ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "S.S.I."

S.S.I.

,

Mihai_Moruzov_Serviciul_Secret_al_Armatei_Romane_taiana_compartimentarii_romaniabreakingnews_ro

Con­cepția lui Mihail Moruzov în pri­vința muncii de in­for­mații și contrainformații – fără a fi fost vreo­dată siste­mati­zată și ex­pusă ca atare – era în acord cu ceea ce era mo­dern în epocă. Într‑o se­rie de ra­poarte, care ni s‑au păstrat cu sem­nătura lui olo­grafă, Moruzov atrăgea atenția asupra ne­ce­si­tă­ții preve­ni­rii eveni­men­te­lor ce puteau pune în pe­ri­col si­gu­ranța na­ți­o­nală.

Mihail Moruzov-coperta, art-emis

Pentru aceasta, statul tre­buia să dis­pună de in­for­mații bune despre in­tențiile po­si­bi­li­lor ina­mici și să elabo­reze din timp va­ri­ante de apă­rare. Actu­ală era și con­cepția lui în pri­vința mo­dului în care tre­buiau tratați spio­nii. Iată cum ne‑o redă colo­nelul Gheorghe Petrescu: „O or­ga­ni­za­ție de spio­naj, cu­nos­cută într‑o țară, nu mai este pe­ri­cu­loasă atât timp cât este ur­mărită, mai ales în faza ei de or­ga­ni­zare… este mai pe­ri­culos să o dis­trugi pentru că va lua naștere alta pe care nu o vei mai cu­noaște”[1].

Alte detalii in­te­re­sante despre ideile lui Moruzov pri­vind ac­ti­vi­ta­tea de in­for­mații le în­tâl­nim în mărtu­ri­si­rile lui Ștefan Enescu:

„În toamna anului 1939, lui Mihail Moruzov i‑a ve­nit ideea în­fi­in­ță­rii unei « școli de se­cretari de ata­șați militari ».

Rațiu­nea în­fi­in­ță­rii ei, era că Servi­ciul Se­cret, fi­ind o struc­tură a ar­matei, iar atașa­ții mili­tari erau ușor de desco­pe­rit în ac­ti­vi­ta­tea lor, tre­buia să li se ata­șeze câte un se­cretar care să facă în prea­la­bil o școală de spio­naj. Cur­santul tre­buia să în­vețe limba ță­rii unde urma să fie trimis, tehni­cile de fo­togra­fi­ere, ca­muflaj, scrieri in­vi­zi­bile, condu­ce­rea auto­mobi­le­lor etc. și noți­uni de spio­naj militar.

Moruzov a trimis din fondul său la Secția a II‑a a M.St.M. suma de 100 000 lei pentru în­fi­in­ța­rea acestei școli” [2].

După cum știm, preci­pi­ta­rea eve­ni­men­te­lor din pri­mă­vara și vara anului 1940 nu a mai permis în­fi­in­ța­rea unei ast­fel de școli, de pe urma că­reia putea avea de câști­gat efi­ci­ența ac­ti­vi­tă­ții in­for­mative. Ideea a fost însă prelu­ată și pusă în apli­care, aproape un an mai târ­ziu, de Eugen Cristescu.

Toți cei ce ne‑au lă­sat mărtu­rii despre Moruzov sunt de acord asupra unui punct:

„Se­cretul puterii lui Moruzov a re­zi­dat în com­parti­mente cât mai mă­runte și ex­clu­sive pentru fie­care”. Vintilă Ionescu, alt cola­bo­rator al său, îl în­tă­rea pe Ștefan Enescu: „Moruzov era un om foarte conspi­ra­tiv. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales în pri­vința oa­me­nilor de care se servea…

„Edu­ca­ția tutu­ror era fă­cută să nu se in­te­re­seze unul de ce face celă­lalt, fiindcă imediat ce ar fi că­utat să afle sau să în­trebe ceva, era în­de­părtat” [3]. Colo­nelul Octav Vorobchievici men­ți­ona în le­gătură cu dis­creția lui Moruzov că n‑a „putut pă­trunde se­cretele pe care știa să le păs­treze cu se­ve­ri­tate” [4].

Nici an­cheta­to­rii lui Moruzov nu au putut afla prea multe în toamna anului 1940.

Fostul șef al Servi­ci­u­lui Se­cret a re­fu­zat să co­mu­nice date în pro­blema agen­tu­rii al­tcuiva de­cât lui Ion Antonescu, șe­ful gu­ver­nului. Cum acesta nu avrut să îl vadă, Moruzov a luat în mor­mânt și acest se­cret.

De altfel, du­sese prin­ci­piul com­parti­men­tă­rii până acolo în­cât stân­je­nea buna funcți­o­nare chiar a apa­ratu­lui. După cum ne spune Gheorghe Cristescu, doar cu greu a putut fi con­vins ca șe­fii secți­ilor să co­mu­nice în­tre ei în pro­ble­mele de servi­ciu.

