,
Ce vrea Rusia de la România și ce aș vrea eu de la Rusia. de George Damian
Am aflat care este poziția Rusiei față de România (nu pot să vă spun cine și cum, Chatham House rule). Pe scurt, ar fi bine să nu fie rău. Se pare că noua teză a Moscovei în relația cu România este „să lăsăm istoria de o parte, să fim pragmatici și să ne ocupăm de prezent șii viitor”. Frumos și generos, nimic de zis.
La Moscova nu este încă foarte clar de ce cu restul statelor din fostul bloc socialist s-a reușit „resetarea” relațiilor, dar cu România încă nu. (Vedeți aici unele detalii despre cine îi finanțează distracția lui Viktor Orban de la Budapesta). Cehia, Serbia, Ungaria, Bulgaria și chiar Polonia s-au re-împrietenit cu Rusia (dacă vor fi fost certați vreodată). Așa că Moscova transmite semnale că dorește o „resetare” a relațiilor cu România.
Din punct de vedere economic rușii nu sunt supărați pe noi: în 2012 au exportat în România de 3 miliarde dolari, România a avut exporturi în Rusia în valoare de 1,3 miliarde dolari. Chiar nu au de ce să se plângă la o așa balanță comercială. Dar rușii ar dori să își extindă investițiile în România (au ei destule investiții, dar parcă ar mai vrea) și pentru asta ar avea nevoie de niște garanții politice. Da, și ar mai vrea o intensificare a relațiilor culturale. Pe de altă parte, rușii sunt conștienți că „resetarea” asta are nevoie de sprijinul societății românești. Și aici ajugem la expresia „există stereotipuri exagerate printre români cu privire la Rusia” – și tot la istorie ne întoarcem…
Rușii ne reproșează că tratăm istoria emoțional în loc să o tratăm rațional și logic. Haideți să facem chestia asta, să ne uităm rațional și logic la istorie: 1812 – Rusia anexează Basarabia; 1878 – Rusia anexează Basarabia de sud; 1918 – Rusia confiscă tezaurul României (93,4 tone aur); 1924 – Rusia inventează poporul moldovenesc și limba moldovenească pentru a re-anexa Basarabia; 1940 – Rusia anexează Basarabia și Bucovina de Nord; 1944 – din nou este pierdută Basarabia, începe impunerea regimului comunist în România; 1992 – războiul din Transnistria și amețeala rezultată cu Republica Moldova, continuarea poveștii cu poporul moldovenesc și limba moldovenească. (Și România a avut păcatele ei în relația asta, mai ales continuarea ofensivei dincolo de Nistru în al Doilea Război Mondial).
- O parte din obstacolele “made in Russia”, in calea normalizării relațiilor dintre România și Rusia
După ce te uiți la ultimii 200 de ani de istorie comună cu rușii, rațional și logic te întrebi: de ce ai vrea să mai ai de-a face cu ei?!?! Chiar nu îi înțeleg pe ruși cu „resetarea” asta. Există un tratat bilateral româno-rus, România nu are nici un fel de intenții agresive față de Rusia, suntem parteneri în diverse organizații și structuri internaționale, le plătim gazele naturale cu foarte mulți bani, avem balanța comercială dezechilibrată în favoarea lor. Lasă-ne frate-n sărăcia noastră, ne descurcăm noi și fără resetare.
Chiar vor rușii ca românii să-i iubească? Nimic mai simplu! Pentru început nu trebuie să facă altceva decât să încarce un tren cu 93,4 tone de aur pe care să-l expedieze în România.
George Damian
SURSA PRIMARĂ – george-damian.ro
,
TEZAURUL ROMANIEI
În România, s-a produs cea mai abruptă scădere a averii populației, conform unui raport al Credit Suisse, ce indică o sărăcire cu 36% numai între 2011 (iulie) și 2012 (iunie). Am ajuns săraci lipiți pământului! Cu ce ne mai încălzește că, de aproape un veac, Tezaurul regal ne stă sechestrat în Kremlin? La doi ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, în 15 august (stil vechi) 1916, ne-am alăturat și noi Antantei împotriva Puterilor Centrale. Dezastru! Capitala ni s-a mutat la Iași, cu tot cu tezaurul țării: 93,4 tone aur, ca activ principal. Regina Maria și Take Ionescu plănuiau deja un refugiu în Rusia, cu familia suverană în frunte, cu guvern și întreaga armată. Mai întâi, s-au trimis și au ajuns, în 21 decembrie 1916, la Moscova, 17 vagoane cu 1.736 casete sigilate, pline de bijuteriile reginei, lingouri și monede de aur. Deși, în martie 1917, Țarul Nikolai II abdicase, Nicolae Titulescu a impus Consiliului de Miniștri, în 18 iulie, strămutarea Băncii noastre Naționale în Rusia… și-n seara lui 27 iulie 1917, au mai plecat 24 de vagoane. Lenin a furat puterea în 25 octtombrie Fiindcă Basarabia se proclamase Republică Democratică Moldovenească, Sfatul Țării a ordonat Armatei Române să treacă Prutul, la 20 ian. 1918. Așa că – la 26 ian. – Troțki, noul comisar al externelor bolșevice, rupe relațiile diplomatice cu România, hotărând că „fondurile românești depuse la Moscova sunt intangibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își ia răspunderea păstrării acestor fonduri și a predării lor doar în mâinile poporului român”.
„MRU acuzat că a blocat restituirea Tezaurului”
– Sub acest titlu, Antena 3 ne-a prezentat emisiunea Tv a lui Mihai Gâdea de joi, 11 octombrie 2012 – SINTEZA ZILEI, în care ni s-a reamintit că…. în 30 octombrie 2001, din Opoziție, Băsescu cerea explicații în fața parlamentului: „Cine le-a permis lui Adrian Năstase și Mircea Geoană să renunțe la retrocedarea Tezaurului aflat la Moscova, la denunțarea Pactului Ribbentrop-Molotov?” În 15 februarie 2005, după întâlnirea sa cu Putin, Băsescu constata senin că: „au lipsit cu desăvârșire descuțiile despre Tezaur și despre consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov”. Și a recurs la un truc: „…chestiunea aurului românesc trebuie analizată la nivel de istorici”. Nici în 11 octombrie 2005 când ministrul de Externe, M.R. Ungureanu, s-a dus iar la Moscova, n-au figurat aceste probleme în dialogul cu omologul Serghei Lavrov.
Niet aur! Problema aceasta va rămâne de rezolvat
Problema tezaurului n-a figurat nici pe agenda întâlnirii între Ceaușescu și Brejnev (3/11 septembrie 1965). În plină discuție despre noile relații bilaterale, Ceaușescu a intervenit cu fermitate: „O altă problemă, pe care noi am dori s-o ridicăm, este problema tezaurului care se află în păstrare în Uniunea Sovietică, încă din 1917…” Brejnev: „Noi am ajuns la concluzia să considerăm această problemă îngropată, pornind de la ideea colaborării noastre frățești în continuare. Considerăm această problemă nu pur și simplu o problemă financiară. Nu este vorba de 900 kg de aur sau 300 de milioane de dolari. Aici este o problemă politică”. Ceaușescu nu s-a dat bătut: „Singura bază de dezvoltare a prieteniei și colaborării dintre noi este discutarea cinstită a problemelor, oricât de spinoase ar fi ele, fără să le complicăm și fără să le dăm o altă interpretare”. Și, ceea ce a contat cel mai mult: „Problema aceasta va rămâne de rezolvat”. Dacă n-ar fi spus asta, Brejnev ar fi „înmormântat” totul.
Era mai simplu dacă Tezaurul era în cosmos
În cartea „Dumitru-Dorin Prunariu, biografia unui cosmonaut” (Ed. Adevărul, 2012), alcătuită de Annie Muscă, la pg. 255, fostul nostru ambasador la Moscova își amintește: „La un moment dat, în primăvara lui 2005, am primit la ambasadă un fax de la un institut de cercetări economice de pe lângă Ministerul rus al Economiei prin care eram invitat la discuții privind un proiect declanșat de ei pentru restituirea tezaurului nostru…” Și: „Șeful Secției economice din ambasadă îmi propune să preia el problema, pentru că o cunoaște și pentru că a mai avut legături cu acel institut”. Ce s-a-ntâmplat: „După oarece timp însă, primesc de acasă o solicitare expresă din partea ministrului nostru de externe prin care dispunea să nu mai abordez sub nici o formă pe teritoriul Rusiei problema tazaurului!…” Când Băsescu a remis conducerii Parlamentului propunerea de numire a lui M. R. Ungureanu ca șef al S.I.E., în 26.11.2007, Prunariu a acuzat: „Ungureanu a blocat restituirea Tezaurului”, declarând pentru AMOS NEWS: „Total surprinzător și de neînțeles pentru mine nici acum, în aprilie 2005 am primit ordin scris de la MAE, trimis de dl Leuștean în numele lui Mihai Răzvan Ungureanu, să nu mai abordez în nici un fel și sub nici o formă problema Tezaurului”. Cu siguranță că misteriosul lui atașat economic era agent S.I.E., sub acoperire diplomatică!
