ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Spania"

Spania

,

Cea de-a treia ediție a festivalului Tezaur Românesc, concentrat pe tradiții, gastronomie, cultură și muzică, s-a desfășurat în zilele de 17 și 18 octombrie la Alcalá de Henares (provincia Madrid), informează ziarul El Rumano, transmite Romania Breaking News citînd Agerpress.

În cadrul festivalului, organizat de Uniunea Muncitorilor Români, a fost amenajat un târg cu produse tradiționale românești, acompaniate de muzică populară românească interpretată de artiștii Nicoleta Voica, Paul Ananie, Veta Biriș, Gelu Voicu și Andreea Haisan.

S-au înregistrat aproximativ 8.000 de participanți în cele două zile de festival. Acest proiect a fost realizat cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe — Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

Publicat și editat de Gabriel Negru – romaniabreakingnews.ro

,

*Noi de ce nu am învățat asta? Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci!

*Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

*O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

insemnele_dacice_de_pe_stema_regilor_Spaniei_romaniabreakingnews_ro

O formidabilă descoperire a unui mare român, trecută cu vederea de manualele noastre de istorie…

Alexandru Busuioceanu – a promovat istoria și cultura românească în Spania

Alexandru Busuioceanu, a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus Imperiul roman. Alexandru Busuioceanu este un român, poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exil la Madrid.

După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire.

Imediat după război a început să scrie la “Arena” (Iași), la “Luceafărul”, la “Lamura” și “Dacia”, ultimele două conduse de Vlahuță. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista “Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică.
După un doctorat susținut la Viena sub îndrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiză colecției de artă a Familiei Regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco, aflate pe atunci în numită colecție, și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.

Deja o somitate, considerat unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară.

Alexandru Busuioceanu obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole

Vă înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot tot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre artă și literatura română, obține introducerea studiului Limbii Române ca materie obligatorii în șapte facultăți spaniole… Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă – “Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați romania: Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu…

Preocupat tot timpul să caute urme românești,  i-a fost elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole, patria împăratului Traian

Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista “Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-i scrie de la Paris:

Mircea Eliade

Mircea Eliade

“Confiscați cum suntem, toți, de treburi și nevoi personale, ni se întâmpla adesea să trecem pe lângă opere excepționale, fără să le vedem… De-abia astăzi, spre rușinea mea, am citit studiul D-tale din „Destin” și nu mă pot împiedica să nu-ți scriu aceste câteva cuvinte de mulțumire și de felicitare. Studiul este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa “. Eliade îl indemna să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în “Revue de Culture Europeenne”.

Busuioceanu avea să-i mulțumească pentru interes, dar îi propune să găsească o altă revistă, pentru că avusese o experiență nefericită cu un alt text de-al lui publicat în Revue, pe care-l citise plin de greșeli și contrasensuri.

Capitolele pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă. Volumul apărea la Editura Meridiane, sub îngrijirea lui Dan Slusanschi, căruia îi datorăm această reușită în vremuri total potrivnice unei astfel de întreprinderi.

De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale?

Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arata cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală.

Avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia tocmai în Spania

Pornit pe urmele spaniolului, Traian, Busuioceanu avea să descopere aproape nimic menționat despre el în arhivele patriei natale a împăratului, ci “avatarul curios al unei tradiții legendare despre Dacia, care se apropie încetul cu încetul de istorie, până la risipirea ei prin contactul direct al spaniolilor cu dacii în vremea lui Traian; apoi a unei amintiri istorice care, începând de la Orosius, își pierde din ce în ce consistența, transformându-se în fabulos, pentru a se întoarce iarăși în legenda și a lua forma unui mit”.

Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I înainte de Cristos, pe când deveniseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme Imperiului Roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.

Goții, care sunt geți, se trag din Magog, unul din fiii lui Iafet, din Geneză.

Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, “după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).

Pentru românii din primul secol de după Cristos, care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că de la Dunăre avea să se ivească sfârșitul lumii. Zeul acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon – și să se reîntoarcă după câțiva ani. Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis.

După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lauda lui Jupiter:

“I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.

Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.

Daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman

Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupate de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (286 – 324)…

“daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207).

Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau.

Dacians simbol in Coat of Arms of Spanish Monarch

Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau “la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).

Alonso de Cartajena regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia

Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.

Dacii în heraldica spaniolă

Mai mult, dacii au intrat în heraldica spaniolă: când a fost compusă stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, pe lângă acvilă, leul Leonului, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate. Jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul, bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării; nodul: mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.

Sfântul Isodor comenta dărâmarea Imperiului prin lovitura dacilor:

“Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).

Despre marele patriot român și om de cultură, Alexandru Busuioceanu și studiul său asupra urmelor românești de oricând și oriunde… 

Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985, despre autor:

Alexandru Busuioceanu – a promovat istoria și cultura românească în Spania

„În 1942, în viața lui Alexandru Busuioceanu a intervenit un eveniment deosebit, ce-și va pune amprenta pe tot restul activității și sentimentelor sale. Profund deprimat de înrăutațirea climatului politic din România acelor ani, el decide să părăsească țara, cu intenția mărturisită de a nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce acceptă postul de atașat cultural la Madrid, unde avea să se stabilească; ulterior va înființa o catedră de Limba și Literatura Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. A desfășurat o neîncetată activitate de cercetare și propagare a culturii românești: înființează Institutul Român de Cultură din Madrid, obține introducerea limbii române ca materie obligatorie la șapte facultăți spaniole, înlesnește publicarea unor traduceri din marii noștri scriitori, publică articole și ține conferințe despre arta și literatura română.

Se simte profund român, și așa se va simți până la moarte, păstrându-și cetățenia și purtând în suflet o necontenită nostalgie pentru pământul său natal”. – Dan Slușanschi, editorul volumului „Zamolxis” al lui Alexandru Busuioceanu, apărut la Editura Meridiane în 1985.

Acest studiu s-a născut datorită preocupărilor sale constante de a căuta urme românești oricând și oriunde, făcând o pasiune din studierea vechilor arhive ale Spaniei.

Legendele spaniole

Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, prezentat ca un filosof

Pornind în căutarea urmelor hispanice ale împăratului Traian, a dat în Spania, peste o legendă în care se spune că dacii au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului hispanic.

„Numele dacice ale lui Zamolxis, Deceneu, Decebal ș.a. se întâlnesc astfel la Sfântul Isidor, la Arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada, la Alfonso el Sabio, pentru a nu-i cita decât pe cei mari, luând loc în genealogia însăși a poporului hispanic. De la un cronicar la altul, faptele și numele se transmit alterate, se împodobesc cu elemente noi și tind din ce în ce mai mult către fabulos. Sâmburele de istorie se transformă în legendă și ia culoarea celorlalte fapte care alcătuiesc istoria pierdută în neguri”, scrie Alexandru Busuioceanu.

Legendele mai arată că regii Spaniei coboară din principi daci, deși numele le sunt schimbate, deoarece le-au luat de la locul unde trăiau, întrucât era mai ilustru ca al strămoșilor. Legendele respective își au izvoarele în autorii antici iar încorporarea lor în istoria Spaniei s-a făcut firesc, datorită cronicarilor și tradiției spaniole. Din aceste legende se desprinde ideea că Zamolxis, zeul dacic al nemuririi, este prezentat cu rangul de filosof sau îl întâlnim cu nume deformate. Cu toate acestea mitul său rămâne nedespărțit de legenda dacică așa cum a fost consemnată de antici.

Zamolxis, „citat” de Platon

Pentru cronicarii spanioli sursele de inspirație au fost autorii antici, în principal latinii și grecii.

