ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Transilvania"

Transilvania

,

Laszlo_Toke_Ungaria_si_Decembrie_1989_(1)

Recentele pasiuni și poziții publice stârnite de faptul că lui László Tőkés i-a fost retras Ordinul „Steaua României”, ca urmare a pozițiilor și declarațiilor sale constant anti-românești, ne-a readus în memorie biografia celui care avea să-și lege numele de izbucnirea revoltei populare de la Timișoara din 16 decembrie 1989, preludiu al derulării unui complex proces istoric ce avea să atingă apogeul prin înlăturarea regimului Ceaușescu pe 22 decembrie 1989.

László Tőkés pretextul pentru răbufnirea unor nemul­țu­miri latente ale cetățenilor Timișoarei

În contextul evenimentelor care se derulau în spațiul Europei Centrale și Est, respectiv prăbușirea glacisului strategic al URSS, cei peste 315.000 de locuitori ai Ti­mișoarei erau în așteptarea producerii a ceva, a unei scântei, în contextul în care apăruseră în oraș ceva semne prevestitoare. Într-un astfel de context, „Cazul László Tőkés” avea să devină pretextul pentru răbufnirea unor nemul­țu­miri latente ale cetățenilor Timișoarei, pentru manifestarea dorinței de schimbare a vieții de zi cu zi și, de ce nu, chiar a regimului social-economic și politic. Referindu-se la „Cazul László Tőkés”, colonelul (r) Filip Teo­dorescu, fost adjunct al șefului Direcției a III-a Contraspionaj (UM 0625) din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), va menționa că, totuși,

Filip Teodorescu

Filip Teodorescu

„Securitatea română nu numai că nu a fost inspi­ra­toarea măsurilor administrative, inclusiv a procesului de evacuare din locuința parohială intentat de superiorul lui László Tőkés pe linie de cult, dar a apreciat ca total inoportună o asemenea măsură”, însă având în vedere faptul că „hotărârile cuplului prezidențial erau inatacabile în concepția cvasitotalității colaboratorilor săi s-a procedat la aplicarea celei mai neinspirate măsuri”.

László Tőkés (n. 01.04.1952 în Cluj-Napoca) provine dintr-o familie de vechi preoți reformați și va absolvi Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj-Napoca. Își va începe activitatea profesională în calitate de capelan la biserica reformată din Brașov, în 1975, după care a plecat la Dej în 1977. În 1984 a fost îndepărtat din calitatea de preot pe cale disciplinară.

laszlo-tokes„În 1983 – 1984 am luat parte la editarea unei reviste samizdat, cred că prima revistă samizdat din România, numită Ellenpontok (Contrapunct). Eu am scris materialul privind viața bisericească, situația bisericii reformate din România. Pe de altă parte am redactat niște memorii în secret către biserica reformată din Ungaria și către centrul religios din Geneva unde se află sediul alianței mondiale reformate. Articolele din revistă nu erau semnate, dar Securitatea a aflat cine le-a scris”, va mărturisi László Tőkés.

După lungi și interminabile procese cu autoritățile ecleziastice din cadrul Bisericii Reformate, László Tőkés va deveni preot secundar, în 1986, în cadrul episcopiei Oradea, care i-a oferit un loc de muncă în Timișoara. Parohul principal Leo Peuker va muri în 1987 și László Tőkés va rămâne singur în relația cu comunitatea.

Gazda Árpád

Gazda Árpád

„Cât era Leo Peuker preot, veneau la slujbă 40 – 50 de oameni. După ce Tőkés a preluat această sarcină, din săptămână în săptămână venea tot mai multă lume. Sala devenise arhiplină, în 1989 cred că veneau la fiecare slujbă în jur de 600 de oameni. Predicile sale erau un mod de împotrivire la regim. De pildă, cuvântul «libertate» era folosit foarte des. Nu spunea ceva direct, dar alegea din Biblie citate cu tâlc. Prima noastră înfruntare cu Securitatea a fost în 1988. La 31 octombrie, de ziua Reformației, am organizat în biserică un recital de poezie din Dsida Jeno. (…) Numele lui László Tőkés a apărut în presa din Ungaria pentru prima oară legat de această problemă”, mărturisea Árpád Gazda, redactor-șef al cotidianului maghiar Kronika.

Pe 21 februarie 1989, László Tőkés va trimite o scrisoare Uniunii Mondiale Refor­mate în care își va exprima acordul față de politica acestei organizații care apăra existența Bisericii Reformate în România socialistă și critica, totodată, planul de sistematizare a satelor. Trebuie menționat faptul că la cea de-a IV-a Conferință a președinților Consiliilor Populare din 3 – 4 martie 1988, Nicolae Ceaușescu a anunțat că trebuie să se reducă radical numărul de sate, de la circa 13.000 în acele momente, la 5.000, cel mult 6.000. Reacția comunității internaționale a fost extrem de vehementă, astfel încât 231 comune din Belgia, 95 din Franța și 42 din Elveția au adoptat sate românești. Alteța sa Regală Prințul de Wales a condamnat într-un discurs din 27 aprilie 1989, reprodus în The Times-ul din 28 aprilie, campania de sistematizare a satelor.

Războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România

În data de 3 martie 1989, László Tőkés va primi o primă informație referi­toa­re la faptul că episcopul László Papp intenționează să-l mute din Timișoara. În perioada martie – mai 1989 se vor desfășura mai multe runde din războiul lui László Tőkés cu liderii Bisericii Reformate din România care încercau să-l schimbe din funcția de preot. Pe 17 mai 1989, o nouă delegație de preoți conduși de protopopul József Kovács sosește la Timișoara pentru a prelua parohia de la László Tőkés și a-i înmâna decizia de numire în Mineu, județul Sălaj, cu începere de la 1 mai 1989. László Tőkés va refuza efectuarea unui control financiar la parohia sa, iar pe 28 mai 1989, Radio Kossuth din Budapesta dă citire scrisorii lui László Tőkés către episcopul László Papp căruia i se cere sprijinul pentru studenții excluși din Teatrul Studențesc Thalia. Episcopul László Papp refuză să se implice, iar László Tőkés îi va cere demisia, pe 21 iunie 1989, printr-o „scrisoare deschisă”.

Începând din mai 1989, László Tőkés va deveni un invitat frecvent al celor de la Radio Budapesta, iar pe 24 iulie 1989 va apărea în cadrul emisiunii Panorama a televiziunii maghiare și va vorbi despre dărâmarea zidurilor comunismului. Contul bancar al Bisericii Reformate din Timișoara este blocat pe 23 iunie 1989 astfel încât parohia va ajunge în imposibilitatea de a plăti impozitul și a continua, în cadrul legal, lucrările de renovare a clădirii bisericii.

Video: Panoráma-interjú Tőkés Lászlóval, 1989

Gazda Árpád

Gazda Árpád

După ce a refuzat să se mute la Mineu, Tőkés n-a mai primit salariu, dar el totuși ținea slujba. Comunitatea îl ajuta. De nenumărate ori a fost vizitat de autorități. El, în fiecare săptămână după slujbă ținea o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, și, în afară de aceste știri normale el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Țeperdel, în data cutare a fost invitat la Securitate de maiorul cutare… Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmplau”, rememorează Árpád Gazda.

Pe 26 iulie 1989 va fi deconectat telefonul din locuința lui László Tőkés, însă el va suna numai în cazul unor apeluri anonime de amenințare sau în cazurile în care ofițerii DSS se aflau la celălalt capăt al firului. În cursul zilei de 14 august 1989, episcopii reformați din România, László Papp (Oradea) și Gyula Nagy (Cluj-Na­poca), vor trimite o scrisoare tuturor preoților reformați din România, prin care îi anun­țau că László Tőkés este exclus atât din rândul preoților, cât și din Biserica Reformată.

Slujba din biserică de pe 20 august 1989 va fi ținută, totuși, de László Tőkés și nu de către noul preot venit de la Reșița, Botond Makay. Cu sprijinul presbiteriului, László Tőkés este proclamat preot cu statut definitiv în Timișoara. DSS-ul intră în alertă având în vedere evoluția evenimentelor și în condițiile în care, din august 1989, emisiunea „Vasárnapi Ujság” („Jurnal de Duminică”) a postului Radio Kossuth din Budapesta va înce­pe să prezinte săptămânal evoluția evenimentelor din jurul Bisericii Reformate din Timișoara. Referindu-se la motivațiile înfruntării regimului comunist, László Tőkés va declara:

„Mi-am asumat responsabilitatea și pericolul să lupt pentru drepturile bise­­ricii, ale minorității maghiare. N-am avut în vedre să joc un rol pe plan național. Așa trebuie înțeleasă chestia. Eu nu mi-am putut închipui ca un preot simplu reformat să lupt pentru cauza eliberării țării de sub asuprirea dictaturii comuniste”.

