioară în tancuri și vehicule blindate, atât cantitativ, cât și calitativ, decât oricare divizie blindată germană? Culmea, acest raport se păstrează și la capitolul aviație, atât cea de vânătoare, cât și de bombardament, la artilerie de toate calibrele, precum și la soldați, deoarece mobilizarea trupelor sovietice începuse cu câteva luni înainte, iar trupele erau concentrate la frontiera comună cu Germania și România. În primul război mondial, mobilizarea, sau începutul mobilizării echivala cu un act de război, în august 1914, odată ce germanii începuseră mobilizarea, i s-a spus kaiserului că procesul este inevitabil, nu mai poate fi oprit, deja trupele sunt în drum spre unități, înarmate și pregătite de luptă.
Dar să vorbim puțin de desfășurarea de trupe. Există o mare diferență între un dispozitiv defensiv, când vrei să te aperi, și unul ofensiv, când vrei să ataci. O armată care se apără, sau care are intenția să o facă, își desfășoară trupele în dispozitiv defensiv, eșalonându-le în adâncimea teritoriului propriu, îngropându-le în tranșee, adăposturi și cazemate, în așa fel încât șocul inițial al atacului inamic să fie absorbit de valurile succesive de apărători, măcinând trupele invadatoare, care apoi ar urma să fie contraatacate de trupele din rezerva strategică, care le-ar manevra, înconjura, captura sau arunca dincolo de graniță. Tancurile, armă prin excelență ofensivă, trebuie dispuse mai în spate, gata de contraatac în punctele ce se vor dovedi mai slabe sau acolo unde apar goluri în atacul advers. Avioanele, la fel, în aerodromurile din adâncime, în așa fel încât să poată ataca atacatorul ce pătrunde pe teritoriul propriu, dar menținând bazele în afara razei sale de acțiune. În schimb, un atacator trebuie să se concentreze cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată declanșa ofensiva cu maxim de trupe în prima linie pentru a spulbera apărarea, tancurilor revenindu-le rolul de armă de șoc. Aviația mutată cât mai aproape de graniță, în așa fel încât să poată executa raiduri cât mai departe în adâncimea teritoriului inamic, paralizând comunicațiile și aprovizionările inamice.
Dar cum era desfășurată armata sovietică în iunie 1941? În dispozitiv defensiv cumva, conform teoriei Uniunii Sovietice pașnice? Nici vorbă, în dispozitiv ofensiv, cu toate trupele pe graniță, cu un număr de câteva ori mai mare în tancuri, avioane, artilerie, efective și toate celelalte. Ambele armate, și cea germană, și cea sovietică, erau gata de atac. Diferența a fost că germanii au atacat primii, surprinzând armata sovietică masată pe graniță, străpungând linia lor în câteva puncte și apoi înconjurând-o în așa numitele „cazane” și distrugând-o. Dacă sovieticii atacau primii, rezultatul ar fi fost același, dar de partea cealaltă.
Este clar că Stalin dorea să-l atace pe Hitler, numai că acesta i-a luat-o înainte. Recomand celor interesați să citească cărțile lui Victor Suvorov (Vladimir Rezun), nu sunt lungi, cam o sută de pagini fiecare, dar sunt pline de dezvăluiri din actele oficiale sovietice sau din memoriile veteranilor și, cel mai important, sunt ușor de înțeles de către toți. Vă asigur că multe idei și axiome vă vor fi zdruncinate, măcar pentru asta merită efortul. Eu nu am făcut decât o scurtă expunere a unor aspecte controversate, dar este mai nimic față de datele cuprinse în aceste cărți.
22 iunie 1941 și România
Dar aș vrea să revin puțin la poziția României, prinsă în vâltoarea acestor evenimente cataclismice din 1941. Pentru noi, spre deosebire de germani și sovietici, participarea la al doilea război mondial se înscrie în continuarea primului război mondial, atunci am luptat pentru reîntregirea neamului, la fel și în al doilea. Nu am luptat pentru Stalin sau pentru Hitler, pentru sau împotriva comunismului, am luptat doar pentru țara noastră, pentru neamul românesc.
Redactat de Cristian Negrea
*Republicat din 21 iunie 2014
,
László Tőkés, Ungaria și Decembrie 1989 (1)
Recentele pasiuni și poziții publice stârnite de faptul că lui László Tőkés i-a fost retras Ordinul „Steaua României”, ca urmare a pozițiilor și declarațiilor sale constant anti-românești, ne-a readus în memorie biografia celui care avea să-și lege numele de izbucnirea revoltei populare de la Timișoara din 16 decembrie 1989, preludiu al derulării unui complex proces istoric ce avea să atingă apogeul prin înlăturarea regimului Ceaușescu pe 22 decembrie 1989.
László Tőkés pretextul pentru răbufnirea unor nemulțumiri latente ale cetățenilor Timișoarei
În contextul evenimentelor care se derulau în spațiul Europei Centrale și Est, respectiv prăbușirea glacisului strategic al URSS, cei peste 315.000 de locuitori ai Timișoarei erau în așteptarea producerii a ceva, a unei scântei, în contextul în care apăruseră în oraș ceva semne prevestitoare. Într-un astfel de context, „Cazul László Tőkés” avea să devină pretextul pentru răbufnirea unor nemulțumiri latente ale cetățenilor Timișoarei, pentru manifestarea dorinței de schimbare a vieții de zi cu zi și, de ce nu, chiar a regimului social-economic și politic. Referindu-se la „Cazul László Tőkés”, colonelul (r) Filip Teodorescu, fost adjunct al șefului Direcției a III-a Contraspionaj (UM 0625) din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), va menționa că, totuși,
Filip Teodorescu
„Securitatea română nu numai că nu a fost inspiratoarea măsurilor administrative, inclusiv a procesului de evacuare din locuința parohială intentat de superiorul lui László Tőkés pe linie de cult, dar a apreciat ca total inoportună o asemenea măsură”, însă având în vedere faptul că „hotărârile cuplului prezidențial erau inatacabile în concepția cvasitotalității colaboratorilor săi s-a procedat la aplicarea celei mai neinspirate măsuri”.
László Tőkés (n. 01.04.1952 în Cluj-Napoca) provine dintr-o familie de vechi preoți reformați și va absolvi Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca. Își va începe activitatea profesională în calitate de capelan la biserica reformată din Brașov, în 1975, după care a plecat la Dej în 1977. În 1984 a fost îndepărtat din calitatea de preot pe cale disciplinară.
„În 1983 – 1984 am luat parte la editarea unei reviste samizdat, cred că prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct). Eu am scris materialul privind viața bisericească, situația bisericii reformate din România. Pe de altă parte am redactat niște memorii în secret către biserica reformată din Ungaria și către centrul religios din Geneva unde se află sediul alianței mondiale reformate. Articolele din revistă nu erau semnate, dar Securitatea a aflat cine le-a scris”, va mărturisi László Tőkés.
După lungi și interminabile procese cu autoritățile ecleziastice din cadrul Bisericii Reformate, László Tőkés va deveni preot secundar, în 1986, în cadrul episcopiei Oradea, care i-a oferit un loc de muncă în Timișoara. Parohul principal Leo Peuker va muri în 1987 și László Tőkés va rămâne singur în relația cu comunitatea.
Gazda Árpád
„Cât era Leo Peuker preot, veneau la slujbă 40 – 50 de oameni. După ce Tőkés a preluat această sarcină, din săptămână în săptămână venea tot mai multă lume. Sala devenise arhiplină, în 1989 cred că veneau la fiecare slujbă în jur de 600 de oameni. Predicile sale erau un mod de împotrivire la regim. De pildă, cuvântul «libertate» era folosit foarte des. Nu spunea ceva direct, dar alegea din Biblie citate cu tâlc. Prima noastră înfruntare cu Securitatea a fost în 1988. La 31 octombrie, de ziua Reformației, am organizat în biserică un recital de poezie din Dsida Jeno. (…) Numele lui László Tőkés a apărut în presa din Ungaria pentru prima oară legat de această problemă”, mărturisea Árpád Gazda, redactor-șef al cotidianului maghiar Kronika.
Pe 21 februarie 1989, László Tőkés va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Reformate în care își va exprima acordul față de politica acestei organizații care apăra existența Bisericii Reformate în România socialistă și critica, totodată, planul de sistematizare a satelor. Trebuie menționat faptul că la cea de-a IV-a Conferință a președinților Consiliilor Populare din 3 – 4 martie 1988, Nicolae Ceaușescu a anunțat că trebuie să se reducă radical numărul de sate, de la circa 13.000 în acele momente, la 5.000, cel mult 6.000. Reacția comunității internaționale a fost extrem de vehementă, astfel încât 231 comune din Belgia, 95 din Franța și 42 din Elveția au adoptat sate românești. Alteța sa Regală Prințul de Wales a condamnat într-un discurs din 27 aprilie 1989, reprodus în The Times-ul din 28 aprilie, campania de sistematizare a satelor.
Războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România
În data de 3 martie 1989, László Tőkés va primi o primă informație referitoare la faptul că episcopul László Papp intenționează să-l mute din Timișoara. În perioada martie – mai 1989 se vor desfășura mai multe runde din războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România care încercau să-l schimbe din funcția de preot. Pe 17 mai 1989, o nouă delegație de preoți conduși de protopopul József Kovács sosește la Timișoara pentru a prelua parohia de la László Tőkés și a-i înmâna decizia de numire în Mineu, județul Sălaj, cu începere de la 1 mai 1989. László Tőkés va refuza efectuarea unui control financiar la parohia sa, iar pe 28 mai 1989, Radio Kossuth din Budapesta dă citire scrisorii lui László Tőkés către episcopul László Papp căruia i se cere sprijinul pentru studenții excluși din Teatrul Studențesc Thalia. Episcopul László Papp refuză să se implice, iar László Tőkés îi va cere demisia, pe 21 iunie 1989, printr-o „scrisoare deschisă”.
Începând din mai 1989, László Tőkés va deveni un invitat frecvent al celor de la Radio Budapesta, iar pe 24 iulie 1989 va apărea în cadrul emisiunii Panorama a televiziunii maghiare și va vorbi despre dărâmarea zidurilor comunismului. Contul bancar al Bisericii Reformate din Timișoara este blocat pe 23 iunie 1989 astfel încât parohia va ajunge în imposibilitatea de a plăti impozitul și a continua, în cadrul legal, lucrările de renovare a clădirii bisericii.
Video: Panoráma-interjú Tőkés Lászlóval, 1989
Gazda Árpád
„După ce a refuzat să se mute la Mineu, Tőkés n-a mai primit salariu, dar el totuși ținea slujba. Comunitatea îl ajuta. De nenumărate ori a fost vizitat de autorități. El, în fiecare săptămână după slujbă ținea o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, și, în afară de aceste știri normale el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Țeperdel, în data cutare a fost invitat la Securitate de maiorul cutare… Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmplau”, rememorează Árpád Gazda.
