ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "temnițele comuniste"

temnițele comuniste

,

Joi, 13 noiembrie, a avut loc lansarea cărții „Poezia închisorilor” a domnului Cristian Filip, la Biblioteca Națională a României. La lansare au fost prezenți și pr.Nicolae Bordașiu, poetul și fostul deținut politic Demostene Andronescu, actrița Maria Ploae și filosoful Sorin Lavric.

Conform anunțului organizatorilor Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca și Asociația Tradiția Românească, poezia închisorilor este o carte adusă omagiu tuturor celor care s-au jertfit în temnițele comuniste. Autorul, cu o înțelegere caldă și plină de dragoste, prezintă, printr-o sinteză foarte bună, etapele creșterii duhovnicești, prin care treceau cei care erau prinși în spațiul concentrațional și ne înfățișează, ca modele, patru portrete de autori de poezie carcerală.

„Cartea se constituie într-o magnifică epopee, tragică epopee, prin care au trecut neamul și țara, în cea mai amară prăpastie din timpul dominației comuniste” scrie în descrierea cărții și doamna Aspazia Oțel Petrescu (91 ani, la rândul său închisă 14 ani în lagărele comuniste).

Părintele Nicolae Bordașiu (a făcut parte din grupul de tineri de la Rugul Aprins, măn.Antim și a fost închis în perioada 1955-1964) relatează: poezia închisorilor poartă o pecete de tristețe, deoarece toți cei ce erau în acele închisori erau nevinovați, și cu toate acestea au fost mai chinuiți decât cei mai vinovați dintre criminali, și din pricina aceasta mulți și-au pierdut viața, unii în urma chinurilor fizice, alții în urma chinurilor morale îmbinate cu cele fizice. Dacă mai sunt încă supraviețuitori, au fost datorită faptului că au avut credința puternică în Dumnezeu. Fără credință cred că nimeni nu ar fi putut supraviețui.(…) Poezia închisorilor este frumoasă și poți să o privești din perspectiva unui trăitor al poeziei închisorilor, este o poezie evocativă, a amintirilor, Dante spunea: „nu sunt mai mari suferințe decât să îți aduci aminte de vremea fericită când ești în suferință”. Cam așa poate să fie și pentru noi clipa când răsfoim o carte cu versuri. Mi-a fost dat să cunosc pe unii dintre marii poeți ai închisorilor, și știu cum perla care au creat-o, cum îi spune legenda că scoica atunci când primește grăuntele suferinței creează acest nestemat, așa și suferința în sufletele lor a făcut ca talentul să rodească aceste flori frumoase care uneori îi făcea să cadă și mai greu în durere. Ca Iordache Nicoară bunăoară care zicea: „Sunt creangă ruptă grea de floare / N-am să mai plâng iubirea dusă / N-am să mai plâng pe amintiri”. Ori amintirile erau semințele care făceau să izvorească râurile acestea de bucurii sufletești care au fost poeziile închisorilor. Când m-am uitat la această carte scrisă de fratele Cristian Filip, am văzut că este o analiză teologică, și este un adevăr că toată poezia închisorilor este clădită pe credință, înainte de toate pe credința în Dumnezeu și apoi pe credința în faptul că bunătatea lui Dumnezeu într-o zi va face să se îndepărteze și suferința care i-a dus pe acești mulți creatori de poezie în închisoare. Este greu să spun, nu poți reda în cuvinte stările de sentimente pe care le trăiești în clipele acelea. Voi spune doar că am fost în aceeași celulă cu doi creatori să spunem, unul a fost Zaharia Pană care, și când muncea, și când era bătut, și când suferea de foame sau de frig, și atunci îi mulțumea lui Dumnezeu, îi veneau spontan gândurile acestea pe care el le alcătuia altfel decât cei care trăiam aceleași stări dar nu aveam darul de la Dumnezeu să le îmbinăm. Altul a fost Popescu Traian căruia îi ziceam Matcă, inginer, care pe lângă poezie a creat și muzică. El așa știa să îi aducă mulțumire lui Dumnezeu și să își întărească starea de suferință și a creat două poeme simfonice în care străbate cu muzica și versul toată viața Mântuitorului, de la Naștere la suferință, la Înviere, și am fost cu bucurie alături de el când s-a făcut prima audiție în sala de Radio, când orchestrată fiind muzica pe care a compus-o el în timpul celulei fără nici un instrument de ajutor, nici scris, nici de însemnat ceva.