În revolta sa împotriva regimului comunist, László Tőkés va fi sprijinit de către Bela Sepssy și Ildiko Sepssy.

„L-am cunoscut pe László Tőkés la înmormântarea lui Leo Peuker. Înainte de asta nu prea frecventam biserica, deoarece nu-mi plăcea de preotul Peuker, care slujea interesele comuniste. Predica lui Tőkés m-a cucerit, am devenit apoi devotat bisericii, participam la orice acțiune a parohiei, chiar la ședințele presbiteriului unde doar soția era membră (n-aveam drept de vot dar îmi spuneam părerile). Acasă și la serviciu aveam laborator fotografic. Acolo am făcut microfilmele cu texte scrise de László Tőkés, care apoi ajungeau la Budapesta, unde erau prezentate la radio și TV”, mărturisea Bela Sepssy.

Cei doi soți Sepssy vor fi alături de László Tőkés, pe tot parcursul anului 1989, suportând perchezițiile și interogatoriile ofițerilor DSS privind relația cu preotul considerat a fi o problemă de securitate pentru regimul comunist.

„Când Tőkés avea ceva de transmis în străinătate, apela la soțul meu să facă microfilme. În 1990 am aflat că însăși fiica mea ducea microfilmele la Arad, la bunica fostei soacre, de unde altcineva (nu știu cine) aranja să ajungă mai departe”, declară Ildiko Sepssy.

Laszlo_Toke_Ungaria_si_Decembrie_1989_romaniabreakingnews.ro

László Tőkés mai mult împotriva României decât a lui Ceaușescu

În martie 1989 vor sosi la Timișoara doi reporteri canadieni, Michel Claire și Jean Le Roy, împreună cu prieteni de-ai lor din Ungaria, la recomandarea fratelui lui László Tőkés din Canada, Istvan Tőkés. În interviul acordat celor doi reporteri canadieni, László Tőkés va vorbi despre planul sistematizării satelor și va afirma că „trebuie zdrobit zidul tăcerii, cineva trebuie să înceapă”. Ofițerii DSS-ului au interceptat echipa celor doi reporteri canadieni, însă interviul filmat cu László Tőkés ajunsese în Ungaria. Reporterii au fost expulzați iar postul de televiziune canadian s-a temut să difuzeze materialul video. Prin intermediul lui Istvan Tőkés, caseta video va ajunge la Chrudinak Lajos, realizatorul programului Panorama al TV Budapesta, care o va difuza pe 24 iulie 1989.

Un apropiat al lui László Tőkés, tehnicianul dentar Iosif Kabai, membru al presbiteriului Parohiei Reformate Timișoara și, totodată, locatar al casei în care se afla biserica, consideră că era o situație ciudată să privești interviul lui László Tőkés la TV Budapesta în condițiile în care locuința era supravegheată permanent de către ofițerii DSS-ului „care se chinuiau să afle cum izbutește Tőkés să dea interviuri mass-mediei maghiare”.

Intervievat de către revoluționarul Marius Mioc în 17 și 20 sep­tembrie 2001, Iosif Kabai va declara:

Marius_Mioc

Marius Mioc

„După revoluție am aflat că videocamera cu care a fost filmat (László Tőkés – n. n.) stătea permanent în clădire, reporterii ve­neau fără aparatură, astfel încât securiștii să nu-și dea seama ce scop au. Ca să poată intra în clădire, uneori vizitatorii lui László spuneau că merg la mine. Atunci erau lăsați să intre, cei care păzeau clădirea aveau încredere în mine. Să adăugăm la cele spuse de martor faptul că, chiar intrarea în locuința lui Tőkés era supravegheată, exista o ușă care dădea spre subsol și care n-a fost niciodată supravegheată. De asemeni, vizitatorii mai pu­teau intra duminica, împreună cu mulțimea care venea la biserică pentru slujbă”. Referindu-se la acest aspect al „cazului László Tőkés”, Imre Borbely mărturisea: „Am reușit să facem asta (transmiterea de informații de la și către László Tőkés – n. n.) chiar și atunci când a fost păzit de milițieni în uniformă în fața casei, întrucât nora mea a reușit de fiecare dată după slujbe să intre la el în casă, a primit de acolo videocasetele, audi-casetele sau scrisorile pe care mi le-a adus mie. Eu am avut mulți prieteni RDG-iști cu care am cutreierat munții, și prin ei am reușit de cele mai multe ori să trimit informațiile până în Budapesta, întrucât ei nu au fost în vizorul vameșilor și securității de la graniță”.

Maiorul (r) Radu Tinu, fost locțiitor al șefului Securității Timiș în decembrie 1989, va scrie, cu referire la acțiunile lui László Tőkés:

Radu Tinu

Radu Tinu

„Fără a greși am spus-o în 8 martie 1990 și pot afirma și azi că László Tőkés nu a fost împotriva lui Ceaușescu ci împotriva României. Cultivat și inteligent, ambițios, extremist, T. L. a confirmat prin atitudinea sa postdecembristă că măsurile informativ-operative luate împotriva sa au fost îndreptățite, legale. Cazul său, tipic de trădare, a fost, zic eu, lucrat cu profe­sio­nalism. Nefinalizarea lui prin arestare în momentul în care aveam dovezile trădării – chitanța olografă pentru 20.000 lei (atenție! în ’89 octombrie) și două pagini cu informații, toate găsite la ieșirea din țară la doi cetățeni maghiari, cadre ale serviciilor de specialitate din țara vecină, s-a datorat lui N. Ceaușescu care nu a aprobat măsura propusă de noi, având în vedere situația politică, internațională din momentul respectiv”.

Iosif Kabai, colaboratorul lui László Tőkés, susține că un preot din Ungaria a venit la Timișoara, auzind de necazurile lui László Tőkés, și i-a adus 20.000 de lei cerându-i o confirmare scrisă pentru primirea banilor.

Iosif Kabai

Iosif Kabai

„La scurt timp – declară Iosif Kabai – a venit un polițist (pe 20 noiembrie 1989 – n. n.) cu biletul iscălit de Tőkés spunând că l-au găsit în buzunarul unui cetățean străin care se întorcea acasă și dacă recunoaște semnătura, să aleagă: fie era vorba de banii bisericii pe care și i-a însușit, pedeapsă pentru delapidare; fie a primit banii pentru mesajele trimise în străinătate, pedeapsă pentru spionaj. Eu am vorbit despre acest subiect cu un procuror, care m-a sfătuit ca Tőkés să nu recunoască nimic”.

Pe 11 septembrie 1989, emisiunea Panorama a TV Budapesta va relata pe larg despre „Cazul László Tőkés”. Dispariția de la domiciliu, pe 12 septembrie 1989, a ingi­ne­rului constructor Ernő Újvárossy, un apropiat al lui László Tőkés și șeful lucrărilor de re­no­vare a bisericii, va amplifica atmosfera de teamă, neputință și revoltă surdă împo­triva regimului comunist. Cadavrul lui Ernő Újvárossy va fi găsit peste două zile în Pădurea Verde și pe el se înregistrau urme de violență. După o investigație jurnalistică privind moartea lui Ernő Újvárossy, publicistul Marius Mioc va considera că László Tőkés a folosit moartea acestuia „pentru a crea în sânul comunității maghiare reformate din Timișoara o anumită stare de spirit care a ajutat la deznodământul din decembrie 1989”.

LazloTokes_interviu_PanoramaTV_1989

LazloTokes_interviu_PanoramaTV_1989

„Cazul Ernő Újvárossy” va fi folosit din plin de către autoritățile Republicii Ungare pentru a pune în dificultate pe plan internațional regimul lui Nicolae Ceaușescu. Mátyás Szűrös, președintele Parlamentului de la Budapesta, aflat în vizită oficială în SUA, îi va informa, pe 12 septembrie 1989, pe reprezentanții SUA despre moartea lui Ernő Újvárossy. Árpád Gazda, redactorul-șef de la Kronika, a confirmat faptul că Mátyás Szűrös a vorbit în SUA despre „Cazul Ernő Újvárossy” și László Tőkés, în pofida faptului că nu există nicio relatare în mass-media acelor timpuri din Ungaria și SUA. Informația lui Árpád Gazda provenea de la cetățeanul maghiar care i-a furnizat informațiile despre „Cazul Ernő Újvárossy” lui Mátyás Szűrös. În predica pe care o va rosti la funeraliile lui Ernő Újvárossy, László Tőkés va declara: „Asasinii lui Ernő Újvárossy se ascund printre noi, în mulțime”.