Ce spun istoricii
Hai să-i mai ascultăm puțin, deși Moscova le restricționează accesul la arhivele despre România! Conferențiind la Academie despre „Tezaurul României, Acordul Rakovski și Basarabia”, regretatul Acad. Florin Constantiniu descoperise că Tezaurul nostru a fost de fapt confiscat de Lenin pentru finanțarea unei revoluții bolșevice în România. Viorica Moisiuc crede și ea că eșecul în readucerea tezaurului în țară este o trădare națională. Și își răsfoiește dosarul: „Cert este că, la Moscova, a fost creată o societate care s-a chemat « Profact » sub auspiciile ministerului […] Povestea datează din 1996…” Așa-i. Inițiativa aparține Ministerului Economiei din Federația Rusă prin intermediul Centrului de Dezvoltare Bancară de Cooperare Investițională și Creditare a Ministerului Dezvoltării Economice și Comerțului din Federația Rusă, care au demarat tratativele privind Proiectul cu Nr D / 2 / 122, numit „Tezaurul component al proprietății Regatului România în Federația Rusă”. În 13 iunie 2005, „Rusia la zi” lăuda restituirea unei serii întregi de datorii de tip tezaur spre unele țări și pe căi private, și printr-o cooperare cu entități ale societății civile. Viorica Moisuc a mai răsfoit puțin prin documentele sale și a găsit că: „În 2004 este trimisă o foarte lungă demonstrație, o declarație, o scrisoare, cum vreți, lui Talpeș, care era atunci președinte… sau era la Palatul Cotroceni, mi se pare consilier sau așa ceva… vroiam să vă spun că, în această scrisoare, se spun următoarele, ca o concluzie la faptul că partea română nu acționează și nu se mișcă […] după părerea reprezentanților părții ruse, cu care am discutat în ultimele 14 zile, există posibilitatea ca acest aur să ajungă în Israel și anume… Grupul Alpha este extrem de puternic, atât financiar, cât și pe plan relațional, influența israelienilor este absolut impresionantă, ei au înaintat nenumărate oferte de dezvoltare către autoritățile regiunii Odesa pe baza aurului românesc, oferte pe care le-au atașat demersului lor către centrul de putere de la Moscova, iar acestea, la rândul lor, creează presiuni asupra administrației președintelui Putin. Faptul că întregul grup are o susținere chiar și neoficială, dar tacită, din partea Mossad-ului, a C.I.A.-ului și a celor mai importante personaje din Ambasada Federației Ruse de la București, nu poate decât să ne arate forța și complexitatea Echipei Alpha. Grupul Aven, care cunoaște foarte bine situația și îl va susține pe Putin în privința retrocedării aurului românesc, s-a ocupat să se întâlnească cu cei care erau direct interesați și anume s-au întâlnit la Londra, în palatul lui Abramovici, cu Elie Wiesel, și au decis ca să se constituie într-un grup care să acționeze asupra lui Putin pentru a prelua aurul românesc. Reprezentanții de la București ai Grupului Aven din cadrul Ambasadei Federației Ruse au reușit să deturneze și să torpileze misiunea noastră, a acestui Grup Profact, care s-ar fi executat numai sub controlul total al autorităților românești… ce trebuia să facă Grupul Elie Wiesel? […] Trebuia să considere că acest tezaur reprezintă o… în fine, o reparație pentru ceea ce s-a întâmplat în România cu evreii…” Îl mai auzim încă pe Elie Wiesel acuzând: „România a ucis!…a ucis!…a ucis!” E vreo legătură între revendicarea aurului și înființarea din toamna lui 2003 a Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România, comisie prezidată tocmai de Elie Wiesel? La „Sinteza zilei”, Acad. Dinu C. Giurescu a fost de părere că: „…până când nu avem documentele, e foarte greu să ne pronunțăm… de altfel, eu mă întreb și asta e întrebarea mea de bază : cum de-a țâșnit problema asta a tezaurului din nou acuma, de ce, dom’le? Care e… care a fost declanșatorul acestei probleme?” Are dreptate, numai că nu istoricii îi vor oferi răspunsurile, ci ofițerii de informații. Lucrurile s-au complicat și doar ei mai pot obține date exacte despre Tezaurul României. Dar, după câte am aflat acum, mai bine lăsăm tezaurul la Moscova încă o vreme! E o trădare națională sau… timpul le va rezolva pe toate?
Victor Nicolae
sursa: ArtEmis
,
Alexandru Lapedatu, omul care a insotit Tezaurul Romaniei la Moscova
„S-a isprăvit. Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolșevic stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită“ – Fragment din Jurnalul lui Alexandru Lapedatu, datat 3 noiembrie 1917
Guvernul l-a însărcinat pe Alexandru Lapedatu (foto sus) să supravegheze drumul până la Moscova a așa-numitului „tren al băncilor“ si depozitarea Tezaurului Romaniei
În 20 noiembrie 1994, pe zidul unei case din Săcele a apărut o placă comemorativă închinată lui Alexandru Lapedatu. Strada, și ea, i-a împrumutat numele. Unii localnici au protestat. Câți mai știu, astăzi, cine a fost el? Fost președinte al Senatului și al Academiei, istoricul Alexandru Lapedatu și-a legat numele, printre altele, de o chestiune esențială în istoria țării: depozitarea Tezaurului Romaniei la Moscova.
Profesor la Saguna
Alexandru Lapedatu s-a născut în 1876, în satul Cernatul Săcelelor, de lângă Brașov. Cele patru sate, care formează astăzi orașul Săcele, se mândresc că au dat României opt academicieni. Tatăl lui Alexandru, profesorul Ioan Lapedatu, s-a căsătorit în Cernatu cu fata unui negustor înstărit. A predat, o vreme, la liceul „Șaguna“ din Brașov. După terminarea studiilor, Alexandru Lapedatu a ajuns cercetător la Biblioteca Academiei, apoi secretar al Comisiei Monumentelor Istorice. În iulie 1917, Guvernul l-a însărcinat să supravegheze transportarea la Moscova, cu așa-numitul „tren al băncilor“, a obiectelor aflate în patrimonial Ministerului Cultelor.
Jurnalul de la Moscova
Lapedatu a stat în Rusia din august 1917 până în 5 ianuarie 1918, timp în care a ținut un jurnal. Drumul spre Moscova a fost plin de peripeții. Conform Jurnalului sau, in ziua plecării, însoțitorii au aflat că au un vagon mai puțin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. Vagoanele de clasa I fuseseră deja rezervate pentru rude, prieteni și chiar metrese ale mai-marilor vremii. Rușii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată și inventariată în fața lor. Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniță, soldații ruși dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicați să urce de cazaci, care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredințat.
Sala din Kremlin
„6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă, sală care a fost acceptată, negreșit, fără să fi fost văzută“. „9 august 1917. Ocupați cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99“. „23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, puține ale noastre (ale Ministerului Cultelor – n.r.) și ale Domeniilor“, scrie Lapedatu, în jurnal.
Cariera stralucita: ministru, senator, presedinte al Academiei Romane
Întors de la Moscova, Alexandru Lapedatu a fost desemnat expert al delegației României la Conferința de Pace de la Paris. După Marea Unire, a predat istoria veche la Universitatea din Cluj. A fost întemeietor și co-director al Institutului de Istorie din Cluj, director general al Arhivelor Statului, președinte al Senatului, ministru al Cultelor și Artelor (foto jos in acaesta postura, alaturi de Mitropolitul Visarion Puiu), academician și președinte al Academiei Române.
Activitate politica
Își începe activitatea politică în 1922, an în care este ales deputat al PNL. Face parte din guvernele liberale ale perioadei interbelice, mai întâi ca ministru al Cultelor și Artelor (30 octombrie 1923-27 martie 1926), când poartă tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui Concordat menit să reglementeze situația Bisericii Romano-Catolice din România (1924). În timpul acestui mandat este invitat să participe la ședința Consiliului de Coroană de la Sinaia (31 decembrie 1925), în care acceptă decizia principelui Carol de a renunța la prerogativele de moștenitor regal. Ocupă în mai multe rânduri portofolii ministeriale. În timpul regimului autoritar al lui Carol II, după interzicerea partidelor prin decret-lege (1938), intră în Frontul Renașterii Naționale, fiind una dintre personalitățile de prim-plan ale formațiunii.
Ucis de bolsevici in temnita de la Sighet
Activitatea didactică și științifică este completată de activitatea sa culturală și publicistică. Este membru a numeroase societăți și comisii culturale și colaborează la numeroase reviste științifice și literare. La 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i se retrage calitatea de membru, fiind repus în drepturi ca titular, post-mortem, în 1990. După instaurarea regimului comunist, în cadrul represiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 și întemnițat la Sighet viața. În 30 august 1950, băgat în celulă imediat după o dezinsecție, Alexandru Lapedatu moare sufocat de miros, fiind suferind de astm.
Operă stiintifica
Ca student al Facultății de Litere și Filosofie – secția Istorie – din cadrul Universității București a avut prilejul de a se specializa în studiul istoriei medievale cu personalități ca I. Bogdan, D. Onciul, N. Iorga. Alături de Nicolae Iorga, Spiru Haret, Kalinderu etc. s-a inițiat în cercetarea monumentelor istorice medievale. Alexandru Lapedatu a lăsat o bogată operă științifică: Documente istorice din arhivele Brașovului (1903), Câteva cuvinte asupra bisericilor Sf. Nicolae Domnesc și Trei Ierarhi (1904), Curtea de Argeș et ses monuments (1909), Scurtă privire asupra cestiunii conservării monumentelor istorice (1911), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrative (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanee, Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale și politice (1925), monografii consacrate domnilor Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău; în 1998 i-a fost publicat volumul Amintiri.
Frații gemeni Ion și Alexandru Lapedatu – „Muresul si Oltul“
Despre frații gemeni Ion și Alexandru Lapedatu s-a spus că sunt ca Mureșul și Oltul. Izvorăsc din același loc, dar o apucă pe căi diferite. După 1918, însă, ambii au jucat un rol esențial în reorganizarea Transilvaniei. S-au născut în 14 septembrie 1876. Tatăl lor a murit când ei nu împliniseră un an. Până la 7 ani au locuit ba la bunica din partea mamei, în Săcele, ba la bunicii paterni, într-un sat sibian. În 1884, mama lor s-a recăsătorit cu un profesor din Iași, care avea patru copii. Căsnicia a durat 5 ani și a fost „un iad“, scria Ion în jurnalul său. La 14 ani, drumurile gemenilor s-au despărțit pentru multă vreme. Ion a rămas în grija bunicilor sibieni. După 1918, a fost unul dintre artizanii unificării monetare, profesor universitar la Cluj, academician, deputat și senator, ministru de Finanțe, guvernator al Băncii Naționale. În 1950, deși figura pe lista neagră, n-a fost arestat, deoarece era foarte bolnav. A murit în 1951, la București.