Pe 26 iulie 1989 va fi deconectat telefonul din locuința lui László Tőkés, însă el va suna numai în cazul unor apeluri anonime de amenințare sau în cazurile în care ofițerii DSS se aflau la celălalt capăt al firului. În cursul zilei de 14 august 1989, episcopii reformați din România, László Papp (Oradea) și Gyula Nagy (Cluj-Napoca), vor trimite o scrisoare tuturor preoților reformați din România, prin care îi anunțau că László Tőkés este exclus atât din rândul preoților, cât și din Biserica Reformată.
Slujba din biserică de pe 20 august 1989 va fi ținută, totuși, de László Tőkés și nu de către noul preot venit de la Reșița, Botond Makay. Cu sprijinul presbiteriului, László Tőkés este proclamat preot cu statut definitiv în Timișoara. DSS-ul intră în alertă având în vedere evoluția evenimentelor și în condițiile în care, din august 1989, emisiunea „Vasárnapi Ujság” („Jurnal de Duminică”) a postului Radio Kossuth din Budapesta va începe să prezinte săptămânal evoluția evenimentelor din jurul Bisericii Reformate din Timișoara. Referindu-se la motivațiile înfruntării regimului comunist, László Tőkés va declara:
„Mi-am asumat responsabilitatea și pericolul să lupt pentru drepturile bisericii, ale minorității maghiare. N-am avut în vedre să joc un rol pe plan național. Așa trebuie înțeleasă chestia. Eu nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării țării de sub asuprirea dictaturii comuniste”.
În revolta sa împotriva regimului comunist, László Tőkés va fi sprijinit de către Bela Sepssy și Ildiko Sepssy.
„L-am cunoscut pe László Tőkés la înmormântarea lui Leo Peuker. Înainte de asta nu prea frecventam biserica, deoarece nu-mi plăcea de preotul Peuker, care slujea interesele comuniste. Predica lui Tőkés m-a cucerit, am devenit apoi devotat bisericii, participam la orice acțiune a parohiei, chiar la ședințele presbiteriului unde doar soția era membră (n-aveam drept de vot dar îmi spuneam părerile). Acasă și la serviciu aveam laborator fotografic. Acolo am făcut microfilmele cu texte scrise de László Tőkés, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau prezentate la radio și TV”, mărturisea Bela Sepssy.
Cei doi soți Sepssy vor fi alături de László Tőkés, pe tot parcursul anului 1989, suportând perchezițiile și interogatoriile ofițerilor DSS privind relația cu preotul considerat a fi o problemă de securitate pentru regimul comunist.
„Când Tőkés avea ceva de transmis în străinătate, apela la soțul meu să facă microfilme. În 1990 am aflat că însăși fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei soacre, de unde altcineva (nu știu cine) aranja să ajungă mai departe”, declară Ildiko Sepssy.
László Tőkés mai mult împotriva României decât a lui Ceaușescu
În martie 1989 vor sosi la Timișoara doi reporteri canadieni, Michel Claire și Jean Le Roy, împreună cu prieteni de-ai lor din Ungaria, la recomandarea fratelui lui László Tőkés din Canada, Istvan Tőkés. În interviul acordat celor doi reporteri canadieni, László Tőkés va vorbi despre planul sistematizării satelor și va afirma că „trebuie zdrobit zidul tăcerii, cineva trebuie să înceapă”. Ofițerii DSS-ului au interceptat echipa celor doi reporteri canadieni, însă interviul filmat cu László Tőkés ajunsese în Ungaria. Reporterii au fost expulzați iar postul de televiziune canadian s-a temut să difuzeze materialul video. Prin intermediul lui Istvan Tőkés, caseta video va ajunge la Chrudinak Lajos, realizatorul programului Panorama al TV Budapesta, care o va difuza pe 24 iulie 1989.
Un apropiat al lui László Tőkés, tehnicianul dentar Iosif Kabai, membru al presbiteriului Parohiei Reformate Timișoara și, totodată, locatar al casei în care se afla biserica, consideră că era o situație ciudată să privești interviul lui László Tőkés la TV Budapesta în condițiile în care locuința era supravegheată permanent de către ofițerii DSS-ului „care se chinuiau să afle cum izbutește Tőkés să dea interviuri mass-mediei maghiare”.
Intervievat de către revoluționarul Marius Mioc în 17 și 20 septembrie 2001, Iosif Kabai va declara:
Marius Mioc
„După revoluție am aflat că videocamera cu care a fost filmat (László Tőkés – n. n.) stătea permanent în clădire, reporterii veneau fără aparatură, astfel încât securiștii să nu-și dea seama ce scop au. Ca să poată intra în clădire, uneori vizitatorii lui László spuneau că merg la mine. Atunci erau lăsați să intre, cei care păzeau clădirea aveau încredere în mine. Să adăugăm la cele spuse de martor faptul că, chiar intrarea în locuința lui Tőkés era supravegheată, exista o ușă care dădea spre subsol și care n-a fost niciodată supravegheată. De asemeni, vizitatorii mai puteau intra duminica, împreună cu mulțimea care venea la biserică pentru slujbă”. Referindu-se la acest aspect al „cazului László Tőkés”, Imre Borbely mărturisea: „Am reușit să facem asta (transmiterea de informații de la și către László Tőkés – n. n.) chiar și atunci când a fost păzit de milițieni în uniformă în fața casei, întrucât nora mea a reușit de fiecare dată după slujbe să intre la el în casă, a primit de acolo videocasetele, audi-casetele sau scrisorile pe care mi le-a adus mie. Eu am avut mulți prieteni RDG-iști cu care am cutreierat munții, și prin ei am reușit de cele mai multe ori să trimit informațiile până în Budapesta, întrucât ei nu au fost în vizorul vameșilor și securității de la graniță”.
Maiorul (r) Radu Tinu, fost locțiitor al șefului Securității Timiș în decembrie 1989, va scrie, cu referire la acțiunile lui László Tőkés:
Radu Tinu
„Fără a greși am spus-o în 8 martie 1990 și pot afirma și azi că László Tőkés nu a fost împotriva lui Ceaușescu ci împotriva României. Cultivat și inteligent, ambițios, extremist, T. L. a confirmat prin atitudinea sa postdecembristă că măsurile informativ-operative luate împotriva sa au fost îndreptățite, legale. Cazul său, tipic de trădare, a fost, zic eu, lucrat cu profesionalism. Nefinalizarea lui prin arestare în momentul în care aveam dovezile trădării – chitanța olografă pentru 20.000 lei (atenție! în ’89 octombrie) și două pagini cu informații, toate găsite la ieșirea din țară la doi cetățeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din țara vecină, s-a datorat lui N. Ceaușescu care nu a aprobat măsura propusă de noi, având în vedere situația politică, internațională din momentul respectiv”.
Iosif Kabai, colaboratorul lui László Tőkés, susține că un preot din Ungaria a venit la Timișoara, auzind de necazurile lui László Tőkés, și i-a adus 20.000 de lei cerându-i o confirmare scrisă pentru primirea banilor.
Iosif Kabai
„La scurt timp – declară Iosif Kabai – a venit un polițist (pe 20 noiembrie 1989 – n. n.) cu biletul iscălit de Tőkés spunând că l-au găsit în buzunarul unui cetățean străin care se întorcea acasă și dacă recunoaște semnătura, să aleagă: fie era vorba de banii bisericii pe care și i-a însușit, pedeapsă pentru delapidare; fie a primit banii pentru mesajele trimise în străinătate, pedeapsă pentru spionaj. Eu am vorbit despre acest subiect cu un procuror, care m-a sfătuit ca Tőkés să nu recunoască nimic”.
Pe 11 septembrie 1989, emisiunea Panorama a TV Budapesta va relata pe larg despre „Cazul László Tőkés”. Dispariția de la domiciliu, pe 12 septembrie 1989, a inginerului constructor Ernő Újvárossy, un apropiat al lui László Tőkés și șeful lucrărilor de renovare a bisericii, va amplifica atmosfera de teamă, neputință și revoltă surdă împotriva regimului comunist. Cadavrul lui Ernő Újvárossy va fi găsit peste două zile în Pădurea Verde și pe el se înregistrau urme de violență. După o investigație jurnalistică privind moartea lui Ernő Újvárossy, publicistul Marius Mioc va considera că László Tőkés a folosit moartea acestuia „pentru a crea în sânul comunității maghiare reformate din Timișoara o anumită stare de spirit care a ajutat la deznodământul din decembrie 1989”.
LazloTokes_interviu_PanoramaTV_1989
„Cazul Ernő Újvárossy” va fi folosit din plin de către autoritățile Republicii Ungare pentru a pune în dificultate pe plan internațional regimul lui Nicolae Ceaușescu. Mátyás Szűrös, președintele Parlamentului de la Budapesta, aflat în vizită oficială în SUA, îi va informa, pe 12 septembrie 1989, pe reprezentanții SUA despre moartea lui Ernő Újvárossy. Árpád Gazda, redactorul-șef de la Kronika, a confirmat faptul că Mátyás Szűrös a vorbit în SUA despre „Cazul Ernő Újvárossy” și László Tőkés, în pofida faptului că nu există nicio relatare în mass-media acelor timpuri din Ungaria și SUA. Informația lui Árpád Gazda provenea de la cetățeanul maghiar care i-a furnizat informațiile despre „Cazul Ernő Újvárossy” lui Mátyás Szűrös. În predica pe care o va rosti la funeraliile lui Ernő Újvárossy, László Tőkés va declara: „Asasinii lui Ernő Újvárossy se ascund printre noi, în mulțime”.
Începând din vara anului 1989, Ungaria începea să aibă și o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varșovia folosindu-se de problematica drepturilor omului și cele ale minorităților, miza fiind impunerea intereselor personale și o autoritate privilegiată asupra spațiului românesc.
Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activității” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varșovia pentru Drepturile Omului și Problemele Umanitare. În condițiile unei relații speciale între Moscova și Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înființarea acestor noi organisme și implementarea anumitor „obligații comune” referitoare la drepturile minorităților, la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia din iulie 1989, cu speranța unui eșec care putea să fie pus pe seama poziției intransigente a României cu privire la drepturile umane și la cele ale minorităților, și de a se asigura, astfel, că publicul internațional era informat pe canalele corespunzătoare. Un aspect relevant pentru aceste relații „speciale” sovieto-maghiare este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Orașului (Varosliget), la Monumentul Ostașului Sovietic, de pe dealul Gellert, urmate de o seară festivă la Opera Națională a Ungariei. Numeroși lideri din conducerea de partid și de stat a Ungariei au participat la recepția oferită de Ambasada URSS la Budapesta.