Începând din vara anului 1989, Ungaria începea să aibă și o agendă proprie în cadrul Tratatului de la Varșovia folosindu-se de problematica drepturilor omului și cele ale minorităților, miza fiind impunerea intereselor personale și o autoritate privilegiată asupra spațiului românesc.

Guvernul de la Budapesta insista pentru „coordonarea activității” unui nou Comitet Special al Pactului de la Varșovia pentru Drepturile Omului și Problemele Umanitare. În condițiile unei relații speciale între Moscova și Budapesta, amplificată de personalitatea lui János Kádár, oficialii de la Budapesta recomandau înfiin­țarea acestor noi organisme și implementarea anumitor „obligații comune” refe­ri­toare la drepturile minorităților, la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia din iulie 1989, cu speranța unui eșec care putea să fie pus pe seama poziției intransigente a României cu privire la drepturile umane și la cele ale minorităților, și de a se asigura, astfel, că publicul internațional era informat pe canalele corespun­zătoare. Un aspect relevant pentru aceste relații „speciale” sovieto-maghiare este oferit de ceremonia din 7 noiembrie 1987 când s-au aniversat 70 de ani de la izbucnirea și desfășurarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917 din Rusia. La Budapesta au fost organizate ceremonii de depuneri de coroane de flori la statuia lui V. I. Lenin, din Dumbrava Orașului (Varosliget), la Monumentul Ostașului Sovietic, de pe dealul Gellert, urmate de o seară festivă la Opera Națională a Ungariei. Numeroși lideri din conducerea de partid și de stat a Ungariei au participat la recepția oferită de Ambasada URSS la Budapesta.

DSS-ul se afla în alertă totală având în vedere jocul politico-diplomatic al Ungariei, care își afișa, din nou, intențiile revizioniste, în contextul schimbărilor din spațiul Europei Răsăritene din vara – toamna anului 1989.

Numărul celor care căutau azil politic în Ungaria a sporit de la 6.500 în 1987 la 15.000 în 1988, în timp ce în 1985 fuseseră 1.700 de persoane și 3.300 în 1986. În 1988 au primit permis de ședere temporară în Ungaria un număr de 13.400 cetățeni români, dintre care doar 8% erau români, restul fiind maghiari din Transilvania.

În august 1989 se refugiaseră în Ungaria un număr de 25.000 de oameni, dintre care 25% erau români, iar în Iugoslavia se refugiaseră un număr de 5.000 de oameni în perioada ianuarie – mai 1989. În urma semnării de către Ungaria a Convenției Națiunilor Unite cu privire la refugiați, în martie 1989, doar 29 de azilanți au fost trimiși înapoi, în iulie 1989, în raport cu cei 1.650 de refugiați trimiși înapoi în 1988. În noiembrie 1989 se aflau în Ungaria, conform datelor oficiale, un număr de 24.000 de cetățeni români, dintre care o șesime erau etnici români.

 Vasile Malureanu

Vasile Malureanu

„Compe­ten­țele informative ale Direcției I în problematica acțiunilor de factură re­vi­zionistă au per­mis să se sesizeze reconfigurarea unor riscuri de acest gen din direcția Ungaria, cercurile revizionist-iredentiste din această țară încercând să introducă problema Transilvaniei în ecuația schimbărilor politice inevitabile din România. La nivelul Direcției I funcționa, din anul 1986, Comandamentul unic de luptă contra revi­zio­nis­mului și extremismului iredentist maghiar și erau monitorizate cazurile im­por­tante din această problematică (László Tökés, Sütő András, Szőcs Géza, Domokos Géza ș. a.). Informațiile obținute la sfârșitul anilor ’80 relevau că una dintre mo­da­litățile de acțiune ale revizionismului ungar o reprezenta folosirea fugarilor ro­mâni staționați în Ungaria în acțiuni vizând subminarea și răsturnarea re­gi­mu­lui Ceaușescu. La Direcția I erau gestionate și informațiile privind faptele infrac­țio­nale la regimul frontierei de stat cu relevanță pentru securitatea națională, ceea ce a permis să se sesizeze că, începând din vara anului 1989, autoritățile ungare au început să returneze sistematic cetățeni români trecuți ilegal în această țară”, mărturisește generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu din SRI.

În august 1988, televiziunea maghiară îi va avea ca invitați pe adjunctul ministrului de Externe al URSS, Vladimir Petrovski, și pe istoricul Roy Medvedev pentru o discuție privind necesitatea autonomiei teritoriale a etnicilor maghiari din Transilvania. Înaltul diplomat sovietic a declarat că există o asemănare între „tensiunile româno-ungare și situația naționalităților din Transilvania cu problema din Nagorno-Karabah”, în timp ce Roy Medvedev a criticat regimul Ceaușescu pentru „represiuni la adresa mino­rității maghiare” și a cerut reinstituirea „regiunii autonome Transilvania”. Încu­rajați de aceste afirmații, liderii politici de la Budapesta au trecut la o reiterare perma­nentă a cererii de autonomie pentru Transilvania.

Mátyás Szürös_Mihail Gorbaciov_1989

Mátyás Szürös_Mihail Gorbaciov_1989

În iulie 1989, Mátyás Szürös, secretar al CC al PMSU cu probleme internaționale și, mai apoi, președinte al Parla­mentului Ungariei din a doua parte a anului 1989, va declara unui jurnalist de la Radio Europa Liberă„cea mai bună soluție pentru problemă (a Transilvanie – n. n.) ar fi fost să se acorde Transilvaniei «autonomie» după cel de-al Doilea Război Mon­dial”.

Omul politic și de stat maghiar va declara în mod foarte clar:

„Trebuie să facem totul pentru a proteja drepturile egale ale minorității naționale maghiare din Transil­vania…În Ungaria nu există, de fapt, tendințe iredentiste sau revizio­niste adevă­rate. Este posibil ca naționalismul să fie prezent în mintea unor indivizi sau în cadrul unor grupuri restrânse. Nu aceasta este problema. Problema apare atunci când naționalismul este ridicat la rangul de politică oficială. Și asta s-a întâmplat în România. Politicile românești nu sunt doar antimaghiare, ci și direcționate împo­triva Uniunii Sovietice și împotriva slavilor de sud”.

(Va urma)

Publicat de autor: Constantin CORNEANUromaniabreakingnews.ro  /  AESGS

,

În continuarea articolului  / Exclusiv! Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (1) Incursiune printr-o diversiune culturală a iredentismului maghiar în R. Moldova cu conexiuni HVIM și „Moldova mare” / Titlul original publicat pe rbnpres.info în 26 Dec 2014: Să ne cunoaștem (IN)AMICII! Metamorfozele lui „Casanova”: (1) Balázs F. Attila, parașutat în „Noua Danemarcă” sau o nouă diversiune (culturală) a revizionismului maghiar…

***Datorită timpului foarte mare de încărcare a acestui articol pe platforma romaniabreakingnews.ro și pentru a nu vă incetini calculatorul dvs., vă punem la dispoziție doar varianta în format pdf a articolului care poate fi vizionată mai jos sau folosinf opțiunea download.

*Pentru vizualizarea corectă a materialului, puteți folosi uneltele de navigare, sus-jos sau mărire-micșorare, situate în partea inferioară, pe centrul materialului tip pdf:

Download the PDF file Să ne cunoaștem (IN)AMICII(2).

Citește și Exclusiv! Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (1) Incursiune printr-o diversiune culturală a iredentismului maghiar în R. Moldova cu conexiuni HVIM și „Moldova mare”

Exclusiv! Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (3) Incursiune printr-o diversiune culturală a iredentismului maghiar în R. Moldova cu conexiuni HVIM și „Moldova mare”

,

Titlul original al articolului, publicat de Sorin Diaconescu, redactor de investigații – România Breaking News, pe 15 Aug 2014 (rbnpress.info): Metamorfozele lui „Casanova”: (1) Balázs F. Attila, parașutat în „Noua  Danemarcă” sau o nouă diversiune (culturală) a revizionismului maghiar…

Datorită volumului mare de conținut din cadrul articolului, redacția RBN Press a optat pentru redarea acestuia în format pdf, vizualizabil direct în pagina romaniabreakingnews.ro

Să ne cunoaștem (IN)AMICII(1)
*Pentru vizualizarea corectă a materialului, puteți folosi uneltele de navigare, sus-jos sau mărire-micșorare, situate în partea inferioară, pe centrul materialului tip pdf:

Download the PDF file Să ne cunoaștem (IN)AMICII(1).