Moruzov stăpâ­nea un alt se­cret, ab­solut ne­ce­sar orică­rui șef de servi­ciu se­cret de in­for­mații, și anume ne­ce­si­ta­tea de a dis­pune de pro­pria‑i agen­tură, prin care să obțină in­for­mațiile cele mai sensi­bile și cu care să poată con­trola în orice mo­ment ceea ce îi furni­zează servi­ciul, în­tre in­for­matorii lui Moruzov s‑au nu­mărat: Horia Sima („pe care îl plătea cu suma de 200.000 lei lu­nar” – ne spune Gheorghe Cristescu), prin­țesa Caragea (care lu­cra pentru mai multe servi­cii), maio­rul Cristea Nicolae (rudă cu Brătienii, a ajuns în 1944‑1945 pre­fectul Poli­ției Capi­ta­lei, condu­cea o adevă­rată re­țea de in­for­matori pentru Moruzov), Eugen Titeanu (îl in­forma despre ce se în­tâmpla la Uni­versul și des­pre Stelian Popescu, cu care nu era în re­la­ții prea bune), Mitiță Constantinescu și Victor Iamandi (îi ofe­reau date despre Dinu Brătianu și bătrâ­nii li­be­rali). De mare ajutor i‑a fost se­creta­rul său ge­ne­ral, Ghiță Marincu, care avea le­gături în toate parti­dele poli­tice. Moruzov frec­venta și pe Ale­xandru Vaida‑Voie­vod, Nicolae Iorga (a elabo­rat unele studii cu ca­racter is­to­ric la ce­re­rea S.S.I.) și pe ami­ralul Ion Coandă. De ase­menea, avea re­zer­vate sume de bani pentru perso­najele cheie din condu­ce­rea Mi­niste­rului Apă­ră­rii Națio­nale și din Marele Stat Major. O altă metodă era să în­chiri­eze de la ei spații pentru servi­ciu, plătindu‑le o chirie cu mult mai mare de­cât se cu­ve­nea.

Moruzov a strâns în ju­rul său o echipă de oa­meni care l‑au spriji­nit și care i‑au fost cre­dinci­oși (atât cât se poate vorbi despre un ase­menea senti­ment într‑un servi­ciu de in­for­mații). Prin­ci­palul cola­bo­rator i‑a fost Niky Ștefănescu. Și în acest caz, am avut sur­priza să în­tâl­nim di­fe­rențe de pă­reri la cei ce ne‑au lă­sat mărtu­rii despre Moruzov. Potri­vit re­la­tă­rii lui Con­stan­tin Maimuca, Niky Ștefănescu fu­sese în­de­părtat din Si­gu­ranță de el, pe când era la Chișinău. Maimuca îi in­tentase chiar și o ac­ți­une la Par­chet. Moruzov l‑a luat însă la el, la Cen­trul de in­for­mații Chișinău, apoi l‑a adus la Bucu­rești, înfrun­tea Secției Contrainformații.

Niky Ștefănescu era un om fără scru­pule, dispus ori­când să li­chi­deze chiar și un cola­bo­rator de­venit in­co­mod. Mai târ­ziu, potri­vit acelu­iași Maimuca, cât și lui Gheorghe Cristescu, l‑a pro­pulsat în frun­tea Cor­pului Detec­ti­vilor din ca­drul Si­gu­ranței, plasându‑și ast­fel omul său în in­stituția ri­vală. Ștefan Enescu, se­creta­rul perso­nal al lui Moruzov, ne oferă o altă versi­une asupra ra­portu­ri­lor dintre cei doi: „Ștefănescu și Moruzov pă­reau prie­teni – im­presie care nu a dăi­nuit mai târ­ziu. Nu se produ­sese încă în­tre ei acea di­fe­rență colo­sală de rang, ceea ce i‑a adus lui Ștefănescu dis­preț din partea lui Moruzov, iar aces­tuia, din partea lui Ștefănescu, in­vi­dia” [5].

Pentru Ștefan Enescu, numi­rea lui Niky Ștefănescu în frun­tea Cor­pului Detec­ti­vilor nu a fost de­cât prilejul de mult aș­teptat de Moruzov de a scăpa de un om in­co­mod, de care s‑a fe­rit tot timpul. Ace­lași Ștefan Enescu însă ne spune că Moruzov se fe­rea foarte mult și de maio­rul Ionescu Micandru, iar acesta îl ura. Dacă ul­tima afir­mație poate fi vala­bilă, prima ri­dică se­rioase semne de în­tre­bare, pentru că tocmai lui Micandru i‑a în­cre­dințat Moruzov de­li­cata sar­cină de a iniția, în fe­bruarie 1937, con­tacte cu servi­ciul ger­man de in­for­mații (doc. nr. 3).

În ca­zul lui Niky Ștefănescu, opinia fostu­lui se­cretar perso­nal pare a fi contra­zisă de o scri­soare din 31 au­gust 1940, sem­nată de Moruzov și tri­misă unui mi­nistru (doc. nr. 38). Nu putem pre­ciza cine era desti­nata­rul și nici condi­ți­ile con­crete în care a fost re­dactată. În scri­soare, Moruzov asi­gura că era în po­se­sia tutu­ror date­lor din care re­zultă că acuza­ți­ile aduse lui Niky Ștefănescu nu erau în­te­meiate. Moruzov ruga ca „dom­nul N. Ștefănescu, care a dat do­vadă cu vi­ața sa în atâtea rân­duri de cre­dință și de­vota­ment, să fie re­pus la postul său, mai ales că încă nu s‑a dat o de­ci­zie for­mală”. Dar, pentru că lu­mea oa­me­nilor din servi­ci­ile de in­for­mații este una aparte, să în­cheiem acest pa­ra­graf cu o preci­zare a lui Con­stan­tin Maimuca: „îl vi­zam pe Nicky Ștefănescu ca un ele­ment de mare folos an­chetei [de­clan­șată după aresta­rea lui și a lui Moruzov, în sep­tem­brie 1940 – n.n.], mai ales că se de­so­li­da­ri­zase de Moruzov și era dispus ca să vor­bească pentru ca să‑și creeze o si­tu­ație mai bună” [6].