DSS-ul se afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care își afișa, din nou, intențiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spațiul Europei Răsăritene din vara – toamna anului 1989.
Numărul celor care căutau azil politic în Ungaria a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane și 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de ședere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetățeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind maghiari din Transilvania.
În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie – mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenției Națiunilor Unite cu privire la refugiați, în martie 1989, doar 29 de azilanți au fost trimiși înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiați trimiși înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetățeni români, dintre care o șesime erau etnici români.
Vasile Malureanu
„Competențele informative ale Direcției I în problematica acțiunilor de factură revizionistă au permis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcția Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această țară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuația schimbărilor politice inevitabile din România. La nivelul Direcției I funcționa, din anul 1986, Comandamentul unic de luptă contra revizionismului și extremismului iredentist maghiar și erau monitorizate cazurile importante din această problematică (László Tökés, Sütő András, Szőcs Géza, Domokos Géza ș. a.). Informațiile obținute la sfârșitul anilor ’80 relevau că una dintre modalitățile de acțiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor români staționați în Ungaria în acțiuni vizând subminarea și răsturnarea regimului Ceaușescu. La Direcția I erau gestionate și informațiile privind faptele infracționale la regimul frontierei de stat cu relevanță pentru securitatea națională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autoritățile ungare au început să returneze sistematic cetățeni români trecuți ilegal în această țară”, mărturisește generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI.
În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitați pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, și pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuție privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între „tensiunile româno-ungare și situația naționalităților din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah”, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceaușescu pentru „represiuni la adresa minorității maghiare” și a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încurajați de aceste afirmații, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare permanentă a cererii de autonomie pentru Transilvania.
Mátyás Szürös_Mihail Gorbaciov_1989
În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaționale și, mai apoi, președinte al Parlamentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă că „cea mai bună soluție pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-al Doilea Război Mondial”.
Omul politic și de stat maghiar va declara în mod foarte clar:
„Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorității naționale maghiare din Transilvania…În Ungaria nu există, de fapt, tendințe iredentiste sau revizioniste adevărate. Este posibil ca naționalismul să fie prezent în mintea unor indivizi sau în cadrul unor grupuri restrânse. Nu aceasta este problema. Problema apare atunci când naționalismul este ridicat la rangul de politică oficială. Și asta s-a întâmplat în România. Politicile românești nu sunt doar antimaghiare, ci și direcționate împotriva Uniunii Sovietice și împotriva slavilor de sud”.
(Va urma)
Publicat de autor: Constantin CORNEANU – romaniabreakingnews.ro / AESGS
,
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi”
În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”.
„Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situația din Republica Moldova nu se deosebește cu nimic de cea din alte republici și că la noi conducerea trebuie să-și modifice atitudinea față de forțele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale. Referitor la implicarea KGB-ului în susținerea restructurării URSS, menționăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al președintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfășurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluția în noile condiții, așa cum cekiștii au făcut-o și după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorința lui Filip D. Bobkov de a se publica parțial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înțelege mai bine acțiunile noastre (ale conducerii de partid și a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.
În ceea ce privește perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalității socialiste»; 2) luarea în considerație a democratizării; 3) „dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acțiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare și aprofundare a democrației socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofițerii Direcției Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicațiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activității serviciilor de informații și securitate sovietice, vor analiza modul de acțiune al cekiștilor „în condițiile dezvoltării democrației și glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetățenii URSS, de-a controla situația operațională și, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinși și indivizii care se înșală sau dau dovadă de imaturitate politică.
În ceea ce privește organizațiile informale, președintele KGB va ordona controlarea și, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice și organizaționale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremiști; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenți siguri și experimentați, capabili să exercite o influență reală și să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanț al activității instituției ca urmare a noii orientări din politica internă și externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR (nr. 121/1987) va consemna: „Numeroși colaboratori și agenți s-au dovedit incapabili să acționeze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenți competenți la conducerea mișcărilor naționaliste evreiești, printre aderenții cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre șefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai ușor să ne instalăm agenții în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un șef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influența agenților noștri. A trebuit să recrutăm câțiva dintre șefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist…”.
Pe 25 septembrie 1987 și, mai apoi, pe 10 decembrie același an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofițerilor KGB privind „organizațiile informale”, respectiv stabilirea unei distincții „între cele care sunt utile și colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influența unor provocatori, și cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizații informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acțiune al cekiștilor, să nu se recurgă la forță, să fie reperați indivizii activi și să se acționeze asupra lor cu ajutorul agenților de influență pentru „a-i forța să-și cheltuie forțele și resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreședintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislației sovietice, să se specializeze agenții și să se debaraseze de cei considerați ca fiind un balast. „Elita societății era incredibil de lașă și indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate așteptările și ținea grozav la existența ei călduță. Așa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiți, încă din anii ’60, de ideile «dezghețului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în școlile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluțiile din spațiul sovietic din perioada 1985 – 1991.
Eforturile aparatului KGB în ceea ce privește perestroika și glasnosti-ul au fost analizate de către instanțele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 – 12 decembrie 1987, în prezența lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informații și securitate sovietice. Analiza muncii desfășurate de ofițerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secțiile regionale ale KGB, să ia cuvântul și s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziții”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acțiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătățirea muncii cu agenții în actualele condiții. Ordinele erau extrem de clare pentru ofițerii KGB: „Fiecare ofițer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofițer trebuie să știe să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putință, fără a cădea în confruntare și filosofie inutilă. (…) Cekiștii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolență, pe dreptatea socială”. Aceste ordine și indicații erau date într-un moment în care unii dintre agenții folosiți pentru a controla elementele naționaliste căzuseră sub influența lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofițerii KGB.
Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.
În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”. În vara anului 1989, șeful Secției a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.
Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.
Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfront–ul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient, iar activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.
(Va urma)
Citiți și
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM (3)
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)
R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)
Publicat de Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro / AESGS
,
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3) Lista KGB-ului pentru Republica Moldova
Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.
Uniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.
Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești
Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.
„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.
Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.
Crearea Fronturilor Naționale
„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan
Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.
În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.
Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.
O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi …2016
În Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:
1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;
2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;
3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;
4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;
5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;
7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;
8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;
9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;
10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;
12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;
13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;
14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;
16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;
17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;
18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;
19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;
21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;
22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;
23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);
24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;
25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.
În dosarul din se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:
1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;
2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;
3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;
5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;
7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;
9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;
11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;
12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;
13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;
15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;
16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;
17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;
18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;
19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;
21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;
22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;
23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;
24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;
25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.
Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:
1) Grigore Vieru, poet;
2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;
3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;
4) Mihai Grecu, pictor;
5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;
6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;
7) Ion Hadârcă, poet;
8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;
9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;
10) Vasile Năstase, jurnalist;
11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;
12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);
13) Leonida Lari, poetă;
14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;
15) Nicolae Dabija, poet;
16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.
Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congresul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Hadârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.
(Va urma)
Citiți și
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)
R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)
Publicat de Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS
,
COLINDUL PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN URSS
Nașterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.
În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război și legionari, fie dintre cei parașutați din Vestul Europei, fie condamnați ca dușmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care și-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki – Amintiri din captivitate“ (PDF aici), sau cele ale profesorului Eugen Rațiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feștile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecționate din placaj și carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colșul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moș Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam și, lângă bradul din colț, la lumina opaițului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Ușor, liniștit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiților:
Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.Cad nămeții și pierim
Fără cruce, fără țară, velerim!Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.Gândul nostru-n gândul țării să-mpletim
Flor de gheață-ntr-o cunună, velerim!“’
Cu sufletul greu de amintiri și sub biciuirea crivățului zburlit printre nămeți, ne întorceam la bordeiele noastre.
(Dimirie Bejan – „Oranki – Amintiri din captivitate“ . Ed. Tehnică, București, 1995, p.)
După sfârșitul pedepsei, legionarii care au supraviețuit au fost repatriați. Numai că la gară nu-i aștepta nimeni alții decât securiștii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite și tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Rațiu și mulți alții, și-au început detenția pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile rusești și din nou acasă (în temniță), în patria pe care au slujit-o cu drag și jertfă. (Curentul – Crăciunul în închisorile comuniste)
MĂRTURISITORII prezintă în premieră online o variantă a acestui Colind, așa cum a fost ea transcrisă în lucrarea “Poezii din Închisori”, culegere de Zahu Pană [și Grigore Caraza], Cuvânt înainte de Vintilă Horia, copertă de Vlaicu Ionescu, Editura Cuvântul Românesc, Ontario, Canada, 1982:
COLINDUL PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN URSS
Sub fereastra amintirii ne-adunăm
cântecul de-altădată-l colindăm,
Și-a cernut un înger florile tiptil
peste fruntea mea senină de copil.Mamă, mamă, cresc nămeții, suferim,
flori de măr într-o cunună, velerim!Brazii ard in vatra vechiului cătun
noi cântăm colindul unui nouă Crăciun,
Doamne arde-n focul inimii zăpezi
fruntea noastră, mamă, iarăși s’o dezmierzi.Mamă, mamă, cresc nămeții, suferim,
flori de ghiață’ntr’o cunună, velerim!Răbufnește’n vaier stepa către cer
brazii își leagănă în vârfuri, Lerui Ler!
Trec în caravană magii dorului
peste fruntea rece-a luptătorului.Mamă, mamă, cresc nămeții și pierim
fără nume, fără țară, velerim!…
Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: MĂRTURISITORII
,
Cea mai mare mistificare a secolului XX: dispariția URSS
Cea mai mare mistificare a secolului: dispariția URSS
De sărbătorile naționale e bine să ne bucurăm, dar fără să ne pierdem capul, totuși. Pentru că acum 21 de ani URSS nu a dispărut, după cum atestă istoria contemporană. Imperiul răului este bine mersi și astăzi. Atâta doar că a îmbrăcat o altă formă.
Cum și-a înscenat URSS propria moarte
Cunoscutul disident rus Pavel Stroilov, care a copiat arhiva lui Gorbaciov, demască poate cea mai mare mistificare a secolului XX. Imperiul răului și Kominternul, probează el, au reușit să supraviețuiască, înscenându-și propria moarte.
N-a existat niciodată o catastrofă geopolitică, despre care vorbește Vladimir Putin, deplângând decesul Uniunii Sovietice. Am asistat cu toții, în schimb, la sfârșitul mileniului trecut, la o uriașă și impardonabilă înșelătorie politică.
