ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "sovietici"

sovietici

,

Dinu Poștarencu, doctor în istorie, cercetător științific superior la Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, în dialog cu Ilie Gunca, de la Jurnal.md, interviu publicat de romaniabreakingnews in 16 feb. 2013  (republicat iulie 2015)

Ilie Gulca: Stimate domnule profesor, pentru început, aș vrea să-mi satisfaceți o curiozitate jurnalistică. La o primă privire a hărții etnografice a RM, constatăm că elementul românesc este concentrat preponderent în zona centrală, iar la extremitățile de sud și nord avem un pronunțat mozaic etnic…

Prof. univ. dr. Dinu Poștarencu: Mozaicul etnic pronunțat pe care îl remarcăm la extremitățile de nord și de sud ale Republicii Moldova este o consecință a proceselor demografice ce s-au produs în aceste zone în contextul istoric, plin de vicisitudini, al Principatului Moldovei, și anume al imigrării diferitor etnii. În partea de nord, acest fenomen a cunoscut o anumită intensitate pe parcursul secolului XVIII, după transformarea de către Imperiul Otoman, în 1714, a ținutului Hotin în raia. În locul unei părți a populației românești, care s-a refugiat în urma războaielor ruso-turce, aici s-au așezat etnici ucraineni, mai cu seamă după 1784, când autoritățile țariste au introdus șerbia în Ucraina. În partea de sud a teritoriului dintre Prut și Nistru, fenomenul imigrării a decurs intens în deceniile doi și trei ale secolului al XIX-lea, când autocrația rusă, promovând o politică de colonizare, au populat stepa Bugeacului, rămasă fără locuitori după plecarea și evacuarea de aici a tătarilor, cu coloniști germani, transdanubieni (bulgari și găgăuzi) și ruși. În plus, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în sudul Basarabiei s-au așezat mulți ucraineni care s-au refugiat din stânga Nistrului.

I.G.: În acest context, vă rog să explicați motivul deportării tătarilor din sudul Basarabiei și colonizarea acestui ținut cu bulgari, găgăuzi și alte etnii.

D.P.: Scopul politicii etnice pe care au promovat-o autoritățile țariste în Basarabia a constat în a modifica structura etnică a populației acestei provincii, alcătuită, în anul anexării la Imperiului Rus, în cea mai mare parte din români. Colonizând sudul Basarabiei cu alte etnii, autoritățile de la Petersburg tindeau să valorifice stepele pustii de aici, să-și creeze un suport social sigur constituit din coloniști străini bogați și, astfel, să transforme Basarabia, printr-o colonizare masivă, într-o regiune prosperă, care, în așa fel, să servească scopurilor politice externe ale țarismului. Tătarii veniți aici cu sprijinul turcilor, cărora le erau vasali, după 1538, când armata turcă a sultanului Soliman I Magnificul a pus stăpânire pe Cetatea Tighina, constituiau elementul de încredere al otomanilor.

I.G.: În același timp, autoritățile țariste au încurajat plecarea românilor din Basarabia în guberniile din partea estică a Rusiei. Cum apreciați asemenea politici?

D.P.: Exact, în același timp, autoritățile țariste au încurajat emigrarea românilor basarabeni în unele zone ale imensului Imperiu Rus, mai cu seamă, în părțile Kubanului din Caucazul de Nord și regiunea Amur din Extremul Orient. Țăranii basarabeni erau nevoiți să plece din cauza insuficienței de pământ arabil, fiind ademeniți de suprafețele mari ale terenurilor agricole ce urmau să le fie repartizate în locurile noi de trai. Evident, această politică aplicată de autocrația rusă – pe de o parte, colonizând Basarabia, iar pe de altă parte, stimulând emigrarea băștinașilor – nu poate fi apreciată altfel decât antiromânească.

I.G.: Surse din epocă mărturisesc că, în fiecare zi, în Gara Chișinău așteptau familii care urmau să fie deportate…

D.P.: Prezența zilnică în Gara Chișinău a familiilor, care acceptau „de bună voie” deportarea, se explică prin faptul că plecarea dura. Țăranii trebuia să-și vândă avuția pe care o agonisiseră, să-și ia cu sine un bagaj care să nu depășească o anumită greutate. Pentru a li se permite să transporte bagajul suplimentar, sărmanii oameni așteptau luni întregi acordarea autorizației.

I.G.: Cum comentați expresia devenită proverbială: „Papa – rus, mama – rusoaică, iar Ivan – moldovan?

D.P.: După anexarea spațiului românesc dintre Prut și Nistru la Imperiul Rus, țăranii basarabeni au continuat să se bucure de libertatea socială pe care au avut-o în cadrul țării de la care au fost rupți. Pe când în guberniile ruse, până în 1861, a existat șerbia. De aceea, Basarabia devenise o zonă atractivă pentru țăranii șerbi care fugeau din guberniile de est ale imperiului. Trecând Nistrul, țăranii fugari se oploșeau printre locuitorii de aici. Copiii acestora, crescând în mediul românesc al Basarabiei, deveneau moldoveni, de unde a și apărut această expresie.

I.G.: Cu toate că, pe parcursul secolului al XIX-lea, autoritățile țariste au promovat o politică vehementă de amestecare etnică, la începutul secolului al XX-lea, românii erau majoritari între Prut și Nistru. În acest caz, de ce recensământul rus din 1897 arată că elementul românesc constituia mai puțin de jumătate din populația Basarabiei?

D.P.: Și demografii sovietici, și oficialitățile Rusiei autocrate au urmărit scopul să diminueze datele referitoare la componența etnică a recensământului general al populației din 1897. Deși, conform acestui recensământ, românii din Basarabia constituiau 47,5%, ei depășeau oricum cu mult celelalte etnii conlocuitoare, fiind urmați de ucraineni (19,6%), și evrei (11,7%). Celelalte etnii reprezentau între 0,1 și 8%. În acest context, este cazul să subliniem și următorul detaliu destul de curios, și anume: în 1905, au fost publicate rezultatele recensământului din 1897, în același timp, de asemenea în mod oficial, erau prezentați indici mult mai mari privind ponderea românilor basarabeni. Bunăoară, la 3 octombrie 1906, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a emis un decret cu privire la predarea limbii române în Seminarul Teologic din Chișinău, luându-se în considerare, precum se menționează în document, „necesitățile populației moldovenești cu pondere în Basarabia (până la 83%)”. Întâmplător oare a fost indicată această proporție într-un act oficial? Or, ea reflectă o stare de lucruri din Basarabia mai aproape de adevăr.

Publicat de  romaniabreakingnews.ro / Sursa primara: art-emis.ro

,

http://www.romanialibera.ro/usr/thumbs/thumb_425_x_266/2012/11/15//267668-rastigniti.jpg

Mii de cetățeni români au fost uciși de sovietici în timpul ocupației provincilor istorice românești. Cei care se opuneau desprinderii Transnistriei de Moldova au avut de suferit torturi oribile, care au mers de la smulgerea limbii până la răstigniri pe cruce.

 Există ipoteze vehiculate de istorici care arată că originea expresiei “Popa taie limba” vine din Evul Mediu timpuriu. Mai exact, din timpul primului țarat bulgar, când stăpânitorii din sudul Dunării au încercat să impună creștinismul în rit bizantin și în limba slavonă în locul liturghiilor oficiate de preoții românilor în limba poporului prin mijloace violente. Mai exact, bulgarii tăiau limba preoților care slujeau în altă limbă decât în cea slavonă, potrivit unei opinii răspândite în mediile istorice.

Această formă de represiune avea un substrat exclusiv lingvistic, pentru că Biserica nu trecuse prin Marea Schismă. Ororile medievale au fost repuse în practică în zilele noastre, mai exact în perioada care a urmat destrămării URSS. Iar cei care au comis atrocitățile demne de Evul Mediu au fost separatiștii care au dorit desprinderea Transnistriei de Republica Moldova, după cum reiese dintr-un studiu realizat de istoricul basarabean Eduard Boboc. “România liberă” continuă astfel serialul despre crimele și celelalte atrocități comise în Basarabia împotriva cetățenilor români.