Pentru că am vorbit de con­cepția mo­dernă a lui Mihail Moruzov, să mai amin­tim, folosindu‑l pe Gheorghe Cristescu, și dotă­rile pe care le aveau bi­roul și ma­șina șe­fului Servi­ci­u­lui Se­cret de in­for­mații. „Ca­bi­netul lui Moruzov, din str. Saita, era prevă­zut (con­form do­rinței lui) cu in­stalații teh­nice speci­ale și anume: aparate de în­re­gis­trare fo­nică pe dis­curi și fir elec­tromag­ne­tic; mi­crofoane; de­tec­toare speci­ale; oglinzi transpa­rente, prin care poți ob­serva o per­soană, fără ca dânsa să te vadă; pe­ris­coape pentru o ob­ser­vare in­di­rectă; celule fo­toelec­trice de­tec­toare și al­tele. Unele se mani­pulau di­rect de la bi­roul său, al­tele de că­tre un ope­rator dintr‑o ca­meră alătu­rată… Un auto­mobil Mercedes‑Benz, foarte puter­nic și  de ase­menea o in­stalație de im­primat pe dis­curi con­vorbi­rile dintre ocu­panți” [7].  Ma­șina mai dispu­nea și de un post ra­dio de emisie‑re­cepție, care îi per­mitea să țină per­ma­nent le­gătura cu se­diul. După 1936, Moruzov a în­fi­in­țat școli pentru pregă­ti­rea speci­a­liș­ti­lor ne­ce­sari servi­ci­u­lui (radio‑te­legra­fiști, filori, foto și ci­nema, dacti­losco­pie etc.).

Ca­li­tă­țile lui Moruzov de șef al Servi­ci­u­lui Se­cret de In­for­mații și aportul in­stitu­ției au fost și ele di­fe­rit apre­ci­ate. Cele mai puter­nice critici i‑au ve­nit din partea re­pre­zen­tanților Secției a II‑a din Marele Stat Major și au fost fă­cute – tre­buie să subli­niem – în cursul an­chetei, după moar­tea lui Moruzov. I se re­proșa faptul că in­for­mațiile culese în exte­rio­rul ță­rii nu au co­res­puns ne­vo­ilor Ma­relui Stat Major, că erau adesea ero­nate sau pe­ri­mate, că pri­veau dota­rea și pregă­ti­rea ar­matei so­vi­e­tice din Ex­tre­mul Orient dar nu și pe cele ale tru­pelor stațio­nate la granița Ro­mâ­niei[8]. Destul de as­pru îl critica și un fost șef al Fron­tului de Sud din ca­drul S.S.I. (com­parti­ment care se ocupa cu cule­ge­rea date­lor din zona balca­nică). Iată ce nota că­pi­ta­nul Mihail Stănescu: „Până la urmă m‑am con­vins că ac­ti­vi­ta­tea in­for­mativă a acestui servi­ciu se re­zumă în a di­fuza in­for­mațiile pri­mite de la unii atașați mili­tari… și de a da ca note in­for­mative anu­mite știri culese din zi­are străine. Totul era numai ca zil­nic să plece cât mai multe infor­mații a că­ror ca­li­tate însă nu avea nici o va­loare. Se pu­nea, de ase­menea, preț pe orice ar­ti­col străin care vorbea de re­gele Carol al II‑lea”[9]. To­tuși, nu i se pot nega lui Mihail Moruzov o se­rie de merite, cum ar fi crea­rea din vreme a re­țe­lei de la Târgu‑Mureș, care a funcți­o­nat nedetectată în toată pe­rioada ocupa­ției horthyste și care mai tri­mitea încă note și la în­ce­putul anilor ’50, a celor de la Chișinău și Cernă­uți, care au furni­zat in­for­mații în timpul ocupa­ției so­vi­e­tice în Ba­sa­ra­bia în 1940‑1941.

Merite îi re­cu­noștea și Ștefan Enescu, care spune că Moruzov afla cele „„dis­cutate cu ușile în­chise în Sovi­etul Comi­sa­ri­lor Popo­rului din URSS față de noi”  [10].

Și îi re­cu­noștea merite și un ofițer ameri­can de in­for­mații, ve­nit în 1944 în Ro­mânia, maio­rul Robert Bishop, care spunea că do­sa­rele S.S.I. „con­ți­neau cea mai gro­zavă cule­gere de date despre so­vi­e­tici din toată Eu­ropa, cu ex­cepția do­sa­relor gă­site în Ger­mania. Pre­zentau o colec­ție conti­nuă de date, în­ce­pând cu pri­mul război mon­dial”[11].

Și‑a iubit țara

O altă în­tre­bare, care a stârnit multe con­tro­verse, s‑a pus în le­gătură cu lo­ia­li­ta­tea lui Mihail Moruzov față de statul ro­mân. Suspi­ci­uni au planat asupra lui încă din pe­rioada pri­mului război mon­dial. Aflăm dintr‑o adresă, tri­misă la 26 aprilie 1918 de Marele Cartier Gene­ral că­tre Mi­niste­rul de In­terne, că se hotă­râse o an­chetă – la care ur­mau să parti­cipe un dele­gat al ar­matei și al­tul din partea In­ternelor – pentru a ve­ri­fica o se­rie de acuza­ții la adresa lui Moruzov[12]. La 29 mai 1918, acesta so­li­cita apro­ba­rea de a‑și face co­pii după unele lu­crări, pentru a se putea justi­fica [13].