Cel mai important dintre ei a fost Herodot. În a sa „Historiae”, Herodot consemnează:

„După cât am aflat de la grecii ce locuiesc în Hellespont și la Pont, acest Zamolxis, fiind un om a slujit la Samos ca sclav; a fost chiar rob al lui Pitagora; (…) căștigându-și libertatea, se spune că ar fi strâns o avere mare și, îmbogățindu-se, s-a întors în patria sa. Și cum tracii (geții) duceau o viață mizerabilă și erau ignoranți, acest Zamolxis (…) a pus să i se zidească o sală pentru primirea și ospătarea celor mai de frunte concetățeni ai săi, unde să-i învețe că nici el, nici ei și nici cei ce se vor naște vreodată dintr-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui de-a pururi, bucurându-se de toate cele bune (…) Părerea mea este că Zamolxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Și cred că e destul cât am spus, fie că a existat un om cu numele lui Zamolxis, fie că va fi fost o divinitate indigenă de-a geților.”

Cele consemnate de Herodot sunt completate mai târziu de Strabon, care vine cu amănunte noi despre Zamolxis. Astfel, ajungând Mare Preot al regelui, era tălmaciul voinței zeilor. După un timp s-a retras într-o peșteră greu accesibilă din care ieșea foarte rar și numai pentru a fi consultat de rege și sfetnicii săi.

„Mai târziu a fost considerată sfântă și peștera în care se retrăsese Zamolxis și se numea Muntele Sacru, adevăratul nume, care s-a dat și unui râu ce curgea la picioarele acestui munte, fiind Kogaionon”, consemnează Stabon. Platon, în „Republica”, îi învață pe greci despre sănătatea trupului și a sufletului, așa cum știe el, de la un trac, că procedează Zamolxis cu dacii. Zamolxis fiind foarte înțelept, a devenit adorat de daci iar în inima lor sădise ideea nemuririi. „Geții nu cred că mor ci că cei care au răposat se duc la zeul lor Zamolxis, pe care îl mai numesc Gebeleisis. La fiecare cinci ani ei trimit pe unul dintre dânșii, tras la sorți, ca sol la Zamolxis, încredințându-i toate câte le au de cerut fiecare”, mai consemnează Herodot.

Burebista, în versurile spaniolului Lucan („Burebista – Mesagerul de la Istrul scitic”)

Revenind la temă, știm că scriitorii antici spanioli îi cunosc pe daci din sec. I î.d.H.

Din studiul acestora rezultă faptul că se pot desprinde câteva momente din istoria dacilor și cam ce idee își făcuseră aceștia despre Dacia. Un fapt surprinzător îl constituie lipsa oricăror impresii legate de cucerirea Daciei de către Traian.
Un prim moment dacic se referă la împrejurările de la jumătatea primului secol î.d.H., în vremea luptelor civile dintre Cezar și Pompei, când regele dacilor era Burebista. Acesta din urmă profită de discordiile din imperiu și, în urma unor incursiuni la sud de Istru, prădând Tracia, Macedonia și Iliria, produce neliniște la Roma.

– Acestea sunt reflectate în versurile spaniolului Lucan, mai ales în poemul său „Pharsalia”, unde pe Burebista îl numește „Mesagerul de la Istrul scitic”. Mai sunt prezentați șefii oștilor dace: un Sadala, viteazul Cotys și credinciosul Deiotarus. Lucan și-a făcut și o idee despre țara și poporul dac. Aceasta este destul de vagă: „reflectând în acvatice contururi o lume abia întrezărită de pustiuri și de ghețuri”.
Un al doilea moment se referă la succesorul lui Burebista, Cotiso, care este prezentat ca unul dintre regii daci cei mai însemnați și care a continuat politica tradițională. Cel care are cele mai multe informații, și care sunt folosite de spanioli, este Seneca. Găsim informații despre faima temutei săgeți getice, despre funestele plante care cresc la Istru din ale căror rădăcini strivite se distilează „ucigătoare sucuri” . Se mai știe că țara este bogată în pietre scumpe. Un loc deosebit îl reprezintă fluviul Istru sau Danuviu, care „prin multele-i guri își pierde sarmanticele unde, iar cu una scaldă (insula) Peuce (Delta)”

Marțial, Pomponius Mela și Columella

Un al treilea moment dacic, cu mari ecouri, mai ales la Roma, îl găsim la Marțial, contemporan cu Domițian, cel care a purtat numeroase războaie pentru potolirea sarmaților iazigi și, mai ales, al dacilor. În Dacia se ridica steaua lui Decebal. În epigramele ce l-au făcut celebru pe Marțial, acesta redă atmosfera de la Roma și ideea care și-o făceau romanii despre daci și țara lor. Nici el nu cunoaște bine aceste ținuturi care „se confundă ca într-un imens și întunecat limes hyperboreu. Sub leneșele stele ale cerului getic – «Getici sidera pigra poli» – sub asprimile Ursei polare – «hyperboreos Triones» – apar iernaticele ținuturi artice, cu sălbateca Peuce și Istrul fremătând de tropotul cailor”.

Pomponius Mela

În sec. I d.H cel mai bine informat autor spaniol este Pomponius Mela. În „Chorographia” face o descriere, aproape completă, a Sciției și Traciei, precum și a popoarelor ce locuiau acele ținuturi. Aceasta se constituia într-un compendiu interesant abundând de cunoștințe geografice și etnografice. Pomponius Mela, un om deosebit de informat, reproduce mult din scrierile lui Herodot și Strabon. Deși descrierea e mai sumară, ea ne oferă destule amănunte despre caracterul și moravurile dacilor. Printre reperele dacice ale lui Mela întâlnim pe acelea de la Pontul Euxin: Tyras (Cetatea Albă), Istropolis (în Dobrogea), Callatis (Mangalia), Tomoe sau Tomi (Constanța), Tiristis (Caliacra) precum și cetatea Dionysopolis (Balcic). Dintre ceilalți autori spanioli, numai unul oferă ceva informații privind obiceiurile geților. Acesta este Columella. În lucrarea sa „De re rustica” ne înfățișează scene pastorale și domestice. Vorbind despre creșterea oilor spune că acestea „oferă unor popoare lipsite de grâu toată hrana”. Columella comite o mare greșeală. Este știut faptul că dacii cunoșteau grâul și-l cultivau pe mari suprafețe.

Paulus Orosius confundă pe geți cu goții

…la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci.

Cunoștințele spaniolilor despre daci se îmbogățesc la fața locului. Pe timpul războielor lui Traian cu Decebal multe legiuni aveau în componență spanioli. Unii dintre ei vor rămâne pe aceste meleaguri, dar cei care s-au întors au dus cu ei multe informații.
Peste câteva secole mai precis la 150 de ani de la părăsirea Daciei de către romani, un alt autor spaniol, Paulus Orosius, lasă în scrierile sale informații despre daci. În afară de faptul că face o descriere geografică aproximativă, face și greșeli, poate și din cauza faptului că nu a reușit să consulte decât pe unii autori antici. El confundă pe goți cu geți și, astfel, pune în seama goților fapte din istoria geților și dacilor. El consemnează războaiele dacilor cu romanii unde Decebal este Diurpaneus (cârmuitor, în limba dacă). Numele acesta va apărea în toate cronicile spaniole de mai târziu.

