ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Stan Poetas"

Stan Poetas

,

Unitatea națională a românilor a fost realizată în decursul veacurilor impunând participări, contribuții exprimate printr-o diversitate de manifestări, reclamând sacrificii de mare amploare. Iureșul evenimentelor sau voita ignoranță au generat adeseori nejustificate uitări ale elementarei datorii de a acorda cuvenita cinstire celor care, prin faptele lor ar fi trebuit să primească de la Patrie veșnica pomenire din partea urmașilor.

Cu atât mai mult această răspundere o avem față de aceia care, în anii interbelici, îndeplinind misiunea de apărători ai fruntariilor, au căzut la datorie organizând la granița răsăriteană protejarea graniței de repetatele imixtiuni ale bolșevicilor îndoctrinați, ca prin fapte ucigașe să penetreze România pentru a genera o iradiere peste hotarele Rusiei, care să conducă la o sovietizare a întregii Europe.

Pentru asigurarea hotarului pe aliniamentul Nistrului misiunea a fost încredințată proaspătului avansat ca general Stan Poetaș.

Stan Poetas

Stan Poetas

Era la timpul respectiv un militar cu o bogată experiență. S-a născut la 5 decembrie 1870, implicându-se din anii adolescenței în rândurile celor care au urmat pregătirea militară ca viitori ostași ai Armatei Române. Au fost anii când cerințele unei asemenea cariere la situat constant la notațiile anuale la excepțional. Cariera militară exemplară s-a consemnat prin aprecierea modului cum s-a manifestată în acțiunile anilor 1916-1917. S-a distins prin modul cum și-a condus subordonații în timpul luptelor din zone ca: Topraisar, Neajlov, Mărășești.

Vara anului 1916 impusese armatei române o dislocare a unităților în subordine pentru a asigura protejarea tuturor hotarelor. Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august/ 5 septembrie 1916. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, care, prin modul cum și a îndeplinit misiunile încredințate a fost promovat, dovedindu-se a fi unul din destoinicii generali români în acest război. În această epocală confruntare în centru se afla brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, ostașii au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața presiunii inamice. Cuvântul l-au respectat, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin. Pentru modul cum la Topraisar – Amzacea, a coordonat trupele în subordine i s-a conferit colonelului Stan Poetaș denumirea de Eroul de la Topraisar. Regimentul 40 „Călugăreni” participă și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaiei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, ca urmare a faptului că trupele ruse care se aflau în flancurile celor române părăsiseră pozițiile fără a-i anunța și pe români, fiind una din primele defecțiuni ale colaborării preconizată de clauzele contractuale la începutul campaniei. A urmat retragerea din fața presiunii armatelor inamice dar și a ceea ce devenea de la o zi la alta și din ce în ce mai evident că atitudinea de noncombatant și necooperant a armatei ruse era un act premeditat impus de la eșaloanele superioare, atât militare și mai ales politice. Rusia își dorea o ulterioară altă hartă care să excludă România, teritoriul ei să revină marilor interesați întru stăpânirea Europei răsăritene. Faptul s-a vădit și în cazul bătăliei din zona râurilor Neajlov și Argeș, numită și bătălia Bucureștilor, acțiune dorită a contribui la protejarea Capitalei României, fapt care nu era însă în concordanță cu ascunsele intenții ale Rusiei.

Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria (azi localitate rebotezată: Valea Plopilor, aflată în zona șoselei Alexandria-București), reușind să captureze 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o

Trupe germane in Bucuresti - 1916

Trupe germane in Bucuresti – 1916

înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate, aflându-se la doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil. Această captură a oferit inamicului posibilitatea de a reacționa dur, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Încă odată a fost evidentă atitudinea celor două divizii ruse aflate în apropiere care au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre Capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916.