În 1920 a fost și arestat, dar nu s‑a putut do­vedi nimic. Con­stan­tin Maimuca de­clara mai târ­ziu:

Co­man­da­men­tul fran­cez a primit pe acea vreme o se­rie de informații care arătau că Moruzov ar fi fost spion în solda Con­sula­tului ța­rist rus de la Galați și că, de ase­menea, este spion bulgar. Că ar fi existat oarecari le­gături în­tre el și con­sulul rus de la Galați re­ie­șea și din unele ra­poarte ale Brigă­zii de si­gu­ranță din acel oraș că­tre Di­recția Gene­rală a Poli­ției, pe care le‑am gă­sit mai târ­ziu în ar­hive și le‑am co­piat” [14].

Ulte­rior, pe când ac­tiva în ca­drul Si­gu­ranței din Chișinău, Maimuca l‑a sus­pectat și el că lu­cra pentru ruși. S‑a spe­culat mult pe seama lo­cuinței lui de la șo­sea, care era gard în gard cu Lega­ția so­vi­e­tică. Dar ni­meni – nici măcar an­cheta de­clan­șată după aresta­rea lui Moruzov – nu a putut pro­duce vreo do­vadă în acest sens.

Lo­cote­nent‑co­lo­nelul Ion Dumitrescu, un vechi lu­crător al SSI, a ți­nut să facă, în ziua de 8 martie 1941, ur­mătoa­rea de­cla­ra­ție în fața ju­de­căto­rului de in­strucție; – Ale­xandru M. Ionescu – care in­stru­menta „cazul” Moruzov:

„Con­vinge­rea mea este că Mihail Moruzov era un bun patriot. Năs­cut, ca și pă­rintele său, preo­tul Moruzov, pe pă­mân­tul ță­rii, la Tulcea, iu­bea Dobrogea cu o dra­goste sin­ceră și fier­binte. Iu­bea țara cu ace­eași căldură. Iu­bea acest neam în mijlo­cul că­ruia se po­me­nise și pentru care de atâtea ori în tre­cutul său zbuci­u­mat de in­for­mator și chiar agent trimis în alte țări străine, a fost în pe­ri­col de a fi omo­rât. Nu cred și nici in­di­cii nu am avut, cât timp l‑am cu­noscut și am cola­bo­rat cu alte servi­cii de in­for­mații străine. Este just, că a cola­bo­rat cu alte servi­cii de in­for­mații străine, dar întot­deauna, o afirm pe baza fap­tului că această cola­bo­rare s‑a fă­cut cu știința și con­cursul oa­me­nilor din acest servi­ciu, ofițeri și ci­vili, ro­mâni ne­con­testați. Nici un mate­rial nu se putea con­fecți­ona perso­nal de Moruzov, fără știința vreu­nei per­soane din cele mai sus amin­tite, ca­li­fi­cate în materia în care se cola­bora. Din contră, Moruzov a avut previ­zi­uni pre­cise asupra pe­ri­cole­lor care con­stituie o ame­nințare per­ma­nentă a nea­mului nostru (peri­colul slavo‑co­munist) și a avut soluții pe care, mult mai târ­ziu, le‑a adoptat în­săși Con­du­ce­rea statu­lui (apro­pi­e­rea de Germania – n.a.)” [15].

Con­di­ți­ile în care a murit Mihail Moruzov sunt cu­nos­cute. Și Horia Sima și Ion Antonescu îl urau de moarte. Horia Sima, pentru că îi strân­sese un do­sar com­pro­miță­tor. Ambii aveau in­te­re­sul să se de­ba­ra­seze de Moruzov. S‑a vorbit mult și despre in­tervenția perso­nală a lui Canaris pentru a‑i salva vi­ața. Ne pu­nem în­treba­rea în ce mă­sură do­rea sincer acest lu­cru șe­ful Abwehr‑ului, în condi­ți­ile în care ger­manii putu­seră că­păta proba jocului du­blu fă­cut de Moruzov în re­la­ți­ile cu ei după captu­ra­rea, în mai 1940, a ar­hi­vei Servi­ci­u­lui de in­for­mații fran­cez. Iată deci că perso­najul Mihail Moruzov ră­mâne în conti­nu­are o fi­gură foarte enig­matică, pe care noi cer­cetări, mai ales în ar­hi­vele en­gleze, fran­ceze, ger­mane și ruse, ar putea să ne ajute s‑o în­țe­le­gem și s‑o desci­frăm mai bine.

Autor: Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă

Publicat de romaniabreakingnews.ro

(material republicat de pe platforma rbnpress.info / 22 Ian 2013)