Citește și Exclusiv! Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (2) Incursiune printr-o diversiune culturală a iredentismului maghiar în R. Moldova cu conexiuni HVIM și „Moldova mare”

Exclusiv! Să ne cunoaștem (IN)AMICII! (3) Incursiune printr-o diversiune culturală a iredentismului maghiar în R. Moldova cu conexiuni HVIM și „Moldova mare”

,

Numele localităților Oradour din Franța și Lidice din Cehoslovacia au devenit simboluri cunoscute pe plan mondial ale barbariei hitleriste. Există însă și două culmi ale crimei horthyste în Transilvania.

În localitatea românească Trăznea, horthyștii au pătruns la 10 septembrie 1940. La intrarea în comună câțiva copii români ieșiseră cu vitele la păscut. Au fost împușcați toți pe izlazul comunei. Apoi horthyștii au pornit pe ulițele satului și au dat foc caselor, împușcând pe oricine întâlneau. A ars întregul sat. Victimele zăceau pe străzi, prin curți și grajduri, pe câmp. Preotul creștin ortodox s-a ascuns în casa parohială; când preoteasa și fiica sa au sărit pe fereastră, încercând să se salveze din flăcări, au fost împușcate. În masacrul de la Trăznea au fost uciși și răniți 263 de români (copii, femei, bărbați, tineri și vârstnici).

În aceeași zi de 10 septembrie, în comuna Ciumărna, trupele horthyste au executat un alt grup de români. În comuna Suma, 11 români au fost omorâți în chinuri, ciopârțiți cu baionetele, trupurile lor fiind lăsate șase zile neîngropate pe marginile râului Bereteu.

În comuna Ip, județul Sălaj, a avut loc într-adevăr o «Noapte a Sfântului Bartolomeu», așa cum preconiza baronul Aczel. La căderea nopții, plutoane de ostași unguri, însoțite de echipe ale gărzii horthyste (Nemzetorseg), au scos din case și i-au schingiuit pe toți românii care nu fugiseră: li s-au zdrobit oasele, li s-au smuls unghiile, apoi au fost împușcați cu toții. Femeile au fost violate, iar copii au fost spintecați cu baioneta. După măcel a venit jefuirea cadavrelor și a caselor. Cadavrele au fost cărate apoi cu căruțele, amestecate cu răniții care mai respirau; cu toții au fost aruncați într-o groapă de 35 X 25 m, peste care s-au turnat 400 kg de var; groapa a fost acoperită apoi cu pământ. I-au căzut victime acestui masacru 165 de români (copii, bătrâni, femei și bărbați).

Numărul celor uciși de trupele horthyste și formațiunile paramilitare fasciste numai în septembrie 1940 și numai pe teritoriu județului Sălaj se ridică la 481 de persoane. Dintre acestea, 460 erau români, 16 slovaci și 5 evrei. Din totalul victimelor, 190 au fost copii, iar 179 femei.

Statisticile vremii – evident, incomplete – consemnau doar după primii doi ani de stăpânire horthystă 991 de români executați oficial fără nici un fel de judecată, 6 813 cazuri de crime și maltratări grave. Dintre ele: în județul Bihor –1 305 Ciuc – 412; Cluj – 1050; Maramureș – 133; Mureș – 117; Năsăud – 166; Odorhei – 57; Satu Mare – 691; Sălaj – 1 236; Someș – 477; Trei Scaune – 493. Documentele doveditoare au fost prezentate de delegația română la Conferința de Pace din 1947 de la Paris.

Amploarea crimelor, dimensiunile atrocităților săvârșite de autoritățile horthyste nu vor putea fi niciodată cunoscute cu exactitate. Mai ales că, încercând să șteargă pe cât posibil urmele masacrelor. Autoritățile horthyste au emis ordine speciale, draconice, de confiscare și distrugere imediată a oricăror dovezi încă disponibile.

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 331-333, Editura Compania, București, 2011

,

Drumul nobilimii românesti în istoriografie

Sunt puține subiecte în istoria românilor din Transilvania care să fi cunoscut o evoluție istoriografică așa de contradictorie și supusă unor comandamente ale vieții politice naționale precum cel al nobilimii românești din regatul medieval al Ungariei

Interesul pentru această problematică a fost marcat în mod direct de caracterul angajat și polemic al istoriografiei noastre referitoare la Transilvania în toată perioadă modernă și contemporană. Până după anul 1848 nobilimea a fost clasă conducătoare în societate, contestată vehement prin revoluție și înlăturată treptat în perioada următoare din vârful piramidei sociale. În condițiile specifice ale Transilvaniei nobilimea și-a păstrat hegemonia în viața economică, politică și socială chiar și în noile rânduieli burghezo-democratice, până la marile reforme consecutive unirii cu România din anul 1918.

Situația se explică în parte prin raporturile naționale și sociale din această provincie, clasa dominantă aparținând în cea mai mare parte minorității naționale maghiare, pe când majoritatea româneasca constituia grosul claselor defavorizate ale societății. Lupta de emancipare națională și socială s-a dus timp de secole tocmai împotriva acestei nobilimi străine și înstrăinate care exprima în epoca modernă fără echivoc interesele națiunii maghiare.

Cazul baronului Nopcea, singurul aristocrat de origine româna prezent pe Câmpia Libertății de la Blaj în 1848

Nobilimea de origine româna se găsea în secolele luptei naționale într-o poziție deosebit de incomodă, aparținătoare etnic națiunii române, social însa fiind mai apropiată clasei nobiliare maghiare.

Această antinomie a obligat pe aparținătorii acestui grup social la opțiuni definitive în favoarea unei națiuni sau alteia, cu sacrificarea unuia din elementele fundamentale ale identității lor, fie naționalitatea româneasca, fie avantajele statutului nobiliar.

Orice altă soluție era exclusă, precum dovedește cazul baronului Nopcea, singurul aristocrat de origine româna prezent pe Câmpia Libertății de la Blaj în 1848, ale cărui servicii au fost însa respinse de areopagul național.

Minoritară în mod flagrant și margina-lizata în rândul nobilimii, covârșitor de alt neam, nobilimea româneasca nu mai conta prea mult nici pentru corpul național din care se ridicase. Ba, mai mult, încrâncenarea conflictului național româno-maghiar, care se apropia de deznodământ, a provocat excese propagandistice cu puternice reverberații înistoriografia româna și maghiară, care au anihilat aproape complet încercările de cercetare senină a subiectului.

Din păcate, naționalismul istoriografie din deceniile premergătoare anului 1918 a determinat chiar mari istorici, de autoritatea unor Ioan Bogdan și, cu oscilații, Nicolae Iorga, să nege apartenența acestei categorii sociale la istoria noastră. De cealaltă parte, anexarea nediferențiată a nobilimii române la nobilimea ungurească – uneori chiar fără menționarea originii – este una dintre practicile constante ale istoriografiei maghiare, având ca finalitate deposedarea popoarelor nemaghiare de propriul trecut și trecerea acestuia în patrimoniul națiunii dominante. Cazul nobilimii românești nu se deosebește cu nimic de cel atât de notoriu al continuității daco-romane și românești ori cel al pretinsei inferiorități de cultură și civilizație a românilor.

Drumul nobilimii românești în istoriografie pornește încă de la imaginea prin care românii s-au impus contemporanilor din secolele XIV-XVI:

…aceea de campioni ai luptelor antiotomane și continuatori demni și virtuoși ai romanității antice, ai cărei urmași sunt.

În conștiința epocii renascentiste latinitatea constituia ea însăși un blazon, la care ei, prin elita lor, adăugau noblețea meritului, ca popor sau ca indivizi, în război cu dușmanul Creștinătății și statutul de nobil dobândit de la suveran.

Primii noștri istorici umaniști subliniază ca pe o noblețe a întregului popor român, originea sa din „Țările Ramului”, romanitatea lui, dovedită cu numele său, cu latinitatea limbii, cu vestigiile antice aflate peste tot. Această idee componența a conștiinței de sine a poporului român, ce va deveni doctrina la reprezentanții școlii Ardelene, așa cum constatau încă umaniștii veacurilor anterioare, este atât de puternică, încât interpolatorul cronicii lui Ureche, Simion Dascălul, preluând necritic un izvor privind originea românilor maramureșeni din tâlharii Romei, era veștejit unanim ca un „basnuitoriu” fără socoteala, deși se grăbește să adauge că pentru merite militare împotriva tătarilor, regele Ungariei „i-au neamisit pre toți… unde și astăzi trăiesc la Maramureș”. Cucerirea și colonizarea romană, „descălecarea dentâi”, s-au înfăptuit desigur sub conducerea unor căpetenii, a unei nobilimi, dar și cronicarii și Cantemir par conștienți ca nobilimea româneasca medievală nu continua neapărat pe cea antică.