Despre Nicetas de Remesiana – originar din Dacia

Nu putem să nu amintim de un spirit înaintat ce a trăit la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V d.H. ce are legături cu amândouă civilizațiile. Este Nicetas de Remesiana. Originar din Dacia, Nicetas a propovăduit credința creștină pe ambele maluri ale Istrului, misionariatul lui străbătând Imperiul roman de la un capăt la altul. La Remesiana, Nicetas pune bazele unui mare centru spiritual. Aici se consacră unei însemnate activități literare pentru a explica fundamentele dogmei creștine. Lui îi este atribuit celebrul imn „Te deum laudamus”.

Rodrigo Jimenez de Rada îl transformă și el pe Deceneu în got

RODRIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

RODRIGO JIMENEZ DE LA RADA. 1791.

De la consemnările istorice ale acestor autori până la legendă nu a mai fost decât un pas. Cel care l-a făcut primul (și cel mai important) a fost arhiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada. În „Historia Gothica”, terminată în anul 1243, folosind scrierile lui Orosius, Isidor din Sevilla încearcă să compună un tablou cât mai complet. Sunt multe goluri în relatările anterioare și astfel de Rada completează relatările istorice cunoscute cu legende și mituri. În afară de mitul biblic al originilor, mitul grec al lui Hercule (sau mitul eroic), întâlnim mitul gotic, care este cel mai extins al lucrării. Preluând greșelile înaintașilor cum că goți = geți, și Jimenez de Rada cade în acest păcat. Principalul mit atribuit „goților” este mitul lui Deceneu sau al înțelepților. Și astfel arhiepiscopul din Toledo introduce în istoria spaniolă mitul și istoria dacilor. Începutul fiind făcut, urmașii acestuia nu au făcut decât să consfințească legăturile dintre daci (români) și spanioli.

„Zamolxis, zeul carpatic al nemuririi, coboară în cronicile spaniole pâna la rangul de filozof, sau se disimulează sub nume deformate în care nu mai poate fi recunoscut; dar mitul rămâne nedespărțit de legenda dacică, așa cum i-a impresionat ea pe antici și a trecut pe sub pana scriitorilor hispanici”, conchide Alexandru Busuioceanu la finalul excepționalului său studiu.

(Titlul original al studiului: MITUL DACIC ÎN ISTORIA ȘI LEGENDELE SPANIOLE)

Publicat de romaniabreakingnews.ro pe paza materialelor publicate anterior:

RBN PRESS – Despre Zamolxis, împărații daci care au distrus Imperiul Roman și însemnele dacice de pe stema regilor Spaniei

RBN PRESS –Noi de ce nu am învățat asta? Legendele hispanice: regii spanioli se trag din principi daci!

,

Istoria ascunsă…

Cine a creat comunismul?
Cine a instaurat comunismul în Rusia?
Cine a hotărât cedarea țărilor din răsăritul european în 1944-45 Rusiei Sovietice?

Cine a decis dărâmarea comunismului în 1989?

Răspunsul la aceste Întrebări ne va spune și:
Cine comandă NATO?
Cine controlează restul structurilor Europei Unite?

Cuprinsul

·  1. Introducere……………………………………………………………..

·  2. Cine a creat comunismul………………………………………………..

·  3. Cine au fost capii regimului comunist în Rusia……………………

·  4. În instituții…………………………………………………………………..

·  5. Cine a hotarât cedarea țărilor din răsăritul Europei Rușilor…….

·  6. Roosevelt , instrument al conspirației…………………………………….

·  7. Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt ……………………………………

·  8. Istoricul Keith Eubank despre Teheran…………………………………

·  9. Precizarea lui Churchill……………………………………………………..

·  10. Roosevelt și sfetnicul său Hopkins ………………………………………

·  11. La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică……..

·  12. Spania află de existența conspirației………………………………….

·  13. Rezoluția Conferinței rabinilor din America – 1956………………..

·  14. Cine este Benjamin Freedman?

·  15. Sună glasul păcii………………………………………………………….

·  16. Armata rusă aproape de prăbușire……………………………………….

·  17. Clinton vede o întovărășire între NATO și Rusia…………………..

Ceeace ne determină să revenim asupra articolului care comentează scrisoarea secretă a lui Roosevelt către Zabrousky din Februarie 1943, publicat inițial în „Cuvântul Românesc” (Hamilton, Canada) din Aprilie 1986, este pentru a ne reaminti cine au fost realii autori ai hotărârii de a împărți Europa după cel de al doilea război mondial. El ne ajută să vedem și cine dispune astăzi de soarta Europei.

După 1989 România și-a recâștigat libertatea (?) de a-și croi soarta, de a alege căile de urmat, mai ales în politica externă. De când conducătorii de eri și azi (ante și post Noembrie 1996) sunt parcă apucați de febra intrării cu orice preț în NATO și-n celelalte structuri ale Europei unite, fără să se întrebe ce mai reprezintă NATO după prăbușirea comunismului și cine mai amenință România, și mai ales valoarea sacrificiilor ce se cer pentru a obține această acceptare (problematică).

La 23 August 1944 România s-a predat singură, și mai ales fără nicio garanție Rușilor, care abia după trei 3 săptămâni au pus condițiile ce le-au convenit, anume acelea de a stoarce România de ultimele ei resurse materiale, și cu prețul a 150.000 prizonieri luați pe loc de armata rusă, cu 350.000 de pierderi pe frontul de Vest și cu introducerea în România a unui regim care ne-a costat decapitarea de întreaga noastră elită culturală și politică (cel mai prețios avut ce-l poate avea o națiune). Apoi trecerea poporului român timp de două generații prin cea mai mare suferință pe care a cunoscut-o neamul nostru în lunga sa viață.

Ceva asemănător se urzește acum, anume de a ne arunca fără nici un folos imediat și evident și fără nicio garanție că obținem ceva, plătind un preț – renunțarea la România întregită, icoana ce-o poartă în suflet orice român – câstigată cu sângele a 800.000 de morți în primul război moindial, și 500.000 de morți și dispăruți în cel de al doilea război, hotărâre care urmează să fie luată de niște oameni ale căror sentimente naționale și orizont cultural este produsul educației primite într-un regim antinațional și anticreștin și în plus, cărora le lipsește total atât educația, cât și tradiția politică.

Întrebările elementare la care trebue să răspundem, ca să ajungem la anumite concluzii corecte, sunt: cine a stăpânit Europa ieri și azi, cum a ajuns comunismul stăpân în Rusia, cum a fost implantat mai apoi în România, și de ce s-a prăbușit acest regim care, mai ales la noi, era susținut de un partid cu 3.500.000 de membri, încoronat de o Securitate bine organizată? Au fost alte forțe supranaționale care au determinat aceste schimbări și răsturnări dramatice? Dacă da, care au fost aceste forțe? Citatele și textele care urmează în această broșură sunt menite să ne ajute să răspundem măcar în parte la aceste întrebări.

CINE A CREAT COMUNISMUL?

Ca să răspundem la această întrebare ne servim de citate din cartea: „Complotul împotriva Bisericii”, (The Plot Against the Church), a cărei documentație este bazată pe arhivele Bisericii Catolice și la care au lucrat 7 cardinali. A apărut sub un nume convenit Maurice Pinay, până acum în limbile italiană, germană, spaniolă și engleză. Cităm din a 3-a ediție engleză, publicată în „Christian Book Club of America”, P.O.Box 566, Palmdale, CA, 93550, pag. 39-65:

„Nu există nici o îndoială că evreii sunt cei care au inventat comumnismul, că ei au fost instigatorii dogmei pe care s-a construit acel sistem monstruos care stăpânește cu o autoritate absolută cea mai mare parte a Europei și Asiei, care agită țările din America, și cu o progresie sigură inundă peste popoarele creștine ca un cancer mortal, ca o tumoare care devorează constant sâmburele națiunilor.”