,

Schimbul de informații și cooperarea S.S.I. – Abwher

Imediat după actul de la 23 august 1944, comentatorii de presă, fie din interese politice, fie din neștiință, au confundat Serviciul Secret Român (S.S.I.) cu S.S.-ul german, iar Eugen Cristescu – considerat șeful „Gestapo-ului românesc” – era prezentat ca un „personaj odios”, „total devotat intereselor germane”. Documentele întocmite de „Tribunalul poporului” (atât rechizitoriul cât și actul de acuzare) pentru procesul din mai 1946, au insistat pe colaborarea între S.S.I. și Serviciile de Informații germane, pentru a se justifica probabil acuzația de „trădare națională”. Numeroase documente păstrate în arhiva S.S.I., precum și declarațiile făcute ulterior de Eugen Cristescu și colaboratorii săi mai apropiați din Serviciu, sau de unii foști înalți demni¬tari ai regi¬mului antonescian, au adus o serie de clarificări asupra problemei. Era vorba de colaborarea S.S.I. cu Abwehr (Serviciul de Informații al Armatei Germane) ce nu reprezenta o invenție a lui Cristescu, ci fusese preluată ca practică a muncii de informații din vre¬mea predecesorului său. Se cuvine o scurtă incursiune în această problemă, nu din dorința de a spori gradul de credibilitate asupra declarațiilor lăsate de fostul șef al S.S.I., sau de a-i co¬recta unele afirmații în ce privește detaliile, ci mai degrabă de a explica stadiul real al raporturilor româno germane în domeniul informațiilor. E bine știut că încă de la numirea sa în funcția de șef al Abwehrului – la 1 ianuarie 1935 -, legendarul amiral Wilhelm Frantz Canaris a reorganizat și reorientat întreaga activitate informativă cu caracter militar strategic, în beneficiul Wehrmachtului. În scurt timp, Abwehrul reușise să-și organizeze o vastă rețea de agenți și colaboratori, atât pe teritoriul marilor puteri, care într un viitor război se puteau confrunta cu armata germană, cât și în țările mai mici, care, din interese economice sau geopolitice, puteau juca un rol important în contextul în care Germania reușea să le atragă în sfera ei de influență. Canaris se conducea după doctrina potrivit căreia Serviciile Secrete trebuie să fie întotdeauna cu un pas înaintea oamenilor politici și a diplomației oficiale. Tot el a aplicat și principiul: „vând ce știu pentru a cumpăra ce nu știu despre inamic”, adică schimbul de informații cu Serviciile Secrete similare Abwehrului. Scopul era unul singur: lărgirea mozaicului informațional de care Reichul avea atâta nevoie în confrunta¬rea cu cei ce i se puteau opune planului de cucerire a „spațiului vital”.

Încă din sep­tem­brie 1935, Canaris se în­tâl­nise cu ge­ne­ra­lul Mario Roatta, șe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții Mi­litar Ita­lian, cu care a per­fectat o ali­anță în­tre cele două ser­vicii, deci cu mult îna­inte ca Hitler și Mussolini să pună ba­zele Axei. Tot atunci a sta­bilit ali­anța de ace­eași na­tură și cu Ser­vi­ciul Se­cret Un­gar, pre­cum și cu cel ja­po­nez, deci cu 5 ani îna­inte de in­tra­rea Ja­po­niei în Axă[1]. Începînd cu fe­bru­a­rie 1937, în sfera de in­te­rese a lui Canaris a in­trat și Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ții al Ar­matei Ro­mâne, con­dus de Mihail Moruzov. Din fe­bru­a­rie 1937 și până la 6 sep­tem­brie 1940, cu unele mici în­tre­ru­peri, di­rect sau prin in­terpuși, Moruzov a rea­li­zat mai multe con­tacte in­for­ma­tive cu Abwehr[2]. Această co­la­bo­rare a fost ca­racte­ri­zată de Eu­gen Cristescu ca fiind „pe baze strict se­crete și neautorizate de or­ga­nele com­pe­tente de con­du­cere ale sta­tu­lui ro­mân. De ase­me­nea, Cristescu își mai amin­tea că această co­la­bo­rare din vre­mea lui Moruzov „ar fi fost tăi­nuită lui Armand Călinescu, în acel mo­ment prim‑mi­nis­trul țării, dar s‑ar fi fă­cut cu ști­rea lui Ernest Urdăreanu, ma­re­șa­lul Pa­la­tu­lui”. Va tre­bui să co­rec­tăm această afir­ma­ție, în­tru­cât, așa cum re­zultă din Ra­portul asu­pra Ro­mâ­niei” în­toc­mit la 28 iu­nie 1940 de von Killinger – pentru a in­forma Ber­li­nul de re­zul­ta­tele în­tre­ve­de­ri­lor pe care le avu­sese cu Moruzov și re­gele Carol al II‑lea -, se men­țio­nează la un mo­ment dat afir­ma­ția su­ve­ra­nu­lui ro­mân: „Eu am ajutat ca or­ga­ni­zația Canaris să lu­creze în bune con­diții, aici în România”[3], ceea ce do­ve­dește fără pu­tință de tă­gadă că re­lați­ile S.S.I. – Abwehr fu­se­seră au­to­ri­zate la cel mai înalt ni­vel. Din stu­diul altor do­cu­mente de ar­hivă re­zultă că, încă de la sfâr­șitul anului 1939, se crease în Ser­vi­ciul Se­cret de In­for­ma­ții al Ar­matei Ro­mâne o „secție spe­ci­ală de le­gă­turi ex­terne”. Aceasta avea ca prin­ci­pală mi­si­une co­la­bo­ra­rea cu Serviciile de Informații si­mi­lare ale altor țări care in­trau în zona de in­te­res strate­gic a Ro­mâ­niei, în sco­pul ne­u­tra­li­zării agen­ților ce des­fă­șu­rau ac­ți­uni po­triv­nice sta­tu­lui ro­mân. Pre­ci­zări în acest sens în­tâl­nim într‑o de­cla­rație a lui Ionescu‑Micandru: „Mi­siu­nea Sec­ției de Le­gă­turi Ex­terne din SSI era de a face le­gă­tura di­rect sau in­di­rect cu Serviciile de Informații ale sta­telor ali­ate, sau pri­e­tene, in­di­cate de gu­ver­nul ro­mân. Până în 1940 această le­gă­tură s‑a fă­cut în sco­pul de a ob­ține un schimb de in­for­ma­ții cu Serviciile de Informații: po­lo­nez (di­rect), ce­hoslo­vac (di­rect), en­glez (prin de­le­gat), fran­cez (prin de­le­gat) și în ul­ti­mul rând și cu cel ger­man (prin de­le­gat).