Cum am pierdut Tezaurul
În luna decembrie a anului 1916, tezaurul românesc este încredințat aliatilor din Rasarit înspre buna păstrare la Kremlin. Situația de pe front era potrivnică României la sfarșitul anului 1916. Armatele combinate ale Puterilor Centrale ocupaseră majoritatea țării și amenințau fărâma de pământ ce încă era în mâini românești. Tezaurul românesc fusese transportat mai întai de la București la Iași pentru a nu fi capturat de inamic. Pe data de 14 decembrie, trenul format din 17 vagoane și păzit de 200 de jandarmi părașeste gara orașului Iași. În aceste vagoane erau 1.740 cutii conținând lingouri și monede de aur, dar și bijuteriile reginei Maria. În vara anului 1917 se ia decizia ca încă un transport să fie efectuat, din pricina temerilor unei eventuale înfrangeri a armatei române pe frontul moldovenesc. În valtoarea evenimentelor din anul următor, tezaurul pică în mâinile noii puteri bolșevice. În luna decembrie trupele rusești staționate lângă Iași vroiau asasinarea regelui Ferdinand și propagarea revoluției bolșevice. Armata romană intervine împotriva agitatorilor comuniști. Are loc ruperea legăturilor diplomatice aproape imediat cu România și are loc arestarea diplomatului Constantin Diamandi la Moscova. Pe 26 ianuarie 1918, Trotki confirma oficial temerile românești, acesta susținând că tezaurul va rămane în custodia guvernului sovietic.
Ce s-a returnat
În urma detensionării parțiale a relațiilor româno-sovietice, pe 16 iunie 1935 sosește în București un tren ale cărui 17 vagoane conțineau manuscrise, hărti, documente, colecții de artă, valută cât ăi alte bunuri istorice. Pe 12 iunie 1956 au fost primite alte obiecte de patrimoniu și de însemnătate culturală, cum ar fi Tezaurul de la Pietroasa, tablourile lui Nicolae Grigorescu, precum și alte aproape 40.000 de piese constând din icoane, monede de aur și argint, medalii, gravuri, tapiserii și obiecte de artă. Până în 1990 exista consensul ca Uniunea Sovietica retrocedase întregul tezaur românesc, dar cercetările ulterioare relevă lipsa celor aproape 100 de tone de aur ale primului transport. La aproape 100 de ani de atunci, aceasta problemă încă tensionează relațiile româno-ruse.
Vedeti: Profesorul Florin Constantiniu despre Tezaurul Romaniei, Acordul Averescu-Racovski si Basarabia . EXCLUSIV ZIARISTI ONLINE. VIDEO/FOTO/INFO/DOC
,
Ambasadorul Rusiei: Nimeni nu poate certifica faptul că Tezaurul mai există
Ambasadorul Rusiei la București, Oleg Malghinov, a declarat într-un interviu la PRO TV că chestiunea istorică a Tezaurului nu este atât de simplă pe cât pare, nefiind nicio persoană care să poate certifica faptul că acesta mai există, iar politizarea problemei în România nu duce decât la discuții inutile.
Întrebat dacă Tezaurul României, care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial (1914-1918), mai există, ambasadorul Oleg Malghinov nu a putut da un răspuns ferm.
Tezaurul a fost doar parțial restituit, în trei tranșe separate, în anii 1935, 1956 și 2008, ca un semn de bunăvoință al sovieticilor și ulterior al rușilor. Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relațiile diplomatice dintre cele două state.
„Aceasta este o chestiune istorică și nu este atât de simplă pe cât pare. Recunoașterea importanței discutării acestei chestiuni a stat la baza înființării în anul 2003 a unei comisii speciale de istorici, care să dezbată acest subiect. Cel mai important aspect aici este legat de alegerea formatului corect. Nu cred că există o persoană importantă, care să poată spună dacă există sau nu. Am citit declarația ministrului de Externe, care specifică că tezaurul există”, a afirmat Malghinov, într-un interviu difuzat duminică la emisiunea „După 20 de ani”, la PRO TV.
Diplomatul rus a insistat că discuțiile pe această temă trebuie purtate numai la nivelul Comisiei de istorici.
„Am văzut încercarea deputaților români de a include o prevedere în acest sens în rezoluția Consiliului Europei. Dar Consiliul Europei nu reprezintă formatul corespunzător. Când începe politizarea, încep discuții inutile. Aceste chestiuni s-au discutat în anul 2003. Istoricii sunt cei care trebuie să se așeze la aceeași masă, să discute această chestiune”, a argumentat Malghinov.
Potrivit acestuia, următoarea întâlnire a Comisiei mixte de istorici care analizează și problema Tezaurului a fost fixată pentru martie 2013, la București, însă politizarea blochează și discuțiile în acest cadru.
sursa: Adevarul.ro
,
Reacție șocantă în problema Tezaurului – Moscova amenință România cu secesiunea Transilvaniei – prin Vocea Rusiei
După ce, zilele trecute, atât în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cât și ministrul român de Externe, într-o declarație de presă, ca și în unele publicații bucureștene s-a evocat problema Tezaurului României, s-a consemnat o luare de poziție și pe site-ul „Vocea Rusiei”, care, dat fiind statutul acestuia, definit exact de titlul său ca exprimând opinia Kremlinului, este foarte importantă și trebuie cunoscută de cititorii noștri, ca și de politicieni. Faptul devine aproape obligatoriu întrucât este o intervenție ce șochează încă din primele rânduri, ea depășind atributele unui punct de vedere și devenind, pe măsură ce se parcurge textul, un avertisment dintre cele specifice Kremlinului bolșevic de la începutul anilor ’50. Adică din perioada în care se trecea ușor de la critici vehemente la amenințări violente, când arsenalul comentatorilor moscoviți era impregnat de climatul Războiului Rece din momentele sale de vârf, când locul argumentelor era luat de lovitul cu pumnul în masă, când forței cuvântului i se opunea direct forța militară, când unitatea unui stat, chiar „frâțesc”, era pusă în pericol de o simplă mahmureală a lui Stalin, când, înainte de toate și de orice, contau hegemonia sovietică și sfera sa de influență, tranșate la Yalta de același lider bolșevic, acompaniat cu brio de premierul britanic Winston Churchill și președintele american Franklin D. Roosevelt.
Semnat de Valentin Mândrășescu, un nume ce apare frecvent în „Vocea Rusiei” când este vorba de probleme românești, articolul a fost publicat la 12 octombrie, ora 9.53 (ora Moscovei), cu titlul „Despre Tezaur, revizionism și programul PPE”, el șocând prin faptul că, între altele, leagă Tezaurul românesc de… Kosovo, Osetia de Sud și chiar de Siria, pentru ca, mai târziu, să fie evocate și mișcările secesioniste din… Scoția, Catalonia și Veneția.
Încă de la început, ca să nu fie niciun dubiu asupra poziției exprimate de „Vocea Rusiei”, se precizează: „Utilizarea problemei Tezaurului în cadrul disputelor politice interne din România este o tradiție interesantă și destul de veche. Diverse forțe politice participă la un joc în care câștigă cel care reușește să «demonstreze» că oponentul a cedat în fața Moscovei. Traian Băsescu îl acuza pe Adrian Năstase de «renunțare la tezaur», iar Antena 3 lansează acuzații identice la adresa lui Mihai Răzvan Ungureanu. Ironic, nu-i așa? Așa cum se întâmplă de cele mai deseori, realitatea politică este mult mai pragmatică în comparație cu cea prezentată în discursurile publice ale politicienilor. Există anumite restricții în privința lucrurilor pe care politicienii le pot spune sau face la nivel internațional,aceste limitări de natură obiectivă sunt aplicabile atât marilor puteri, cât și altor țări. Ceea ce au făcut sau nu au făcut Adrian Năstase, MRU sau Traian Băsescu a fost deseori dictat de circumstanțe care țin de realitatea implacabilă a relațiilor internaționale, ACEASTĂ REALITATE FIIND DESEORI INVIZIBILĂ PENTRU OCHIUL LIBER” (subl.ns.).
Cum se poate constata, fiecare paragraf și chiar fiecare frază se pretează la comentarii, ele conținând afirmații dintre cele mai dure sau chiar neobișnuite Europei acestui timp. Dar să exemplificăm mai departe: „Problema Tezaurului nu este una economică sau istorică, ci una politică. Comentatorii entuziasmați excesiv de rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care Rusia este chemată să negocieze cu «toate statele» în vederea restituirii unor «bunuri culturale», ar face bine să-și concentreze atenția asupra următorului detaliu: APCE a refuzat să includă în textul rezoluției o referire concretă la problema Tezaurului, așa cum au cerut reprezentanții României. Motivația «oficială» pe care delegația română a prezentat-o presei este penibilă. Se spune că mențiunea (menționarea – n.n.). Tezaurului a fost refuzată din cauza faptului că este «prea specifică». Rezoluția adoptată de APCE a fost foarte critică la adresa Rusiei și extrem de specifică, particularizând o serie întreagă de acuzații, începând cu presupusele «derapaje» de la principiile democratice și terminând cu cazul Pussy Riot. În mod normal, APCE ar fi inclus în rezoluție pretențiile tuturor țărilor care au probleme asemănătoare cu cea a Tezaurului, măcar pentru a irita Moscova. Motivul pentru care această instituție europeană s-a limitat la o recomandare generică ține de o realitate geopolitică implacabilă. Din perspectiva internațională, Tezaurul face parte dintr-un imens ghem de probleme care au fost tranșate definitiv și irevocabil în cadrul tratativelor de pace după încheierea celui de – Al Doilea Război Mondial. Revizuirea oricărui element, oricând (sau oricât? – n.n.) de mic sau insignifiant, are potențialul să deschidă o veritabilă cutie a Pandorei în privința revizuirii la scară largă a rezultatelor războiului, iar deputații europeni, oricât de rusofobi ar fi unii dintre ei, momentan preferă să nu se joace cu focul”.