„Dar evreii sunt de asemenea inventatorii și directorii metodelor comuniste, ai tacticii de luptă efectivă, a insensibilei și total inumanei politici guvernamentale și a agresivei strategii internaționale. Este cu totul dovedit că teoreticienii comunismului au fost toți evrei… cât și revoluționarii experiemntați, care și-au ascuns de ochii lumii originea lor și adresele unde trăiau.”

În continuare Maurice Pinay dă biografiile lui Marx, Engels și a celorlalți doctrinari marxiști.

CINE AU FOST CAPII REGIMULUI COMUNIST ÎN RUSIA?

„Cum nu există nicio îndoială că evreii au creat comunismul, tot așa nu există nicio îndoială că ei au fost aceia care l-au și pus în practică.

Chiar înainte ca bolșevismul să se fi instaurat în Rusia, conducătorii și organizatorii mișcărilor comuniste în totalitatea lor au fost aproape exclusiv evrei…. Dar în Rusia, unde comunismul a fost introdus pentru prima dată, … paternitatea evreiască a organizării sistemnului, cât și a practicii aplicate nu lasă nicio îndoială…. În concordanță cu date irefutabile, care au fost în întregime dovedite și recunoscute de către toți cei care s-au ocupat de această problemă, opera comunistă a evreilor în patria Țarilor este atât de puternică, încât este total de prisos să se încerce a se nega că acest triumf dezastruos ar fi monopolul lor.”

Este suficient să înșirăm numele celor care au format guvernul și principalele organe ale Uniunii Sovietice pentru a ne da seama cât de dreaptă și de categorică este această afirmație.”

Urmează lista:

 

1. Vladimir Ilici Ulianov Lenin, evreu după mamă, președintele Sovietului Suprem.

2. Leo Trotsky (Lew Davonovich Bronstein), evreu, comisarul Armatei și Marinei.

3. Josepf Visarionovich Stalin (Josiph David Vissarionovich Djugashvili-Kochba), evreu din Georgia, Comisar pentru Naționalități.

4. Chicherin, rus, Comisar pentru Afacerile Externe.

5. Grigore Zinoviev (Apfelbaum), evreu, Comisar pentru Interne.

6. Kohen (Volodarsky), evreu, Comisar pentru Presă și Propagandă.

7. Samuel Kaufmann, evreu, Comisar pentru Proprietăți Rurale.

8. Steinberg, evreu, Comisar pentru Justiție.

9. Schmidt, evreu, Comisar pentru Lucrări Publice.

10. Ethel Knigkisen, evreică, Comisar pentru Aprovizionare.

11. Pfenigstein, evreu, Comisar pentru Refugiați.

12. Schlichten, evreu, Comisar pentru Confiscări de Imobile.

13. Lurie, evreu, Președinte Consiliul Suprem Economic.

14. Kukor (Kukorsky), evreu, Comisar pentru Comerț.

15. Spitzberg, evreu, Comisar pentru Cultură.

16. Urisky (Radomilsky), evreu, Comisar pentru Alegeri.

17. Lunacharsky, rus, Comisar pentru Școlile Publice.

18. Simasko, evreu, Comisar pentru Sănătate,.

19. Protzian, armean, Comisar pentru Agricultură.

Instituții
(Conducere, înalți funcționari)

1. Comisariatul pentru Interne: Din zece, toți evrei.

2. Comisariatul pentru Afacerile Externe. Din 17, unul german, 16 evrei.

3. Comisariatul pentru Economie: Din 14, unul rus, 13 evrei.

4. Comisariatul pentru Justiție: 8 înalți funcționari, toți evrei

5. Comisariatul pentru Educația Publică: Din 7, toți evrei.

6. Comisariatul Armatei: Din 14, toți evrei.

7. Comisariatul Sănătății: Din 5, toți evrei

8. Sovietul Suprem al Comerțului: Din 14, toți evrei.

9. Primul Consiliu al Soldaților și Muncitorilor: Un președinte și doi vice-președinți: toți trei evrei.

În 502 posturi ale organizațiilor de prim rang în conducerea statului în primii ani după revoluție, 459 posturi erau ocupate de evrei, și numai 43 au fost ocupate de creștini de diferite naționalități. În lumina acestor date, cine a executat revoluția rusă, dacă nu evreii?

CINE A HOTĂRÂT CEDAREA ȚĂRILOR DIN RĂSĂRITUL EUROPEI SOVIETELOR?

A fost cedare, trădare sau conspirație?

După cum reiese din scrisoarea-delegație a lui Roosevelt către Zabrousky, evreu, membru al Consiliului tânărului Stat Izrael, (juridic încă inexistent), hotărârea de împărțire a lumii a fost luată cu cel puțin zece luni înainte de întâlnirea celor trei mari. În această lumină întâlnirile de la Teheran și Yalta rămân simple farse, menite să dea impresia că ar fi avut loc totuși tratative.

Roosevelt, instrument al conspirației

În Februarie 1943 Roosevelt a adresat o scrisoare lui Zabrousky, prin care-l deleagă să-i expună lui Stalin gândurile și planurile sale cu privire la viitoarea împărțire a lumii. Pentru a înțelege substratul acestei scrisori atât de importante pentru soarta omenirii, redăm și partea ei introductivă cu atât mai mult cu cât ea ne desvălue sursa și scopul ei (scrisoarea este preluată din „Top Secret” -Secrets d’états anglo-americains, de Léon de Poncins, apărută în Diffusion de la Pensée Française):

 

„Scumpe domnule Zabrousky,

„Cum am avut plăcerea de a vă mărturisi atât Dvs, cât și dlui Weiss, sunt profund mișcat de faptul că Consiliul Național al tânărului stat Izrael a avut marea bunătate de a mă alege ca mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin în aceste momente critice, când orice pericol de fricțiuni în sânul Națiunilor Unite, – create cu prețul atâtor sacrificii – ar putea avea consecințe funeste pentru noi toți și în special pentru Uniunea Sovietică. Este deci în interesul Dvs. și al nostru de a netezi asperitățile.”

 

După câteva aliniate care privesc relațiile din trecut dintre Statele Unite și URSS, Roosevelt trece la subiectul care ne interesează:

Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse, fără nicio rezervă, să acorde paritate absolută și drept de vot URSS-ului în reorganizarea viitoare a lumii. Și Dvs. puteți, iubite dle Zabrousky, să-i spuneți lui Stalin că în egalitate cu marea Britanie și Statele Unite, Rusia va fi membră a înaltului Tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele între națiuni și ea va interveni paralel și identic în selecționarea, prepararea, înarmarea precum și în comandamentul forțelor internaționale care, sub ordinul Consiliului continental, vor supraveghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Această poziție atât de înaltă în tetrarhia universală (USA, Anglia, China și URSS) ar trebui să-l satisfacă suficient pe Stalin pentru a nu mai reînnoi pretenții în stare să ne creeze probleme insurmontabile.”

 

„În Europa, Franța va gravita în orbita Marii Britanii. Spania, Portugalia, Italia și Grecia se vor dezvolta și ele sub protecția Angliei. Noi acordăm URSS-ului acces la Mediterana, acceptăm dorințele ei în ce privește Polonia și Țările Baltice, vom cere Poloniei să adopte o atitudine de înțelegere și compromis. Stalin va păstra un mare câmp de expansiune în micile țări inconștiente din răsăritul Europei și va recupera toate teritoriile care au fost temporar smulse Marei Rusii.”