Ca să lămurim lucrurile din capul locului, trebuie să amintim cititorilor că anume Pavel Stroilov i-a livrat lui Vladimir Bukovski informațiile ce dovedesc implicarea directă a KGB-ului în răsturnarea violentă a lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989 și legăturile sovietice ale lui Ion Iliescu. De unde, apropo, și refuzul acestuia din urmă de a aborda problema Basarabiei.
Planul Mitterand-Gorbaciov: Uniunea Socialistă Europeană
De fapt, arată disidentul rus, Kremlinul punea la cale în anii 1989–1991 crearea Uniunii Socialiste Europene, un plan asupra căruia Mihail Gorbaciov convenise anterior cu François Mitterand. Ei o numeau eufemistic: „Europa, casa noastră comună”, slogan care prin 1990, de altfel, era inscripționat pe toate gardurile din Chișinău.
Liderul sovietic și președintele francez pomeneau adesea în convorbirile lor că Europa de Est trebuie făcută sandvici între Comunitatea Europeană și Uniunea Sovietică, ca să rămână sub influența Kremlinului. Pentru a-și atinge scopul, ei încercau să profite de poziția egoistă a Marii Britanii care se opunea reunificării celor două state germane. Parisul și Moscova, vorba lui Mitterand, urmau să devină doi poli ai noii Europe, două centre de putere care să o controleze.
Planurile kominterniste ale lui Gorbaciov fuseseră date peste cap de falimentarea rapidă și intrarea în comă a URSS. Aceasta însă nu și-a dat obștescul sfârșit, chit că fusese înmormântată de Boris Elțin în văzul întregii lumi.
Resuscitarea Uniunii Sovietice s-a făcut, consideră Stroilov și Bukovski, prin kaghebizarea latentă a noii Rusii. Prin infiltrarea cekiștilor în structurile puterii postsovietice, ceea ce le-a permis să controleze banii, economia, justiția, presa și sistemul academic.
Ascunse în spatele groparului Elțîn, serviciile secrete au reeditat într-o formulă nouă nu doar Imperiul răului, ci și Kominternul. Și acest fapt nu este întâmplător. Comunismul este un cameleon perfect și neîntrecut. El a existat de-a lungul timpului în mai multe ipostaze: ca doctrină totalitară, ca mișcare internațională, ca regim politic.
Comunismul invizibil
Indiferent însă de haina pe care o îmbrăca, comunismul a fost întotdeauna o mafie. Cu alte cuvinte, o asociație teroristă secretă, ca să cităm DEX-ul, care practică șantajul și asasinatul. De la Lenin încoace, bolșevismul a fost mereu o gașcă de interlopi. O clică de gangsteri. O șleahtă de ucigași care a expropriat, a uneltit și a omorât, ca până la urmă să pună mâna pe putere mai întâi într-o singură țară, iar mai apoi în aproape jumătate din statele lumii. A guvernat cu aceleași metode vechi și verificate pe care le-a aplicat în lupta lui pentru acapararea puterii: teroarea, intimidarea, îndoctrinarea.
Și cum orice mafie e nemuritoare, URSS a înviat la adăpostul cekismului putinist. Adoptând, aidoma tovarășilor chinezi, capitalismul etatist și corporatist, comunismul rus la ora actuală controlează direct Rusia propriu-zisă și, indirect, dar prin aceleași rețele neokaghebiste, republicile ex-sovietice. Întărindu-se temeinic în ultimele două decenii, își propune astăzi să reinventeze o nouă URSS numită Uniunea Eurasiatică.
Să nu ne facem iluzii, deci, ne avertizează Pavel Stroilov, Imperiul răului e chiar în mijlocul nostru. Cu toate că a suferit în ultimii douăzeci de ani și ceva umilitoare pierderi și înfrângeri, încearcă să se revanșeze cu mult succes. Și este azi mai periculos ca oricând, deoarece pentru foarte multă lume rămâne încă nevăzut.
Publicat de romaniabreakingnews.ro / Autor: blog-Petru Bogatu
,
„Necunoscuta rusă” și surprizele sale
#SVR #KGB #FSB #Rusia #Russia #NKVD #CIA #VladimirPutin #A2AD#BarackObama #SACEUR #NATO #NRF #VJTF #USNavy #GRU #URSS#NIE #SNIE #istorie #geopolitica #analizegeopolitice #intelligence
Spectaculoasele evoluții din arena relațiilor internaționale, manifestate în această toamnă a anului 2015, au bulversat cancelarile diplomatice occidentale, respectiv ale țărilor membre NATO și UE, relevând faptul că „necunoscuta rusă” rămâne la fel de tainică și, de ce nu, imposibil de descifrat.
Intervenția militară a Federației Ruse în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale și a președintelui Bashar al-Assad, într-o alianță militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China și Irakul, a surprins opinia publică internațională și a născut valuri de comentarii.
„serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe” – Vladimir Putin
Președintele Vladimir Putin avea să declare că, totuși, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe”. O ironie fină legată de incapacitatea comunității de intelligence a SUA de-a percepe și anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului și ale aliaților săi, precum și posibilele evoluții tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluțiile militare din zonă și neînțelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administrația Obama, deși președintele Barack Obama a încercat să pareze acest eșec strategic, cu implicații geopolitice majore, și a afirmat că intervenția Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Și totuși, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu
Dr. Evelyn N. Farkas-Deputy Assistant Secretary of Defense for Russia/Ukraine/Eurasia – defense.govmonitorizarea relațiilor militare cu Rusia și Ucraina, și-a anunțat demisia și părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare și armonizare cu strategiile Casei Albe sau eșec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanță în ceea ce privește modul în care ar trebui să răspundă SUA la acțiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia și activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că președintele Barack Obama l-a forțat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acțiunile Federației Ruse în Ucraina.
Totodată, comandantul suprem al Forțelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezența militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o rețea complexă de sisteme de apărare creată de către Federația Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice și intereselor sale strategice. „În condițiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puțin îngrijorați în privința unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinație de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer și rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forțele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă – pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei așa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, și cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilități antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră.
„Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esență, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acțiune care acoperă între 40 și 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârșitul lui septembrie 2015.
Realizarea de către Federația Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale.
Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de către Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varșovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilități clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.
Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacție dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care se simte încercuită și trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.
John M. Richardson – admiral in the United States Navy and the current Chief of Naval OperationsTotodată, noul comandant-șef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă își va întări prezența în Europa și în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forța submarinelor lor (ale rușilor – n. n.) și a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forțelor Navale ale Federației Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autoritățile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicații instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o amenințare contra altui sistem mondial, sistemul de informații, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenție la o reuniune militară de la Veneția, în fața staff-ului de rang înalt al forțelor navale europene, amiralul John M Richardson, șeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federației Rusiei, precum și alte„amenințări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forțele Navale ale Federației Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operațională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competențele au crescut și Moscova nu va ezita să exercite o coerciție militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu amenințarea rusă, cu criza migrației și dezvoltarea sistemelor informatice și a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO și pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntați”.
Admiral James G. StavridisÎn contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe președintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunțat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva pozițiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak și Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înțeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanență un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării…cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani și încă ne aflăm în război. (…) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operațiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susținut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să…le arătăm (rușilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.
Jean-Claude Juncker – the executive branch of the European Union, since 2014Într-o astfel de atmosferă politică și militară, extrem de încordată, a survenit…surpriza lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. „Știu din conversațiile mele cu (președintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (președintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poți să vorbești despre Rusia așa. (…) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferință de presă desfășurată în orașul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. „Trebuie să facem eforturi către o relație practică cu Rusia. Nu este sexi, dar așa trebuie să facem, nu putem continua așa”, a declarat, citat de BBC, șeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.
Evgheni M. Primakov și Vladimir PutinO astfel de declarație ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), respectiv: „Mulți au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informații Externe, în condițiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informații. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obținerii colaborărilor străine. Dar continuă să acționeze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum rusești, și nu sovietice. Au un cuvânt de spus și preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», și amenințarea unor revizuiri de granițe europene postbelice, și înțelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa și în lume. Așa încât dezideologizarea serviciilor de informații nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.
Adm. William Crowe JrÎn ceea ce privește comunitatea de intelligence a SUA și principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, și de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menționat faptul că istoricii și mass-media de peste Ocean au consemnat și eșecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar și în ceea ce privește analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spațiul sovietic pentru perioada 1985 – 1989, declara:
Robert D. Blackwill„Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca și cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puțin rapoartele serviciilor de spionaj”.
Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfățișa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 și 2001, două volume care conțineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines și Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) și National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluția URSS și sunt așezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin –, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea și organizarea documentelor”. Miza era obținerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne și internaționale.
Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama, implicit a SUA:
„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv”.
Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că „ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova”. Referindu-se la întâlnirea cu președintele Federației Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică și care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului.
Henry Kissinger„Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context”, mărturisește Henry Kissinger.
Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!
În timp ce generalul Philip M. Breedlove susține, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotație, și să amplifice exercițiile militare în mai multe țări europene, pregătindu-se să contracareze o potențială interferență rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părți, Henry Kissinger consideră că, totuși, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre”. Reputatul analist al relațiilor internaționale susține ideea unei discuții, în spatele ușilor închise și nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federația Rusă și frontierele existente ale NATO.
Henry Kissinger„Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut. (…) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.
Și, totuși…comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federația Rusă în privința Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operațiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum și suportul acordat de către Moscova pentru forțele separatiste din Donețk și Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley și aparatură pentru suport operațional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia și sunt destinate soldaților din Divizia 3 Infanterie a SUA.
În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stăvilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfășurare. Liderii de la Moscova au depus și depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.
În contextul evenimentelor petrecute în spațiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenței Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza:
„Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”.
În perioada campaniei electorale din 1996 din Federația Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoțit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, președinte al Comitetului pentru Relații Externe și consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…”.
Atentatul terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum și a comunității sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud și nemilos, în speță terorismul internațional de factură islamică, precum și a valului de imigranți, și a evidențiat necesitatea unei noi solidarități euro-atlantice…căreia Federația Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eșuat. Concluzionând asupra evoluției relațiilor internaționale din acest început de secol XXI, precum și al vulnerabilităților anumitor construcții geopolitice, Henry Kissinger mărturisea:
„Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?”.
„Necunoscuta rusă” și surprizele sale…pe care le poate oferi comunității internaționale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată și, uneori, extrem de superficială în a înțelege semnificația unor atitudini și fapte, precum și de-a prevedea consecința anumitor decizii politico-militare și economice. În ciuda situației extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci și pentru a fi în stare să le influențeze prin intermediul prietenilor URSS”.
ISTORIA are constantele și…(ne) surprizele sale!