Din 1940, o dată cu schim­ba­rea po­liti­cii ex­terne a Ro­mâ­niei și cu sosi­rea în țară a mi­siu­ni­lor mi­li­tare ger­mană și itali­ană, le­gă­tura in­for­ma­tivă s‑a fă­cut nu­mai cu or­ga­nele de re­sort ale aces­tor mi­si­uni, prin câte un ofi­țer de le­gă­tură”[4]. Cu toate aces­tea, Eu­gen Cristescu stă­ruie în afir­ma­țiile sale că o co­la­bo­rare ofi­ci­ală și au­to­ri­zată în­tre Serviciile Secrete ro­mâ­nești și cele ger­mane s‑a rea­li­zat după ve­ni­rea la pu­tere a ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu. Pentru a resta­bili ade­vă­rul, chiar în cele mai mici de­talii, se cu­vine să ape­lăm din nou la do­cu­mente. După cum re­zultă din ra­portul în­toc­mit la 6 sep­tem­brie 1940 de lo­co­te­nent‑colo­ne­lul Ionescu‑Micandru, ul­tima în­tre­ve­dere în­tre Canaris și Moruzov a avut loc din ini­ți­a­tiva șe­fu­lui Abwehrului, ime­diat după ar­bi­trajul de la Viena (30 au­gust 1940). Ple­ca­rea din București s‑a fă­cut la 1 sep­tem­brie ora 9,30, iar în ziua de 3 sep­tem­brie, în­soțit de Ionescu‑Micandru, „ca ex­pert teh­nic”, Moruzov a avut două runde de con­vor­biri cu ami­ra­lul Canaris, la Ve­neția – în ho­lul Ho­te­lu­lui Da­nieli. S‑au dis­cutat pro­bleme le­gate de for­țele mi­li­tare so­vie­tice des­fă­șu­rate în Ba­sa­ra­bia și Bu­co­vina, ac­țiu­nea co­mu­nistă în Ro­mâ­nia și în Bal­cani, pre­cum și si­gu­ranța zo­ne­lor pe­troli­fere și a transpor­tu­rilor pe căile fe­rate și pe Du­năre. De ase­me­nea, s‑au sta­bilit noi mă­suri con­crete de coo­pe­rare în vi­itor a ce­lor două ser­vicii de in­for­ma­ții. Având în ve­dere că la una din în­tre­ve­deri a par­ti­ci­pat și ge­ne­ra­lul Carboni – șe­ful Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții al Ar­matei Ita­li­ene -, pu­tem con­chide că în­tâl­ni­rea de la Ve­neția a pus ba­zele coo­pe­rării in­for­ma­tive a Ser­vi­cii­lor de In­for­ma­ții ale ță­rilor Axei în ve­de­rea apă­rării și pro­mo­vării in­te­re­se­lor aces­tora în zo­nele strate­gice de in­te­res. Do­cu­men­tele ne mai spun că Micandru și Moruzov au pă­răsit Ve­ne­ția la ora 17,17, iar în ziua de 5 sep­tem­brie, ora 23 au sosit la București[5]. Aici eve­ni­men­tele po­li­tice se pre­ci­pi­tau. Miș­ca­rea Le­gio­nară ațâ­țase ma­sele îm­po­triva lui Carol al II‑lea, făcându‑l răs­pun­ză­tor de pră­buși­rea gra­ni­țelor. Câ­teva zeci de mii de le­gio­nari și sim­pati­zanți ocu­pa­seră pi­ața din fața Pa­la­tului Re­gal, ce­rând „ca­pul lui Vodă și al me­tre­sei sale”. Se des­fă­șura ceea ce isto­ri­cii și me­mo­ria­liștii le­gio­nari nu­mesc „re­vo­luția le­gio­nară”[6]. La 6 sep­tem­brie Re­gele Carol al II‑lea a ab­di­cat în fa­voa­rea fi­ului său Mihai, iar ge­ne­ra­lul Ion Antonescu a pre­luat în­treaga pu­tere în stat. Moruzov a fost arestat de Poli­ția le­gio­nară și in­ternat la Ji­lava, fiind fă­cut răs­pun­ză­tor de „unele atro­ci­tăți co­mise de re­gi­mul carlist asu­pra le­gio­na­rilor”.