Așadar, autorul invocă REZULTATELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI TRATATELE CE AU CONSFINȚIT ÎNCHEIEREA LUI. Să reținem acest lucru, întrucât, în final, aceleași fapte sunt abandonate sau ignorate! Pe urmă, el asociază parlamentarii europeni la ideea moscovită privind rezolvarea problemei Tratatului, ceea ce este fals și contrazis chiar de reuniunea respectivă a APCE.
„Vocea Rusiei” continuă astfel: „În ultimii ani, varii actori internaționali au încălcat cu bună știință câteva principii care au fost considerate inviolabile. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, violarea acestor principii a dus la o «reproducere în oglindă» a acțiunilor unor forțe din Occident. De exemplu, se poate spune că precedentul creat în Kosovo a deschis calea către independența Osetiei de Sud. Probabil, unul dintre motivele pentru care o intervenție militară în Siria încă nu a avut loc este legat de faptul că mulți factori de decizie conștientizează tipul de precedent care ar fi fost creat în această situație și modul în care acesta ar putea fi folosit de alte Mari Puteri. Se pare că s-a ajuns într-o situație în care există un consens tacit în privința necesității de a evita crearea unor precedente care ulterior pot provoca consecințe imprevizibile”.
Mergând pe linia amintită a legăturilor aberante, forțate și distorsionate, articolul ajunge la ceea ce el numește „Tendințele revizioniste pe care le manifestă unele forțe politice de la București”, afirmând tranșant că acestea „sunt periculoase în primul rând pentru România. Statele din UE deja încep să «scârțâie» sub presiunea crescândă a mișcărilor secesioniste (Scoția, Catalonia, Veneția etc.) a căror forță devine mai mare pe măsura adâncirii crizei economice globale”. Ca să vezi cât de periculos este să se evoce problema Tezaurului și unde se poate ajunge din acest motiv!
Respectând faimosul adagiu, potrivit căruia sfârșitul încoronează opera, „Vocea Rusiei” preia locul liderilor bolșevici de la Kremlin, care, până mai ieri, nu se dădeau în lături de la nimic când voiau să-și impună punctul de vedere. Cum se va vedea, România este amenințată fără nicio reținere cu „secesiunea Transilvaniei”, precedată de o „autonomie” a aceluiași teritoriu, așa cum le-ar fi promis liderilor UDMR unii lideri ai PPE. Totodată, ca avertismentul să fie luat în seamă și de Bruxelles, pe plan general i se flutură Europei spectrul unui nou război mondial: „Revizuirea ansamblului de probleme care au fost închise după cel de-al Doilea Război Mondial ar putea avea consecințe nefaste pentru revizuitori, mai ales în contextul în care mulți politicieni români își doresc din tot sufletul crearea unei Europe federalizate în care suveranitatea să fie concentrată la Bruxelles. Dacă birocrația bruxelleză poate impune un președinte sau anula rezultatul unui vot popular, atunci ce o va împiedica să redeseneze harta împărțirii teritoriale a unei federații europene? Această întrebare este cu atât mai valabilă în contextul declarației lui Kelemen Hunor, care susține că a obținut o «promisiune fermă» din partea președintelui PPE, Wilfried Martins, care s-a angajat să sprijine includerea în programul PPE a «chestiunii autonomiei». Dorința de a implica Europa în calitate de arbitru autoritar în disputele internaționale pe care le are România, ar putea avea «efecte secundare» foarte costisitoare”.
Textul „Vocii Rusiei” nu se oprește aici, după această amenințare publică fără precedent la adresa României, dacă luăm în seamă multe decenii trecute. El are și un post scriptum, în care este invocat numele lui Stalin și se afirmă că EL ESTE CEL CARE NE-A DAT TRANSILVANIA CADOU LA SFÂRȘITUL RĂZBOIULUI, ȘI NU AM RECĂPĂTAT-O DATORITĂ JERTFELOR ȘI SÂNGELUI SUTELOR DE MII DE ROMÂNI DE PE FRONTUL DE VEST.
Cum spuneam, finalul „Vocii Rusiei” este halucinant: „PS: Efectele Dictatului de la Viena au fost anulate prin voința lui Iosif Stalin, care le-a restituit românilor Transilvania de Nord. Cine va anula un eventual «Dictat de la Bruxelles»?”.
Așa cum se constată, „Vocea Rusiei” face la sfârșit și bine plasat una dintre cele mai dure afirmații, ea susținând mai mult decât deschis că UE va hotărî soarta Transilvaniei în detrimentul „țării mamă”, dar, spre deosebire de trecut, când destinul teritoriului a fost schimbat de „Părintele popoarelor”, de data aceasta nu va mai avea cine să facă același lucru! Culmea ironiei, mai înainte se invocau rezultatele și tratatele ce au pus capăt războiului – ele decizând inclusiv soarta Tezaurului! – și au consfințit noua ordine, chiar și cazul Transilvaniei, acum, aceleași documente sunt respinse ori ignorate, în funcție de interesele unei mari puteri precum Rusia.
În peste 40 de ani de activitate jurnalistică pe probleme internaționale, am avut extrem, extrem de rar ocazia să citesc și să comentez texte precum cel de mai sus. Atât eu, cât și alți confrați am avut aceeași impresie: este vorba, în fond, de un ordin fățiș și arogant de a lua poziția de drepți și a ține gura închisă în fața puterii de la Răsărit!
Petre Nicolae-16 octombrie 2012
,
MARESALUL ION ANTONESCU SI TEZAURUL DE LA MOSCOVA
Tezaurul de la Moscova„6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă, sală care a fost acceptată, negreșit, fără să fi fost văzută”. „9 august 1917. Ocupați cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99 […] 23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, puține ale noastre (ale Ministerului Cultelor – n.r.) și ale Domeniilor”, scrie în jurnalul său Alexandru Lapedatu[ ], însoțitor al trenului care a transportat Tezaurul la Moscova.
Scrisoarea Băncii Naționale a României, referitoare la Tezaurul Românesc de la Moscova, înaintată Mareșalului Ion Antonescu – conducătorul Statului, la 13 noiembrie 1941.
I.
BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI
NR. 5479
C o p i e
Inreg. La Președinție Consiliului de Miniștri,
Cab. Civil sub nr. 16.489 din 13 noiembrie 1941.
Domnule Mareșal,
Pentru a întregi raportul nostru anterior privitor la Tezaurul Român de la Moscova, avem onoarea să vă comunicăm următoarele:
La sfârșitul lunii Decembrie a anului 1916, Banca Națională a României, din îndemnul Guvernului și cu al său consimțământ, a evacuat la Moscova, odată cu bijuteriile Reginei Maria în valoare de 7.000.000 lei aur, întregul său stoc metalic, care se ridică la 314.580.456,84 lei aur. Delegații autorizați ai Guvernului țarist și-au luat în scris angjamentul solemn față de România și Banca Națională, să păstreze și să restituie valorile pe care le-au primit, depunându-le apoi după o minuțioasă verificare, terminată la 16 februarie 1917, în Cetatea Kremlin. În urma revoluției din Februarie, Guvernul provizoriu sub președinția lui Lvof venind la 14 Martie 1917 în fruntea Rusiei și declarând că recunoaște toate obligațiunile luate față de Aliați de Guvernul țarist, în mod implicit a ratificat și garanțiile date în privința păstrării și înapoierii Tezaurului nostru depus la Moscova, care era proprietatea particulară a Băncii Naționale.
Domniei sale
Domnului Mareșal Ion Antonescu
Conducătorul Statului
Cu câteva zile înainte de luptele de la Mărășești, la sfârșitul lunii Iulie a anului 1917, punerea în siguranță a tuturor comorilor românești ce se aflau în Moldova, a ispitit din nou mințile conducătorilor noștri. Măsurile în vederea transportului s-au luat în grabă. Valorile trimise de Banca Națională cu acest prilej și care au fost depozitate tot la Kremlin, se ridicau la 1.594.836.721,o9 lei, din care aurul efectiv reprezenta 574.523,57 lei, iar arhiva 500.000 lei. Avutul celorlalte instituții publice și private expediate prin Casa de depuneri și instalat în compartimentele de la Sudnaia Kassa, depășea șase miliarde și jumătate lei aur. Delegații oficiali ai celui de al doilea Guvern de coaliție rus prezidat de Kerenschi, au garantat în scris deponenților păstrarea și restituirea intactă a ambelor depozite. Din cele expuse rezultă că prin cele două transporturi s-au expediat la Moscova, sub numele de Tezaurul Român, următoarele valori: (vezi tabel nr.1 și nr.2):
După semnarea pactului de neagresiune dintre România și U.R.S.S. (31 iulie 1933) ni s-au restituit o parte din valorile cuprinse în Tezaurul de la Moscova în cursul anului 1936. La 16 iunie 1935 au sosit în Gara Obor – București 17 vagoane care cuprindeau 1.436 lăzi în greutate de 127.584 kg. Lăzile au fost distribuite între diferitele instituții așa cum se artă în anexa 1.