Publicat de autor dr. Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro
Asociația Europeană de Studuii Geopolitice și Strategice „Gh. I. Brătianu”
,
CUMPĂRĂ PĂSTORUL, CĂ TURMA ÎL VA URMA…
În anul 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul de pace, la care a fost adoptat un adaos secret ca să se înceapă al doilea război mondial. Acordul a fost semnat de Molotov, Stalin și Ribbentrop, numit apoi Pactul Ribbentrop-Molotov.
Prima jertfă a fost Austria, apoi Cehoslovacia. În același an, la 1 septembrie, Germania nazistă a atacat Polonia și a cotropit-o. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică a ocupat partea de est a Poloniei, apoi, în 1940, a cotropit Țările Baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Prin ultimatumul din 27-28 iunie 1940, obiectivul prioritar a fost atins, însumând nu doar teritoriul Basarabiei, dar și ținutul Herței, nordul Bucovinei, cerând sovietizarea și deznaționalizarea prin ucrainizare, o parte – prin moldovenizare.
RASS Moldovenească își îndeplinise misiunea, nemaifiind necesară, astfel, la 2 august 1940, a fost desființată, fiind creată Republica Sovietică Moldovenească, cu capitala la Chișinău. Partea de nord a Basarabiei, Ținutul Herța și nordul Bucovinei a format regiunea Cernăuți. Populația din nordul Bucovinei, în 1857, era alcătuită din 456 mii 920 de locuitori, dintre care: români – 202 mii 655 (44,4%), ruteni – 170 mii 983 (37,4%), germani – 29 mii 187 (6,4%), evrei – 7 mii 282, maghiari – 3 mii 55, lipoveni – 2 mii 315, armeni – o mie 120, slovaci și alte etnii – 4 mii 389. În anul 1919 erau 811 mii 721 de locuitori, dintre care: români – 46,7%, ucraineni – 28%, evrei – 10,4%, germani – 8,4%, polonezi – 4,2%, alte naționalități – 2,3%.
În anul 1944, în regiunea Cernăuți a început ucrainizarea românilor prin diverse metode. Dacă în acel an în regiune funcționau 121 de școli cu predarea tuturor obiectelor în limba română, în prezent au rămas 72 de asemenea instituții medii de învățământ. În anul 2012, în nordul Bucovinei, adică în regiunea Cernăuți, românii alcătuiau 19,7% din numărul total al populației.
Adolf Hitler a luptat pentru dominația „rasei nordice germane”, așa că în imperiul său s-a practicat un imperialism rasial. Germania nazistă a cotropit țări și a comis crime împotriva dușmanilor săi. Expansiunea rasială a lui Hitler a durat doar 12 ani. Iosif Stalin a luptat pentru extinderea „pământului slav”, Uniunea Sovietică urmărind, însă, și subjugarea întregii lumi, a comis și crime împotriva propriului său popor și a celor cotropite sau anexate, a distrus fizic și spiritual zeci de milioane de oameni. Comunismul și nazismul erau experimente păgâne și anticreștine. Expansiunea teritorială a lui Stalin a durat aproape 70 de ani. După prăbușirea acestor imperii, popoarele eliberate și-au regăsit identitatea în Europa creștină – Uniunea Europeană.
Nu este creștin și nici omenește să compari cele două regimuri criminale, însă, dacă, totuși, am face-o, crimele pe care le-au comis comuniștii împotriva propriului lor popor, asupra popoarelor cotropite sau anexate, le-ar întrece mult pe cele comise de naziști, fiind, fără îndoială, cele mai odioase crime din întreaga istorie a omenirii.
În consecința actului de trădare din 23 august 1944, s-a revenit la frontiera ruso-română din 4 noiembrie 1940, teritoriile românești răpite redevenind vecinii României în cadrul RSS Ucrainene și, respectiv, RSS Moldovenești.
În RSS Moldovenească moldovenizarea a debutat prin genocid, imediat după 23 august 1944 – 18 mii de români fiind arestați și duși în gulaguri, peste 200 mii au fost condamnați la moarte prin foametea planificată din anii 1946-1947, programul de deschiaburire, arestarea și deportarea a 101 mii 544 de familii țărănești.
Au trecut ani, urmașii lui Aleksandr I s-au condus de Planul Prozorovski de a cotropi țările Balcanice, strâmtorile Bosfor și Dardanele. Stalin a continuat expansiunea teritorială. În prezent, urmașii dezlănțuiți ai fostei Uniuni Sovietice, bazându-se pe Planul Prozorovski și pe principiul „Cumpără păstorul, că turma îl va urma”, conducerea Federației Ruse practică o politică de a reface fostul imperiu sovietic. Cauza nu constă în faptul ca limba rusă să fie a doua limbă de stat. Cu separatiștii și teroriștii, trimiși de Putin, conducerea Ucrainei nu trebuia să înceapă tratative, deoarece aceștia sunt bine plătiți și pregătiți pentru ca aceste regiuni de sud-est să fie anexate la Federația Rusă. Deci, nu e un război civil, ci unul nedeclarat de către Putin împotriva Ucrainei.
În anul 1992, Federația Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova pentru a anexa Transnistria, pe teritoriul ei fiind dislocată armata a 14-a ce servește drept cap de pod pentru a ataca țările Balcanice. În anul 2008, Rusia a atacat Georgia, ocupând Abhazia și Osetia de sud. Iar în 2014, după un scenariu asemănător, Federația Rusă a anexat Republica Autonomă Crimeea. Tot astfel, Rusia trimite în regiunile de sud-est ale Ucrainei mercenari pentru a destabiliza situația, fiind cel mai cotropitor stat din lume.
Boris STRÂMBU,
s. Vancicăuți, raionul Noua Suliță
Sursa: Zorile Bucovinei
,
Să învățăm despre „Școlile românești din Transnistria” – ultimul bastion în războiul de deznaționalizare a populației băștinașe, declanșat cu 220 ani în urmă de către Rusia.
O treime din teritoriul actual al Republicii Moldova se găsește în stînga Nistrului. Această zonă geografică este numită Transnistria, adică aria de dincolo de Nistru.
Din cele mai vechi timpuri spațiul transnistrean a fost populat de reprezentanți ai diferitelor etnii. Și una dintre primile, care a populat acest teritoriu liber, a fost populația de origine românească. Aceasta a fost și pîna la momentul de față este cel mai numeros grup etnic.
Populația românească, conform datelor recensămîntului din 1989 , adică pîna la ocuparea forțată a regiunii transnistrene de către forțele separatiste, susținute și organizate de Moscova, constituia în jur de 40%. Ucraineni la rîndul lor sunt numai 28% , iar ruși – 25% .
E necesar de menționat că în 4/5 din cele peste 130 de localități rurale din regiune, românii sunt majoritari – de la 40 pînă la 95%. De asemenea majoritari sunt românii în 3 din cele 5 structuri teritorial administrative (regiuni), care se numesc aici raioane.
Cum și de când a început să scadă ponderea românilor în spațiul Transnistrean?
Realizîndu-și politica de extindere a hotarelor sale, Rusia țariștă a ocupat, prima data, spațiul transnistrian în 1792. Și de atunci procesul de deznaționalizare a populației românești de aici nu s-a mai oprit. Pentru ca teritoriile ocupate șă nu creeze probleme, ca aici să domine o atmosferă politică prielnică și binevoitoare față de Imperiu era nevoie ca populația baștinașă să fie strîns legată de Rusia, inclusiv din punct de vedere administrativ, etnic, spiritual și politic.
În scopul realizării acestei idei expansioniste a fost elaborată, încă pe timpul țarului Rusiei Petru I, la sfîrșitul secolului XVII – începutul secolului XVIII, o politică specială de deznaționalizare a populației băștinașe. Pentru acesta s-a recurs la colonizarea teritoriului dat, ca și în întregime a Basarabiei, cu ruși ,ucraineni, găgăuzi, bulgari și reprezentanți ai altor etnii. Ei au ocupat locul românilor baștinași, convinși și favorizați să plece la locuri mai „bune” de trai în Caucazul de Nord, în spațiul dintre Bug și Nipru, în Asia Mijlocie și Orientul Depărtat, unde unii au primit gratuit terenuri mari de pămînt și surse financiare pentru a-și organiza traiul în aceste locuri noi,iar alții s-au încadrat în diferite servicii, inclusiv militar, ale Imperiului Rus. Astfel treptat, a început să scadă ponderea românilor în teritoriul transnistrean.
Cum au fost desnaționalizați românii?
Din momentul ocupării Transnistriei, Rusia, în scopul deznaționalizării populației baștinașe, a purces la rusificărea ei, promovînd limba rusă în toate domeniile vieții: în administrare, biserică, judecată ș.a.m.d. Au fost deschise școli cu predare în limba rusă, ignorîndu-se componența etnică a populației și necesitățile ei de dezvoltare spirituală și culturală. Școlile rusești se deschideau și funcționau, în primul rînd, în orașe și centre județene . În așa fel administrația țaristă,timp de 126 de ani de ocupație a Transnistriei, a făcut tot posibilul ca populația de origine română de aici să rămînă în întuneric și necărturară, ca să-și piardă definitiv entitatea națională.
Primele școli românești
Primele 25 de școli moldovenești (românești) în Transnistria au fost fondate în 1918, avînd la bază, hotărîrea Congresului corpului didactic din județul Tiraspol, care și-a desfășurat lucrările la 27 mai 1918. Același Congres a hotărît ca, pe lîngă Asociația corpului didactic, să fie organizată Secția Națională Moldovenească. De aici, practic, începe învățămîntul național, adică în limba română, a populației băștinașe.
Capacana creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești în cadrul URSS în 1924
S-ar părea că crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești ( RASSM) în componența Ucrainei,în 1924, a avut un impact pozitiv asupra dezvoltării etnoculturale a populației românești din Transnistria. În această perioadă au fost deschise școli naționale în toate localitățile, populate de români, au apărut primele ziare și cărți în limba maternă, și-au început activitatea Institutul Pedagogic și Teatrul Dramatic Național din orașul Tiraspol, mai multe instituții culturale și de pregătire a cadrelor didactice. Așa stau lucrurile numai la prima vedere.
În realitate, autoritățile sovietice ale Rusiei și Ucrainei, cu mult înainte de crearea Republicii Autonome Moldovenești, au pus la cale continuarea politicii de deznaționalizare a populației românești din spațiul ocupat. În acest scop a fost reanimată vechea teorie a Imperiului Rus despre existența a două entitați naționale și a două limbi diferite – moldovenească și română. În laboratoarele ideologice sovietice a fost elaborată o limbă artificială, inexistentă, cea moldovenească.
Ca bază a noii limbi literare a fost luat graiul uzual al moldovenilor transnistreni, ucrainizat și rusificat, respingîndu-se normele gramaticale și ortografice ale limbii române, limbă oficial recunoscută de către comunitatea științifică internațională și înregistrată în atlasul lingvistic al popoarelor europene.