Istoriografia umanistă, deși cu informații bogate de natură socială și privind, prin excelență, clasa suprapusă și evenimentul politic, nu face din viața socială un obiect special de studiu, inovație ce aparține lui Dimitrie Cantemir în a să „Descrierea Moldovei”. Grigore Ureche, spre exemplu, deși are un „cap” rezervat Ardealului, nu face referiri speciale la viața socială.

Miron Costin, în schimb, pornind de la o altă experiență, inclusiv participarea la o expediție militară în Transilvania la 1659, și o formație intelectuală de alt nivel, afirma că românii din Ardeal

„au păstrat neschimbat numele cel vechiu și se mândresc și azi cu numele de români, până azi sunt mult mai numeroși ca ungurii, au o limbă mult mai frumoasă și mai apropiată de cea italiană”

Iar despre maramureșeni:

„ei nu sunt supuși nimănui, liberi, nu slujesc până azi niciunui stăpân… Au privilegii deosebite și sunt până azi neîntrecuți în treburile ostășești”.

La un nivel de concepție și informație superior, stolnicul Cantacuzino, istoric de factură modernă, precursor al preiluminismului, anticipează fără echivoc crezul școlii Ardelene:

„iară noi rumânii suntem adevărați români și aleși”

Aflarea nobilimii la români sub stăpânirea ungară este constatată într-un număr nesfârșit de documente, din care numai o mică parte au văzut lumina tiparului.

Încă în documentul lui Bela al IV-lea din 1247 se vorbește de nobilimea din Țara Lytira, adică Țara Lotrului, care nobilime este arătată cu numele de „maiores terrae”. Acești nobili aveau dreptul recunoscut tuturor nobililor de a putea apela la curia regească contra sentințelor capitale.

Alt document din 1274, îi ridică pe mai mulți valahi păzitori de graniță, la rangul de nobili, spunându-se în el ca să intre în rândul și ceata nobililor din ținutul lor. Regii dăruiesc sau întăresc nobilimea sau stăpânirea de moșii unor români (prin care din urmă fapt ei și sunt înnobilați).

Un document din 1269 conține dăruirea lui Ștefan, ducele Transilvaniei către Mihail și Neculai Goștian (după nume, învederat români) a dreptului de nobilitate și ca mulțumire pentru slujbele făcute în expediția contra bulgarilor. Un altul din 1296, îi înapoiază lui Ion Nicola, român, dreptul de vamă de pe moșia Vasarhely (drept nobiliar).

Un alt document din 1306, îi conferă kneazului Stanislau, fiul lui Stan, moșia Strâmtura (Surduky);

altul din 1336, stabilește hotarele moșiei Bedeuhaza, a lui Drag și Dragoș, valahi, slugi devotate ale regelui Carol Robert;

alt document din 1343 vorbește despre un proces pentru moșia lui Crăciun cu Bogdan, ambii voevozi din Maramureș;

… un altul din același an, dă lui Crăciun moșia Bilka.

Un document din 1360 dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, „credinciosul valah al regelui”, moșia românească Roșia de sus (Felseurona) „cu drepturile de care se bucură nobilii regelui”.

Un altul, în sfârșit, vorbește de „nobilii români” Sandu, Mihail, Alexa, iar altul de sora românului Dragoș, nobilă Doamnă Stana.

Nobilii și knezii români din Hațeg sunt arătați ca luând împreună parte la judecarea unui proces între knezii Mușat, Stroia și Zaicu, sub președinția vice-voevodului Transilvaniei, Petru.

În 1399, îl găsim pe Stiborius, voevodul Transilvaniei și comitele Zarandului, adresându-se către toți și către fiecare din nobilii, „atât unguri cât și valahi”, castelani sau vicecastelani.

Tot nobili români după numele lor sunt și aceia pomeniți de documentul din 1404: Ladislau și Mihail Ciula, Neculai de Muncel, Barbu sin Leul de Barbatviza (râul Bărbatului) și Neculai Baciu.

Un act din 1406 vorbește de nobilii români Balk, Dragoș și Nan din Sarvaș; altul din același an, îi pomenește și pe alți nobili români: Vanea, fiul lui Vancea și Vancea, fiul lui Slav, proprietarii moșiei Apșa, aflată până astăzi în posesia românilor.

În 1409, Sigismund regele Ungariei dăruiește domeniul Hunedoarei din Transilvania lui Voicu, militar al curții regale, fiul lui Sârbu, precum și fiului lui Voicu, Ioan (Corvin de Huniade), numit în alte documente Ioan Valahul (Românul), cuprinzând în acea dăruire și pe frații lui: Voicu, Mogoș și Radul și pe unchiul său, alt Radul, pentru strălucitele slujbe militare ale lui Voicu.

Rezultă din acest act că aceștia toți erau români nobili care slujeau la curtea lui Sigismund, atât din numele lor, din scrierea lui „Radul” cu articolul postpus românesc și din arătarea anume ca român a lui Ioan, de unele din ele.

În 1411 se judecă Pypo de Ozora cu nobilii români Fărcaș, Ștefan și Ladislau de Mutnuk arătați anume că români de alt document, pentru moșia Varu, dându-se dreptate acestora, pe motivul prescripției de 30 de ani.

În același an sunt citați mai mulți români nobili din familia Macicaș: Dionisie, Andreiu, Fărcaș, Costea, Ioan, fiul lui Mihail, fiul lui Ladisau de Macicaș, ca proprietari ai moșiilor Ruginoasa, Toplița, Leurdeni și Tâncova.

În 1422 se întâlnesc românii „magistrul Stânciul și Drăgan, fiul lui Manciul Valahul din Comiat, ca proprietari ai moșiei Vozești din districtul Caransebeșului.

Alt act, din 1422, îl amintește pe nobilul român Ștefan de Olachy.

Unul din 1428 vorbește de nobilul Dan de Doboș. Albert, regele Ungariei, îi confirmă pe nobilii români, Mihail, fiul lui Mihail de Ciornă și pe Blaș, fiul lui Stoian de Ciorna, în posesia moșiilor lor părintești, dispunând să le stăpânească cum stăpâneau moșiile lor și ceilalți nobili români din Banat.

Un document din 1430 amintește pe o nobilă doamnă Stana, fiica lui Ioan voevod de Rozalia, a cărei origine româneasca se vede pe numele ei, apoi din faptul că soțul ei, Gurhu „este arătat că român”.

În 1457, regele Vladislav întărește privilegiile tuturor nobililor valahi, ale knezilor și a celorlalți valahi din ținuturile Banatului, ca mulțumire pentru credința și slujbele pe care ei le făcuseră, nu numai lui ci și predecesorilor lui, regilor Ungariei, mai cu seamă în apărarea vadurilor Dunării contra deselor năvăliri ale turcilor. Deasemenea se mai întâlnește o nobilime româna numită chiar în documentele maghiare „boerones” (boieri) în ținutul Făgărașului.

Mai aducem din nenumăratele documente care constată existența unei bogate nobilimi române în țările de peste munți în vremile mai vechi, încă următoarele:

Unul din 1442, dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ștefan și Mihail din Craciunești pentru slujbele aduse în zilele împăratului Sigismund și ale regilor Albert și Vladislav, danie ce se face în condițiile în care „îndeobște românii posedă moșii în Maramureș”.

Când se introduc români în moșii câștigate prin judecăți, formula obișnuită este că ei au fost reintroduși în curțile lor nobiliare.

Alt document din 1511, dat de Contele de Thomor, căpitanul Făgărașului, îi confirmă pe Vulcan și pe Vasile, fii răposatului Comșa, pe alt Radul, fiul răposatului Stoica, pe Stanislau Karabel, fiul răposatului Șandru de Viștea, în averea moșiilor și în oficiul de boieri pentru Viștea de sus și de jos și jumătatea satului Arpașul de jos și peste 17 țigani, boierie ce o căpătase strămoșul lor de la Mircea, voevodul Munteniei și Banul Severinului.

Altul, din 1513, îi dăruiește lui Neculai, vice-voevodul Transilvaniei, moșiile nobilului român Petru Ladu din Slatina, mort fără moștenitori.