Provocările separatiștilor

Atrocitățile separatiștilor au fost comise înainte de declanșarea războiului de pe Nistru și au avut rolul de a provoca autoritățile de la Chișinău. Practic, în zona separatistă au fost formate mai multe unități paramilitare. Unele erau formate din cazaci sau din oameni eliberați din pușcăriile rusești. Aceste unități au fost înarmate și instruite de către ofițerii Armatei a 14-a a Federației Ruse. Practic, unitățile paramilitare separatiste erau mult mai bine dotate cu armament de proveniență sovietică decât unitățile de poliție ale Republicii Moldova. Mai mult, polițiștii au primit ordin de la Chișinău să nu folosească arme de foc, pentru a nu tensiona și mai mult situația din zonă. În acest context, unitățile paramilitare separatiste au declanșat o adevărată campanie de exterminare a românilor din zonă. Istoricul Eduard Boboc a cules o serie de mărturii cutremurătoare de la martorii evenimentelor.

Ars de viu

„Potrivit relatărilor lui Andrei Belousov, polițistul Tudor Brădescu a fost snopit în bătăi și apoi ars de viu doar pentru faptul că era angajat al Ministerului de Interne. Polițistul I. Smocvin, din cauza bătăilor și maltratării deseori pierzându-și cunoștința, n-a avut parte de ajutor medical. Aflându-se „la un pas de moarte”, a fost eliberat de înșiși „gardiștii, îngroziți de propriile crime”. Un polițist, Sașa, și un vameș, Chirilov n-au fost în stare să îndure toate fărădelegile și și-au ieșit din minți”, sunt câteva amănunte succinte.

De atrocități nu au fost feriți nici localnicii pașnici. „Pe întreg parcursul conflictului, separatiștii intrau nestingherit în casele oamenilor pașnici, devastându-le și jefuind populația. Luau tot ce găseau, de la fructe și legume, până la lucruri de preț, nemaivorbind de băutură; împușcau câinii, rupeau gardurile cu blindatele, arestau și împușcau oamenii în stradă, în văzul lumii, din simplu motiv că nu le plăcea ceva la ei. Își băteau joc de localnici, impunându-i să se târâie pe brânci, în timp ce râdeau în hohote de asemenea «distracții». Astfel, au dispărut sute și sute de oameni. La Corjova, și-au bătut joc de o fată de 14 ani. Pe cei arestați rudele îi găseau «legați cu sârmă, morți pe la marginile de drumuri, prin tufari, prin semănături ori aruncați în Nistru, cu pietre legate de mâini și de picioare». În subsolurile speciale ale separatiștilor, oamenii care le păreau suspecți erau torturați, li se tăiau mâinile, urechile, stăteau ore în șir legați cu frânghia de picioare, spânzurați cu capul în jos, până li se scurgea sângele în cap”.

Uciși și jefuiți în timp ce se întorceau de la muncă

Au fost torturați și uciși și oameni care, pur și simplu, treceau prin zonă. „Astfel, în noaptea de 19 martie 1992, gardiștii au reținut, la gara feroviară, un grup de constructori-zidari care se întorceau de la muncă. După ce, împreună cu lucrurile personale și actele, acestora li s-au «confiscat» 39.000 ruble (echivalentul a 18.000 dolari S.U.A.), ei au fost «chinuiți și bătuți până la sânge», ulterior cadavrele lor fiind găsite în Nistru”, mai relatează istoricul Eduard Boboc. Există și alte mărturii culese de istoricul basarabean.

Răstignit de separatiști

Una dintre ele arată cum legat de picioare și spânzurat de creanga unui copac, prizonierul Tudor Ciorap „atârna cu capul în jos. Sângele cald picura și țărâna maternă i-l înghițea setoasă.

L-au bătut, i-au dat foc, au aruncat cu cuțitele în trupul lui, dar el nu mai simțea acum nici o durere. Încerca să memorizeze tabloul din jur și nu mai înțelegea: el atârnă cu picioarele în sus sau lumea e întoarsă cu capul în jos. Cizme, arme, voci de bărbați turmentați, mutre de muieri nedormite. Ochii i s-au închis, iar țărâna continua să-i soarbă picăturile roșii ca și cum din tot sângele, vărsat prin această curte, al lui era cel mai cald, cel mai dulce…” Ovidiu Șeremet a fost strangulat chiar la locul de muncă, la uzina „Electroaparataj”. Polițistul Valentin Purice, „arestat” doar pentru că era polițist și „fascist român”, a fost torturat, schingiuit și „răstignit pe cruce, ca Iisus Hristos”, ținut în beciurile de tortură și omorât mișelește: împușcat în tâmplă, pe față arzându-i-se steaua sovietică.

Peste două zile, corpul lui neînsuflețit, „cu două împușcături în cap, cu mâinile și picioarele găurite de cute metalice”, a fost găsit în apele Nistrului. Pe un oarecare Boris, din Malovata Veche, tată a mai mulți copii, „l-au scos noaptea din casă, l-au bătut, i-au scos un ochi, i-au rupt mustața și l-au îngropat de viu”. Oamenii care s-au repezit acolo să-l dezgroape spun că pământul aruncat peste el mișca încă. Cadavrul Valentinei Cazacu, pe care gardișii au aruncat-o în stradă tocmai de la etajul cinci, și n-a fost recuperat de mama îndurerată a acesteia, care intenționa să plece după res­turile trupești ale fiicei de la Căușeni la Tiraspol prin Odessa. Mărturisind că a pierdut foarte mulți prieteni pe câmpul de luptă, locotenentul-major Anatol Caraman și-a amintit de un echipaj întreg ars de viu într-o mașină blindată și de cinci combatanți găsiți cu limbile rupte”, mai relatează istoricul basarabean.

Armata Sovietică

Sursă: România Liberă via NewsInfo1000

,

Este binecunoscut faptul că foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor regimului sovietic.

Oricât s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o consecință a fascismului și a „secetei din 1945-1946”, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist în așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.

„Toți au murit”!

În 1947, când de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului – cu 39,5, a cărnii – cu 32,5, a conservelor – cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – ziarul „Moldova Socialistă” din 28 ianuarie 1947. Este evident, că aceste produse alimentare proveneau din producția sechestrată de la țărani și se exportă în URSS în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.

Cu regret, ceea ce vreau să vă prezint depășește cu ușurință orice film de groază. Anul 1947. Canibalism în socialism. La dispoziția cititorului punem câteva documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an. Toate documentele acestui dosar poartă mențiunea: SECRET și STRICT SECRET (sursa: Arhiva Națională a RM, Fond.3085, inv. 1, dosar 129).

Canibalismul în RSSM era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-iștilor și a activiștilor sovietici care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturându-le podurile… Nu veți găsi nicio gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic, cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. Nu voi face un comentariu pentru documentele pe care le pun la dispoziția dvs., stimați cititori, subiectul fiind prea pe înțelesul fiecăruia și să ne ferească Bunul Dumnezeu de cele ce veți citi mai jos.

Este destul de dificil de vorbit despre canibalism. Cu atât mai mult despre canibalism în Basarabia, în estul Europei. Nu în Africa și nici în Amazonia, ci la Chișinău, Orhei, Bălți, Cahul etc. E foarte greu de imaginat că în această provincie românească (lăsată rușilor în 1940 fără niciun foc de armă, reîntoarsă de mareșalul Ion Antonescu pentru o scurtă perioadă din 1941 până în 1944 și reocupată de sovietici în același an), existau case „sigilate”, pe ele fiind afișată inscripția „Toți au murit”. E foarte greu de imaginat că în această parte a Moldovei, copiii erau vânați pe străzi, aduși în case, omorâți și mâncați…

 

STRICT SECRET

13.II.47
Procurorului General al URSS, tov. Gorsenin C.P.
Raport special „Despre situația grea a populației din RSS Moldovenească”

Prin prezentul, consider de datoria mea să vă informez despre următoarele:

Din cauza secetei și a neroadei, în republică s-au creat condiții extrem de dificile privind situația alimentară, care au adus complicații populației, îndeosebi de la sate, în consecință – îmbolnăviri de distrofie în masă, creșterea mortalității și a cazurilor de canibalism.