Pentru o corectă interpretare a textului de mai sus redăm și versiunea franceză din cartea lui Léon de Poncins: „Nous accorderons à l’URSS un accès a la Méditerranée, nous accederons à ses désirs concernant la Finland et la Baltique, et nous exigerons de la Pologne une judicieuse attitude de compréhension et de compromis; Stalin conservera un vast champ d’expansion dans les inconscients pétit pays de l’Est européens – tout en tenant compte des droits qui sont dus à la fidelité de la Yugoslavie et de la Tchecho-slovaqui – et îl récupérera totalement les territories qui ont été arrachés a la Grande Russie.” (pp 131-132).

Menționăm că această scrisoare a fost redactată la 20 Februarie 1943. Zabrousky, după ce va fi prezentat mesajul lui Stalin, trebuia să-l „convingă” să accepte participarea la o întâlnire cu Roosvelet și cu Churchill, întâlnire care a avut loc la Teheran în zilele de 29, 30 Noiembrie și 1 Decembrie ale aceluiaș an.

Roosevelt mulțumește în introducere, după cum am văzut, pentru faptul că a fost ales de Consiliul Național al tânărului stat Izrael, care încă nu era născut, Consiliu din care Zabrousky făcea parte, ca mediator pe lângă prietenul comun Stalin pentru netezirea unor asperități nefaste pentru toți și în special pentru URSS. La rândul său Roosevelt îl deleagă pe Zabrousky din partea Statelor Unite și al Marei Britanii să expună aceluiaș Stalin gândurile lor. Aceasta filiațiune de delegații și mai ales originea lor explică caracterul secret și subversiv al acestei acțiuni. Nimeni, nici măcar propriul său secretar de Stat Cordell Hull, nu a știut nimic despre rolul ce-l aveau de jucat Statele Unite în timpul războiului și în conjunctura postbelică, de convențiile ce va trebui să le încheie pentru a asigura realizarea proiectului conspirativ de împărțire, organizare și conducere a lumii după terminarea ostilităților. Și probabil că nici Churchill nu știa în ce conspirație va fi implicat. Singurul care știa totul a fost Harry Hopkins și mai târziu a fost inițiat și Alger Hiss, autorul statutelor organizației Națiunile Unite, cel care mai târziu a fost condamnat în SUA pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. Alger Hiss, de altfel, a fost personajul ideal pentru a fi în miezul acestei conspirații. Evreu de origine, născut în America și agent al Uniunii Sovietice, el reprezenta în același timp interesele celor trei factori în această conspirație, ascultând desigur mai mult de glasul sângelui decât de celelalte obligații de conjunctură.

În schema acestei autorități supreme a creierului conspirativ, Izraelul, Roosevelt și Stalin erau cele două brațe executoare. Roosevelt era sigur, pe când Stalin își avea probabil și ambițiile sale, și-și juca rolul străduindu-se să le armonizeze, dacă eventualele pretenții ale sale nu au fost făcute doar de ochii lumii, ca să dea impresia că au avut loc totuși „tratative”.

Indiscrețiile cu tâlc ale lui Roosevelt

Acest plan de împărțire a lumii Roosevelt l-a mărturisit mai târziu, la 2 Septembrie 1943, și Cardinalului de New York, Spellman, prezentându-l ca pornind de la el. „Împărțirea lumii este o chestiune simplă,” spune Roosevelt. „Orientul îndepărtat revine Chinei, Pacificul Statelor Unite, Europa și Anglia vor fi împărțite între Anglia și Rusia. Sper că intervenția rusă în Europa să nu fie prea brutală. Cu Stalin cred că mă voi împăca mai bine decât cu Winston, pentru că el este un realist ca și mine. O singură grijă mă neliniștește, că Stalin ar putea să depășească o anumită limită.” Cardinalul Spellman a făcut atunci remarca că Rusia ar avea deja prevăzute pentru Germania, Austria și celelalte țări din Europa guverne cu majoritate comunistă și că va instala regimuri care-i vor fi supuse. La asta Rossevelt răspunde: „Cu siguranță că se va ajunge la expansiunea comunismului, însa ce se poate face?” („Die Teilung der Welt”, Yalta 1945, Arthur Conde, Karl-Rauch-Verlag, 1964, pp 100-101).

Istoricul Keith Eubank despre Teheran

Istoricul Keith Eubank în „Summit at Teheran” Morrow, 1985, p. 423 îi reproșează lui Roosevelt și Churchil faptul că nu s-au ocupat mai îndeaproape de viitorul țărilor din Europa de Răsărit, ceeace a fost în avantajul Rușilor. „Aici a fost momentul când aceste probleme puteau fi discutate. În afară însă de fixarea frontierei de răsărit a Poloniei, restul Europei de răsărit a rămas un câmp deschis, unde Stalin și-a putut reține mâna liberă. Speculația că Charta Atlanticului ar fi trebuit să fie aplicată și în această regiune nu a însemnat nimic pentru Stalin. Dacă Roosevelt și Churchil ar fi acordat atenția cuvenită acestor probleme, ar fi putut crea obstacole în calea ambițiilor lui Stalin”. Evident că Eubank nu știa nimic de existența delegației primite de Roosevelt de la „tânărul Stat Izrael” și a delegației dată de el lui Zabrousky, prin care Europa de Răsărit era deja promisă lui Stalin și toate celelalte jaloane ale viitoarei împărțiri a lumii erau deja trasate. Ceeace a urmat apoi la Yalta un an și două luni mai târziu, a fost doar stabilirea amănuntelor invaziei în Normandia (la cererea lui Stalin) și formularea așa ziselor „convenții” la care s-a ajuns, convenții pe care Amiralul William Leahy, care a făcut parte din delegația americană, le-a caracterizat ca fiind „atât de elastice, încât Stalin le poate întinde de la Yalta până la Washington, fără să le rupă.” (în „Architects of Conspiracy”, p. 208).

Și istoricul american Gaddis, în „Security versus Self-Determination”, p. 164, afirmă: „Faptul că Roosevelt nu a vrut să ceară aplicarea declarației pentru Europa eliberată numai la două săptămâni după Yalta, când Rușii au instalat propriul lor guvern în România, (Groza, la 6 Martie 1945), a fost o indicație precisă dată Moscovei că el nu a așteptat să se aplice această declarație.”

Precizarea lui Churchill

Precisă și menită să spulbere orice îndoială asupra abandonării sau cedării țărilor din Răsăritul european Rușilor în aceste convenții secrete rămâne declarația lui Churchill în „Triumph and Tragedy”, pag. 240, citată de Nicolae Baciu în „Sell-out to Stalin”, pp 203-204: „Noi am fost jenați să protestăm (împotriva instalării guvernului Groza la București) pentru că eu și cu Eden, când am fost la Moscova, în Octombrie 1944, am recunoscut că Rusia trebue să aibă un drept predominant, ultimul cuvânt, în România și Bulgaria, în timp ce noi trebue să avem același drept în Grecia. Stalin a respectat riguros această înțelegere.”

Roosevelt și sfetnicul sau Hopkins

Să vedem mai întâi cine este omul pe care Consiliul Național al embrionarului stat Izrael l-a desemnat ca sfetnic al lui Roosevelt și ca atare executor al planurilor sale conspirative:

Cât despre Roosevelt „nu se poate afirma că ar fi fost un geniu”,scrie Arthur Conde în „Teilung der Welt”, pag. 211. „Ca student și avocat nu s-a profilat peste medie. A fost un om de societate, care mai degrabă se întreținea cu lumea decât să citească o carte. O viață întreagă i-a plăcut să joace pocker… În politică a găsit un admirabil teren de activitate.” Tot pe aceeași pagină, Conde îl citează pe Robert E. Sherwood, unul din biografii lui Roosevelt: „Caracterul lui a fost multilateral, dar el conținea și contradicții într-o măsură uimitoare. În același timp el era suficient de liberal și de progresist pentru a fi fost etichetat de trădător al clasei sale, și de „Roșul în Casa Albă”.