În 1932, în conformitate cu hotărîrea organelor supreme de conducere ale URSS, s-a decis trecerea limbii moldovenești în Transnistria la +, faptul care a jucat un rol pozitiv în dezvoltărea limbii și culturii în acest spațiu. Însă în 1938 politica lingvistică din URSS a luat o nouă cotitură. În Transnistria iarăși s-a revenit la alfabetul rusesc.
Campania de deromânizare, de la sfîrșitul anilor 30 ai secolului trecut, a avut consecințe dezastruoase pentru limba și cultura spirituală din Republica Autonomă Moldovenească. În anii 1938-1939, marea majoritate a funcționarilor de partid și sovietici din învățămînt și cultură, care posedau limba română, au fost executați, fiind învinuiți de promovarea românismului.
De atunci, timp de 50 de ani, în școlile naționale se promovează o idee și o politică falsă,care au la bază teza antiștiințifică precum că limba română și cea moldovenească sunt limbi diferite, că românii și moldovenii fac parte din diferite etnii.
Această aberație a durat pînă la 01.09.1989, cînd Parlamentul Republicii Moldova a aprobat limba moldovenească în calitate de limbă de stat , care funcționează în baza grafiei latine.
Revenirea la grafia latină și independența…
Începînd cu anul 1989, toate instituțiile de învățămînt din țară,inclusiv din regiunea transnistreană , și-au început activitatea didactică , utilizînd grafia latină.
La 27 August 1991, Republica Moldova și-a declarat independența de fosta Uniune Sovietică, rezultat al recunoașterii nulității pactului Molotov-Ribbentrop. Această acțiune a Republicii Moldova nu i-a fost pe plac Moscovei și atunci dînsa a pornit război împotriva Republicii Moldova. Războiul a fost declanșat din Transnistria, unde Rusia are baze militare puternice și unde pînă astăzi se află dislocată o armată numeroasă și bine dotată a Rusiei.
În urma acestui război, Rusia și-a format pe teritoriul Republicii Moldova din stînga Nistrului republica moldoveniască transnistreană (rmn) – dirijată de Moscova. Aici și pînă în prezent staționează un numeros contingent rusesc și regimul instaurat în această zonă este unul totalitar și antinațional. Cu alte cuvinte: Rusia, a treia oară, a pus stăpânire pe teritoriul din stînga Nistrului, areal gîndit de Rusia ca un cap de pod spre Balcani.
Din 1992 regimul separatist din Transnistria, care promovează interesele geo-strategice ale Moscovei, a interzis predarea în școli în baza grafiei latine, utilizarea manualelor școlare contemporane, editate în Republica Moldova și România. Astfel, în școlile naționale din Transnistria din nou a fost introdus alfabetul rusesc.
De 20 ani, instruirea copiilor băștinași se efectuează cu aplicarea unor manuale invechite, care au fost editate încă în URSS, si nu mai corespund realității, schimbărilor social-politice radicale ce s-au produs în spațiul ex-sovietic. Studiile în școli, în baza unei limbi inexistente (moldovenească), nu sunt altceva decît un genocid cultural, care îi lipsește pe copiii baștinașilor de identitate culturala și de viitor.
Deznaționalizarea populației băștinașe din Transnistria, pe care Rusia țaristă a început-o în urmă cu 220 ani, continuă, încălcîndu-se grav drepturile fundamentale ale omului.
Populația de origine latină din acest areal geografic, desigur, nu a putut să se împace cu o atare constrîngere a drepturilor cetățenești și, pedagogii, susținuți de părinții copiilor de vîrstă școlară și de mai mulți localnici, au căutat o ieșire din situație. S-a considerat că este o datorie sfîntă ca pedagogii și părinți să lupte pentru democrație și învățămînt în limba maternă, adică în română.
Puși în fața faptului că le sunt încălcate grosolan drepturile cetățenești ale populației de origine română și demnitatea de oameni, partea cea mai conștientă a societății, și, în primul rînd, pedagogii, au pornit să opună rezistență farădelegilor regimului antinațional, antidemocratic și dictatorial, instaurat aici.
Prin lupte dure și diferite confruntări acerbe, în perioada 1992 – 1996, în 7 localități transnistrene (5 orașe și 2 sate), s-a obținut dreptul de revenire la predare în școli în baza grafiei latine. Însă nu în școlile naționale existente, ci în instituțiile de învățămînt nou create de către pedagogi și părinți, cu statut, pentru autoritățile separatiste, de școli nestatale.
Și iată, mai mult de 16 ani, în regiunea transnistreană, activează 8 școli naționale: Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din or.Tiraspol , Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun” din or. Tighina, Liceul Teoretic „Evrica” din or. Râbnița , Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare și Sfînt” din or.Grigoriopol , Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din or. Dubăsari , gimnaziul-internat pentru copii orfani din or.Tighina, gimnaziile din satele Corjova și Roghi, raionul Dubăsari,care nu sunt subordonate regimului ilegal de la Tiraspol și activează în baza Curriculumului Ministerului Educației de la Chișinău.
Aceste școli românești, precum le numesc înseși separatiștii, practic niște insule ale latinității în regiunea transnistreană, activează în condiții extraordinar de dificile, care au fost create artificial de către autoritățile neconstituționale secesioniste. Șapte din cele opt școli nu au sedii proprii. Iar sediile închiriate nu asigură condiții elementare de activitate școlară. În majoritatea din ele lipsesc sălile sportive și de festivități, ospătăriile, laboratoarele speciale pentru așa obiecte ca fizica și chimia,săli pentu informatică și multe altele.
Se face tot posibilul ca aceste instituții de învățămînt să fie lichidate. Pentru aceasta este folosit tot arsenalul de forme și metode antiumane ale organelor de reprimare din acest spațiu, susținute și dirigate de către Moscova.
Din același scenariu face parte și cazul liceanului din or. Tiraspol Alexandru Bejan,prin care autoritățile din regiune vor să demonstreze că, în instituțiile sus-nominalizate, elevii primesc o educație orientată spre violență și din acest motiv nu au dreptul la existență.
În perioada respectivă s-a trecut prin mai multe încercări: terorizarea și maltratarea pedagogilor, părinților și copiilor, care au opus rezistență în fața administrației de la Tiraspol, devastarea și lichidarea școlilor naționale, arestarea pedagogilor și părinților, destituirea nelegitimă din funcții a profesorilor și părinților, inclusiv interzicerea activității pedagogice pentru cei care aveau o altă viziune decît cea declarată de Tiraspol.
Aceasta politică antinațională și antidemocratică a fost confirmată și de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului prin hotărîrea sa din 19 octombrie 2012,care a condamnat Federația Rusă pentru violarea drepturilor la educație a copiilor din regiunea transnistreană.
Declarațiile ostile, din ultimul timp, ale așa-zisului ministru al afacerilor externe al autoproclamatei “rmn”, Nina Ștanski, îndreptate contra acestor licee și gimnazii, , confirmă cele spuse anterior, că actuala conducere transnistreană, la indicațiile Moscovei, continuă politica de lichidare a școlilor românești din stînga Nistrului.
Dacă politicenii de la Chișinău și comunitatea internațională nu v-or întreprinde măsuri concrete dorința Moscovei poate să se realizeze. În scurt timp poate fi bătut ultimul cui în școala și graiul românesc din Transnistria și orașul Tighina.
Cu toate aceste vitregii, spiritul dragostei față de neam și sacrificiul, demonstrat timp îndelungat prin fapte concrete de către pedagogii acestor licee și gimnazii, ne insuflă încredere în ziua de mîne și în viitorul nostru european.
Eleonora Cercavschi,
Redactor R.B.N.Press
Transnistria / 13 noiembrie, 2012
*Articol publicat pe R.B.N Press – rbnpress.info la data de 17 noiembrie 2012 de autor Eleonora Cercavchi și republicat azi, 20 septembrie 2014 de Redacția România Breaking News
,
IN MEMORIAM, Valeriu Graur …un patriot, un erou, un nume de legendă, un destin zbuciumat, un suflet luminos, un capitol aparte în istoria luptei de rezistență a românilor basarabeni
Acum doi ani de zile …sambata, 15 septembrie 2012, la Bucuresti, in urma unei boli nemiloase, a murit patriotul si fostul disident basarabean Valeriu Graur. Avea doar 72 de ani.
Valeriu Graur a fost unul dintre luptatorii Frontului National Patriotic din Basarabia, organizatie conspirativa antisovietica si anticomunista, ce a activat in anii ’60-70 ai secolului trecut in URSS.
…A fost deportat in Siberia impreuna cu parintii sai, la 13 iunie 1941, pe cand avea doar 6 luni. A fost calificat, pe cand nici nu stia sa vorbeasca, “dusman al poporului”…
…Acolo, in orasul Tomsk (din Siberia) s-au nascut cei doi frati ai lui Valeriu: Ioan, Vladimir si sora Lilia…
…dupa moartea lui Stalin, in noiembrie 1956, Vasile Graur (tatal lor) obtine permisiunea sa plece in Romania: el, sotia si cei patru “rusi” mititei…
…In 1959 dupa ce termina liceul…insista sa se intoarca in tara unde a crescut si cu toate rugamintile parintilor trece Prutul…Nu Bucurestii, ci Tiraspolul a reusit sa-l faca roman…
…in 1969 se transfera la Chsinau, ca profesor de Fizica si matematica la scoala nr. 22. Face parte din Frontul National Patriotic, initiat de Alexandru Usatiuc, o miscare de rezistenta patriotica, care-si pusese ca scop constienizarea populatiei, developarea absurditatilor privind legitimitatea ocuparii de catre Rusia a acelor teritorii, sau cele care vizau limba, istoria, identitatea acestora, unul din amendamente fiind informarea opiniei publice internationale despre genocidul la care este supus poporul romanesc al Basarabiei de catre puterea sovietica…
…alaturi de alti patrioti pune bazele Frontului National Patriotic din Basarabia. Din organizatie au mai facut parte Alexandru Usatiuc-Bulgare, Gheorghe Ghimpu, Alexandru Soltoianu si altii.
In lupta lor, patriotii basarabeni au incercat sa gaseasca sprijin in Romania.
… in iunie 1970, Alexandru Usatiuc-Bulgare s-a deplasat la Bucuresti si a cerut audienta la Nicolae Ceausescu. Dupa ce „conducatorul” a refuzat sa-l primeasca, acesta i-a expediat scrisoarea prin posta. (Scrisoarea se afla in calitate de corp delict in dosarul penal instrumentat contra celor nominalizati care se pastreaza in arhiva SIS.)