Din informația netotalizată, până la 5 februarie 1947 în republică s-au înregistrat 213 mii bolnavi de distrofie, dintre care copii de până la 4 ani – 39 mii, de la 4 la 14 ani – 33 mii oameni. Au fost instalate 14 mii de paturi în barăci temporare. În total au decedat 9 mii de oameni.
Numărul bolnavilor și al decedaților crește din zi în zi. De exemplu, de la 1 februarie până la 5 februarie, numărul bolnavilor de distrofie a crescut cu 24 mii de oameni, în aceste cinci zile au decedat două mii de oameni.

Au fost depistate 34 cazuri de canibalism. Republica a primit un ajutor considerabil din partea guvernului URSS.

Au fost date dispoziții procurorilor județeni, orășenești și raionali de a controla cum a fost împărțit acest ajutor destinatarilor. Ținând cont de situația creată în Republică, din zi în zi crește criminalitatea: banditismul, furturile, omorurile s.a.
Toți procurorii au primit dispoziții pentru a activiza lucrul cu crimele nedescoperite. Drept consecință a situației, s-au supraîncărcat închisorile și celulele de arest preventiv ale miliției.

La 6 februarie 1947 a fost adoptată o hotărâre a Biroului CC al PC (b)M, în care se menționează creșterea criminalității în legătură cu problema alimentară și au fost preconizate măsuri de acordare a ajutorului organelor MAI din partea organelor de partid și sovietice și chiar a populației pentru apărare și pentru intensificarea luptei cu criminalitatea.
Aceste lucruri am avut de relatat. Anexa pe 6 file.

Procurorul RSS Moldovenești
consilier judiciar de Stat
Colesnic.

Certificat despre cazuri de canibalism în Republică către 10 februarie 1947

Județul Chișinău
La 23 decembrie, anul 1946, locuitorii satului Mileștii Mici, raionul Chișinău, Stici Eudochia Constantinovna, născută în 1910, moldoveancă, și Popov Vera Ivanovna, născută în 1914, moldoveancă, în complicitate au tăiat și întrebuințat ca hrană pe fiica lui Stici, Maria Petrovna, în vârstă de 10 ani. Au avut intenția de a o tăia pentru acest scop și pe fiica lui Popov, iar apoi pe a doua fiică a lui Stici, dar ultima a fugit din casă. Stici și Popov sunt bolnave de distrofie.
(…)
Județul Cahul
La 20 ianuarie, în satul Besalma, raionul Congaz, la cimitir au fost reținuți găgăuzii băștinași Antonova Maria Vasilievna, Boico Anastasia Haralampievna și Topal Parascovia, care dezgropau cadavre și le tăiau în bucăți în scopul de a fi întrebuințate ca hrană. Reținuții s-au dovedit a fi distrofici.
(…)
Județul Bender
La 25 ianuarie anul curent, în satul Dezgije, raionul Comrat, a murit de slăbiciune Topal Evdochia, în vârstă de 40 de ani, de etnie găgăuză, și cei trei copii ai săi, cu vârsta cuprinsă între 2-10 ani. Cadavrele au stat în casă cinci zile. Vecina decedatei, Deli Ana, în vârstă de 42 de ani, a furat cadavrul fetiței de 2 ani, l-a tăiat în bucăți și l-a întrebuințat ca hrană.
(…)
Asemenea cazuri au fost înregistrate în toate județele republicii în afară de Soroca și unul din raioanele din stânga Nistrului. Din informația acestui certificat rezultă că până la 10 februarie 1947, au avut loc 34 cazuri de canibalism.

Ancheta privind aceste dosare e realizată de organele MAI, iar în unele cazuri, de anchetatorii Procuraturii.

Conform dispoziției Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenești, toți cei învinuiți de canibalism vor fi escortați în orașul Chișinău, în închisoarea nr. 2. Pe multe dosare, ancheta s-a încheiat, dar, din cauza că mulți învinuiți sunt bolnavi de distrofie în forma acută, nu avem posibilitatea de a-i escorta în închisoare, fapt care reține trimiterea lor în judecată în ședințe închise ale Judecătoriei Supreme a RSSM. La 11.02.1947 primele trei dosare au fost trimise spre examinare Judecătoriei Supreme.

Procurorul adjunct al RSSM pentru dosare speciale, Consilier judiciar de stat, clasa III (semnat)
Drugobițki
12 februarie 1947

Foametea care s-a abătut asupra Basarabiei odată cu venirea armatei roșii și a puterii sovietice a fost una dintre cele mai îngrozitoare pagini din istoria basarabenilor.
Numărul morților și al distroficilor creștea necontenit. Conform datelor colectate de organele de ocrotire a sănătății, dacă la 25 decembrie 1946 erau înregistrați în RSSM 53 mii de bolnavi de distrofie, apoi la 1 februarie 1947 numărul lor crescuse până la 190 mii.

În timpul foametei din anii 1945-1947 în RSSM au decedat, doar din motive de subalimentație, peste 200 mii de oameni…

Alexandru Moraru
Textul integral îl găsiți pe site-ul historia.ro

,

CEL MAI MARE SECRET DIN VIAȚA REGELUI MIHAI
Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Un interviu incendiar cu istoricul Constantin Corneanu.

Constantin Corneanu: Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum și a mutațiilor de ordin geopolitic și geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunță la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care își asuma și titlul de “Conducător al Statului”.

Antonescu vedea Casa Regală drept o soluție politică după război.

Ce puteri avea Regele în fața Mareșalului?
Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului și va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.
Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I („Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”), generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor națiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.
În discursul ținut, la 7 septembrie 1940, în ședința Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu a ținut să precizeze că “nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia.
Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranța că va putea fi o soluție politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta.

A acceptat Casa Regală acest „aranjament”?
Jurnalul de război al Mareșalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român și soția sa, pe de-o parte, precum și Regele Mihai I și Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front și la acțiunile protocolare impuse de rațiunile de stat.
Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziție discretă față de Antonescu, relațiile au fost extrem de protocolare și amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului și intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român și cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941.

Trecerea Nistrului a urmărit să împiedice reînvierea „Ucrainei Mari”

Deci Antonescu a avut acordul Regelui atât în ceea ce privește războiul împotriva Uniunii Sovietice, cât și a trecerii Nistrului. Ce a motivat, totuși trecerea Nistrului?
Necesitățile operative generate de rezistența Armatei Roșii, exigențele războiului de coaliție și schimbarea direcției de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului și-a inutilității războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost “discret” alimentată de serviciul de spionaj și propagandă britanic, cu efecte asupra interesului național major.
Protecția celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, împotriva germanilor și-a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte rațiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareșalului Ion Antonescu.
Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate națională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliție, a soluționării “problemei ruse” sau a necesităților militare imediate, eliminarea unei uriașe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului și nici nu avea cum să influențeze evoluția evenimentelor politico-militare din acele clipe.

Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemților

Când s-au stricat relațiile dintre Regele Mihai și Antonescu?
O sinteză informativă a Serviciului Special de Informații (SSI) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziția antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei, anglofilă prin educație și relațiile de familie, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva așa-numitei dominații germane. Conducerea celor două grupări de opoziție (PNȚ și PNL) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspirația împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.
Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziției, se vor întoarce entuziasmați de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I și Regina Mamă Elena erau definitiv câștigați pentru teza opoziției. Regele era formal capul oștirii și complotiștii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziției antiantonesciene aflată în relații secrete cu Aliații Occidentali.

Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943

Regele Mihai I va fi convins, astfel, că numai o înțelegere cu Aliații Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice și că numai o asemenea politică poate menține statul român și monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic (“dl. House”), jurnalist la Allied News Papers și aflat în drum spre Turcia, desfășurată la Palatul Regal din București, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilitățile de reușită ale unui puci.
Perspectiva ca monarhia și regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condițiile tergiversării încheierii armistițiului și ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roșie, a generat ample discuții în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanții la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliații, dar însăși opinia publică română va putea susține cu drept cuvânt că opoziția democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-și îndrepte privirea către noi forme de organizare politică și socială.
Dintr-o asemenea perspectivă se poate înțelege graba cu care Regele Mihai I și opoziția condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acțiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forță, iar arestarea Mareșalului figura în planul de acțiune numai ca o soluție de ultimă instanță, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război.

Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat

Ce putea face Regele pentru a se opune crimelor împotriva evreilor?
Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea și punerea în aplicare a legislației antievreiești, precum și a cortegiului de suferințe ce a urmat pentru populația evreiască. Dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor și a atenuării suferințelor acestei populații. Casa Regală a României a fost ținută departe de deciziile politico-militare din statul român.

Pamfil Șeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar și Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu ar fi fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo țară vestică. Este adevărat?
Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franței, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în fața Varșoviei și pe frontul românesc.

Moscova acceptase condițiile de armistițiu ale lui Antonescu

Având posibilitatea să ocupe mai repede și mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărțire a sferelor de influență, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, și care urma să expire în curând, iar șansa de a fi reînnoit scădea considerabil.
În timp ce Aliații Occidentali începuseră “cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinși că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoțească viitoarele acțiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj.
Aceste evenimente politice și militare, precum și interesele de ordin strategic și politic au determinat, în opinia mea, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareșalului Ion Antonescu vizând un armistițiu politico-militar pe frontul din Moldova.

Există dovezi sau măcar indicii că Moscova era gata să semneze un armistițiu cu Antonescu?
Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepționării “telegramei de la Stockholm”.

Misterul „Telegramei de la Stockholm”

După opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepționată în dimineața zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conținutul stenogramei ședinței Consiliului de Miniștri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziția lui Iuliu Maniu privitoare la armistițiul românesc.
(“Am văzut eu, dl. Buzești are textul, și vă puteți închipui în ce situație ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta și, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se va pune în față, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteți închipui în ce situație rămânem noi.
Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condițiile pe care le avem prin armistițiu, era și punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistițiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere”)

Ce s-a ales de telegrama cu pricina?
Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele românești, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziției politice, au sustras-o și, mai apoi cred că au distrus-o.
Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, față de acest moment delicat din evoluția unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric.
Sovieticii au căutat să obțină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani, astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, și originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

23 august: „Cea mai mare eroare politico-militară din istoria României”

A pierdut România din cauza orgoliilor opoziției?
Membrii conjurației erau ferm convinși că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat și astfel au pierdut “cartea” pe care Mareșalul “o juca”. Sovieticii au profitat de această situație, generată de ambiții și orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România și a nu-și respecta, mai apoi, angajamentele luate.
Opoziția a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii și arestării Mareșalului Ion Antonescu, iar acțiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Gestul de la 23 august 1944 a fost o greșeală?
Evenimentele petrecute la Palatul Regal din București, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaștere și apreciere a situației politico-militare internaționale și de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii și orgolii, iar consecințele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiții.
Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecințele de-acum binecunoscute.

Nu este o apreciere prea aspră?
Nu. Conjurația politicienilor de la București, defetismul unor înalți comandanți militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă și inițiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german și nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) și, implicit, a „Bătăliei pentru Armistițiu”.
În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, și va deveni țara care a favorizat, în mod substanțial, înaintarea Armatei Roșii spre Sud-Estul și Centrul Europei, creându-se, astfel, condițiile pentru instaurarea „regimurilor de democrație populară”.
Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluția evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor și nu numai. Tactica opoziției politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce privește găsirea unei soluții unanim acceptate în condițiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.
„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate și propaganda de război a Națiunilor Unite au bulversat opinia publică românească și factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obținerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum și alegerea unei soluții de salvare națională demne și corecte.

Dar orgoliul lui Antonescu nu a contribuit și el la acest deznodământ nefast?
Ambițiile Mareșalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepție privind onoarea și demnitatea unui militar, a unui conducător de stat și a unui popor, precum și a unei înțelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conștiința colectivă a umanității, pozitiv sau negativ, îți influențează relațiile și prieteniile viitoare.

Casa Regală voia să se salveze, grațierea lui Antonescu era iluzorie

După ce l-a arestat pe Antonescu, era Regele obligat să-l predea rușilor?
Predarea Mareșalului Ion Antonescu și a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniștilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanții PCR începeau să domine raporturile de „amiciție” cu Casa Regală, și nu numai, stabilite cu ocazia realizării lui “23 August”.
O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum și mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea „camarilei regale” față de Ion Antonescu avea să-și spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preț pe Mareșalul Ion Antonescu.

De ce nu a semnat Regele decretul de grațiere a lui Antonescu?
O posibilă grațiere a Mareșalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat și în care Casa Regală dorea să se salveze, totuși, și să-și salveze perspectiva existențială.

23 august a aruncat în Gulag peste 160.000 de militari români

Putea Regele Mihai să se opună într-o măsură mai mare sovieticilor?
Greva regală (1945) și micile gesturi de opoziție față de ocupantul sovietic și aliatul său, comuniștii români, nu aveau cum să influențeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reține această „rezistență regală”, precum și, totodată, infamia de la „23 August” 1944.
În contextul în care nu fusese semnată nici o convenție de armistițiu între noul guvern român și cel de la Moscova, respectiv Națiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea și luarea în prizonierat a unităților românești. Mulți militari români – circa 150.000 de soldați, 6.000 de subofițeri și 6.000 de ofițeri – au fost dezarmați de către sovietici și internați în lagăre de prizonieri.
În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorității statului și de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condițiile în care sovieticii și-au impus condițiile, pe fondul slăbiciunilor și înțelegerilor cu Aliații Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofițerii SSI-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situație, dovedind, totuși, o totală inactivitate și lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranței, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată.

Ar fi putut Regele Mihai să negocieze actul abdicării, mai ales clauza abdicării în numele tuturor urmașilor săi?
Abdicarea nu putea fi evitată și nici măcar negociată. Posibilitățile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eșichierul politic al României, la sfârșitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule.

La 9 mai 2010, Regele s-a plasat de partea ocupantului sovietic

Putea Regele, după abdicare, să facă mai mult împotriva comuniștilor, de exemplu presiuni în cancelariile occidentale, sau să coaguleze organizațiile politice din exil și eventual chiar a prelua conducerea lor?
Maniera în care a fost tratat în Vest relevă faptul că importanța sa politică nu a fost pe măsura speranțelor „camarilei regale” și ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.
Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoțit de Radu Duda, în uniforma armatei române – n.r.) prin declarațiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra URSS, dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

După decembrie 1947 au existat relații între Casa Regală și regimurile Dej și Ceaușescu?
Pe măsură ce noi documente de arhivă vor fi publicate, vor putea fi elucidate raporturile dintre Casa Regală și România lui Dej și Ceaușescu, inclusiv problema celor 42 de tablouri de patrimoniu despre care unii zic că au fost însușite de Regele Mihai I.
Casa Regală a României s-a aflat în perioada exilului sub o atentă supraveghere a unităților de informații externe ale Securității române, iar semnarea, la 15 iunie 1989, a „Declarației de la Budapesta”, de către Regele Mihai I, a însemnat sfârșitul „neutralității binevoitoare” care exista între regimul de la București și locatarul de la Versoix.

Constantin Corneanu este doctor în istorie și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009.Între 2004 și 2007 a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova între 2004 și 2007.

Teza sa de doctorat a tratat situația României în contextul geopolitic al celui de-al doilea război mondial. Aceeași temă constituie și subiectul lucrării sale „Sub povara marilor decizii” (Editura Scripta 2007).

,

Introducere in sfanta simplitate a logicii: Larry Watts, in cartea  sa, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cu trimitere la mii de documente clasificate , dezvaluie identitatea mai multor agenti sovietici din Romania, activi atat inainte cat si dupa 1989.
Drept urmare, din intreaga Romanie, istoricul american Larry Watts este atacat doar de Vladimir Tismaneanu – pe un portal infiintat cu sprijinul material al Retelei Soros – si de revista “22″,         organul de presa al GDS, organizatie infiintata – cu sprijinul financiar al aceluiasi George Soros – de catre Andrei Plesu si Ion Iliescu impreuna cu Silviu Brucan, acasa la Ascanio Damian(*), cumnatul si vecinul lui Plesu din strada Paris, locatie unde s-au refugiat          “revolutionarii” numiti in zilele loviturii de stat din         
decembrie 1989.