Toate lăzile primite erau violate și răvășite. În general s-au restituit obiectele fără nici o valoare: bilete …….. Băncii Naționale tipărite în Rusia …….. publice … ………… din 14 Octombrie 1920, documente fără însemnătate, arhive, registre etc. Este regretabil faptul că la primire nu s-a întocmit un inventar amănunțit al tuturor obiectelor ce ni s-au restituit. Încercând această reconstruire, acum, după mai bine de 6 ani, am ajuns la concluzia că valoarea tezaurului ce nu ne-a fost restituit se ridică la suma de 6.067.153.343,19 lei aur sau 371.855.828.404,12 lei actuali, așa cum se arată în tabloul următor (1):
Transformarea leilor aur în lei actuali s-a făcut după următorul curs oficial:
1 leu aur + 61,29 lei hârtie, adică cursul de stabilizare al Fr. Elvețian care a fost de 32,258 lei + 29,032 lei reprezentând prima de 90% = 61,29 lei actuali. Dacă transformarea leilor aur am fi făcut-o după cursul real (1 leu aur = cca. 200 lei actuali), cifra de 371.855.828.404,12 lei actuali ar fi trebuit să fie aproximativ 3,26 ori mai mare.
Oricum cifra pe care am stabilit-o mai sus este cu mult mai mică decât cea reală, pentru următoarele motive:
– Depozitele particulare trimise la Moscova în plicuri sigilate de fiecare depunător, au fost declarate pentru o valoare mai mică decât cea adevărată, pentru ca taxele de păstrare să fie mai mici.
– Manuscrisele, documentele, cărțile vechi, medaliile, monedele, sigiliile, obiectele de muzeu etc. trimise de Academia Română și care nu au fost restituite, așa cum vede anexă no. 2, reprezintă o valoare care nici nu poate fi precizată.
Observația de la punctul 2) este valabilă și pentru celelalte obiecte trimise de diferite biserici, mănăstiri și muzee din țară. În această privință menționăm Tezaurul de la Pietroasa în greutate de 18 kg aur și care era considerat ca o podoabă a României, fiind citat în toate manualele străine de artă veche.
În sfârșit, trebuie să mai adăugăm că în cifra arătată mai sus nu se cuprinde valoarea tipografiei Bănci Naționale instalată la Moscova (225.000 ruble) și nici disponibilitățile acestei Bănci pe care le avea la Agențiile lui Credit Lyonnais din Petersbourg, Odesa și Moscova și a căror valoare era de 5.222.051,46 ruble.
În rezumat putem afirma că URSS urmează să ne restituie suma de cel puțin 371.855.828.404,12 lei reprezentând contravaloarea Tezaurului Român depus la Moscova.
Această sumă se repartizează conform tabloului (2) :
Anexa nr. 1
T A B L O U L
Privitor la modul cum s-au distribuit cele 1.436 lăzi care făceau parte din Tezaurul Român și care au sosit la București în ziua de 17 iunie 1935
Anexa nr.2
L I S T A
Obiectelor proprietatea Academiei Române care făceau parte din Tezaurul de la Moscova și nu au fost restituite în iunie 1935
Manuscrise:
Manuscrisul românesc nr. 2438: Dosar cu corespondență și hârtii de la Moise Nicoară (F. prețios).
Manuscrisul românesc nr. 3732: Ceaslov scris în anul 1821.
Manuscrisul ruso-român nr. 3693: Despre fizionomie, din anul 1773.
Documente:
Document 155, cu pecete mare legată: Așezământ domnesc din anul 1799 pentru mănăstirile din Țara Românească.
Document 240, cu pecete mare legată: Hrisov domnesc din 1817 pentru întărire și stăpânire asupra unei moșii din Țara Românească.
Document 135/X: Hrisov domnesc din Țara Românească, anul 1799 pentru un da de țigani.
Document 29/LXVIII: Hrisoave domnești din anii 1726 și 1761 pentru confirmări de proprietate asupra unor moșii din Moldova.
Document 28/LXVIII:
Document 298 (CXLIX: Catastih de bresle din Buzău 1820.
Document 39/XLI: Zapis de mărturie din anul 1613.
Document 130/II: (cu cuprins necunoscut).
Document 197 – 202/CLIV: Hrisoave domnești din anii 1671-1682 privitoare la confirmări de proprietate asupra unor moșii din Țara Românească.
Document 210/CLIV: idem, din anul 1764.
Documentele 211, 213, 216/CLIV: Cărți și porunci domnești, din anii 1767–1776, în chestiuni de procese între proprietarii de moșie din Țara Românească.
Documentele 217, 221, 225/CLIV: Hrisoave domnești din anii 1776-1786 privitoare la danii și întăriri de proprietăți din Țara Românească.
Documentele 235, 260, 272, 276/CLIV: Idem pentru scutelnici și alte privilegii date unor boieri și clerici din Țara Românească între anii 1801-1825.
– Cărți românești vechi:
Nr. 3 Evangheliar slav 1512.
11 Evangheliar slav (Coresi) Brașov 1562.
15 Sbornic slav (Coresi) 1568.
16 Psaltire rom. (Coresi) 1570.
37 Psaltire cu Ceaslov, Govora 1638-41 (slav).
43 Învățături, Câmpulung 1642.
46 Evang. Învățătoare Deal 1644.
61 Îndreptarea legii, 1652 Târgoviște.
64 Cetehism calvinesc, Belgrad 1656.
67 Vito Pulitoș Catehism, Roma 1677.
68 Cheia înțelesului, Buc.
70 Dosoftei, Psalt. Slavo-rom. Iași 1680.
71 Liturghie, Iași 1680.
130 Liturghie greco-arată, Buc. 1702.
157 A. Evanghelie georgiană Tiflis 1709.
– Colecția de monede a Academiei Române, conținând piese de argint de la Domnii Țării Românești și ai Moldovei; de aur și de argint de la principii Transilvaniei; de la Cuza Vodă, de aur, de argint și de aramă de la Carol Circa 6.000 piese, monede străine în special polone, ungurești, sârbești și bulgărești de aur și de argint, 2.500 deci în total 8.500 piese.
– Colecția Statului, conținând monede antice de aur, argint și bronz, cca. 7.000 piese.
– Colecția de medalii a Academiei Române, românești și străine de aur, argint și aramă, ca. 1.500 piese.
– Sigilii de metal (aur, argint și aramă) și de ceară, ca. 200 bucăți.
– Greutăți (panouri) antice cca. 70 bucăți.
– Obiecte de muzeu:
– Clopoțel de argint de la Vasile Lupu;
– Călimară de argint (de brâu) a lui Radu Grecianu;
– Inelul de logodnă a lui Gr. Al. Ghica;
– Două inele de aur de la B.P.Hașdeu;
– Patru cercei de argint și 10 nasturi de argint din tezaurul de la Tifești;
– Decorația „Steaua României” în gradul de ofițer și gradul de mare cruce cu cifra lui Cuza Vodă;
– Crucea de argint a lui Vasile Dascălu din 1798;
– Ceasornic de argint având pe un capac Steaua Principatelor Unite și cifra lui Cuza Vodă.
II.
MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
………
15/18 MAI 1918
R E F E R A T
Asupra evacuării în Rusia a arhivelor
Ministerului Afacerilor Străine
Importanța istorică a arhivei Ministerului Afacerilor Străine a determinat, încă de la începutul războiului, în August 1916, luarea măsurilor necesare de apărare mai întâi contra deselor incursiuni aeriene, iar mai târziu contra pericolului iminent al invaziei. Instalată – fără chibzuință – în etajul superior al Palatului Sturdza unde, prin faptul bombardărilor zilnice, se găsea expusă la o distrugere sigură, toată partea importantă a arhivei a fost încărcată în lăzi și pusă la adăpost în pivnițele boltite ale Palatului Ministerului Lucrărilor Publice. Când primele zile nenorocite ale campaniei noastre au început s inspire griji serioase pentru siguranța capitalei, adică spre sfârșitul lunii Septembrie 1916, s-a găsit cu cale ca aceste lăzi să fie transportate la Iași, unde au fost depuse parte în localul Prefecturii Poliției, iar parte în localul Sfintei Mitropolii. Odată cu evacuarea capitalei – în Noiembrie 1916 – s-a adus apoi în Iași și restul arhivei necesare continuării serviciului, lăsându-se la București, în Palatul Sturdza, numai ce era cu totul lipsit de importanță istorică sau inutil lucrărilor curente ale birourilor. Situația continuă însă să prezinte mari îngrijorări; luptele urmau amenințătoare și retragerea pripită a armatelor noastre era departe de a inspira vreo garanție de securitate pentru refugiul de la Iași al autorităților civile; de aceea pentru orice eventualitate, s-a ordonat reîmbarcarea arhivelor importante și expedierea lor în rusia, profitându-se, pentru aceasta de călătoria Domnului Președinte al Consiliului Brătianu la Petrograd. Au fost expediate cu această ocazie – în ziua de 4 ianuarie 1917 – 16 lăzi conținând arhiva veche, întreagă corespondența politică a Legațiunilor, dosarele și originalele Convențiilor României, arhiva războiului de la 1877 aceea a războiului balcanic din 1913, dosarele de fruntari, afacerile macedonene, arhiva Consulatelor din Cernovitz și Rusciuk, telegramele cifrate și corespondența politică confidențială a Cabinetului Ministrului etc., cu un cuvânt tot ce era mai indicat să fie salvat în caz de totală ocupare a Țării. Peste o lună – adică la 3 februarie 1917 – ivindu-se o nouă ocazie sigură, s-a mai expediat tot la Petrograd, alte 12 lăzi conținând restul arhivelor ce nu putuse fi încărcate la primul transport; ele au fost puse sub paza Domnului căpitan Petrescu-Tocineanu, atașat la misiunea militară din Rusia, căruia Guvernul rus pusese la dispoziție două vagoane pentru transportul efectelor personale ale Domnului Ministru Diamardy. Se găsesc deci astăzi la Petrograd, 28 lăzi oficiale depuse în chiar localul Legațiunii, unde s-a închiriat camerele necesare.