În lipsa lui Moruzov, din or­di­nul ge­ne­ra­lu­lui Ale­xan­dru Ioanițiu – de­ve­nit șe­ful Ma­re­lui Stat Major al ar­matei ro­mâne -, co­lo­ne­lul N. Vlădescu urma să gi­reze func­ția de șef al Ser­vi­ci­ului Se­cret, până la o nouă nu­mire prin de­cret re­gal. Colo­ne­lul Vlădescu pri­mește un ra­port în ziua de 7 sep­tem­brie din partea lo­co­te­nent‑colo­ne­lu­lui Ionescu‑Micandru, prin care era anunțat că în ziua ur­mă­toare „va sosi la București ami­ra­lul Canaris, care va ră­mâne trei zile”[7]. „Am ra­portat dom­nu­lui Prim‑mi­nis­tru (ge­ne­ra­lu­lui Ion Antonescu) – spune co­lo­ne­lul Vlădescu în ra­portul său adre­sat M.St.M. – des­pre aceasta, și mi‑a or­do­nat ca dom­nul ami­ral Canaris să nu ia con­tact cu ni­meni de­cât cu Dom­nia Sa”[8]. În nota de con­vor­biri în­tre ami­ra­lul Canaris și ge­ne­ra­lul Ion Antonescu, în­toc­mită la 11 sep­tem­brie 1940 se con­sem­nează ur­mă­toa­rele: „Dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat că dom­nul lo­co­te­nent‑colo­nel Ionescu (Micandru – n.n.) va primi toate ce­re­rile ofi­țe­ru­lui ger­man de le­gă­tură – von Stransky – și că le va sa­tis­face spre de­plina noas­tră mul­țu­mire. În tim­pul dis­cu­ții­lor, dom­nul ge­ne­ral Antonescu a ac­cen­tuat de mai multe ori că, din partea or­ga­ne­lor ro­mâ­nești, se va face to­tul pen­tru a sa­tis­face sută la sută in­te­re­sele ger­mane. Noul re­gim din Ro­mâ­nia s‑a alătu­rat Axei Ber­lin‑Roma și va conti­nua această cale, fără a se lăsa abă­tută de la ea. Mai de­parte, Pri­mul‑mi­nis­tru a spus tex­tual: «Ge­ne­ra­lul Antonescu este sol­dat și merge drept îna­inte, fără a privi la dreapta sau la stânga. Este de la sine în­țeles că noua con­du­cere a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții ia asu­pra sa toate obli­ga­țiile pentru care s‑a fă­cut în­țele­ge­rea de la Ve­neția.»”[9].

Deci ge­ne­ra­lul Ion Antonescu nu a fă­cut al­tceva de­cât să au­to­ri­zeze co­la­bo­ra­rea in­for­ma­tivă în­tre Ser­vi­ciile Se­crete de in­for­ma­ții ale ar­ma­telor ro­mână și ger­mană, așa cum fă­cuse și Carol al II‑lea. În ce‑l pri­vește pe Eu­gen Cristescu, după in­stala­rea sa ca di­rector ge­ne­ral al SSI la 15 no­iem­brie 1940, a re­or­ga­ni­zat Sec­ția de le­gă­turi ex­terne, că­reia, mai întâi i‑a dat o nouă ti­tu­la­tură: „Secția III – „G”. Amă­nunte in­te­re­sante în acest sens ne oferă fra­tele său, Gheorghe Cristescu: „Secția spe­ci­ală «G» a fost în­fi­in­țată în ca­drul SSI la in­tervenția pu­ter­nică fă­cută de Ma­rele Car­tier Ge­ne­ral al lui Hitler, prin Mi­siu­nea Mi­li­tară Ger­mană din Ro­mâ­nia, di­rect pe lângă Antonescu, indicându‑se to­to­dată atât ofi­țe­rul care va con­duce le­gă­tura dintre «Abwehrstelle» (secția din Ro­mâ­nia a Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții al ar­matei ger­mane) în per­soana maio­ru­lui Stransky Ale­xan­dru – ofi­țer ac­tiv din ar­mata ger­mană -, dar și a ofi­țe­ru­lui ro­mân, în per­soana lo­co­te­nent-co­lo­ne­lu­lui de stat major Ionescu‑Micandru. (…) Ber­li­nul, res­pec­tiv Carti­e­rul Ge­ne­ral de la Berchesgarden, a in­sistat spe­cial pentru nu­mi­rea aces­tui ofi­țer la con­du­ce­rea Sec­ției spe­ci­ale «G», scoțându‑se de la con­du­ce­rea ve­che un ofi­țer de stat major foarte ca­pa­bil – co­lo­ne­lul Con­stan­tin Antonescu –, că­ruia i s‑a dat co­mandă de uni­tate ac­tivă”[10].