Larry Watts, pe langa faptul ca este doctor in istorie, este si un expert in securitate, care in perioada anilor ’90 a avut mandat oficial din partea Statelor Unite ale Americii pentru a contribui la reformare       principalelor servicii de informatii ale Romaniei. Un studiu al lui  Larry Watts pe acesta tema este cuprins in revista CIA Studies in Intelligence: VOL. 48,NO. 1, 2004 Unclassified Edition: Conflicting Paradigms, Dissimilar Contexts Intelligence Reform in Europe’s Emerging Democracies by Larry L.Watts.

Sa recapitulam: un specialist american in intelligence publica prima parte a unei carti-monument in care deconspira agenti sovietici pe banda si demanteleaza mecanismele KGB si GRU anti-Romania de dinainte de caderea lui Ceausescu, pregatind terenul  stiintific pentru perioada 1989 si cea post-sovietica.         

Singurii care il ataca din intreaga Romanie sunt Tismaneanu si scribii GDS. Mai e nevoie de vreo explicatie?

Larry Watts  despre primul si ultimul razboi al URSS: cu aceeasi Romanie. De la Lenin la Gorbaciov: In 1989 Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU 23        Decembrie 2011        

Karadeniz  Press, o tanara agentie de stiri si analize specializata pe problematicile geopolitice ale zonei Marii Negre si istmului ponto-baltic, a publicat ieri, in exclusivitate, un foarte incitant dialog dintre Larry Watts si Irina Airinei, extras din cea mai recenta carte a autoarei, “Anamnesis”, tocmai lansata in Israel impreuna cu lucrarea “Tezaurul BNR la Moscova”. Interviul este fascinant prin aspectele complexe pe care le ridica specialistul american privind continuitatea atacurilor (corect, cred, este atacului, fiind de fapt unul si acelasi intins pe o perioada de aproape 100 de ani) la adresa Romaniei venite din partea “marelui frate” de la Rasarit. Cum va suna asta: primul razboi al URSS a fost cu Romania. Asa se explica si anticomunismul autentic romanesc care a dus si la eliberarea Budapestei pentru despaducherea ei de acest parazit al sufletului uman. Si asa se explica, probabil, si ura unor unguri la adresa romanilor, pe care Larry Watts o observa punctual si o subliniaza transant: “Dar șovinismul antiromânesc e evident – poporul  român rămânând un popor-paria multi ani după căderea lui Ceaușescu”. Larry Watts arata de unde vine acest sovinism ungro-rus. De la ocupantii Transilvaniei la Engels, care cerea explicit uciderea in masa a romanilor si eliminarea “popoarelor-gunoaie”, si de la Lenin, care a declansat primul razboi al  URSS cu Romania pana la, adaug eu, Gorbaciov si ultimul razboi al URSS, dus tot cu Romania, in 1989, politica agresiva sovieto-ruseasca se prelinge ca o dara de sange in istoria Romaniei.

 

Larry Watts este unul dintre acei istorici care nu se ascunde dupa cuvinte. Spune adevarurile verde-n fata. Despre Romania lui 1989 si cea de dupa, ce ne doare cel mai tare acum, afirma:

 

“În România de după ‘89 a  existat linia gorbaciovistă care nu a vrut interventie militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară și paramilitară și a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceaușescu. Și a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter (Mihai Lupoi – nota mea) a anuntat, pur și simplu, la Televiziune, numirea lui Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Și Militaru a reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei pregătit în Uniunea       Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, șeful de stat major, la informatii militare, la Interne și multi altii, toti pregătiti de sovietici. Și tot atunci au fost aduși și Doicaru și Caraman”.

Doicaru fusese seful lui Pacepa, un personaj malefic, care uraste visceral Romania, asemenea epigonilor lui, si despre care Larry Watts sustine avizat si fara menajamente ca a fost agent sovietic pe deplin conspirat.

Ca o veste proasta pentru dusmanii Romaniei si ai lui Larry Watts, istoricul american deja intrat in colimatorul conservelor si cartitelor post-sovietice pretutindenare, anunta ca “Fereste-ma, Doamne, de prieteni” este doar un preambul al intrarii in         problema:

“După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foștii „prieteni”din Pactul de la Varșovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, “bunii europeni”… Și în Orientul apropiat, România e lipsită  azi, de orice șanse din cauză că ei au reușit să o izoleze. Am conceput  cartea aceasta ca o introducere pentru o nouă carte despre perioada de         după ‘89, dar am ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au         fost deja scrise atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi lămuriri, va ajunge până în decembrie  1989.”

In tot cazul,  interviul exceptional realizat de Irina Airinei si lansat pe piata, in premiera, la Ierusalim si Tel Aviv, in volumul “Anamnesis”, trebuie citit integral, la Karadeniz Press, un portal care vad ca ma urmareste si pe mine si care promite o dezvoltare         spectaculoasa:

Larry Watts: In 1989  Puterea a fost acaparată de vechii agenti KGB si GRU

23 Decembrie 2011        

Dezvaluirile cunoscutului autor american Larry Watts „au socat” Romania        post-decembrista
Ferește‐mă, Doamne, de prieteni…
LARRY L. WATTS a absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA, având și un doctorat la Umea University din Suedia. Între 1990 și 1991, a  condus Biroul IREX din București, iar pînă în 1997, a fost Senior Consultant al Project on Ethnic Relation și director al Biroului PER din România. Din 1990, a fost consilier în probleme de reformă democrată și  control asupra institutiilor statului și s-a ocupat de înfiintarea  Colegiului National de Apărare și a Consiliului pentru Minorităti  Nationale. Articolele și studiile sale au apărut în “Studies in Intelligence”, “Problems of Post‐Communism”, “Armed Forces & Society”, “World Policy Journal”, “ European Security”. co‐editor la “Globalization of Civil‐Military Relations: Democratization, Reform and Security” etc. Publică „Reforma militară românească și integrarea în  NATO”,  „O Casandră a României. Ion Antonescu și lupta pentru reformă 1918‐1941” – volum considerat drept cea mai bună biografie politică a Mareșalului Antonescu. Cea mai recentă carte a sa, „Ferește‐mă, Doamne, de prieteni”, tratează un subiect incendiar: războiul secret al         sovieticilor și aliatilor loiali acestora din Pactul de la Varșovia împotriva României. Volumul monumental – 795 de pagini cu aproape 3000 de note de subsol și o bibliografie de peste 800 de titluri – a produs un veritabil cutremur în conștiinta publicului avizat. În el, Larry L. Watts analizează războiul rece clandestin dus de tările din Pactul de la         Varșovia cu România. O Românie pe care, în cartea sa, americanul nostru o plasează la înăltimea și în lumina adevărului istoric. Un gest atât de așteptat… Mai jos         interviul :
Cartea dumneavoastră „Ferește‐mă, Doamne, de prieteni” (București, RAO, 2011) începe cu un citat șocant din Engels: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinati să piară în furtuna revolutiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevolutiei și [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor national […] Disparitia [lor] de pe  fata pământului va fi un pas înainte.” Cum poate fi explicată această teribilă „sentintă”?
Engels  a încercat să identifice „popoarele‐gunoaie”  pe care el le considera contrarevolutionare și trebuiau, în opinia lui, să dispară, pentru realizarea unei revolutii globale, iar scotienii, din care mă trag eu și care au luptat și ei pentru libertate, au fost la fel de desconsiderati de către el. Timp de un secol după întemeiere, Statele Unite au fost cam singura republică democratică din lume, Europa fiind  dominată de imperii. Dar, până atunci, democratia, încă de la aparitia ei, în Grecia antică, a fost clădită pe spatele sclavilor. Toată lumea știa că Statele Unite sunt o democratie, dar, în același timp, noi –  americanii și europenii – nu am considerat că indienii sau negrii sunt egali în drepturi cu noi. Noi, americanii, nu am știut prea multe despre  situatia României, românii fiind nerecunoscuti ca nationalitate și  religie în Imperiul austro-ungar. El i-a catalogat foarte  urât pe români și a făcut un apel la uciderea lor în masă. Ceea ce s-a  și întâmplat, în Transilvania, în 1849. [Ca și în Basarabia în  acea perioadă. Politica justificativă a Imperiului Tarist, aceeași cu   cea a Imperiului Habsburgic, apoi austro-ungar, a functionat și în  Statele Unite, unde băștinașii cuceriti prin expansiune imperialistă au  fost etichetati ca inferiori, ca un pericol pentru toată lumea.] Marx a  fost de acord cu Engels, și ce au scris ei a devenit Biblie pentru Lenin si Stalin. Războiul  secret din interiorul Pactului de la Varșovia împotriva  României are  rădăcini mai adânci, românii constituind o insulă de latinitate  între cele trei imperii înconjurătoare – rus, habsburgic și otoman și  urmașele acestora.
Poate fi dorinta de expansiune a puterilor înconjurătoare explicatia războaielor de imagine duse împotriva românilor începând cu Evul Mediu, continuând cu 1848, Unirea Principatelor, războiul de independentă, înfiintarea României Mari, perioada inter – și  postbelică?
A existat o declaratie de război a lui Lenin. Nimeni nu scrie despre asta. De fapt, primul război sovietic cu o altă tară [după Pacea de la Brest‐Litovsk], a fost cu România, la         începutul lui 1918. Pornind de la o armată distrusă total, România și‐a creat o armată adevărată care a avut posibilitatea să dezarmeze și să alunge peste granită trupele bolșevice. Au fost mai  putin de patru sute de mii de oameni în armata română, ba mai mult, pentru misiunea aceasta au fost utilizati doar o sută și ceva de mii deoameni, dar ei au fost foarte bine organizati cu ajutorul francezilor și  astfel au indus o mare teamă și un resentiment extraordinar, o ură teribilă printre soldatii bolșevici. Sovieticii, ca și rușii înainte, au avut o atitudine de total dispret fată de români  și, în consecintă, această abordare a fost înrădăcinată în sistemul de învătământ. Au practicat un șovinism         care justifica expansiunea lor în zona Moldovei, ei pretinzând despre români că sunt barbari, sălbatici și lipsiti de orice competentă și nu merită nici un fel de drepturi. Rusul să vină să bată un cui în casa ta din care să te alunge fără drept de apel, este o abordare   caracteristică imperiilor! Noi, americanii, ne-am purtat la fel cu indienii. Și la fel s-au comportat austro-ungarii și, în special, partea ungară unde a fost înrădăcinată aceeași conceptie. Nu știu dacă austriecii au redresat astăzi lucrurile, dar cred că da, conformându-se noilor conditii europene. Dar, în Ungaria, nu au fost reevaluate         lucrurile și, din cauza aceasta, acest șovinism este, încă, foarte  puternic, afectând, chiar, politica de stat. Acum, o dată introdus în  învătământ, devine o teorie acceptată, pe care este foarte dificil să o mai schimbi. În Ungaria de azi, în loc să aibă loc o reevaluare a sistemului de învătământ, cum, de exemplu, s-a făcut în Germania prin procesul de         denazificare, este  răspândită fără rușine politica șovină antiromânească, iar         fenomenul se extinde și în Franta, pe posturile TV de stat în care se vorbește într-un mod extremist care nu poate să fie acceptat, astăzi, într-o Europă liberală.
Suntem, azi, mai  civilizati?
Șovinismul este împotriva spiritului Uniunii Europene, este scandalos și pune un mare semn de întrebare asupra tuturor abordărilor politice ale ungurilor privitoare la România. De exemplu, până recent, reprezentatul UE în Moldova a fost un ungur. Dacă această persoană a fost născută și crescută în Ungaria,  ar fi fost foarte dificil pentru ea să rămână neafectată de aceeași bază de șovinism antiromânesc. Și ce înseamnă asta pentru orice fel de  abordare normală și constructivă? Marile puteri trebuie să ajungă la un acord între ele. E clar că, în prezent, Germania și Franta sunt foarte interesate să aibă o relatie bună cu Rusia. E normal, între puterile mari, chiar și numai în interesul păcii. Dar de aici și până la a exclude România, până în 2007, din convorbirile cu Moldova, cu care are granite comune și a cărei populatie e majoritar românească, și, apoi, să se mai și pretindă că România e deja reprezentată de un oficial al UE, originar din Ungaria, în aceste convorbiri, e o glumă proastă. Acest  lucru trebuie subliniat, discutat, lămurit. Autoritătile europene tac  mâlc. Situatia în sine este întoarsă împotriva României, ungurii  spun că România e antimaghiară! Dar  șovinismul antiromânesc e evident – poporul român rămânând un popor paria multi ani după căderea lui Ceaușescu – e un fenomen foarte nociv care trebuie combătut pe plan european.
Cum poate fi combătut?
Există două lucruri, aici, care au un impact puternic. Unul este acest șovinism ca politică imperială în Rusia Taristă și Austro-Ungaria care a fost preluată de Uniunea Sovietică și respectiv de Ungaria și n-a fost schimbată nici  după ‘89. Aceasta este o mentalitate, nu un complot, din cauză că oamenii nu creează această imagine, nu falsifică lucrurile intentionat, ei cred asta. Aceste idei le sunt inculcate prin școală. Și Kossuth este         prezentat, de exemplu, ca un erou democrat, dar nu se scrie în cărtile         lor de istorie despre șovinismul lui. Kossuth care a aruncat asupra românilor anatema de a fi niște ucigași care au luptat împotriva revolutiei, cu Avram Iancu și cu toti ceilalti. E foarte greu să înlături asemenea mentalităti. Vreau să împărtășesc o experientă personală. Eram la liceu, în anii ‘70, când în școala primară și secundară ni se spunea că numai noi, americanii, proveniti din europenii colonizatori, noi am civilizat continentul America de Nord. De fapt,multi coloniști au ucis indieni. Am crescut cu aceste idei denaturate,         în școală erau jocuri cu cowboy și cu indieni și toată lumea voia să fie cowboy. Acum istoria este prezentată în școală mai aproape de adevăr. La început, am avut un mare resentiment fată de cei care credeam că vor  să-mi distrugă aceste icoane ale copilăriei mele. Nu e ușor să schimbi o mentalitate. Îmi imaginez cât de dificil ar fi pentru unguri să gândească despre Kossuth ca despre un criminal, din cauză că el este o icoană pentru ei. Este un erou și pentru ei și pentru diaspora din Statele Unite, multe organizatii primind numele lui, iar mentalitătile, repet, nu se schimbă ușor. Șovinismul trebuie eradicat din sistemul de învătământ de oriunde. Asta nu este istorie, ci politică europeană. E o  chestiune care trebuie abordată deschis. Adevărul este că tările din Pactul de la Varșovia au conlucrat împotriva României, încă din anii ‘60 și în anii ‘70-’80, au continuat într-un mod foarte nociv, prin serviciile lor de informatii până în ‘91, singura schimbare a fost în ceea ce privește Cehoslovacia în ‘90.