A venit în sfârșit epoca ultimelor lupte glorioase din vara 1917; în așteptarea sfârșitului lor înălțător, incertitudinea și panica au fost însă continue și mari; prepararea evacuărilor oficiale a fost reluată; Banca națională – după expedierea încă din București a stockului său metalic – a început transportarea ultimelor sale depozite și a titlurilor; Cassa de Depuneri, Creditele Funciar și Urban, Băncile Marmorosch, Românească, de Credit etc. au beneficiat de același tren oficial, păzit militărește și și-au expediat toate depozitele și reistrele la Moscova. În același tren, a plecat în primele zile din August 1917 – s-au mai expediat colecțiile Academiei și Ministerului Instrucțiunii Publice, arhivele Primăriei București, ale Direcțiunii Siguranței Generale, ale Camerei și Senatului, ale Președinției Consiliului, precum și ultimele lăzi cu arhive ale Ministerului Afacerilor Străine, însoțit de efectele personale ale funcționarilor săi (din care câțiva fuseseră deja evacuați la Cherson).
Toate aceste colete au fost depuse cu protocoalele în regulă, parte la Kremlin, pare la Cassa de Depunere și Consemnațiuni din Moscova, unde se găsesc încă și acum afară de coletele Președinției Consiliului și Personalului Ministerului, precum și câteva din lăzile cu arhive care au fost aduse înapoi pe la 15 decembrie 1917.
În momentul de față se mai găsesc la Moscova 11 colete oficiale aparținând Ministerului Afacerilor Străine. Conținutul lor este variat; el prezintă desigur o importanță însemnată pentru mersul lucrărilor Ministerului, dar nu și din punctul de vedere politic; singură corespondența telegrafică a Direcțiunii Munițiilor – aflată în una din lăzi – ar avea un caracter de discrețiune.
DIRECTORUL CABINETULUI MINISTRULUI
Ministru Plenipotențiar
(ss) Const. Contzescu
12/26 mai 1918
III.
MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
București, 3 ianuarie 1921
Ministerul Afacerilor Străine
Înregistrat sub nr. 3610
din 3 februarie 1921
Domnule Ministru,
Potrivit însărcinării ce ați binevoit a-mi da, am onoarea a raporta:
N-am văzut niciodată, necum să am în păstrare, rapoartele politice, conținând tratările Guvernului român cu Guvernele Statelor aliate înainte de intrarea României în război. Asemenea rapoarte, de natură extra-confidențiale, dacă nu au fost reținute de domnul Ion I.C. Brătianu, pe atunci Președinte al Consiliului de Miniștri, sau de domnul Ministru al Afacerilor Străine Em. Porumbaru, au fost în orice caz încredințate spre păstrare Domnului Ministru C. Contzescu care a îndeplinit timp de mai bine de patru ani, 1914-1918, funcțiunea de Director al Cabinetului Ministrului.
Atât la evacuarea arhivelor din București la Iași cât și de la Iași la Petrograd sau Moscova, Domnul Ministru C. Contzescu s-a ocupat singur cu împachetarea și așehzarea în lăzi, pe care și le închidea și sigila personal, a arhivei confidențiale încredințate D-Sale, așa că personalul Serviciului Arhivelor nu era n măsură să cunoască conținutul acestor lăzi.
Am expediat la Petrograd:
16 lăzi cu ocazia plecării Domnului Prim-Ministru Ion I.C. Brătianu în seara zilei de 4 ianuarie 1917 și anume:
Lăzile nr. 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 și 12 ale Serviciului Arhivelor;
Lăzile nr. 5, 8, 9 și 10 ale Cabinetului Ministrului;
Un cufăr albastru fără nr. cu inițialele M.A.F. (adnotația domnului Contzescu: rapoarte politice confidențiale până la 1916);
Două cufere roșii ale domnului secretar general C. Nano.
O ladă a Consulatului din Rusciuk;
12 Lăzi prin dl. Locotenent Petrescu – Tocineanu, la 3 februarie 1917;
Lada nr. 6 a Cbinetului Ministrului;
Lăzile nr. 1, 2, 3, 4, 13 și 15 ale Serviciului Arhivelor;
Două lăzi ale Consulatului din Rusciuk;
Ouă lăzi ale Direcțiunii Protocolului.
Am expediat la Moscova, odată cu valorile băncilor, la 28 iulie 1l917, 10 lăzi, dintre care una Cabinetului Ministrului (lada nr. 4) și celelalte ale Serviciului Arhivelor și un dulap nr. 5 al Domnului Ministru C. Contzescu.
Arătarea conținutului acestor lăzi se găsește în inventarul aci-alăturat întocmit de domnul Ministru C. Contzescu, în care pe lângă conținutul lăzilor Serviciului Arhivelor scos din inventarul alcătuit de sub ……… ……… …… Lăzilor Cabinetului Ministrului.
În prezent nu avem în păstrarea Serviciului Arhivelor decât arhiva cuprinzând lucrările curente, pe care n-am expediat-o la Moscova și tot ceea ce s-a dat la Serviciul Arhivelor din August 1917 încoace, adică hârtii curente sau telegrame și rapoarte politice, în cea mai mare parte cu caracter pur informativ.
Desfăcând acum două luni, din ordinul Domniei Voastre, o ladă a Cabinetului Ministrului adusă de la Iași, n-am găsit într-ânsa decât copii de telegrame cifrate sau en clair, așezate pe Legațiuni, aproape toate din anii 1917-1918 și multe hârtii de natură diferită, cu data între anii 1914 și 1918, dealtfel fără mare însemnătate, reținute de Domnul Ministru C. Contzescu.
Alătur un referat și un inventar, întocmite de domnul ministru C. Contzescu cu ocazia dării în judecată, în vara anului 1918, a Cabinetului Ion I.C. Brătianu, când s-a cerut să se pună la dispozițiunea Comisiunii de judecată dosarele cuprinzând actele referitoare la tratativele care au precedat intrarea României în război.
ȘEFUL SERVICIULUI ARHIVELOR
(ss) c. Țiulescu
IV.
MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
I N V E N T A R U L
Arhivelor Ministerului Afacerilor Străine expediate în Rusia
Transportul I la Petrograd
4 ianuarie 1917
Lada nr. 1 – Corespondența politică a Legațiunilor de la 1910-1918;
Chestiunea Dunării în timpul războiului balkanic. Cele din 1914-1916;
Chestiunea Episcopatului pentru Aromâni, rapoarte politice cu caracter informativ numai.
Lada nr. 2 – Convențiuni cu Statele Străine: comerciale, extrădare etc.
Lada nr. 3 – Convențiuni cu Statele străine: saniare, poștale, telegrafice, navigație, politice, juridice, de delimitare etc.
Lada nr. 4 – Dosarele personale ale funcționarilor:
” de congedii ale funcționarilor ;
Lada nr. 5 – Corespondența relativă la încheierea Convențiunilor;
Lada nr. 6 – I d e m
Lada nr. 7 – Dosarele războiului de la 1877-78;
Lada nr. 8 – I d e m
Lada nr. 9 – )
Lada nr. 10 – Corespondența politică a Legațiunilor și
Lada nr. 11 – Consulatelor României până la anul 1914.
Lada nr. 12 –
Lada nr. 13 –
Lada nr. 14 – Corespondența relativă la fruntarii;
Lada nr. 15 – Chestiunea macedoneană;
– Corespondența Consulatului din Cernăuți;
– Proocoalele revizuirii fruntariei cu Austro-Ungaria .
Transportul al II-lea la Petrograd
8 februarie 1917
Lăzile de la nr. 16-28
Rapoartele politice confidențiale ale Legațiunilor și Consulatelor de la 1914 până la Februarie 1917 (afară de cele primite direct și reținute de domnul I. C. Brătianu)
Telegramele cifrate confidențiale de la 1l914-1917 (afară de cele primite direct și reținute de Dl. I.I.C. Brătianu).
Arhiva Consulatului din Rusciuk.
Arhiva Direcțiunii Protocolului.
Transportul al III-lea la Moscova
8 August 1917
11 lăzi – Arhive fără importanță politică.
V.
T A B L O U
De actele din Arhivele Statului de la București, nerestituite încă de la Moscova
O parte din actele casei noastre domnitoare și în special actele examenului de bacalaureat al Prințului Carol.
O parte din actele bisericii Sf. Vineri – Hereasca, ce fuseseră depuse la această Direcțiune.
Un număr de 245 documente 5 pachete tot cu documente neinventariate.
Director general,
ss. A. Sacerdoțeanu
Arhivar,
ss, I. C. Dobrescu
Pentru conformitate,
VI.
BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE
BUCUREȘTI
L I S T A
Materialelor nerestituite de la Moscova
Manuscrise:
Nr. 2.438
6.l93, despre fizionomie, an 1773 (ruso-român)
3.732, Ceaslov, an 1821 (român)
Cărți românești vechi:
Nr.
3. Evangheriar slav, 1518;
11. Evangheriar slav (Coressi), Brașov 1562
15. Sbornic slav (Coresi) 1570
16. Psaltire rom. (Corsi) 1570.
37. Psaltire cu Ceaslov, Govora, 1638+41, slav.
43. Învățături, Câmpulung 1642.
46. Evang. Învățătoare, Deal. 1644.
51. Îndreptarea Legii, 1652, Târgoviște.
64. Catehism calvinesc, Belgrad 1656.
67. Vito Pilutio, Catehism, Roma 1677.
68. Cheia înțelesului, Buc. 1678.
70. Dosoftei, Psalt. Slavo-rom. Iași 1680.
71. Dosoftei Liturghie, Iași 1680.
130. Liturghie greco-arabă, București 1702.
157. A. Evanchelie georgiani Tilflis. 1709.
Documente peceți:
Nr. 155
Nr. 2540.
Documente:
Nr. 135. (pachetul X)
45. ” XV.
129 ” XVI.
23. ” XXIX.
57. ” XXX
139-140 ” XLV
28-29 ” LXVIII
57. ” LXXXVII.
23. ” XC.
176. ” CXXVI.
145-146 ” CXXVIII.
293. ” CXLX.
39. ” XLI
130. ” II.
134. ” LIII.
56. ” XCV.