 

„Churchill” citându-l în continuare pe Conde, pag. 218, a respins visul unui paradis idilic universal după dispariția lui Hitler. Roosevelt, din contră, după cum observa și Walter Lipman, comite eterna greșeală a Americanilor, de a nu vedea că lupta dintre state este o caracteristică intrinsecă a naturii umane.”

Înainte de Conferința de la Teheran, Roosevelt a refuzat o întâlnire de lucru cu Churchill pe motiv ca „nu vreau să-i las impresia lui Stalin că între noi doi totul a fost dinainte aranjat”, („Summit at Teheran”,pag. 58). El a refuzat și să se stabilească în prealabil o ordine de zi pentru această Conferință, fapt care l-a neliniștit profund pe Churchill. Tot Roosevelt a fost acela care a propus ca la Conferință să ia parte o delegație restrânsă și să nu participe nicio presă. Însoțitorul său principal a fost Harry Hopkins, consilier personal, care se bucura de o autoritate și încredere atât de mare, încât semna documente în numele lui Roosevelt. „Roosevelt nu a citit nicio carte de documentare asupra Uniunii Sovietice și nu a consultat niciun raport al State Departament”,remarcă Keith Eubank în cartea sa. „Singura sa sursa de informație o constituiau revistele, ziarele și relatările lui Hopkins”, pe care autorul cărții le rezumă: „El (Hopkins), știa că după război Rusia Sovietică va deveni una din cele mai mari puteri din lume. Pentru acest motiv Statele Unite și Rusia trebuie să fie prietene, pentru a putea să realizeze împreună planurile viitoare de pace. Prietenia lor trebue să fie atât de puternică încât să determine pe Ruși să lupte până la înfrângerea definitivă a Germaniei și Japoniei. Fiecare minister (departament) al Statelor Unite trebue să considere Uniunea Sovietică ca pe cea mai mare putere din lume și ca pe o prietenă sinceră. Fiecare funcționar care vine în contact cu Rușii trebue să creadă profund în această concepție. În sfârșit, Hopkins mai cerea ca totul trebuie făcut pentru a se realiza o pace care să corespundă aspirațiilor legitime ale Uniunii Sovietice. Ideile lui Hopkins sunt importante pentru că ele au înlocuit rapoartele Departamentului de Stat („Hopkins urged that every-thing should be done to establish a peace that would meet the legitimate aspirations of the Soviet Union. Hopkin’s ideas are important because they replaced any briefings from State Department” („Summit at Teheran”, p. 239).

Influența comuniștilor asupra lui Roosevelt o redă în câteva cuvinte Frank Murphy, membru al Curții Supreme, în mărturisirea ce-o face Congresmanului Martin Deas, care a fost președintele Comitetului activităților antiamericane (House Committee on Un-American Activities, citat în Buletinul Congresului din 22 Sept. 1950. pag. A6833): „Suntem condamnați. Statele Unite sunt condamnate. Comuniștii controlează totul. Ei îl controlează pe Roosevelt și pe soția sa. Este imposibil ca cineva să-l vadă, dacă audiența nu-i aranjată prin David Niles și banda sa” – (and his gang). Cine a fost David Niles? El a fost unul dintre evreii care-l înconjurau pe Roosevelt și care efectiv guverna țara. Numele lui adevărat este Neyhus și a fost cumnatul lui Harry Hopkins care s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Roosevelt. După The Saturday Evening Post, din 24 Dec. 1949, pag. 24, Harry Hopkins a fost doar omul de fațadă, condus de David Niles, cel care mai târziu a pus la cale declararea independenței Israelului și programul de drepturi civile al lui Truman. James Combs în „Who is Who în the World Zionist Conspiracy” la pag. 88-89 spune că „Murphy desigur că a greșit când a făcut afirmația că „comuniștii domină Statele Unite”, întrucât comunismul este doar un instrument, realul stăpân fiind evreimea care acuma, după 25 de ani, și-a consolidat controlul asupra întregului guvern al Statelor Unite.

La Teheran Roosevelt se instalează în Ambasada Sovietică

Ajuns la Teheran la 27 Noembrie, Roosevelt s-a stabilit la ambasada americană. Rușii, pretextând că ar fi descoperit un complot al GESTAPO-ului, care ar fi aflat de sosirea lor la Teheran, l-au invitat să-și stabilească cartierul în ambasada sovietică, propunere pe care Roosevelt a acceptat-o. De observat este faptul că nici atunci și nici după aceea nici un serviciu secret din lume nu a semnalat vreun complot din partea Nemților.

La 28 Noembrie Roosevelt se instalează la Ruși și după masă are o lungă întrevedere cu Stalin în patru ochi, prezenți fiind doar cei doi translatori, deci fără Churchill, căruia mai înainte îi refuzase o astfel de întâlnire. În această discuție tête-à-tête s-a stabilit formal împărțirea lumii și au fost trasate în mare liniile directoare ale subiectelor de discutat în plenarele care urmau să aibă loc și care au fost cele menționate în scrisoarea lui Roosevelt către Zabrousky.

Spania află de existența conspirației

La 16 Aprilie 1943 (la n umai două luni de la redactarea scrisorii în cauză), Ministrul de Externe al Spaniei, Contele de Jordana, a ținut un discurs minuțios preparat și de mare răsunet la Barcelona, în Palatul Regilor de Aragona, într-un cadru foarte festiv, cu ocazia aniversării a 450 de ani de la întoarcerea din prima călătorie a lui Columb. În discursul sau Contele de Jordana, printre altele, a spus: „Mai teribil decât războiul, mai destructivă decât el și mai încărcată de ură și de porniri josnice este revoluția comunistă, care reprezintă un pericol cu atât mai mare, cu cât enormele cheltuieli de război vor compromite stabilitatea socială a națiunilor.”

„Acest discurs este cu atât mai impoprtant” afirmă Léon de Poncins în cartea sa „Top Secrets” – „cu cât guvernul spaniol a luat la cunoștință de existența unui document important, care desvaluie o conspirație menită să pericliteze mai multe state din EuropaEste vorba de o scrisoare secretă a Președintelui Roosevelt către evreul Zabrousky, care atunci servea ca agent de legătură între Roosevelt și Stalin…”

Și Franco în discursul sau din 1 Octombrie 1943 (cu două luni înainte de întâlnirea de la Teheran), atrage atenția asupra pericolului ce paște Europa.  „Spania consideră că independent de care va fi soarta armelor și chiar de dinainte de război, există în lume o problemă spirituală de cea mai mare importanță, pe care o constituie ambianța revoluționară a maselor îndepărtate de Dumnezeu și care aspiră la o îmbunătățire a situației lor materiale prin violență lipsită de orice scrupule în alegerea mijloacelor. Acest spirit revoluționar de diferite nuanțe este cuprins în termenul generic de „bolșevism”. Războiul este un fenomen pasager, în timp ce spiritul revoluționar al maselor constituie o problemă fundamentală a epocii noastre.”