Dedicati în cartea dumneavoastră o amplă analiză faptului că Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit scoaterea trupelor sovietice de pe teritoriul tării și a dus o politică natională, contracarând și strategia revizionistă a Budapestei. Dar, pe vremea lui, „lupta de clasă” a provocat multe victime. Care e imaginea corectă a lui Gheorghiu‐Dej în istoria         României?
Perioada Dej poate fi împărtită în partea de dinaintea și de după sfârșitul lui Stalin. Prima perioadă nu a fost sub controlul românilor. Asta nu este o scuză. Nu numai că au fost 700 000 de militari sovietici postati în România în 1946 și nu numai că a dominat echipa cominternistă, Pauker, Luca, Georgescu, dar au lucrat aici multi ofiteri sovietici, Bodnarenko,  Pintilie, Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) Nicolski, etc. – Nikonov, de         exemplu, a fost șeful informatiilor externe pus de sovietici și sotia lui care a fost secretara lui Gheorghiu‐Dej, șeful gărzii de corp și  șeful de cabinet, chiar și șoferul lui Dej, toti erau NKVD‐iști. Se poate conchide că el nu a avut prea mult spatiu de manevră. Asupra lui Dej au avut loc mai multe atentate. Nu se știe dacă întâmplarea din noiembrie         1957, a fost sau nu un atentat, când un avion IL 14, având la bord o delegatie a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revolutii Socialiste din Octombrie, s-a prăbușit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17.48, din cauza unei „erori de pilotaj”. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa și trei membri ai         echipajului. Ceilalti pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceaușescu,  secretar al CC al PMR, a fost mai norocos. Dej s-a retras în ultima clipă, ne mai îmbarcându-se în avionul rusesc cu care trebuia să ajungă la Moscova. Situatia era foarte proastă, aviatia și flota erau sub control sovietic total. Altădată, din ordinul lui Hrusciov avionul sovietic în care se afla Dej, a fost deviat deasupra Chinei, fără aprobarea acestei tări. China a fost cât pe ce să doboare avionul. Hrusciov urmărea să scoată România din joc pentru că          România avea relatii bune cu Mao și, în același timp să arate lumii cât de barbar era liderul chinez.
A fost, Dej, un personaj atât de complex?
Ca și vremurile. În prima parte a conducerii lui, erau foarte putine școli, analfabetismul era în floare, sistemul de sănătate era precar, sărăcia era mare și el a devenit un fel de erou muncitoresc. Specialist în provocări, a petrecut ani de zile în închisori. Dar, pentru supravietuirea în Comintern, mai trebuia îndeplinită o conditie: să fii mereu gata de trădare, dacă  Stalin a spus altceva, fată de ce spusese ieri sau chiar cu 5 minute         înainte, să adopti noua directivă, lichelismul fiind instrumentul puterii. Problema cu Dej a fost că, deși el nu dădea înapoi de la  abordarea fără milă a realitătii, lichea nu a fost. Și el și Ceaușescu erau să-și piardă viata în atentatele puse la cale de sovietici din cauza asta. Dej a fost fortat să îl denunte pe Tito ca ucigaș. El a fost omul care a declarat că vrea să fie mediator între Tito și Stalin. Apoi, cam la un an de zile, era cât pe ce să fie eliminat. A avut abilităti diplomatice în medierea dintre China și Uniunea Sovietică. El, și alti români, au avut abilitatea să facă abstractie de interesul lui, de interesul românesc, când era angajat în mediere, acesta fiind unul din secretele reușitei. Gheorghiu Dej a avut o orientare românească, natională, fără îndoială. El s-a gândit la România ca la tara lui și la poporul român ca la poporul lui. Altii, cei din Comintern, Pauker, Luca, Chișinevski au fost orientati spre proletariatul internationalist, spre Uniunea Sovietică și, de aceea, ei nu au reprezentat România. Și dacă acest lucru merită să fie recompensat cu admiratie sau recunoaștere, Dej a câștigat, cu toate enormitătile care au fost comise în perioada         nationalizării și colectivizării fortate. Grigore Preoteasa a fost cel   care, în sesiunea plenară a Natiunilor Unite din 3 Decembrie 1956, declara: „Guvernul român acordă dreptul de azil politic președintelui de consiliu Imre Nagy și grupului său”. Imre Nagy a fost prizonier privilegiat la Snagov, fiind detinut într-o vilă frumoasă. Avea conditii         bune și chiar costume făcute la comandă, iar românii au încercat să-i  asigure o viată foarte acceptabilă, chiar sub control sovietic. Preoteasa ajunsese la un acord cu ONU ca Crucea Roșie să-l viziteze pe Nagy, dar sovieticii s-au opus. Preoteasa a intrat în dizgratia lor.  Deci, faptul că și-a pierdut viata poate să fi fost mai mult decât un accident. După ‘62, România a încetat să mai depindă de sovietici pe  linie de aviatie și echipaje și a construit sau cumpărat avioane și a pregătit piloti cu ajutorul englezilor și al altor tări  occidentale. În  1971, Brejnev declara: „Ceaușescu a mers prea departe. El conduce         lupta împotriva noastră și reprezintă obstructia fundamentală în calea liniei noastre. (…) Tot în 1971, la Conferinta de la Crimeea, Kadar acuza: „Ceaușescu ne‐a abandonat întotdeauna (…), a trădat pozitia comună“.
Opozitia României la invadarea Pragăi, în ‘68, tratativele cu China, cu America, apoi         politica fată de Israel și de tările arabe au fost ele considerate la justa lor valoare?
Toate aceste performante pozitive ale României au fost sistematic subminate de „prieteni”. Politica exceptională a României în Orientul Apropiat, de pildă.          Ceaușescu a fost convins până în măduva oaselor că, de fapt, el poate să aducă o contributie importantă în problema aceasta. Yossif Govrin a scris despre această politică pro-israeliană. El a cunoscut foarte clar situatia din România, fiind director al Departamentului Europa de Est din Ministerul de Externe al Israelului din ‘79 până în ‘85, după care a fost ambasadorul Israelului în România până în ‘89. Unul dintre         lucrurile cele mai importante care trebuie luate în considerare despre Ceaușescu este faptul că, România a fost singurul stat din blocul  comunist care a întretinut relatii diplomatice și economice cu Israelul  și singurul din acest bloc care nu le-a întrerupt niciodată, fapt care  i-a conferit lui Nicolae Ceaușescu o pondere deosebită în politica         externă a Israelului și, în genere, a occidentului. Pe plan strategic, acest aspect este foarte important. Din cauza politicii lui Ceaușescu, „prietenii” din est au denigrat total România. Dar, exact în mijlocul revolutiei din 1989, la 24 decembrie, în paginile ziarului „The Washington Post” în care toti șefii de stat se refereau la tiranul sângeros și monstrul Ceaușescu, Shimon Peres a scris că, pentru Israel, nu este așa de ușor să facă astfel de consideratii din cauză că, chiar  dacă omul a fost un tiran pe plan intern, pe plan international el a fost omul păcii. Acest lucru e interesant din două motive. Nu atât prin ceea ce a spus despre Ceaușescu, ci prin ceea ce a spus despre relatiile dintre Israel și România. Relatia româno-israeliană a fost puternică, decenii de-a rândul. Nu numai datorită rolului de mediator jucat de România, ci și din cauza sprijinului pe care Israelul l-a oferit tării dumneavoastră. Pe la începutul anilor ‘80, Ceaușescu a pierdut         sprijinul americano-evreiesc, dar nu a pierdut sprijinul  Israelului.
Mentionati în carte că războiul contra României a fost dus de KGB până târziu, prin 1995. Așa cum în secolul al XVI-lea „legenda neagră” propagată de inamicii Spaniei  a învăluit această tară, creându-i imaginea de simbol al represiunii,  obscurantismului intolerantei religioase și înapoierii intelectuale și  artistice (!), tot așa o legendă neagră învăluie, astăzi, România. Sunt semne vizibile că acest război de imagine contra tării noastre este dus și în prezent. Ne întrebăm, retoric, de ce și de către cine?
În 1989, noi americanii, am realizat primele legături cu serviciile de informatii din Europa de est, noi având foarte putini oameni în zonă și în special în Balcani, primul contact fiind cu serviciile ungare. Ei ne-au oferit informatii  deloc favorabile românilor. Și apoi, în ‘90 și ‘91, am creat aceleași  legături cu Polonia, cu Cehia, cu Bulgaria dar nu și cu România care era văzută în continuare ca un inamic. Partial, cel putin. De ce? Din cauză că noi am primit informatii de la ei că România ne este inamic, iar noi n-am avut  sursele noastre, singura sursă pe care am avut-o din 1989 până la  sfârșitul lui ‘92 fiind reprezentantul CIA la București, Harold James  Nicholson, care a fost depistat, mai târziu, ca agent sovietic! În aprilie ‘92, când a fost numit director la SIE, Ioan Talpeș, primul șef  de servicii care n-a avut legătură cu fosta Securitate, a deschis relatiile cu americanii și prima sa vizită în Statele Unite a fost în martie ‘93. Atunci, directorul FBI a ridicat problema: De ce ai sute de agenti aici împotriva noastră? Și Talpeș a fost surprins fiindcă el a  știa foarte bine că  România nu a avut mai mult de 12 agenti sub acoperire în Statele Unite în ultimii 25 de ani. O tară ca România nu poate avea sute de  agenti sub acoperire, este enorm. Nici Statele Unite nu au avut atât de multi agenti în Uniunea Sovietică, în timpul războiului rece! Sovieticii  și alti membri ai Pactului de la Varșovia au folosit pretextul agentilor  români acoperiti ca să compromită România în Statele Unite. Și lucrurile au mers așa pe mai departe, iar acest lucru apărea și într-un manual         pentru Departamentul de Apărare al SUA în 1996 unde se mentiona că România și China au rămas inamici ai intereselor economice americane. În ‘96! Iar după ‘91, după prăbușirea Uniunii Sovietice, când serviciile de informatii au fost reformate partial, toti au intrat într-un fel de competitie între egali pentru sursele de asistentă din occident. Și ei au conlucrat, în toată perioada războiului rece, pentru excluderea  României. Dar, de data asta, nu le mai dicta Moscova, ci doar interesul  lor propriu, lucru foarte nociv pentru România, lucru necunoscut și  neînteles de occident.