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

A urmat retragerea la timp de toamnă și început de iarnă în perimetrul Moldovei. Au fost luni în care frigul, foamea, tifosul exantematic n-au reușit să înfrângă cerbicia ostașului român. Au fost luni de profundă reorganizare, instruire, dotarea cu tehnica de luptă competitivă cu care să putem acționa împotriva unităților inamice care, contând pe rolul asumat de trupele ruse, considera ca în campania anului 1917 va putea să treacă cu ușurință de porțile Moldovei. Informările respectivilor comandanți erau din fericire incomplete, fiind lipsite de cele petrecute în simțirea românească, de la moral și până la dorința de a da cuvenita replică cotropitorilor. Totodată fie că n-au înțeles fie că l-au subapreciat apelul generalului Eremia Grigorescu, apărător al porților din Carpații Orientali, se generalizase, fiecare combatant român își cunoștea bine misiunea încredințată de a fi apărător al gliei strămoșești, ca apoi să poată înlătura inamicul de pe întreg teritoriul național. Între unitățile aflate pe aliniamentele porții sudice erau și cele care-l aveau pe colonelul Stan Poetaș în postura de destoinic și în același timp grijuliu comandant. Nu întâmplător modul lui de comportament generase semnificativa apreciere din partea trupei. „Taica Stan”, manifesta o constantă preocupare pentru soarta subordonaților.

Atacurile zonale ale inamicului menite a găsi breșa pe unde să penetreze pentru ca, printr-o promptă învăluire, să distrugă apărarea românească au fost frecvente, impunând ca pe frontul de la Mărășești, unde deseori trupele ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, i-au determinat pe comandații români să mute operativ trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de „aliații” noștri. După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă.

În vara anului 1917, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul Prim Război Mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți se aflau în prima linie și aproape un milion în rezervă. Teoretic raportul de forțe ne era nefavorabil. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu[vii], acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari biruințe din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați, care, printr-o acțiune complexă, căutau să dobândească stăpânirea teritoriului, a potențialului uman și material. A fost concludent momentul, când a răsunat strigătul românilor de dincolo de Prut de a cere ajutor, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă. A fost fireasca reacție a guvernului care a trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor de bolșevism. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, avansat general de brigadă, alături de oamenii săi.

După confruntarea cu bolșevicii ruși la Mihăileni[viii] în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, a primit ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice, ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie.

Generalul Stan Poetaș avea comanda Brigăzii 17 infanterie, căruia îi era repartizat sectorul de apărare de la Atachi[ix] până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov[x], de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija[xi], În subordinea generalului Stan Poetaș acționau Regimentul 3 roșiori și Regimentul 34 infanterie, având în rezerva subsectorul batalioanele 2 și 3 din Regimentul 34.

La timpul respectiv propaganda bolșevică a reușit să atragă și din rândurile românilor o serie de adepți care îndeplineau cele mai murdare misiuni pentru a-l sluji pe Lenin care le promitea orice pentru a-și îndeplini ascunsele obiective de dominare a omenirii.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin[xii], care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv vadurile de la Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Situația era agravată și de faptul că la începutul lunii ianuarie râul Nistru era înghețat facilitând trecerea frauduloasă a graniței. Totodată este necesar să consemnăm că încă nu era organizat un serviciu care să ofere prompt date certe despre cele ce pregăteau inamicii României. Unele informații alarmante despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenire la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea dinspre 6/19 spre 7/20 ianuarie 1919, la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași a fost împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, a fost prins ulterior, judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța a fost executat de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru.

Constantin Kirițescu[xiii], cronicarul evenimentelor militare, a consemnat astfel moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre satul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Situația creată a impus suplimentarea trupelor române pentru declanșarea contraatacul, cerându-se de către eșalonul superior al armatei Române restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe și exemplare, inclusiv contra populației civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, batalionul 7 din Regimentul 13 artilerie și batalionul 3 din Regimentul 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înaintat spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Prin lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13, românii dobrogeni din Divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile aflate la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura[xiv] ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea a avut loc la 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Depășirea momentelor deosebit de tensionate au permis ca vineri 25 iunie 1920, la Soroca, să fie organizată solemnitatea punerii pietrei fundamentale pentru preconizatul simbol al cinstirii generalului Erou Stan Poetaș, căzut pentru Patrie. La Solemnitatea a participat generalul Iacob Zadik[xv], comandantul Corpului IV Armată.