Documentul denunta politica de deznationalizare a romanilor basarabeni practicata de autoritatile sovietice, prin limitarea limbii romane si rusificarea fortata, falsificarea istoriei, inchiderea scolilor si bisericilor romanesti si multe altele. Ceausescu insa a trimis scrisoarea pe adresa sefului KGB din URSS, Andropov, astfel deconspirandu-i pe luptatori.
In urma denuntului ceausist, cei patru au fost arestati si condamnati la ani grei de inchisoare: Alexandru Usatiuc – 7 ani de lagar de munca fortata si 5 ani de deportare in Siberia, Alexandru Soltoianu – 6 ani de lagar si 5 ani deportare, Gheorghe Ghimpu -6 ani de lagar. Valeriu Graur se afla in trenul Moscova – Bucuresti , in radioul portabil ascunsese un material pentru postul Europa Libera. E arestat chiar in cupeu si dus in penitenciarul din Chisinau. E interogat de dimineata si pana seara cateva luni la rand. E condamnat la 4 ani de regim sever in lagarul din Mordovia…Iese din lagar in 1976…
…Obtine, abia in august 1977, permisiunea sa plece la familia lui din Romania…
…Ajuns la Bucuresti, Valeriu Graur a scris mai multe materiale despre rezistenta basarabeana…el a oferit multe solutii, valabile si acum: …”AVEM SI ASTAZI ACEEASI ATITUDINE DE TOLERANTA FATA DE TOTI NEBASTINASII, (rusi n.m) DAR CONSIDERAM CA AVEM TOT DREPTUL DE A LE PRETINDE MACAR UN LUCRU, O POLITETE ELEMENTARA: TRAIND IN CASA NOASTRA, SA AIBA BUNAVOINTA SA INVETE LIMBA NOASTRA” scria el la 14 mai 1989”
“…CULTIVATI CONSTIINTA NATIONALA A BASARABENILOR, EA VA REZOLVA TOATE CELELALTE PROBLEME” scria intr-o scrisoare de la 20 iunie 1989
…”SA FITI UNITI”
In Romania a activat ca militant neobosit pentru drepturile romanilor basarabeni in Asociatia Culturala Pro Basarabia si Bucovina, in cadrul carea a detinut pentru o perioada functia de presedinte si mai apoi pana la final cea de Membru al Comitetului Executiv al Consiliului National al Asociatiei ACPBB.
Dupa decesul lui Valeriu Graur, singurul fost membru al Frontului National Patriotic in viata este Alexandru Soltoianu, care locuieste la Moscova si va sosi toamna curenta la Chisinau.
Funeraliile lui Valeriu Graur au avut loc marti, 18 septembrie, la biserica Sf. Ierarh Nicolae din cartierul Damaroaia din Bucuresti, inmormantarea a avut loc la cimitirul din acelasi cartier.
Consiliul Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina
VALERIU GRAUR
23 DECEMBRIE 1940 – 15 SEPETEMBRIE 2012
Valeriu Graur a petrecut în închisorile comuniste cei mai frumoși ani ai vieții sale. A intrat în ele copil și a ieșit om bătrân. Cel puțin așa îi plăcea lui să spună. Acolo, în celula sa de lagăr stalinist-hrușciovist-brejnevist, a învățat să-și iubească și mai mult Neamul, pentru care merită să te sacrifici. Acesta e crezul lui lăsat drept testament pentru urmași. Valeriu Graur face parte din aceeasi familie de oameni curajosi, care merita respectul si recunostiinta tuturor, omul de care mi-i dor, ca si de idealul pentru care acesta si-a jertfit tineretea si pe altarul caruia si-a pus viata ca pe o ofranda
Miscarea de Eliberare Nationala din Basarabia ii datoreaza multe…
Acad. Nicolae DABIJA
Valeriu Graur a intrat in panteonul Eroilor Neamului Romanesc iar memoria sa a devenit nepieritoare pentru noi si pentru urmasii nostri . Poate ca intr-o zi se vor gasi resurse si pentru un monument inchinat celor ce au luptat si au suferit pentru identitatea romaneasca, pentru neamul romanesc.
Redacția R.B.N. Press
Pentru toți cititorii R.B.N. Press în memoria marelui patriot Valeriu Graur, o carte cadou „DE TE VOI UITA BASARABIE” prin amabilitatea partenerului nostru Asociața Culturală Pro Basarabia și Bucovina
Valeriu Graur, exemplu în articolul „Unirea ca mobil”
de Tudor Cojocariu
Pentru un segment de popor român dintre care unii cred că sunt altceva decât români și votează cu niște impostori ai comunismului (fie voroniștii, fie dodoniștii), Unirea nu înseamnă nimic bun. Nu contează cine, când, de ce, pentru ce și cum s-au unit sau se vor uni. Contează pentru ei doar că Unirea nu e de bine. Puțini își pot motiva coerent și logic atitudinea, iar cei care o fac de cele mai multe ori omit mai multe elemente esențiale, pornind de la premise false, chiar dacă pot fi bine-intenționați.
…Ar exista, totuși, câteva premise și contexte pentru care aceștia și-ar putea schimba comportamentul și poate chiar, atitudinea. Primul, la care s-a referit într-o conferință și deținutul politic român moldovean Valeriu Graur, ține de cadrul în care se dezvoltă individul. Acesta, fiind născut și crescut într-o regiune sovietică, a ajuns să se considere până în adolescență, mare apărător al socialismului și al sovietismului rusesc. El credea cu toată bunăvoința sa, că socialismul moscovit e un lucru bun pentru care merită să lupte. Prin urmare, considerându-se un om determinat și cu scopuri nobile, lui i se părea imposibil să renunțe la comunismul atât de drag ființei sale. Totuși, după mai mulți ani petrecuți în România, după interacțiunea cu unii români din sudul Basarabiei care nu știau pic de rusă, a început să-și pună întrebări, pentru ca ulterior să devină unul dintre cei mai importanți disidenți anticomuniști din RSSM din a doua jumătate a secolului XX. Așadar, contactul prelungit cu mediul natal, dublat de o consistență spirituală deosebită, poate genera redevenirea unui român înstrăinat de propria-i conștiință națională. citeste mai mult pe : http://vox.publika.md/social/unirea-ca-mobil-201921.html
Valeriu Graur – Povestea fabuloasă a unui rus care s-a trezit român (Jurnalul.ro)
Domnul Valeriu Graur are o poveste halucinanta. Crescut in deportare in Siberia, pana in tinerete a fost un nationalist rus convins. Emigrat in Romania si apoi in RSS Moldoveneasca si-a dat seama ca este de fapt roman si a participat la fondarea Frontului Patriotic National, o formatiune subversiva antisovietica. A fost denuntat KGB-ului chiar de catre Securitatea ‘patriotului’ Ceausescu, fapt care l-a costat o alta deportare in gulag. Ne-a acordat un interviu despre istoria sa si a grupului Usatiuc-Ghimpu.
Rep: V-ati nascut la Reni, in sudul Basarabiei, dar ati copilarit in Siberia…
V.G.: La 6 luni ne-au deportat. Am stat in Siberia 15 ani. Parintilor mei, ambii romani moldoveni, le era frica sa vorbeasca romaneste cu noi, copiii, asa ca prima mea limba a fost rusa. Ai mei se temeau sa nu fie acuzati de nationalism burghez daca vorbeau romaneste. Tata, care era in momentul deportarii student la conservatorul din Cernauti vorbea perfect rusa, provenea dintr-o familie de invatatori cu stare din Reni. Mama, cu doar 7 clase, vorbea cu accent moldovenesc. Pe strada, la scoala, vorbeam doar rusa, ma consideram rus.
Rep: De ce v-au deportat familia?
V.G.: Fara explicatii, i-au luat de acasa in toiul noptii, in 13 iunie 1940. In Siberia au stat sub controlul NKVD-ului, ne-au tot mutat dintr-un sat in altul, sa munceasca ai mei la kolhoz-uri. Erau cu noi oraseni, intelectuali, si asa numitii culaci, chiaburi. Deportarile se faceau in urma unor turnatorii. Cred ca familia mea a fost dusa din cauza unui unchi din partea mamei, care a mers la niste actiuni legionare, fara sa fi fost inscris vreodata la ei. Pe o banuiala din asta luau toata familia. Tata nici nu trebuia sa fie ridicat. Avea alt nume de familie decat mama, nu erau luati cu acte, fiindca familia lui se opusese, era o mezalianta pentru un director de scoala, ca bunicul, sa aiba o nora ‘taranca’. Ai mei stateau impreuna, insa, l-a luat NKVD-ul si pe tata si l-au acuzat, la gara, ca e ofiter roman in rezerva. Saracul Graur, directorul de scoala, a fost impuscat in inchisoare in Siberia, la Nijni Tail. Il turnase cineva ca a fost taranist.
Rep: Cum a scapat familia din deportare?
V.G.: La 16 ani, pe vremea lui Hrusciov, familia a primit dreptul sa plece. Eu eram nemultumit, simteam ca mediul meu e la Tomsk, in Siberia. Dupa moartea lui Stalin, parintii incepusera sa vorbeasca romaneste, despre Basarabia, dar nu ma interesa. Am venit direct in Romania, familia bunicii din partea tatalui stateau la Calarasi. Printr-o minune, ne-au dat voie sa ne reintregim familia. Mie nu imi placea, ma consideram ‘om sovietic’, rus, ma simteam strain. Tata nu era primit la lucru, era intrebat de ce a plecat din ‘tara socialismului’. Pana la urma a gasit, culmea, la un Sovrom, in 1957. Pe mine m-au dat la o scoala cu limba de predare rusa, in Bucuresti pe strada Sandor Petoffi, unde aveam in general colegi lipoveni, am stat la internat cu ei. Eu ramasesem si cetatean sovietic, eram komsomolist. Cand am terminat liceul, am vrut sa plec in ‘patria mea’, URSS.
Rep: Familia cum a reactionat?
V.G.: S-au opus, dar nu aveau ce sa-mi faca, eram major. Am ajuns la Tighina. Abia aici mi-am dat seama ca gresisem. Plecasem din ‘micul Paris’ si ajunsesem intr-o zona inapoiata intelectual, supusa rusificarii. In 1940 si 1944 toti intelectualii romani din orasele Basarabiei se refugiasera sau fusesera deportati, executati. Orasele aveau o elita rusa adunata din toata Uniunea, care rusifica, asimila. Elementul romanesc era la tara sau in orasele mici, cum erau Cahul, Soroca, Orhei. Taranii vorbeau romaneste cum auzisem dupa Prut. Am intrat la facultate la Tiraspol, la o sectie pedagogica de fizica-matematica cu predare in ‘limba moldoveneasca’. Buneii lor ma imbratisau cand aflau ca vin din Romania. Colegii mei, fii de tarani din sate, erau ca mine. De la ei am aflat de deportari, de crime si am inceput sa ma simt roman. Am inceput sa citesc istorie si l-am cunoscut si pe Gheorghe Ghimpu (fratele lui Mihai Ghimpu, actualul presedinte al Parlamentului Republicii Moldova n.n.), care se considera de atunci roman.