Care a fost rolul serviciilor secrete străine, al agentilor KGB și urmașilor lor în         ratarea „revolutiei” române din 1989?
În România de după ‘89 a  existat linia gorbaciovistă care nu a vrut intervente militară, a fost linia GRU care a fost pregătită pentru interventia militară și  paramilitară și a fost linia KGB-istă, de asemenea, pregătită pentru interventia militară sau paramilitară. Puterea a fost acaparată de vechii agenti sovietici înlăturati de Ceaușescu. Și a apărut, Nicolae Militaru, de unde? Un tânăr ofiter anuntat, pur și simplu, la Televiziune, numirea lui  Militaru drept comandant al armatei. De către cine?! Și Militaru a         reactivat o multime de oameni care au fost pregătiti în Uniunea  Sovietică. De zece ani de zile nu mai fusese nimeni la vârful armatei  pregătit în Uniunea Sovietică. Fuseseră înlăturati. Si acum ei au apărut din nou, șeful de stat major, la informatii militare, la Interne și  multi altii, toti pregătiti de sovietici. Și tot atunci au fost aduși și  Doicaru și Caraman. Securitatea a fost desfiintată, ceea ce a fost o  mare greșeală. Aceeași greșeală am făcut-o noi, americanii, în Irak.  Dacă procedezi așa, pierzi controlul evenimentelor. În Polonia, în Ungaria, în Cehia, în Bulgaria s-a negociat cu „cei vechi” și nu a fost         nici o problemă. Ei au rămas în serviciu, nu a fost nici un proces, procese au fost numai aici, în România, și totuși unii au spus că nu au fost destul de multe procese. Dar dacă fac o comparatie cu alte tari, România a fost singura tară în care au avut loc astfel de procese și în care manipularea mediatică a functionat masiv.
Este o ipoteză conform căreia Karoly Kiraly ar fi putut fi agent sovietic. Se spune că el ar fi unul din păpușarii evenimentelor de la Târgu-Mureș din martie 1990. Dar         fenomenul Piata Universitătii, multiplele mineriade au fost manipulări  rusești?
Karoly Kiraly e plauzibil să fi fost agent sovietic. A fost, nu o dată, în URSS. A fost la         studii acolo. Și, mai mult decât atât, când Gorbaciov a venit aici în ‘87 și Karoly         Kiraly era consemnat la domiciliu, Gorbaciov a trimis o mașină de  la Ambasada sovietică la Târgu-Mureș, l-a luat la receptia la care a fost și Ceaușescu și, în timpul acestei receptii, a stat de vorbă cu  Kiraly vreo   zece minute. Și după asta Kiraly a fost dus         cu o mașină sovietică din nou la Târgu-Mureș. Nu mai este nici o îndoială, el a fost omul sovieticilor. Ar fi foarte folositoare o  abordare istorică și nu polemică despre ce s-a întâmplat în martie 1990.  Toate acestea au putut fi date pe fată abia după 2000, din ceea ce s-a  putut recupera din arhivele ultrasecrete ale RDG, apoi din arhivele URSS, gratie lui Boris Eltîn  care a permis accesul la documente, o vreme. Un volum uriaș de         documente rămâne, însă, sub aceeași lespede grea a traditionalei conspirativităti și ipocrizii. Care arhive rămân ferecate în continuare? De ce?
Arhivele foste sovietice au rămas blocate. Rușii au deschis temporar accesul la ele între ‘91-”92. Și chiar și atunci, accesul la documentele românești a fost dificil. Este o poveste, aici,  foarte interesantă care sugerează cât de importantă a fost România pentru ei. Au fost create trei arhive pentru depunerea documentelor luate de sovietici de la guvernele și statele inamice în perioada celui de-al doilea război mondial: polonez, francez și român. Aceste arhive au fost   închise. După câtiva ani, arhivele românești au fost împărtite, o  parte la Ministerul de Interne al Uniunii Sovietice, o alta la Ministerul de Externe, o parte a fost predată Moldovei Sovietice, Ucrainei, o altă parte a fost închisă în arhivele KGB, fenomenul e foarte interesant. Nu așa s-a întâmplat cu arhivele poloneze sau         franceze care au rămas într‐un bloc. Această împărtire a îngreunat orice  fel de reconstituire. Consider că asta au intentionat. În plus, există  arhive ale Ungariei, Poloniei, Cehoslovaciei care nu au fost declasificate. Sovieticii au mers prin toate arhivele tărilor fostului Pact de la Varșovia, cu acordul guvernelor lor, pentru a extrage orice document care apartinea serviciilor sovietice. Partial, ne-am folosit de arhivele Mitrohin și Gordievski și mai putin de ceea ce a fost spus de Kalughin. Am  folosit arhivele STASI pe care rușii nu au reușit să pună mâna și  Statele Unite au găsit acolo dosarul de agenti, cam 13.000 de agenti,  dar și mii de saci de documente tăiate care au rămas în Germania și sunt pe cale să fie reconstituite în Comisia Federală. Cel mai bine ar fi dacă s-ar publica pe internet. Mai există, despre România, o multime de documente în Moldova și în Ucraina, dar care nu sunt încă declasificate.
Este această carte o  reparatie morală la loviturile de imagine date României? Ce         urmează?
Chiar dacă, după președintele Johnson, pozitia extrem de curajoasă a României în criza rachetelor din Cuba nu a mai fost făcută cunoscută, serviciile nu  obișnuiesc să își revizuiască pozitia din trecut. Acest lucru tine de așa-zisa patologie organizatională. Este vorba despre cunoștintele deficitare referitoare la adevărata politică externă a României, despre efectul campaniei  intense de dezinformare duse de tările Pactului de la Varșovia împotriva  tării dumneavoastră. După ‘89, vălul „legendei negre” a continuat să se         îndesească, scopul fiind însă altul, rivalitatea lor cu România în relatia cu occidentul. Foștii „prieteni” din  Pactul de la Varșovia au scos România din joc. Ei sunt, astăzi, bunii  europeni…  Și în Orientul apropiat, România e lipsită azi, de orice șanse din cauză că ei au reușit să o izoleze. Am conceput cartea aceasta ca o  introducere pentru o nouă carte despre perioada de după ‘89, dar am  ajuns numai la nivelul anului 1978 din cauza faptului că, dacă aproape 800 pagini sunt cam mult, aceste 1.500 pagini care au fost deja scrise  atunci ar fi fost mult prea voluminoase. Astfel, am publicat o primă          jumătate. Continutul celei de‐a doua cărti, care sper că va aduce noi         lămuriri, va ajunge până în decembrie 1989.
Ne dorim numai prieteni         ca dumneavoastră!
(  Fragment din cartea „Anamnesis” a autoarei Irina Airinei         )
FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI         DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA         ISTORIEI NATIUNII ROMANE
„Fereste-ma, Doamne, de         prieteni” dezvaluie amanunte senzationale din culisele         spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din         decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si         tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a         tine in frau aspiratiile de independenta ale Romaniei.
„Fereste-ma, Doamne, de         prieteni” examineaza interesele strategice aflate in spatele         relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rasarit,         motivatiile incredibilei sfidari a tarii noastre la adresa Moscovei,         metodele de „eliberare“ militara si de securitate din jugul sovietic,         scopurile opozitiei fata de politicile de la Kremlin si, mai ales,         reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de         la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost         acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti         militari si de organe ale securitatii statului.
Adevaruri dureroase rostite acum pentru prima data         despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare         importanta: Cum de mai         existam ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor         istoriei?
Consultant al Corporatiei RAND la momentul         revolutiei, Larry         Watts a calatorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989.         Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Aparare          si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apararii si sefi         de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu         Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991         a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar pana in 1997 a fost senior         consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din         Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma         sectorului de securitate pe langa consilierul prezindential pentru         securitate nationala din Romania.
O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI         ROMAN!      
© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press