Operativ misiunea conceperii și modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu[xvi], care, în 1920, a modelat statuia generalului Stan Poetaș pentru Soroca, lucrare turnată în bronz, având înălțimea de 3 m., pentru a fi amplasată[xvii] pe un bine proporționat piedestalul din granit cu înălțimea de 4 m. Vor fi necesari ani buni până la aducerea în forul public, la Soroca, a acestui simbol[xviii].

A fost inaugurat la 10 august 1929. În anii deceniului următor au fost numeroase actele de profanare a monumentului, manifestările de ostilitate la adresa României fiind bine coordonate, stipendiate de propaganda sovietică, care, din păcate, a găsit în rândurile localnicilor fideli slujitori gata a întreprinde cele menite a demonstra că administrația nu era capabilă să asigure fruntariile de la Nistru.

A existat și în localitatea Otaci, jud. Soroca un simbol al pietății menit ai cinsti memoria generalului Stan Poetaș. Era o Cruce albă de piatră[xix],cu înălțimea de 2,50 m. care a costat pe inițiatori 50.000 lei. Credem că la acest simbol se referă afirmația că nu a fost distrus în 1940, după cum sunt formulate diverse supoziții, de acest simbol erau înlănțuiți patrioții români[xx] înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrus abia după anul 1944, când Basarabia a fost „recuperată” de a tot biruitoarea Armată Roșie, primind concesiv și interesat acceptul aliaților la 10 februarie 1947.

Evenimentele ulterioare create prin raptul teritorial al semnatarilor Pactului Sovieto – German din 23 august 1939 al cărui prevederi au fost aplicate la adresa României în iulie 1940 au generat și pentru monumentele de for public situații care, ulterior, au fost prezentate în diverse ipostaze, adeseori formulările fiind contradictorii.

La București în patrimoniul Arhivelor Naționale este păstrat[xxi]Procesul Verbal încheiat la 17 septembrie 1940 cu ocazia acțiunii de predare-preluare a componentelor în bronz ale monumentului generalului Stan Poetaș evacuate din Basarabia: respectiv statuia și 3 basoreliefuri. Nu se cunoaște soarta acestora după 1944 când omniprezența eliberatorilor ocupanți s-a manifestat și prin distrugerea vestigiilor care aminteau de prezența românească la est de râul Prut.

Sursa: ascor.md

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș

de Cristian Negrea

Un nume uitat astăzi, ca și ale altor eroi căzuți pentru neam și țară, generalul Stan Poetaș a plătit cu viața lupta sa pentru România Mare. Am mai avut și alți generali căzuți pe câmpul de luptă, ca și generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă și ignorat cu desăvârșire de către istoricii noștri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viață și pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanității au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuși, dacă existau, aceștia erau torturați până la moarte în disprețul oricărei convenții umanitare ca și cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat granița estică a civilizației contra barbariei comuniste roșii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulțumit că timp de douăzeci și cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizației occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reușit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniștea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în fața pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul își crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaștini, alții, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproșeze că nu am reușit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizație franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toții ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol și-a lăsat aripa peste Europa, dar șansa acesteia a fost faptul că marele han a murit și valurile de călăreți s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac și cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O șansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizații lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansați, mai civilizați, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecții? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârșire.

Cum și-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-și amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puțin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comuniști atunci, și care s-au jertfit sub cizma roșie douăzeci și cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoștința istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia și Prusia împărțea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolșevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduși de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat orașul și-l traversau în patrule puternice, cu pas cadențat, cântând „Deșteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităților care și-au revenit după liniștirea morbului bolșevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniștesc lucrurile, dar aici recunoștința cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezența unui participant la evenimentele din 1918 și reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu prețiosul concurs al soldaților români din armata poporului aliat”. Bineînțeles că după 1945 placa a dispărut și nu a mai fost niciodată repusă la loc. (veziRevoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolșevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forța armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulțumit atunci că i-am scăpat de teroarea roșie, dar în câțiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi dușmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoștința istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuții ale României, pe lângă cele menționate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ținând pericolul roșu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut și am luptat, plătind cu sânge și jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut și recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile și documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veți vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veți vedea marte lucru despre eforturile și luptele românilor și rolul lor în păstrarea civilizației europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidență a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje și emisiuni despre toți maneliștii și fotbaliștii agramați, despre pipițele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim românește?