După acest discurs Americanii au reproșat Spaniei ca s-a apropiat prea mult de Germania și riscă să piardă ajutorul economic din partea Aliaților. Ambasadorul american, într-o scrisoare adresată Ministerului de Externe spaniol, face afirmația că „comunismul este o problemă internă a Rusiei, care nu va afecta în niciun fel țările cu un nivel de viață mai ridicat”. La asta Contele de Jordana răspunde: „Îmi vine greu să cred că cineva ar putea fi de acord că acest pericol enorm, care amenință civilizația noastră, s-ar putea reduce la o mică problemă de ajustare de salarii. Nu, domnule Ambasador, nu este o simplă problemă economică și nici una socială, chiar dacă i-am acorda cel mai larg înțeles. Este vorba de o problemă spirituală, de un rău de cea mai mare gravitate, care afectează până în adânc sufletul omenesc, pentru că atunci când se învață masele că morala este o prejudecată burgheză și că nu există o justiție superioară față de care suntem răspunzători pentru faptele noastre, ele sunt private de orice frână și sunt lansate la atac împotriva tuturor obstacolelor care s-ar opune la satisfacerea celor mai brutale instincte ale lor.” (Top Secrets, pp 80-81).

Afirmația Secretarului de Stat American este perfidă, de rea credință, menită să inducă în eroare și să ascundă conspirația ce se țesea împotriva întregii Europe. Ce urmărea Internaționala comunistă, cu sloganul: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, dacă nu revoluția mondială? Comunismul nu a intrat nicăieri prin voința poporului, ci prin siluirea ei de către armata sovietică de ocupație, (nelimitat sprijinită USA militar, politic, economic și prin diplomație), sau prin ajutor extern direct (din partea Statelor Unite), cum a fost în Cuba.

* * *

În continuare extragem din broșura „Who Brought the Slaves to America” scoasă de „Sons of Liberty”, P.O.Box 449, Arabi, LA, 70032, rezoluția  „Conferinței Centrale a Rabinilor din America, 1956,” – cu subtitlul:  „Instrucțiuni confidențiale către toți evreii ortodocși, reformiști, nereligioși și „încreștinați”- din care aflăm cât de stăpâni se simțeau evreii pe lume în 1956:

 

„Noi suntem aproape să ne atingem scopul. Al doilea război mondial a avansat măreț planurile noastre. Ne-a reușit să aducem creștinii să se omoare unii pe alții și să aducem alte multe milioane de creștini în situația să nu ne poată face niciun rău. Ne-a mai rămas puțin de făcut ca să câștigăm controlul total asupra stupizilor de goimi (creștini).

Evrei din America:

acestea sunt ultimele instrucțiuni pentru voi:

1. Continuați să lărgiți controlul asupra radio-difuziunii, televiziunii, ziarelor, cinematografelor și revistelor.

2. Educați copiii voștri și alungați-i pe creștini din avocatură, medicină, farmacie și din întreg comerțul de detaliu.

3. Transformați școlile și universitățile lor în centre de instrucție pentru revoluția noastră roșie.

4. Ridiculizați credința creștină, dezbinați poporul ei și slăbiți-le bisericile.

5. Demoralizați-le femeile și copiii.

6. Corupeți-le tribunalele și faceți-le de rușine.

7. Întoarceți o clasă socială împotriva alteia, Negrii împotriva Albilor.

8. Cumpărați politicienii și continuați să corupeți administrațiile locale, provinciale și naționale.

9. Anihilați fasciștii antisemiți în orice fel.

10. Folosiți-vă de instrumente binevoitoare ca un Truman, un Eisenhower, un Stevenson și Warren; ei vor face treaba pentru voi.

11. Plănuiți emigrarea nelimitată și fără restricții a persecutaților noștri (din alte state) în această țară.

12. Continuați să le controlați banii prin sistemul federal de rezerve.

13. Continuați să plasați evrei în posturile guvernamentale, în Armată și în Marină.

14. Noi trebue să distrugem Republica asta și s-o înlocuim cu o democrație,  care înseamnă socialism de stat guvernat de evrei, (Jewish Governed State Socialism).

15. Continuați controlul asupra Departamentului Muncii, faceți agitații, provocați prin orice mijloace neliniști, greve violente în toate modurile și în toate împrejurările.

 

Cu o astfel de strategie și cu aceste metode trebue să reușim să prăbușim această țară în sărăcie, în demoralizare, în faliment, și-ntr-un război civil prin care să micșorăm numărul inamicilor noștri.

 

Revoluția bolșevică ne-a făcut stăpânii Rusiei.

 

Ultimul război ne-a făcut conducătorii întregii Europe, mai puțin Spania.

 

Fie că viitorul război să ne facă stăpânii Americii.

 

Pentru prezervarea rasei noastre sunteți avizați că dacă sunteți întrebați de Goimi despre oricare din punctele de mai sus, trebue să refuzați să răspundeți, să abjurați, să repudiați și să negați și asta chiar și sub jurământ, dacă e cazul, așa cum ne învață Talmudul.

 

Credem că este de prisos să vă atragem atenția asupra consecințelor teribile dacă aceste instrucțiuni ar cădea în mânile Goimilor.

 

Conferința Centrală a Rabinilor din America – 1956.

Prin cine controlează și domină evreii viața politică și economică a națiunilor? Câteva citate date mai jos ne vor lămuri:

„Francmasoneria este o organizație evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri și parole convenționale sunt evreești de la început până la sfârșit.”

 

„Izraelite of America”3 August 1866

„Francmasoneria este născută în Izrael”.

„Jewish Tribune”29 Oct. 1925

 

„Anglia se luptă pentru noi, pentru cauza evreiască și în această luptă ea este sprijinită de francmasonii din întreaga lume.”

„Jewish Chronicle”Octombrie 1940

„Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de francmasoni în întreaga lume, 3,5 milioane sunt în America.”

Statistiques maçoniques

* * *

În 1954 Benjamin Freedman a publicat o carte „Facts are Facts – The Truth About the Kazars”, despre care autorul spune: „Evenimentele istorice revelate pentru prima dată prin această carte aduc dovezi de necontestat că continua lor suprimare (înăbușire) se dovedește a fi dăunătoare securității naționale (USA), păcii în lume, buneistări a omenirii, cât și progresului civilizației.” Cartea a fost tradusă și publicată de editura noastră (în 1996) sub titlul: „Întâmplările sunt întâmplări și faptele sunt fapte, – Adevărul despre Kazari”.

Reproducem mai jos prefața ei: „Cine este Benjamin Freedman?”, în care este prezentată lupta sa, a evreului încreștinat, de a demasca conspirația Kazarilor deveniți evrei sioniști, împotriva civilizației creștine:

CINE ESTE BENJAMIN FREEDMAN?

Născut în 1890, Benjamin Freedman a fost un afacerist prosper din New York, care într-un timp deținea majoritatea acțiunilor manufacturii de detergenți Woodbery. Dar în 1946 s-a disociat de plutocrația internațională în cercurile căreia se născuse și crescuse, desgustat de planurile acesteia pentru civilizația și națiunile creștine. Și-a dedicat restul vieții și cea mai mare parte din averea personală (peste $2,5 milioane) demascării acestor planuri pe care le cunoștea bine, căci își petrecuse viața în cele mai înalte cercuri ale organizațiilor evreiești și plutocratice; fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer, cu președintii-marionete mânuiți de aceștia, ca Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, John F. Kennedy, cu tatăl acestuia din urmă, ambasadorul Joseph Kennedy. Convertit cu adevărat la catolicism, nu de formă ca prelații care populează Vaticanul astăzi, Benjamin Freedman s-a disociat de talmudism și de sionism și a devenit astfel inamicul lor public numărul unu, atacat cu furie și descris ca un „evreu antisemit”. Dar Benjamin Freedman nu-și ura rudele și prietenii; el obiecta doar la distrugerea civilizației creștine și a popoarelor care le-au asigurat prosperitatea.