Rep: Cum a aparut ideea Frontului Patriotic National?
V.G.: Prin 1968, dupa interventia din Cehoslovacia, am inceput sa ne miscam. Eu ajunsesem, dupa aventuri, profesor la Chisinau. Am vazut ca Ceausescu i-a sfidat pe rusi si am inceput si noi o miscare formata din intelectuali romani, feciori de tarani care facusera scoala. Ascultam Radio Bucuresti, citeam istorie, vorbeam liber. Ghimpu, cu care eram prieten, mi-a propus sa intru intr-o miscare organizata, care sa militeze pentru limba romana, grafie latina si in final unirea cu Romania. El era doctorand la biofizica la Moscova, dar venea des la Chisinau. Eram organizati conspirativ, eu il aveam legatura superioara pe Ghimpu, la randul meu racolasem 2-3 prieteni care nu se stiau intre ei ca membri. Pe Alexandru Usatiuc-Bulgar, seful Frontului, nu il cunosteam. Estimez ca eram implicati cam 250 de oameni.
Rep: Cum a cazut Frontul?
V.G.: Dupa 1965 a fost o miscare puternica pentru alfabetul latin. Fusesera represalii, au dat afara cadre didactice, chiar ministri din Moldova. Au fost concediate 40 de cadre de la Institutul Politehnic din Chisinau, de exemplu. Usatiuc, personal,in 1971, a facut un memoriu catre Nicolae Ceausescu in care explica represaliile si persecutiile la care sunt supusi romanii din Moldova. A reusit sa plece la Bucuresti, la rude si a mers la Consiliul de Stat sa ceara audienta. L-a primit un consilier, Predescu, care i-a spus sa astepte. Usatiuc a fost o zi la Galati, l-au cautat din partea lui Ceausescu, dar nu l-au gasit. El a lasat memoriul scris la Consiliul de Stat. La scurt timp, in decembrie 1971, Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului din RSR i-a remis lui Yuri Andropov, seful KGB, o scrisoare care avea atasata memoriul lui Usatiuc. Posibil sa fi crezut Securitatea ca suntem ai KGB, pusi sa-i testam, dar totusi cred ca Stanescu a fost de rea credinta, ne-a tradat, el avea posibilitatea sa se informeze ce e cu noi. Au urmat arestarile si procesul.
Rep: Cum a avut loc procesul?
V.G.: In ancheta, lumea a reactionat bine. Datorita structurii conspirative nu au fost arestati foarte multi. Au reusit sa aduca vreo 30 de martori ai acuzarii si sa aresteze 10 oameni. KGB-ul, pornind de la Usatiuc si Ghimpu a luat tot ce insemnau notite, agende de telefoane, scrisori. In felul asta largeau cercul de suspecti. Voiau sa ne lipeasca de un alt grup de rezistenta de la Cernauti, condus de Soltoianu, cu care nu aveam legatura.
Rep: Pe dvs. v-au anchetat brutal?
V.G.: Nu, nu m-au batut, daca va referiti la asta. Ma amenintau din cand in cand ca ne incadreaza legal la un articol sa ne impuste, interogatoriile tineau de dimineata pana seara. Ne mai amenintau ca ne declara nebuni si ideea era groaznica, politicii supusi psihiatriei sovietice erau transformati in legume, inchisi singuri ani in sir. Anchetatorii mai importanti erau rusi, dar aveau si romani printre ei. La perchezitie la mine acasa, un roman din asta, prin exces de zel, mi-a confiscat un microfilm cu notele lui Karl Marx despre romani, care a fost proba la proces. Au lucrat ceva la traducerea insemnarilor mele. M-au incadrat la articolul cu ‘propanganda si agitatie antisovietica cu scopul subminarii puterii sovietice’. Pedeapsa maxima era de 7 ani de inchisoare la care se adaugau 5 de deportare. Usatiuc a luat pedeapsa maxima, Ghimpu 6 ani plus deportare, eu 4 ani. Principala proba a fost ca aveam acasa un document gandit de Ghimpu pentru a fi transmis la Europa Libera. Eu trebuia sa plec in curand in Romania, de unde sa transmit documentul. Mi-au gasit asta acasa. Am facut o gafa, aflasem de la sotia lui Ghimpu, Lucica, faptul ca el a fost arestat, dar nu am distrus scrisoarea lui Ghimpu. In timpul anchetei, pana la proces, mi-au dat drumul acasa, special sa ma supravegheze, cu cine ma intalnesc. Chiar si asa, am reusit sa-i anunt pe altii din grup, prieteni ai mei, sa distruga tot. Multi dintre martori au minimalizat totul, au spus ca erau doar discutii la un vin si asta ne-a ajutat sa scapam mai usor.
Rep: V-au deportat imediat dupa proces in Mordovia?
V.G.: Am fost condamnat la regim sever de detentie, dar m-au dus in Mordovia, intr-un lagar mai mic, numai cu politici, cam 100. Cel putin nu riscam sa stau cu criminalii. In Mordovia era un moldovean, Simion Pavaluca, care statea acolo de 25 de ani, fiindca impuscase ca jandarm in razboi pe cineva. Mai erau partizani baltici din anii 50, evrei refuzniki. De mancare primeam terci din ovaz, casa, ceva legume si rar peste sarat. Am facut foarte multa carcera, fiindca nu am vrut sa semnez in inchisoare acte de colaborare cu KGB. Imi tot dadeau cate 15 zile de carcera, izolare completa si frig. Munceam, cand nu eram la carcera, sa cos manusi de salopeta. Nu ne scoteau din sarma ghimpata. Am stat acolo patru ani. La expirarea a doi ani de termen, au venit special sa ma determine sa ma pocaiesc chiar caghebistii din Chisinau. Voiau sa dau la radio o declaratie in care imi ceream scuze si imi turnam cenusa in cap, in schimbul libertatii. I-am refuzat.
Rep: Evreii sionisti aveau conditii mai bune?
V.G.: Am stat acolo cu unii interesanti, din grupul Kuznetsov-Dimshits, care au vrut sa deturneze un avion si sa fuga in Israel. Sefii lor erau la puscaria din orasul Vladimir, la izolare, dar cei mai mici erau cu mine. Pe ei ii mai duceau la Scearansk, in capitala Mordoviei, sa-i convinga sa abjure. Fiindca fusese scandal international cu ei, aveau drept la pachet, ceva conditii mai bune. Am ramas prieten cu ei si, mai tarziu, la Bucuresti, am scos un material catre Europa Libera printr-unul din ei.
Rep: Cum ati ajuns iar la Bucuresti?
V.G.: Dupa eliberarea din lagarul din Mordovia am stat un an sub supraveghere administrativa la Chisinau. Trebuia sa ma prezint des la militie, sa nu iau contact cu straini, sa nu plec din oras. Nu aveam voie, in mod expres, sa ma duc la concerte cu artisti din Romania, chiar daca atunci nu venea niciunul la Chisinau. Am depus actele sa plec in Romania, ceream reintregirea familiei, mi-au spus ca nu o sa plec nicaieri. Am scris iar, presedintelui Sovietului Suprem, Podgornai si procurorului general Roman Rudenko. Am amenintat ca o sa protestez in public. Fiindca nu voiau scandal, tocmai protestasera public niste evrei, mi-au dat drumul. In august 1977 am reusit sa plec.
Rep: Securitatea romana v-a luat direct in colimator?
V.G.: La inceput se faceau ca nu exist. Am stat patru luni fara munca. Kaghebistii imi oprisera la granita actele, diplomele. Dupa patru luni mi-au oferit, prin Fortele de Munca un post de pedagog la Liceul Grivita Rosie. Imediat, a aparut si un ofiter care m-a luat in grija. Mi-am dat seama ca Securitatea a pus un cuvant la angajarea mea. Cel care ma avea in grija parea interesat de tot ceea ce se petrece in Basarabia, a incercat sa ma racoleze ca turnator, dar i-am spus ca e sub statutul meu sa fiu un simplu turnator. Ii mai ziceam ce noutati aflam de acolo, cand veneau basarabeni aici. In 1982 am reusit sa trimit memoriul lui Ghimpu, refacut din memorie, la Europa Libera. Corespondam cu evreii din lagar, ajunsi in Israel. Scriam in rusa si dupa un timp mi-am dat seama ca nu imi deschid corespondenta, nu mai dispar scrisori, se saturasera sa mai traduca din rusa. Am trimis documentul unui fost camarad, Kaminski, ajuns redactor la Radio Israel. Il scrisesem pe foita de tigara si l-am bagat intr-o scrisoare. In decembrie 1982 a fost difuzat textul, jumatate de ora, a avut efect si in Basarabia si aici. M-am trezit imediat cu doi securisti, care nu stiau unul de altul, din unitati diferite. Mai tarziu a venit si cel care avea legatura in mod special cu mine. Culmea, asta i-a calmat pe ceilalti doi, dar mi-a spus insinuant ca ‘KGB are maini lungi, ai grija’…
Rep: Pe Ion Stanescu, cel din cauza caruia ati ajuns in lagar, l-ati cunoscut dupa 1989?
V.G.: Nu, am tot asteptat sa ia legatura cu mine, sa-mi dea o explicatie, dar asa ceva nu s-a produs pana anul trecut, cand a murit. Cred ca era pe mana cu KGB cand ne-a tradat. Eu am aflat ca el ne-a turnat cand au iesit niste arhive ale KGB de la Chisinau, dupa 1990.
Rep: De ce credeti ca nimeni din grupul dvs. nu a ajuns mare politician in Moldova dupa 1989?
V.G.: Usatiuc avea un caracter mai dificil si in acelasi timp nu era un bun orator. Gicu Ghimpu a fost deputat in primul parlament liber de la Chisinau, dar apoi lui si altora ca el le-au luat locul ‘patrioti’ de prin CC al PCUS, Sovietul Suprem ori KGB. Au murit ambii, eu am ramas aici. Vreau sa va spun ca sunt foarte trist fiindca pentru cei de aici vad ca Basarabia nu prea mai exista. Trebuia sa fie acelasi lucru ca si ideea reunificarii Germaniei. S-a consumat avantul in anii 90 prin poduri de flori, in timp ce Ion Iliescu, de fapt, semna tratate cu URSS. Pacat ca e asa. sursa: jurnalul.ro
Materialele din acest articol au fost realizate cu ajutorul Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina – www.probasarabiasibucovina.ro grație parteneriatului comun dintre Asociație și România Breaking News – rbnpress.info.