137. ” CXXX.
25. ” XC
197-202.Pachetul
210-211 ”
”
”
221. ”
225. ”
235. ”
260. ”
272. ”
276. (din pachetul CLV)
”
”
12. (din pachetul CLV)
Colecția de monede a Academiei Române:
Conținând piese de argint de la Domnii Țării Românești și ai Moldovei; de aur și de argint de la principii Transilvaniei; de la Cuza-Vodă de aur, de argint și de aramă de la Carol I, circa 6.000 piese; monede străine în special polone, ungurești, sârbești și bulgărești de aur și de argint, circa 2.500; deci în total 8.500 piese.
Colecția Statului:
Conținând monede antice de aur, argint și bronz circa 7.000 piese.
Colecția de medalii a Academiei Române:
Românești și străine, de aur, argint și aramă, circa 1.500 piese.
Sigilii de metal:
(aur, argint și aramă) și de ceară, circa 200 bucăți.
Greutăți (Ponduri) antice:
Circa 70 bucăți.
Obiecte de Muzeu:
Clopoței de argint de la Vasile Lupu.
Călimară de argint (de birou) a lui Radu Greceanu.
Inelul de logodnă a lui Gr. Al. Ghica.
Două inele de aur de la B.P. Hajdeu.
Patru cercei de argint și 10 nasturi de argint din tezaurul de la Țifești.
Decorația „Steaua României” în gradul de ofițer și în gradul de mare cruce cu cifra lui Cuza-Vodă.
Crucea de argint a lui Vasile Dascălul din 1793.
Ceasornic de argint având pe un capac Steaua Principatelor Unite.
Coșuleț de argint cu Steaua Principatelor Unite și cifra lui Cuza Vodă.
Valoarea aproximativă al tuturor materialelor nerestituite este de 12-15 milioane lei.
Pentru conformitate,
Băiculescu
Apud: Gh. Buzatu, România și Marile Puteri (1939-1947), București, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 244 și urm.
——————————————————————————————————-
[1] Alexandru Lapedatu (2 septembrie 1876 – 30 august 1950). Istoric, diplomat, profesor și om politic, președinte al Senatului (16 noiembrie 1936-20 martie 1937); președinte al Academiei Române (1935-1938). Alexandru Lapedatu a stat în Rusia din august 1917 până în 5 ianuarie 1918, timp în care a ținut un jurnal: „Drumul spre Moscova a fost plin de peripeții. În ziua plecării, însoțitorii au aflat că au un vagon mai puțin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. […] Rușii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată și inventariată în fața lor. Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniță, soldații ruși dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicați să urce de cazaci, care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredințat.”
,
SENZATIONAL ! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! – РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО
EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО
Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.
FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:
(….) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)
Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.
De ce are această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.
Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.
Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate: politica țărilor mici este o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.
Demersul României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.
Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.
În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.
La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale Americii.
Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.
Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.
Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2 miliarde 800 milioane de dolari.
“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.
În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.
Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.
Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.
E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.
România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.
Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?
La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă a Iadului: pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele
Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.
Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”. De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa, e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.
Tradus de Vlad Cubreacov
sursa: http://ibusiness.ru/
(Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)
ARTICOLUL ORIGINAL IN LIMBA RUSA:
Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.
Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.
ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.
Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.
Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.
Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.
Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.
Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.
Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.
Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.
В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.
Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.
Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.
В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.
2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.
От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.
,
Tezaurul României de la Moscova – unde ne aflăm și ce se mai poate face
Dezbaterea de la Strasbourg de săptămâna asta care a cuprins și subiectul aurului românesc furat de sovietici a stârnit puțină emoție în mass-media, însă multe din cele spuse sunt fie incomplete, fie de-a dreptul greșite. Așa că vă ofer un rezumat al situației.
Ce s-a întâmplat la Strasbourg
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat un raport privitor la situația democrației din Federația Rusă alcătuit de românul Gyorgy Frunda și elvețianul Andreas Gross. La acest raport un grup de deputați din România și Republica Moldova au depus câteva amendamente care se refereau la chestiunea Tezaurului României de la Moscova. Amendamentul care se referea explicit la cele 93,4 tone de aur furate de sovietici a fost respins: elvețianul Andreas Gross a motivat că aurul a fost confiscat în schimbul ocupației Basarabiei (o frumoasă teză sovietică preluată la APCE!). Au fost acceptate două amendamente care ne trimit la negocieri directe cu Federația Rusă. Tot e mai bine decât nimic: rușii refuză să discute subiectul celor 93,4 tone de aur furate de sovietici, iar rezoluția APCE care îndeamnă la negocieri reprezintă un instrument care poate fi folosit. Titlurile de genul „Tezaurul rămâne la Moscova” sunt lipsite de sens: negocierile continuă!
(Puteți citi aici textul final al Rezoluției APCE privind situația din Rusia, aici puteți citi cum s-au desfășurat dezbaterile pe fiecare amendament și ce a zis elvețianul despre Tezaurul României și Basarabia).
Despre ce tezaur vorbim și unde a dispărut aurul
Istoria Tezaurului de la Moscova este destul de clară: după România a dezarmat trupele ruse bolșevizate și a stârpit bolșevicii din Basarabia, Lenin a dat ordin să fie confiscate bunurile date în păstrarea Moscovei cu promisiunea că vor fi înapoiate poporului român după ce va fi eliberat de sub „jugul burghezo-moșieresc”. În 1935, în condițiile unei încălziri a relațiilor României cu Uniunea Sovietică a fost returnată o parte din tezaur. Înapoierea s-a făcut pe bază de proces verbal: au fost verificate listele de inventar păstrate la București cu cele păstrate la Moscova și cu conținutul casetelor. În principiu nu lipsea nimic, însă nu au fost înapoiate lingourile și monezile de aur. În 1956 a fost înapoiată o altă tranșă de obiecte din Tezaurul de la Moscova: documente vechi, arhivă, obiecte de artă – aur nu.
În 1965 Ceaușescu a discutat cu Brejnev despre subiectul celor 93,4 tone de aur care mai trebuiau date înapoi. Sovieticii au sărit ca arși, iar Brejnev a spus ceva de genul că arhivele lor nu reflectă soarta aurului românesc care a fost trimis pentru siguranță în Siberia, doar că acolo a fost furat de alb-gardiști.
Brejnev a mințit, iar regretatul istoric Florin Constantiniu a dezvăluit anul trecut ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova: Lenin personal a dat ordin să fie folosit pentru „zdrobirea contra-revoluției române”. Întreaga poveste a acestor documente aici. Doar că faptul că Lenin a cheltuit aurul românesc împotriva României nu șterge datoria! Rusia încă ne datorează cele 93,4 tone de aur.
Negocierile de după 1992
După dizolvarea Uniunii Sovietice, România a căutat căi de rezolvare a problemei aurului prin intermediul organismelor internaționale. Când Federația Rusă a încercat să devină membră a Consiliului Europei, România a pus problema Tezaurului: Opinia APCE 193 din 1996 cere într-adevăr ca Rusia să dea înapoi cele confiscate (paragrafele 10.12-10.14) însă în baza unor negocieri cu statele solicitante. Amendamentele de săptămâna aceasta au fost posibile datorită paragrafelor amintite mai sus.
Ce a făcut Rusia? A intrat în negocieri cu statele reclamante (nu știu ce au cerut alte state, cum au negociat și ce au primit) iar în cazul României a aplicat o șmecherie: în 2003 la semnarea Tratatului de cooperare România-Rusia Moscova a refuzat să includă în tratat problema Tezaurului. Aceasta a fost delegată unei comisii de istorici care s-a întâlnit prima dată în octombrie 2004, s-a mai reunit de atunci de două ori, după care s-a făcut liniște. Rusia a lovit două ținte cu același glonț: s-a conformat cererii APCE de a discuta bilateral cu statele reclamante și nu a recunoscut oficial că are ceva de dat înapoi (comisia de istorici se referă la istorie, nu la relații actuale!).
Reacțiile de la Moscova
Punerea pe tapet a chestiunii aurului furat de sovietici i-a scos din sărite pe ruși. Mesajul oficial de la Moscova a fost unul sub formă de avertisment: nu răscoliți trecutul! (aici) S-au găsit și istorici ruși care să spună că de fapt România nu a plătit despăgubiri după cel de-al Doilea Război Mondial, că aurul a fost reținut drept despăgubire pentru ocuparea și exploatarea Basarabiei (tot pentru același motiv a fost ocupată și Bucovina de nord cu Cernăuțiul în 1940!) – una peste alta România datorează mai mult Rusiei. Presa rusă susține intens teza asta: KM.ru, Vocea Rusiei, Regnum.
Rămâne de văzut cum poate fi folosită noua rezoluție de la APCE, dacă Rusia va accepta reluarea negocierilor despre aurul românesc și sub ce formă (dacă va fi reactivată comisia istoricilor atunci chestiunea ține de istorie).
P.S. Dacă vedeți pe undeva povești cu niște băieți care știau ei cum să aducă aurul de la Moscova să știți că este vorba de o manipulare ordinară.
sursa: george-damian.ro
,
Moscova amenință România ! de Petre Nicolae
Locul argumentelor luat de lovitul cu pumnul în masă
După ce, zilele trecute, atât în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cât și ministrul român de Externe, într-o declarație de presă, ca și în unele publicații bucureștene s-a evocat problema Tezaurului României, s-a consemnat o luare de poziție și pe site-ul „Vocea Rusiei”, care, dat fiind statutul acestuia, definit exact de titlul său ca exprimând opinia Kremlinului, este foarte importantă și trebuie cunoscută de cititorii noștri, ca și de politicieni. Faptul devine aproape obligatoriu întrucât este o intervenție ce șochează încă din primele rânduri, ea depășind atributele unui punct de vedere și devenind, pe măsură ce se parcurge textul, un avertisment dintre cele specifice Kremlinului bolșevic de la începutul anilor ’50. Adică din perioada în care se trecea ușor de la critici vehemente la amenințări violente, când arsenalul comentatorilor moscoviți era impregnat de climatul Războiului Rece din momentele sale de vârf, când locul argumentelor era luat de lovitul cu pumnul în masă, când forței cuvântului i se opunea direct forța militară, când unitatea unui stat, chiar „frâțesc”, era pusă în pericol de o simplă mahmureală a lui Stalin, când, înainte de toate și de orice, contau hegemonia sovietică și sfera sa de influență, tranșate la Yalta de același lider bolșevic, acompaniat cu brio de premierul britanic Winston Churchill și președintele american Franklin D. Roosevelt.