Revenind la anii cumpliți 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deși erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeș, numită și bătălia Bucureștilor. Noncombatul trupelor rusești care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 și luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărțită între Rusia și Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune și numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofițerii ruși spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile rusești de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci rușii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul național, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimați de epidemia de tifos, a izbucnit revoluția rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruși. Câți știu că ofensiva de la Mărăști a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că rușii au refuzat să ne susțină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluție” să lupte pe front? Câți știu că la Mărășești, mare parte a trupelor ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruși fără luptă? După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăști, Mărășești și Oituz, rușii, după revoluția bolșevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolșevizează în mare parte și încep o acțiune sistematică de jaf și teroare a populației civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român și să-l aresteze și suprime pe rege, la sfârșitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolșevicii)

Basarabia își începe lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici este pe cale să fie suprimată total ca și existență (vezi Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia). România găsește resurse în bravii ei soldați, învingătorii nebiruitului Mackensen, și pacifică Moldova prin forța baionetei, ba mai mult izbăvește și Basarabia de teroarea roșie tot prin brațul și baioneta soldatului român, același soldat care va pacifica și Ungaria bolșevică un an mai târziu și va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat și am trecut Nistrul în mai 1919 și am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze și trei grecești ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolșevică, deși duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolșevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe TisaRăzboiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa și Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, și-au împachetat efectele și au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizației. Drept mulțumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat și am murit de nenumărate ori, deși Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaș.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în șarjă o poziție inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur și simplu decimați, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfășura și șarja cavaleriei române de la Robănești, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parțial explicată prin lipsa experienței de război și prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul rușilor, cu experiență de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabilește linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în fața românilor va cădea în luptă prințul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în fața românilor, cam în aceeași perioadă căzând la datorie și prințul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în fața „diviziei de fier” a generalului Traian Moșoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci și 7 tunuri turcești, care din ordinul colonelului Stan Poetaș sunt trimise la București pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinței marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eșuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania și Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn și Mackensen conduc trupele germane și austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare și turcești în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaș denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărișoreanu gradul de general de brigadă.  În fața Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca și divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca și întreaga artilerie grea germană și bulgară. În fața lor, ostașii lui Scărișoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman. Se vor ține de cuvânt, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofițeri și 2800 de soldați, și fără să înștiințeze aliații români despre retragere. Poziția de la Topraisar este descoperită și pe flancul de est, așa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepția unei porțiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanța vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranța că acest gest simbolic va șterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi și bulgarii).

Colonelul Stan Poetaș își continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov – Argeș supranumită și bătălia Bucureștilor. După ce inamicul rupe rezistența Carpaților la Jiu și afluiește spre est, către capitală, trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe și execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească și bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărișoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria și ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, și de aici încolo va interveni reacția dură a inamicului, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Trebuie menționat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți în prima linie și aproape un milion în rezervă. Însuși împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareșalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunțase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iași”. Dar împotriva lor se vor opune trupele românești, reorganizate și dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârșit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în fața rezistenței române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile rusești ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marșuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranșeele părăsite de ruși fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioților noștri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători țărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le și frângând intenția lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiția și în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu, acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați (vezi Primele lupte cu bolșevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeași perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele și guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi și Hotin

După ce îi pacifică prin forță pe bolșevicii ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost liniște, datorită ocupației germane și austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolșevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în județul Hotin ce fusese inițial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

 Hărțile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinați cu paza acestei frontiere a fost și generalul Stan Poetaș, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor și va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaș acționau regimentul 3 roșiori și regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 și 3 din acest regiment 34.