Un alt document, din 1518, conține un schimb de proprietăți între nobilii Ladislau (Vlad), Racovița și Petru de Zylvas (din Slivaș) care se văd a fi fost români, de pe numele de familie al celui dintâi și acel de moșie al celui din urmă. Prin alt document, din 1519, regele Ludovic dăruiește nobililor români Ladislau și Ludovic Fiat și lui Ladislau Racovița pădurea Lojna, ca mulțumire pentru vitejia lor în luptele cu turcii.

… pe picior egal nobilii români cu cei unguri

În sfârșit, mai aducem, din miile ce se află încă, un alt document din 1540, prin care se pune pe picior egal nobilii români cu cei unguri, spunându-se în el că:

„același lucru și pentru nobilii români este de înțeles și de ținut, așa numai că românul nobil împreună cu nobilii unguri să verifice depunerea jurământului și să-l îndeplinească”.

Acești nobili români se bucurau de toate privilegiile nobleței maghiare, adică de a fi judecați de curia regească și de a fi scutiți de plată dârei numită tribut, adică a birului. Ei mai dobândeau adeseori dreptul sabiei asupra făcătorilor de rele pe care îi prindeau pe moșiile lor.

Odată cu nobilimea românilor, dispăru și proprietatea pe care o posedă. Această clasă contopindu-se în nația domnitoare, răpi poporului român cea mai mare și mai de seamă proprietate a pământului.

Dar această trecere fu și ea silită, deoarece de la un timp începu a se impune ca o condiție a păstrării titlului de nobil și a pământului de moștenire, practicarea religiei catolice.

Nobilii români care nu voiau să se supună condiției de contopire cu nația dominatoare și trecerea la catolicism erau despuiați de proprietățile și drepturile lor

Acei dintre nobili care nu voiau să se supună acestei condiții erau despuiați de proprietățile lor.

Despuierea deveni sistematică după anul 1657, când se institui un fel de comisie, „Forum productionale”, chemat a revizui moșiile fiscale înstrăinate, considerând că atare proprietățile tuturor nobililor români care nu puteau justifica titlul de stăpânire.

Moșia era confiscată, iar boierul considerat ca „boier căzut”.

Mai ales în Țara Făgărașului, mai toți vechii români trecură „prin sită deasă a forului productional și mulți din ei pierdură pe lângă moșiile Ior și libertatea Ior personală”. Se purtau procesele pentru aceste moșii timp foarte îndelungat, avocații având interes a le prelungi, așa că unul din ele, acel al boierilor din Gridu și Făgăraș a început în 1650 în limba latină, continuându-se de la 1761 în limba maghiară, pentru a se sfârși abia la 1854, la Curtea din Viena în limba germană. Mulți dintre nobilii români se lepădaseră încă de mai înainte de moșiile lor, pentru a căuta dincolo de munți pacea sufletească.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Sursa: extrase din A.D. Xenopol – „Istoriografia Nobilimii Românești din Transilvania”, enciclopediae.blogspot.ro, scritub.com/istorie

,

Avram_Iancu

La 2 septembrie 1848, în Adunarea de la Blaj, 60.000 de moți refuză „uniunea” cu Ungaria și îl aleg comandant pe Avram Iancu.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist laTârgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.

Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor și va moșteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca și toți străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca și aceștia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan și pe Avram.

Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 și va ajunge preot ortodox.

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menționată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinerețe, în timpul revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puțin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori din varii motive.

Primele informații despre revoluția de la Viena

…au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut

„să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”.

Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă:

„Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!”

La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.

De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.

Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernuluiIancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj.

Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui.

Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri…

Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

— Dragomir, op. cit.

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[23]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.

În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie.

Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.

La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era:

 „Voi sunteți poporul!”.

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.  La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.

La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.

În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie. La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.

La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud. Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.

La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.

Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți. Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator, din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești,Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud. După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.

Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție.

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă. Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politiceO adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată

În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii

La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică.

La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud).

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă.

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate.

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849.Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul.

În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor.

La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: ro.wikipedia.orgromanialibera.roenciclopediaromaniei.ro

,

Un articol publicat in data de 14 aprilie a.c. de Revista 22, editata de Grupul pentru Dialog Social, face propaganda in favoarea revizionismului maghiar. Articolul intitulat ”Adevar istoric contra mitologie nationala”, semnat de un anume Dini G. Jónas, vorbeste despre mitul Marii Uniri si despre injustul Tratat de la Trianon prin care Ungariei i-au fost rapite” sirul de trei orase din apropiere de frontiera”. Delirul revizionist maghiar, gazduit de paginile Revistei 22 si deci sustinut de intelectualii Grupului pentru Dialog Social, nu se opreste aici. Autorul textului concluzioneaza chiar faptul ca romanii din Transilvania au fost fortati sa se uneasca cu Romania. Potrivit acestuia, romanii din Transilvania ar fi fost mai interesati sa ramana in Ungaria, ”cu o larga autonomie”.

Lecturand articolul din Revista 22 am impresia ca-l citesc pe Laszlo Tokes sau ca-l ascult pe Csibi Barna. Imi este foarte greu, daca nu imposibil, sa vad care sunt diferentele dintre acest articol asumat de Revista 22 si actiunile si discursurile liderilor UDMR, PCM, PPMT sau ale altor organizatii maghiare care militeaza pentru separatism pe criterii etnice si anularea Tratatului de la Trianon. (de Dan Tănasa)
 *

Cum arată imfamia? (vedeți mai jos)

Adevăr istoric contra mitologie națională

de Dini G. Jónas 1502 afisari | 12 comentarii

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până și la nivel de sărbătoare națională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa Primul război mondial, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderație, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniți la Alba Iulia, au decis unirea, fără să țină seama de celelalte naționalități ardelene. Care ar fi fost însă dorința lor reală? Probabil, influențați de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în granițele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalități conlocuitoare (sârbi, croați, slovaci etc.). De altfel, acești intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populația orașelor. Ceilalți români, care trăiau la țară, nici nu se gândeau la unire.

Autorul stabilește apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalități au arătat atâta entuziasm. În sfârșit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei șirul de trei orașe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare). Ce importanță avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă orașul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulație internațională, ca și în maghiară.

Dini G. Jónas
8 aprilie 2015

Reacții la  TICĂLOȘIA din pagina Revistei 22  …Cu drumul spre gunoi

Ion Scorobete publicat pe  ioncoja.ro
Sunt stupefiat nu de faptul că un individ isi descrie cosmarurile, este dreptul sau, ci ca o revista din Romania i le face publice. Ca omul delireaza e limpede. Iata: „un grup de intelectuali romani, intruniti la Alba Iulia, au decis unirea[…] Ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire.
La 1 Decembrie 1918, pe Platoul Romanilor din Alba Iulia au fost prezenti peste 100.000 de delegati ai tuturor localitatilor din Transilvania. Aici nu a fost o adunare spontana, un „miting”, asa cum fusese cea de pe Campia Libertatii de la Blaj in 3/15 Mai 1848, ci un For, o Mare Adunare Nationala constituita din reprezentantii alesi ai tuturor romanilor din Transilvania, delegati abilitati sa ia hotarari in numele acestora. Era in realitate un Parlament ad hoc. Fiecare delegat avea asupra sa un „credentional”, o lista cu numele si prenumele locuitorilor din localitatea pe care el o reprezenta, in numele carora era autorizat sa decida.
Iar acum nu ma refer la omul de rand care nu este foarte la curent cu ce s-a intamplat acolo, ci ii am in vedere pe istoricii profesionisti. Toti pomenesc cu un prilej sau cu altul de 1 Decembrie, dar nu stiu cati dintre ei au avut in mana un „credentional” in original.
Ei bine, eu am avut nu unul, sute. Am studiat nume cu nume insirate acolo. Rubrica ultima din dreapta se intitula „Semnatura”. Aceasta era cea care ma emotiona pana la lacrima (pentru cinicii carora asemenea formulari le provoaca o grimasa incarcata de tot dispretul fac precizarea ca unii oameni, printre care ma prenumar, au si lacrimi ale sufletului). Rar aparea si cate o semnatura, a preotului, a dascalului, a vreunui taran mai rasarit. De regula, se insirau de sus pana jos cruci apasate cu degetul, amprenta dupa amprenta.
Dovada elocventa a nivelului cultural ce le era harazit romanilor din luminatul Imperiu. Degetele acelor romani „care traiau la tara” si care după Revista 22, „nici nu se gandeau la unire” erau manjite cu pamant si cu gunoi de grajd, erau tocite de manerul toporului, de coada sapei si de darjala coasei, dar ei tineau din toata fiinta sa-si pecetluiasca pe coala de harte care-i intimida vointa vietii lor. Pe acele cruci s-a rastignit intreg Ardealul pentru ca sa poata invia La Alba Iulia.
Poetul patimirii noastre a spus:
Avem un vis neimplinit,
Copil al suferintii,
De jalea lui ne-au raposat
Si mosii, si parintii…

Cei a caror febra s-a cronicizat nu au decat sa-si debiteze aiurelile in cadru privat sau in casele de sanatate. Nu le vom ingadui sa-si bata joc de mosii si parintii nostri care nu numai au raposat de jalea unui vis, ci au facut si ca acel vis, providentialul vis al Unirii, sa fie infaptuit.