A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluției o referire concretă la problema Tezaurului, așa cum au cerut reprezentanții României.
Semnat de Valentin Mândrășescu, un nume ce apare frecvent în „Vocea Rusiei” când este vorba de probleme românești, articolul a fost publicat la 12 octombrie, ora 9.53 (ora Moscovei), cu titlul „Despre Tezaur, revizionism și programul PPE”, el șocând prin faptul că, între altele, leagă Tezaurul românesc de… Kosovo, Osetia de Sud și chiar de Siria, pentru ca, mai târziu, să fie evocate și mișcările secesioniste din… Scoția, Catalonia și Veneția. Încă de la început, ca să nu fie niciun dubiu asupra poziției exprimate de „Vocea Rusiei”, se precizează: „Utilizarea problemei Tezaurului în cadrul disputelor politice interne din România este o tradiție interesantă și destul de veche. Diverse forțe politice participă la un joc în care câștigă cel care reușește să «demonstreze» că oponentul a cedat în fața Moscovei. Traian Băsescu îl acuza pe Adrian Năstase de «renunțare la tezaur», iar Antena 3 lansează acuzații identice la adresa lui Mihai Răzvan Ungureanu. Ironic, nu-i așa? Așa cum se întâmplă de cele mai deseori, realitatea politică este mult mai pragmatică în comparație cu cea prezentată în discursurile publice ale politicienilor. Există anumite restricții în privința lucrurilor pe care politicienii le pot spune sau face la nivel internațional,aceste limitări de natură obiectivă sunt aplicabile atât marilor puteri, cât și altor țări. Ceea ce au făcut sau nu au făcut Adrian Năstase, MRU sau Traian Băsescu a fost deseori dictat de circumstanțe care țin de realitatea implacabilă a relațiilor internaționale, aceast[ realitate fiind deseori invizibilă pentru ochiul liber. Cum se poate constata, fiecare paragraf și chiar fiecare frază se pretează la comentarii, ele conținând afirmații dintre cele mai dure sau chiar neobișnuite Europei acestui timp. Dar să exemplificăm mai departe: „Problema Tezaurului nu este una economică sau istorică, ci una politică. Comentatorii entuziasmați excesiv de rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care Rusia este chemată să negocieze cu «toate statele» în vederea restituirii unor «bunuri culturale», ar face bine să-și concentreze atenția asupra următorului detaliu: A.P.C.E. a refuzat să includă în textul rezoluției o referire concretă la problema Tezaurului, așa cum au cerut reprezentanții României. Motivația «oficială» pe care delegația română a prezentat-o presei este penibilă. Se spune că mențiunea (menționarea – n.n.). Tezaurului a fost refuzată din cauza faptului că este «prea specifică». Rezoluția adoptată de A.P.C.E. a fost foarte critică la adresa Rusiei și extrem de specifică, particularizând o serie întreagă de acuzații, începând cu presupusele «derapaje» de la principiile democratice și terminând cu cazul Pussy Riot. În mod normal, A.P.C.E. ar fi inclus în rezoluție pretențiile tuturor țărilor care au probleme asemănătoare cu cea a Tezaurului, măcar pentru a irita Moscova. Motivul pentru care această instituție europeană s-a limitat la o recomandare generică ține de o realitate geopolitică implacabilă. Din perspectiva internațională, Tezaurul face parte dintr-un imens ghem de probleme care au fost tranșate definitiv și irevocabil în cadrul tratativelor de pace după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Revizuirea oricărui element, oricând (sau oricât? – n.n.) de mic sau insignifiant, are potențialul să deschidă o veritabilă cutie a Pandorei în privința revizuirii la scară largă a rezultatelor războiului, iar deputații europeni, oricât de rusofobi ar fi unii dintre ei, momentan preferă să nu se joace cu focul”.
„Tendințele revizioniste”
Așadar, autorul invocă rezultatele celui de-Al Doilea Război Mondial și tratatele ce au consfințit încheierea lui. Să reținem acest lucru, întrucât, în final, aceleași fapte sunt abandonate sau ignorate! Pe urmă, el asociază parlamentarii europeni la ideea moscovită privind rezolvarea problemei Tratatului, ceea ce este fals și contrazis chiar de reuniunea respectivă a A.P.C.E.. „Vocea Rusiei” continuă astfel: „În ultimii ani, varii actori internaționali au încălcat cu bună știință câteva principii care au fost considerate inviolabile. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, violarea acestor principii a dus la o «reproducere în oglindă» a acțiunilor unor forțe din Occident. De exemplu, se poate spune că precedentul creat în Kosovo a deschis calea către independența Osetiei de Sud. Probabil, unul dintre motivele pentru care o intervenție militară în Siria încă nu a avut loc este legat de faptul că mulți factori de decizie conștientizează tipul de precedent care ar fi fost creat în această situație și modul în care acesta ar putea fi folosit de alte Mari Puteri. Se pare că s-a ajuns într-o situație în care există un consens tacit în privința necesității de a evita crearea unor precedente care ulterior pot provoca consecințe imprevizibile”.
Mergând pe linia amintită a legăturilor aberante, forțate și distorsionate, articolul ajunge la ceea ce el numește „Tendințele revizioniste pe care le manifestă unele forțe politice de la București”, afirmând tranșant că acestea „sunt periculoase în primul rând pentru România. Statele din U.E. deja încep să «scârțâie» sub presiunea crescândă a mișcărilor secesioniste (Scoția, Catalonia, Veneția etc.) a căror forță devine mai mare pe măsura adâncirii crizei economice globale”. Ca să vezi cât de periculos este să se evoce problema Tezaurului și unde se poate ajunge din acest motiv!
România – amenințată cu „secesiunea Transilvaniei”
Respectând faimosul adagiu, potrivit căruia sfârșitul încoronează opera, „Vocea Rusiei” preia locul liderilor bolșevici de la Kremlin, care, până mai ieri, nu se dădeau în lături de la nimic când voiau să-și impună punctul de vedere. Cum se va vedea, România este amenințată fără nicio reținere cu „secesiunea Transilvaniei”, precedată de o „autonomie” a aceluiași teritoriu, așa cum le-ar fi promis liderilor U.D.M.R. unii lideri ai P.P.E.. Totodată, ca avertismentul să fie luat în seamă și de Bruxelles, pe plan general i se flutură Europei spectrul unui nou război mondial: „Revizuirea ansamblului de probleme care au fost închise după cel de-al Doilea Război Mondial ar putea avea consecințe nefaste pentru revizuitori, mai ales în contextul în care mulți politicieni români își doresc din tot sufletul crearea unei Europe federalizate în care suveranitatea să fie concentrată la Bruxelles. Dacă birocrația bruxelleză poate impune un președinte sau anula rezultatul unui vot popular, atunci ce o va împiedica să redeseneze harta împărțirii teritoriale a unei federații europene? Această întrebare este cu atât mai valabilă în contextul declarației lui Kelemen Hunor, care susține că a obținut o «promisiune fermă» din partea președintelui PPE, Wilfried Martins, care s-a angajat să sprijine includerea în programul PPE a «chestiunii autonomiei». Dorința de a implica Europa în calitate de arbitru autoritar în disputele internaționale pe care le are România, ar putea avea «efecte secundare» foarte costisitoare”.
Cine va anula un eventual „Dictat de la Bruxelles”?
Textul „Vocii Rusiei” nu se oprește aici, după această amenințare publică fără precedent la adresa României, dacă luăm în seamă multe decenii trecute. El are și un post scriptum, în care este invocat numele lui Stalin și se afirmă că el este cel care ne-a dat transilvania cadou la sfârșitul războiului și nu am recăpătat-o datorită jertfelor și sângelui sutelor de mii de români căzuți pe frontul de Vest. Cum spuneam, finalul „Vocii Rusiei” este halucinant: „PS: Efectele Dictatului de la Viena au fost anulate prin voința lui Iosif Stalin, care le-a restituit românilor Transilvania de Nord. Cine va anula un eventual «Dictat de la Bruxelles»?”.
Așa cum se constată, „Vocea Rusiei” face la sfârșit și bine plasat una dintre cele mai dure afirmații, ea susținând mai mult decât deschis că UE va hotărî soarta Transilvaniei în detrimentul „țării mamă”, dar, spre deosebire de trecut, când destinul teritoriului a fost schimbat de „Tătucul popoarelor”, de data aceasta nu va mai avea cine să facă același lucru! Culmea ironiei, mai înainte se invocau rezultatele și tratatele ce au pus capăt războiului – ele decizând inclusiv soarta Tezaurului – și au consfințit noua ordine, chiar și cazul Transilvaniei, acum, aceleași documente sunt respinse ori ignorate, în funcție de interesele unei mari puteri precum Rusia.
Ordin fățiș și arogant de a lua poziția de drepți și a ține gura închisă
În peste 40 de ani de activitate jurnalistică pe probleme internaționale, am avut extrem, extrem de rar ocazia să citesc și să comentez texte precum cel de mai sus. Atât eu, cât și alți confrați am avut aceeași impresie: este vorba, în fond, de un ordin fățiș și arogant de a lua poziția de drepți și a ține gura închisă în fața puterii de la Răsărit!
Un articol de Petre Nicolae
Sursa: Revista Artemis