Demostene Andronescu evocă: este cumplit de greu pentru un om să stea 19 ore fără să aibe voie să facă nimic. La Adjud interzicea și să ne rugăm. Daca ar fi putut să ne interzică să gândim, ar fi făcut-o, dar nu puteau controla asta. Te pedepsea și dacă te rugai, te pedepsea și dacă te vedea zâmbind, fie pentru o glumă, fie la evocarea unei amintiri. Eram obligați să contracarăm toate acestea, și atunci fiecare își petrecea timpul fie ascultând povestea celorlalți, fie prin poezie.

Sorin Lavric: poezia de carceră a fost scrisă în condiții mizere, de disperare; noi nu putem intui cu adevărat ce au trăit ei atunci când rosteau aceste poezii deoarece acestea erau o invocații, erau rugăciuni; poezia aceasta nu poate fi judecată literar, estetic, ci aparține altui rang, este vorba de rangul spiritului; dna. Aspazia Oțel Petrescu spunea în cuvânt înaintea cărții că poezia acestea nu numai că îi îmbărbăta, dar trecând-o din grai în grai simțeau că nu sunt singuri, ei își împărtășeau suferința și astfel rezistau: „ne acopeream cu plapuma unui vers de Crainic și ne culcam capul pe o metaforă de Gyr”. Pentru ei poezia era acoperământ, era val protector.

Președintele Fundației Arsenie Boca, Cristian Filip, relatează: Poezia închisorilor s-a constituit într-un pilon al celor încarcerați față de suferință și rugăciune. Poezia închisorilor a devenit un fenomen de masă, în care s-au prins majoritatea celor din închisori, și a reușit să revigoreze sufletele atât de chinuite de oprimarea, de suferința pe care oamenii au avut-o acolo, de starea de promiscuitate la care au fost duși de niște opresori nemiloși care au contribuit la realizarea uneia din cele mai dramatice perioade din istoria țării noastre.

 Am scris cartea în mod special față de tineri, ce nu au cunoscut cele trăite în închisori pentru temnița politică. În toate apare Dumnezeu ca principal factor de rezistență a lor, de aceea și poezia este una îndreptată către Dumnezeu. Evoluția sufletească a celor întemnițați în închisorile comuniste: aveau de regulă vârste între 25-30 ani și totuși își desopereau păcatele și se curățeau prin post și rugăciune pentru ele. Pare neverosimil ca oameni de doar 40 kg să postească, cei mai întremați lăsau din puținul lor pentru cei mai afectați. Îmi dă starea de bucurie de a fi alături de foștii deținuți politici de faptul că îl aveau pe Dumnezeu și tu fiind aproape de ei împărtășești din bucuria prezenței lui Dumnezeu, de lacrimile lor din ochi ce sunt lacrimile bucuriei prezenței lui Dumnezeu. Oamenii aceștia și-au ințeles menirea și și-au dus Crucea cu demnitate deosebită, trăgându-și seva pesemne din jertfa Martirilor Brâncoveni, arătând unei Europe întregi ce înseamnă credința cea adevărată. Trebuie să fim recunoscători acestor oameni pentru că ei se pot constitui în modele. Oamenii aceștia au fost oameni normali, și-au realizat slăbiciunile și au trăit în permanență cu gândul la Dumnezeu. Au ridicat către ceruri ochii, privind cu nădejde către Dumnezeu, asemenea versurilor cântecului interpretat de Paula Seling (Rdica-voi ochii). Dragostea și credința sunt cele care ne pot transfigura, să facem raiul aici pe pământ.

Poezia temnițelor este o poezie eminamente creștină. Oamenii erau închiși fie pentru a aștepta să moară, fie să înnebunească, pentru ca acei comuniști să poată arăta lumii că acele elite care trebuiau să conducă țara își pierdeau mințile. În realitate, și astăzi după zeci de ani, foștii deținuți politici sunt capabili să recite poezii cap-coadă, din memorie.

Deținuții se regăseau în versurile poeților, poeziile relatau lanțurile, bătăile , tristețile, toți se regăseau în aceste versuri și nu se mai simțeau singuri realizând că și fratele de lângă ei are aceleași suferințe, trăiri dramatice.

Autor Ion Anton / R.B.N. Press

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press