ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Teodosia Cozmin"

Teodosia Cozmin

,

*republicat din 25 august 2014 (rbnpress.info)

„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…

Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:

„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.

Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.

Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.

Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…

Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro

Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii

Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu…   Eu sun româncuță, Sus inimă sus…

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press