*

Alte reacții la articol pe pagina Revistei 22

25.04.2015 | Dinu G. Ionescu a scris:
Pseudoistoricul Boia nu merită nici măcar osteneala de a-l combate. Este o rușine a facultății de istorie
25.04.2015 | Simina Lazar a scris:
V-am ascultat la conferinta de la Casa Română, ba chiar v-am si cumparat o carte. Regret profund. Nu pot sa Înteleg cum puteti face asemenea informatii absolut false. Bunicul meu, taran de la Sarmas a fost la Adunarea de la Alba Iulia. Faceti jocul extremistilor unguri. Regret profund ca v-am cumparat cartea.
26.04.2015 | Dr Serban Mihaileanu a scris:
Citesc asa zisul editorial, semnat de Domnul Dini G. JĂłnas, impresar improvizat al marelui istoric român contemporan Lucian Boia – gazduit, cu delicioasa dezinvoltura, de redactia Revistei 22. Sa fim pozitivi : marele nostru istoric, i-a deschis ochii tumultosului sau impresar, fiind azi asigurat de cel putin un admirator. Simtindu-se inca intemnitat de tratatul de la Trianon si de  imperialismul lui Bratianu . Daca redactia i-ar fi alocat mai mult spatiu, tanarul nostru european, ne-ar fi vorbit poate si de Horty. Vesteda nostalgie a imperiului apus, il face pe liricul interpret al istoriei sa afirme ca  ceilalti romani, care traiau la tara, nici nu se gandeau la unire. Este adevarat, imperiul a facut totul ca taranii sa nu se gandeasca la unire dar sa se gandeasca zi si noapte la ce li se va intampla daca nu vor fi supusi, saraci si cuminti. Il invit pe tanarul gazduit de Revista 22 sa re-citeasca anumite capitole din istorie, nu cele scrise de marele nostru istoric Lucian Boia, dar cele scrise cu sangele romanilor de Imparateasa Maria Tereza prin bratul armat al generalului von Bukow sau mai recent de asasinatele salbatece comise de ungurii hortisti dupa dictatul de la Viena. Mult stimata redactie, cunoasteti vechiul adagiu : cine nu cunoaste istoria este condamnat sa o retraisca, asta doriti ? In patria nostra, multae silvae sunt, quae bestiis abundantâs et multae codae secures
27.04.2015 | Dan Culcer a scris:
Rugam redactia revistei sa produca o nota privitoare la activitatea stiintifica, deci privitoare la competenta minimala a semnatarului acestei opinii, Dini G.JĂłnas. Ca sa putem aprecia argumentele lui JĂłnas, trebuie ss stim putina istorie ca sa le incadram acolo unde isi au locul, in ideologia revansarda a iredentismului maghiar care are un repertoriu bine structurat din 1919. Argumentul orasului locuit de maghiri si inconjurat de sate romanesti este insa contra-productiv, de vreme ce demonstreaza contrariul, prezenta majoritatii demografice romanesti in numele careia s-a facut Unirea. Redactia ar trebui sa caute un redactor competent pentru a evita publicarea unor astfel de opinii orientate sau pentru a le putea comenta echilibrat. Lucian Boia va fi tradus in maghiara si sustinut de presa maghiara tocmai fiindca canta in struna acestui iredentism. Ca Lucian Boia scrie ce scrie, cu argumente istorice alese ca sa demonstreze tezele preconcepute ale revizionismului istoric practicat de el, asta se poate discuta in cadrul presei de specialitate mai bine decat prin astfel de note de pripas. Dan Culcer
29.04.2015 | Marian Clenciu a scris:
Adevăƒr istoric contra mitologie națională ?.€ Cred cムeste o mică problemă cu titlul. Nimerit ar fi fost €Mitologia revanșardムcontra Adevăƒr Istoric.€ Că sunteți destul bine intenț›ionați€ nu-i o noutate, doar e democraț›ie.  Deplorabil…

Despre ce fel de viata au avut romanii din Transilvania sub dominatia grofilor maghiari a vorbit, cu documente, istoricul dr. Vasile Lechințan

Replica istoricului Vasile Lechințan la afirmațiile REVOLTĂTOARE ale viceprimarului UDMR din Arad. LISTA martirilor români din Hodac uciși de unguri în 1848 DOCUMENTE (Dan Tănasa Blog)

Președintele UDMR Arad, Bognar Levente, viceprimar al municipiului Arad, a opinat în cadrul unei conferințe de presă faptul că afirmația că în 1848-1849 armatele maghiare ar fi ucis 40.000 de români este o minciună a „extremiștilor”, care „otrăvesc” buna conviețuire, istoricii stabilind că „cifra nu este cea reală” (detalii aici). 

 –
Despre ”eminentul” istoric Lucian Boia a vorbit foarte clar prof. univ. dr. Ioan Scurtu aici. Fata de articolul stupefiant gazduit de paginile Revistei 22 a reactionat, pe blogul sau, scriitorul Dan Culcer:

Se desfășoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înșiși, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfășurând o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceștia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conștiința națională pe Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăznește să-i evoce este un naționalist, demn de disprețul Europei și al “societății civile”. România însăși este prezentată ca o țară demnă de scârbă și dispreț. Să nu se mai spună că avem o țară frumoasă, cu imense bogății, care merită să fie cunoscută și prețuită (așa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ și mediatizat este Lucian Boia, care și-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât niște anexe ale marilor imperii, incapabili să-și construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independență și de alte asemenea “mituri”. Cei care susțin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt niște naționaliști, demni de tot disprețul europenilor. Obiectivul lui Boia și al susținătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate națională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Doar duși de mână, ca orbeții, românii ar putea ieși la liman și, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoștință tot ce li se cere din afară. Guvernanții au acționat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogății naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminați de guvernanții de după 1989 din reconstrucția economiei naționale.

Una dintre direcțiile de ștergere a memoriei românești este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocația distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român. În 2013, am participat la lansarea cărții „Palate din București”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s-au demolat mai multe monumente istorice și de artă decât în 45 de ani de comunism. Guvernanții, prin așa-zisa “restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriașe abuzuri, la care s-a asociat din plin și justiția. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul național – pe care proprietarii (mulți dintre ei obținând decizii judecătorești pe baza unor acte false) le-au demolat, pentru a face loc unor clădiri “moderne”, din beton și sticlă. Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii – care, culmea, se mai numește și al Patrimoniului -, care are obligația de a păstra monumentele istorice și de artă, precum și cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare. După 1989, s-a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanții de la București: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice și apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care până la acea dată au aparțiunut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului român. Nesocotind acest Tratat, guvernele și justiția română au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniștrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute și renovate cu bani grei de la bugetul statului român. Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule românești au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brâncoveanu” (2014) nu s-au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici și palate construite de marele domnitor.

„Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esențial al guvernanților”

Majoritatea orașelor din Transilvania nu au statui, busturi și alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n-ar fi cele ridicate în perioada interbelică și chiar în anii comunismului, piețele ar fi dominate doar de eroii altora. Nu au găsit autoritățile postdecembriste figuri eroice în istoria românilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s-au instalat zeci de busturi și alte monumente prin care sunt omagiați diverși lideri maghiari. Între aceștia, și un criminal de război, ucigaș de români, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc. De altfel, liderii UDMR nu s-au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comuniști. Cu complicitatea guvernanților români, în județele Harghita și Covasna s-a constituit “de facto” un “ținut secuiesc”, în care aplicarea legilor României este facultativă. În ultimii ani se acționează intens pentru legalizarea acestuia și constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice. Confruntându-se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanță mai multe hotărâri ale consiliilor locale din județ, privind autonomia “ținutului secuiesc”, deoarece încălcau Constituția, care prevede că România este stat național unitar. Guvernul Ponta nu numai că nu a acționat pentru impunerea legalității, ci l-a destituit, în august 2014, pe prefectul român, înlocuindu-l cu un prefect maghiar, susținut de UDMR. Am fost recent în cele două județe și am avut senzația că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carțile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar și la chioșcurile de pe trotuar, se vând hărți, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt tratați ca străini și presați să plece cât mai repede și cât mai departe. În acest timp, oficialitățile de la București dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiștilor români”.   Integral pe ioanscurtu.ro

Publicat de România Breaking News – R.B.N. Press / romaniabreakingnews.ro

Surse: glasul.info,  ioanscurtu.ro, dantanasa.roioncoja.ro prin romaniabreakingnews.ro

,

Ca în fiecare an, de 6 octombrie, maghiarii i-au comemorat la Arad pe “cei 13 generali martiri”, iar “Noua Dreaptă” românească din Arad a organizat un parastas în memoria celor 40.000 de români uciși în timpul revoluției ungare din 1848-1849. Fiecare parte cu adevărul său istoric, cu valorile și aspirațiile sale.