Pentru a schița personalitatea lui Benjamin Freedman, redăm aici punctele principale ale unei prelegeri pe care a ținut-o în anii 1960.

„În Statele Unite”, zice el, „sioniștii au pus mâna pe absolut toate ramurile guvernului. Sioniștii și coreligionarii lor domnesc în Statele Unite ca monarhi absoluți”, spune el, și-și sprijină afirmația cu dovezi din istoria acestui secol. Primul război mondial fusese câștigat de către armata german” în primii doi ani, arată el, în care armata franceză fusese complet incapacitată, iar Marea Britanie stătea izolată și neputincioasă înconjurată de ape patrulate de submarine germane. Chiar în aceste situații, Germania a oferit Marei Britanii condiții de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situația dinainte de război. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în Octombrie 1916 sioniștii din Londra, reprezentanți ai evreimii est-europene, au împiedecat încheierea păcii, promițând Marii Britanii o victorie pe care le-o vor procura Statele Unite, care nu intraseră în primul război mondial și nu erau în conflict cu nimeni – cu condiția ca Marea Britanie să le dăruiască sioniștilor patria palestinienilor, Palestina, la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană nu aveau niciun drept. În Statele Unite, zice Benjamin Freedman, evreii dețineau pe atunci, (ca și acum) presa de mare circulație; ei urau Rusia țaristă și-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii de pe Wall Street ca Kuhn și Loeb, refuzau să finanțeze aliații Rusiei, Anglia și Franța. Dar imediat ce sioniștii au obținut promisiunea că li se va „dărui” patria palestinienilor, pe care-i vor putea masacra și izgoni pentru a-și întinde statul lor mesianic, toată presa americană, care fusese pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemții sunt „huni”, că taie mâinile copilașilor de țâță cu baionetele și alte astfel de fantezii. Nu se mai putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfânta a războiului împotriva Germaniei. Marioneta talmudiștilor, președintele Statelor Unite Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei și la Londra a fost scrisă „Declarația Balfour”, prin care s-a dat sentința de moarte poporului a cărui patrie fusese Palestina de mii și mii de ani.

La Conferința de Pace de la Paris din 1919, a participat o delegație a evreilor condusă de Bernard Baruch și compusă din 117 evrei; „am fost unul dintre ei și știu cum s-au petrecut lucrurile” spune Freedman. Delegația a scos la iveală declarația Balfour prin care i se promisese Palestina și Nemții și-au dat seama că tot măcelul pe care-l suferiseră, și toată suferința la care erau supuși, cu țara ciopârțită și populația epuizată de birurile crunte impuse nemților ca „reparații de război” își au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forța financiară și militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor. Și această împilare cruntă și sângeroasă le era aplicată lor, nemților, care-i primiseră pe evrei cu brațele deschise și-i lăsaseră să se îmbogățească și să prospere în Germania ca nicăieri în lume. Ca și în Statele Unite, în Germania evreii dețineau toată industria și întregile finanțe; industriașul evreu Rathenau era poate de o sută de ori mai bogat în Germania decât coreligionarul său Bernard Baruch în Statele Unite; tot un industriaș evreu era și cel mai mare armator, proprietarul liniilor North-German Lloyd și Holland-American Line; bancherii casei domnitoare Hohenzollern erau tot evrei, și cei mai bogați bancheri comerciali din lume erau evrei din familia Warburg din Hamburg. Și în timp ce Nemții trudeau ca să-și îmbogățească evreii, aceștia aranjau înfrângerea și distrugerea Germaniei, pe care o vânduseră ca să obțină de la adversarii ei pământul palestinienilor, care avea valoare propagandistică crucială pentru sioniști. În însăși ziarele sioniste din anii 1919-1923 se scria că sentimentul anti-evreiesc care se înfiripa în Germania se datora faptului că nemții începuseră să-și dea seama cum au fost înjunghiați pe la spate de către evreii pe care-i găzduiseră și-i îmbogățiseră în patria lor, arată Freedman care subliniază că ura pe care și-o atrăseseră nemții pentru succesul și prosperitatea lor industrială și comercială din partea Marei Britanii și Franței, care-și vedeau hegemonia financiară amenințată, a fost folosită de sioniști pentru a distruge cele mai primitoare și generoase gazde pe care le avuseseră vreodată, țara în care nu sufereau discriminări sau persecuții, și țara ai care locuitori muncitori și cinstiți le permiseră să se îmbogățească imens. Până și publicațiile sioniste ale timpului recunoșteau că antisemitismul german nu era nici religios, nici rasial, ci doar reacția la felul în care își răsplătiseră evreii gazdele. Documentele autentice (cu grijă ascunse și falsificate de istoriografia „pe linie” din Occident), arată că nimeni nu clintise nici măcar un fir de păr din capul vreunui evreu, nici măcar după trădarea lor. Hugo Schönfeld, un evreu pe care Departamentul de Stat american l-a trimis să cerceteze situația deținuților din lagăre în 1933, a raportat că în lagărele de concentrare germane erau internați comuniștii și alți adversari politici ai regimului, care erau sănătoși și în bună condiție fizică. Desigur, erau mulți evrei în aceste lagăre de concentrare căci evreii constituiau 98% din cadrele partidelor comuniste, spune Benjamin Freedman, și mai erau masonii și membrii unor organizații similare.

În Iulie 1933 a avut loc o întâlnire a reprezentanților evreimii mondiale, care a pus în fata nemților un ultimatum: „Hitler să fie eliminat și toți evreii să fie repuși în pozițiile pe care le doreau, indiferent dacă sunt comuniști sau nu.” Nemții, care aveau vie în memorie puciul comunist al Rosei Luxemburg și al grupului ei din 1919, n-au acceptat ultimatumul, și atunci Samuel Untermeyer, reîntors de la Congresul evreimii mondiale, a anunțat public la o emisiune radiofonică declarația de „război sfânt al evreimii mondiale împotriva Germaniei”.  Acest „război sfânt” a luat forma unui boicot comercial care urmărea să ducă la genocidul prin înfometare a două treimi din populația Germaniei, căci solul Germaniei nu putea hrăni populația și două treimi din alimentele poporului german erau importate în schimbul produselor industriale germane. Aceste produse erau acum boicotate și refuzate pe piețele de desfacere ale lumii dominate de plutocrația evreiască. Această declarație de „război sfânt” a fost publicată în „The New York Times” la 7 August 1933.

În timp ce poporul german suferea de pe urma acestui boicot, în timp ce mulțimile americane erau ațâțate de calomniile pline de ură din ziare și de linia politică a lui Roosevelt la isteria colectivă antigermană, nici un fir de păr nu fusese atins în capul vreunui evreu din Germania în 1933, zice Benjamin Freedman. Nemții nu puteau să nu observe calomniile și ura nestăvilită revărsată împotriva lor la instigația evreilor pe care-i îmbogățiseră prin truda lor; și nu puteau să nu observe că sunt șomeri și muritori de foame pentru că așa a hotărât Samuel Untermeyer. Dar resentimentul lor se mărginea la vorbe, la insigne și inscripții pe pereți; de abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a asasinat un diplomat german fără nici un motiv (căci motivul invocat de el s-a dovedit a fi mincinos), a început să se manifeste antisemitismul în Germania, arată Benjamin Freedman.

 

Ion Coja

www.ioncoja.ro

,

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa!

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com/ romanialibera.ro/spania.

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !
© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press