Pentru a înțelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolșevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populației ucrainene din regiune, ci și din partea unor elemente din populația locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluționar rusesc din toamna lui 1917, când bolșevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace și pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forță pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat și create colhozurile, iar țăranii care se opuneau erau uciși sau deportați în lagărele din Siberia. Până și forța de bază a bolșevicilor, marinarii răsculați din fortăreața Kronstadt, în 1921, când au înțeles că au fost păcăliți de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiți și supraviețuitorii executați de Armata Roșie. Așa a învins bolșevismul în Rusia.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Informații despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenție la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, avea să fie judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța avea să fie executat la puțină vreme de la evenimente de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naționaliștilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roșie care a pus capăt independenței Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kirițescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Se pregătește contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populațiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art și bat 3 din reg 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înainta spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. În lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

 
Statuia generalului Stan Poetaș la Soroca
(fotografii din colecția Cătălin Teodoreanu)

Dar bolșevicii nu au renunțat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcția de atac. La 10/23 ianuarie, bolșevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleșite numeric. O parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolșevicii ucraineni. La fel ca și la Atachi, atrocitățile la care s-au dedat bolșevicii au fost de nedescris. Soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse, sunt atârnați în ștreang de-a lungul șoselelor. Șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței.

Valoarea forțelor bolșevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreți și 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care își pregătesc terenul din timp organizându-și terenul din timp și acționând coordonat, atât între unitățile proprii cât și în legătură cu agitatorii acoperiți din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detașament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanți.  la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăște declanșarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud și vest de oraș, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok și Atachi  spre acest oraș. Detașamentele menționate, maior Lascăr, căpitan Chițulescu, colonel Petrescu și maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolșevicilor și restabilirea ordinii, și cea de poliție militară, de percheziție și strângere a armelor și munițiilor, precum și investigații pentru descoperirea liderilor bolșevici veniți de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolșevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăștiind taberele bolșevice din satele Ladova și Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită și inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor și populației civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaționale, dintre care cea mai cunoscută și mai des invocată este Convenția de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătățire a altor convenții încheiate pe rând în 1864, 1906 și 1929. Un lucru uitat cu desăvârșire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecția prizonierilor, a răniților și a populației civile din zona de război. Această convenție nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca și combatanți în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca și combatanți într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toți prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, așa că a ordonat împușcarea lor. Francezii și astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Și istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni și blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocități fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar așa. Dacă am fi fost așa de buni și blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocități contra civililor și i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleași crime și atrocități, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca și neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ștefan cel Mare (și Sfânt), după cea mai cunoscută biruință a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinți), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul și fratele hanului. Trebuie menționat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populație bărbătească și bătrânii, pe femei și copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ștefan să-i elibereze fiul și fratele, precum și pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ștefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluție, l-a sfâșiat între patru cai pe fiul hanului chiar în fața celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci și nouă i-a tras în țeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni și el han, și să știe ce va păți dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu fața șiroind de sânge și în mână cu sacul cu nasuri, Ștefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toți nenorociții ăștia trași în țeapă sunt cu fața către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocitățile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toți bolșevicii capturați? Experiența românilor ce au luptat contra bolșevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înțelegere făcută cu bolșevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înțelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi și Hotin au fost clare: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populației civile, ci doar asupra acelor civili capturați care luptau alături de bolșevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune așa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet și radical exterminate. Contra populației care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie și extremă severitate”.

 
Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori
(sub comanda generalului Stan Poetaș) torturate și multilate de către bolșevicii ruși
sursa: Memorie și onoare, Românii în primul război mondial, 2008

 Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoțându-le ochii, smulgându-le limbile, agățându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceștia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca și un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaș ucis de banda lui Bărbuța care nu avea semne distinctive ca și combatanți: „am respins bandele bolșevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Detașamentul general Davidoglu din regiunea Creștinești au reocupat și dezarmat satele Medibăuți, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolșevici (300 morți, 100 executați). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mielușei duși la tăiere, așa cum apare în istoriografia noastră. Și nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat și nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Generalului Stan Poetaș i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-și mai amintește de acest erou român căzut în luptă contra bolșevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poți găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noștri nu pot să știu), e trist că nu poți găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca și pe toți românii căzuți pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leșcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu și colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius și Smaranda Cutean, Memorie și onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluționară rusă și România în 1917, Editura militară, 2005

Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000

Sursa:cristiannegrea.blogspot.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press