Comemorarea “celor 13 generali” a avut parte, de fiecare dată, de ceremonialuri laice și religioase, cel mai adesea onorate și de prezențe oficiale ungare și române.

Memoria celor 40.000 de victime române ale urgiei genocidare a armatei revoluționare ungare este cinstită modest, discret, fără participări oficiale și doar la inițiativele unor organizații sau formatiuni politice al căror patriotism este etichetat și acuzat de “extremism legionar” sau “vadimo-funarist”.

Cine au fost și ce fapte de arme au săvârșit cei 13 generali ai armatei revoluționare ungare de la 1848-1849?

Cei 13 (de diferite naționalități – ungară, germană, austriacă, armeană, sârbă, croată, slovacă) au ajuns generali în armata Ungariei – aflată sub comanda generalului de origine poloneză Iosif Bem -, care își declarase independența față de Imperiul Austriac.
Armata condusă de generalul Bem a pătruns în Transilvania în toamna anului 1848 și s-a luptat atât cu armata imperială, cât și cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu, care cereau drepturi egale cu ceilalți locuitori ai provinciei.

În timpul luptelor purtate în perioada decembrie 1848 – iunie 1849, potrivit istoricilor, armata maghiară a trecut prin foc și sabie peste 300 de sate românești. A rezultat un adevărat genocid: circa 40.000 de oameni au fost uciși, printre aceștia numărându-se și aproximativ 100 de preoți.

După intervenția armatei ruse, venită în sprijinul austriecilor, maghiarii au fost învinși. Prizonierii au fost predați armatei imperiale, care i-a executat pe cei 13 generali pentru trădare.
Până în anul 1925 a existat, în Arad, Monumentul „Hungaria”, sau „Ungaria Milenară”, construit ca semn al reconcilierii austro-ungare în anul 1891, în memoria celor 13 generali.

Aceștia sunt foștii ofițeri în armata imperială:
1. Aulich Ludwig (Lajos) (etnic german, locotenent-colonel)
2. Damjanich János (de origine sârbă, locotenent-colonel )
3. Dessewffy Arisztid (maghiar născut în actuala Čakanovce, din Slovacia – căpitan)
4. Kiss Ernő (armean născut la Timișoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra)
5. Knézic Károly (de origine croată, a fost numit general în locul lui János Damjanich, după rănirea acestuia)
6. Láchner György (de origine slovacă, născut în satul Necpaly din Slovacia)
7. Lázár Vilmos (maghiar născut în Zrenjanin, un sat din Serbia)
8. Karl von Leiningen-Westernburg (conte german, născut în Hessa)
9. Nagysándor József (maghiar născut la Oradea)
10 Poeltenberg Ernő (cavaler de origine austriacă, născut la Viena; locotenent)
11 Schweidel József (născut în Zombor sau Sombor, în Serbia; maior)
12. Török Ignác (maghiar născut în Gödöllő, județul Pest)
13. Vécsey Károly (maghiar născut în Pesta, conte; locotenent-colonel)

Toți au fost ridicați la gradul de general de către Kossuth Lajos, fost conducător al Ungariei în timpul revoluției din anii 1848 – 1849 și considerat unul dintre cei mai mari patrioți maghiari.

Prin acțiunile lor armate, „cei 13” au susținut prevederile programului revoluției pașoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia, care stipula alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinței românilor majoritari!

Parte dintre ei, având și funcții de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalți mercenari și aventurieri din armata așa-zis revoluționară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40.000 de români, dintre care peste 100 de preoți ortodocși români spânzurați, de arderea și ștergerea de pe fața pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute și sute de crime barbare și atavice, de miile de schingiuiri, de execuțiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni.

În armata lui Avram Iancu s-au distins prin mari fapte de vitejie și detașamentul de femei călare din Mărișel, județul Cluj, condus de Pelaghia Roșu, mama centurionului Andrei (Indrei) Roșu.

Pentru că nu erau suficienți combatanți din rândul bărbaților din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roșu, iar la momentul oportun ele au declanșat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenție, crezând că e atacat de cavaleria moților, a rupt lupta și s-a retras în debandadă.

La 9 octombrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluției pașoptiste cu suma de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele merite:

„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roșu, mama lui Andreiu Roșu din Mărișel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstrația săvărșită cu istețime în contra insurgenților, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”

Monumentul dezvelit în 1891 avea, însă, și o altă simbolistică, el fiind înăltat spre neuitarea de către generațiile viitoare a celor 13 provincii ale „Ungariei Milenare”:

1. Ungaria          5. Ruthenia          10. Croația
2. Oldenburg    6. Transilvania   11. Slovenia
3. Burgenland  7. Banat                 12. Backa
4. Slovacia        8. Partium             13. Voivodina
9. Sirmium

Aceasta simbolistică a întreținut idealul revizioniștilor hortiști, motiv pentru care regele Ferdinand, la inițiativa guvernului Brătianu, din cauza numeroaselor manifestări ale ungurilor care cereau alipirea Transilvaniei la Ungaria, a dispus demontarea monumentului. Atât după al Doilea Război Mondial, cât și după decembrie 1989, liderii maghiari au încercat să refacă vechiul monument în forma sa inițială. În anul 2004, Guvernul României, în pofida unei puternice opoziții, a decis reamplasarea monumentului „celor 13”.

Sursa: Cotidianul, Ziaristionline.ro

,

Masacrele comise de unguri asupra romanilor.

O productie MDV Film. Producator: MIhai Orasanu. Redactor: Anca Filoteanu, Imagine: Marian Stanciu

,

Maghiarii protestează vineri la Cluj împotriva venirii lui Viktor Orban și a politicilor opresive și rasiste duse de acesta! Am trăit să o vedem și pe asta! Până și maghiarii s-au săturat de horthystul Viktor Orban!
Iată și textul invitației la protest (publicat și în limba maghiară):
Vineri, 3 octombrie, la ora 10:00, pe strada Câmpeni nr 1 (vizavi de Clinica Pediatrie 3) din Cluj vom demonstra împotriva politicii premierului Ungariei, Orbán Viktor și a partidului majoritar, Fidesz, pe care acesta îl conduce.
Acest protest își propune să tragă un semnal de alarmă asupra tendințelor antidemocratice si autoritare ale guvernului Orbán, începând de la criminalizarea sărăciei și a persoanelor fără adăpost până la intimidarea și hărțuirea ONG-urilor care se opun politicilor Fidesz. Recentul discurs al premierului de la Tusványos, în care afirmă că orice ONG care primește finanțări externe reprezintă un pericol la siguranța națională a Ungariei – in contextul în care instituțiile culturale și artistice au căzut sub controlul direct al acestui partid – indică clare tendințe dictatoriale. Intr-o notă tipică politicienilor, retorica Fidesz-ului s-a folosit de problemele sociale și economice ale Ungariei pentru a-și impune o viziune autoritară, de politici sociale conservatoare cu tendințe spre extrema dreaptă.
Transilvania este o regiune multi-etnică și multiculturală ale cărei valori sunt toleranța cooperarea și solidaritatea tuturor, iar în acest context modelul de politică naționalistă și etnicistă a lui Orbán Viktor nu este de folos ci, din contra, crește neînțelegerile și tensiunile din rândul cetățenilor. Demonstrăm așadar pentru menținerea echilibrului in societatea noastră și ne arătam solidaritatea cu persoanele care suferă de pe urma acestui regim autoritar.
 Vă așteptăm pe toți care nu ar participa numai din cauza frustrărilor naționaliste.

Sursa: Bogsan Diaconu / Partidul România Unită

 Facebook:Solidaritate cu cetățenii oprimati de regimul Orbán / Szolidaritás az Orbán-rezsim által kirekesztett polgárokkal

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press