În ca­drul schim­bu­lui de in­for­ma­ții și a coo­pe­rării dintre S.S.I. și Abwher un rol im­por­tant l‑au ju­cat con­fe­rin­țele pe care ofi­țerii de in­for­ma­ții ger­mani le ți­neau la se­diul SSI ori al MStM în pre­zența ofi­țe­ri­lor ro­mâni cu sar­cini in­for­ma­tive pe Fron­tul de Est. În urma aces­tor con­fe­rințe, Eu­gen Cristescu în­toc­mea am­ple ra­poarte pe care le îna­inta di­rect la Ca­bi­ne­tul Mi­litar al ma­re­șa­lu­lui Ion Antonescu. Din conți­nu­tul lor aflăm că erau ana­li­zate: con­fi­gu­rația fron­tu­rilor, in­tenți­ile de ma­ne­vră ale co­man­da­men­telor ar­ma­telor bri­ta­nice, ame­ri­cane și so­vie­tice, ne­ce­si­tatea mă­su­rilor de pro­tec­ție contrainformativă etc. În urma aces­tor ac­ți­uni de in­for­mare se sta­bi­leau de re­gulă sar­ci­nile in­for­ma­tive pentru struc­tu­rile celor două ser­vicii, S.S.I. și Abwher. De exem­plu, la con­fe­rința din 10 aprilie 1942, co­lo­ne­lul Kintzel, din Sec­ția a II‑a a Sta­tu­lui Major al Ar­matei de Us­cat, șe­ful Fron­tu­lui de Est s‑a re­ferit la faptul că, până în acel mo­ment, Co­man­da­men­tul ger­man a subes­ti­mat va­loa­rea Ar­matei So­vie­tice. Prin­tre cau­zele acestei erori, ofi­țe­rul ger­man a men­țio­nat: „Con­clu­zii­lor trase de că­tre Ser­vi­ciul de In­for­ma­ții ger­man în urma răz­bo­iu­lui ruso‑fin­lan­dez, răz­boi în care Ar­mata So­vie­tică s‑a pre­zentat slab din punct de ve­dere al con­du­cerii ope­ra­țiu­ni­lor, in­struc­ției, dis­ci­pli­nei, mo­ra­lu­lui, do­tării și ser­vi­cii­lor de apro­vi­zio­nare. Aceste con­sta­tări le‑a fă­cut și Co­man­da­men­tul So­vie­tic care, drept con­se­cință, a în­lo­cuit pe ma­re­șa­lul Voroșilov de la con­du­ce­rea ar­matei prin ma­re­șa­lul Timoșenko. Acesta din urmă, în baza mi­siu­ni­lor pri­mite, a luat mă­suri de re­dre­sa­rea lip­su­rilor con­sta­tate în toate do­me­niile și în spe­cial pentru com­plec­ta­rea dis­ci­pli­nei, do­ta­rea ar­matei și re­fa­ce­rea mo­ra­lu­lui sol­da­tu­lui so­vie­tic”. In­te­re­santă este și o altă ca­uză a ero­rilor de evalu­are fă­cute de ger­mani: „Prin mă­su­rile de or­din contrainformativ lu­ate de că­tre or­ga­nele so­vie­tice, agenții Ser­vi­ci­ului de In­for­ma­ții ger­man nu au pu­tut pă­trunde în in­terio­rul U.R.S.S. pentru a cu­lege in­for­ma­ții într‑o zonă mai adâncă de 100-150 km de la fronti­eră. În această zonă s‑au pu­tut ob­ține date pre­cise de or­din in­for­ma­tiv, însă nu s‑au pu­tut ști ce se pe­trece în in­terio­rul U.R.S.S.. Dato­rită aces­tui fapt, nu s‑a pu­tut cu­noaște care sunt po­si­bi­li­tă­țile in­dus­tri­ale ale U.R.S.S., cu atât mai mult că majo­ri­tatea sta­telor ca­pi­ta­liste erau dis­puse să subes­ti­meze dez­vol­ta­rea in­dus­triei so­vie­tice, con­si­de­rând‑o nu­mai ca o crea­ție a pro­pa­gan­dei so­vie­tice, ea neexistând în rea­li­tate”[11].

Pen­tru exem­pli­fi­care se men­țio­nează că îna­inte de în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui contra URSS, Co­man­da­men­tul ger­man apre­cia că ar­mata so­vie­tică dis­pu­nea de circa 10 000 care de luptă. În rea­li­tate însă s‑a vă­zut mai apoi că, de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui și până în aprilie 1942 au fost dis­truse 26 000 care de luptă și to­tuși So­vi­e­tele mai dis­pun de 80 Bri­găzi care de luptă[12]. De ase­me­nea, ofi­țe­rul ger­man, că­ruia se pare nu‑i scăpa nici un amă­nunt din ana­liză, mai men­ționa că: „So­vi­e­tele au în­tre­bu­ințat mij­loace de in­du­cere în eroare a in­for­mato­rilor ofi­ciali cu oca­zia di­fe­ri­telor parăzi și fes­ti­vi­tăți mi­li­tare, fă­când să de­fi­leze ace­leași uni­tăți de mai multe ori și păs­trând un de­să­vâr­șit se­cret asu­pra no­ilor mij­loace de luptă, ca­mu­flajul și con­spi­ra­ti­vi­tatea fiind un spe­ci­fic al So­vi­e­telor. Abia după în­ce­pe­rea răz­bo­iu­lui ac­tual, s‑a pu­tut cu­noaște gra­dul de pre­gă­tire al Ar­matei Ro­șii”[13].

Un alt as­pect ex­trem de in­te­re­sat pre­zentat în ca­drul con­sfă­tui­rilor se re­feră la multe din ne­cu­nos­cu­tele Ar­matei Ro­șii, care au sur­prins Co­man­da­men­tul Ar­matei Ger­mane, ceea ce a dus în cele din urmă la eșe­cul cu­ceri­rii Mos­co­vei. Iată cum este pre­zentat de ana­liștii ger­mani: „În ceea ce pri­vește ar­mata so­vie­tică, Co­man­da­men­tul ger­man a fost sur­prins de apa­riția: ca­ru­lui de luptă de 52 de tone; tu­nu­lui ra­chetă; cum și de te­na­ci­tatea în luptă a sol­da­tu­lui roșu care, chiar în­cer­cuit, a re­zistat fără apro­vi­zio­nări, mâncându‑și ca­ma­razii morți, fiind în cele din urmă ca­pa­bili să atace și să scape de în­cer­cu­ire. De ase­me­nea, Co­man­da­men­tul ger­man a mai fost sur­prins la data de 4 de­cem­brie 1941, de apa­riția pe front în re­giu­nea Mos­co­vei, a ur­mă­toa­re­lor noi MU: 80 Di­vizii In­fante­rie; 80 Bri­găzii In­fante­rie; 10 Bri­găzi care de luptă; 25 Di­vizii Ca­va­le­rie. Toate aceste MU au apă­rut pe front în mo­men­tul când ger­ma­nii erau în plină ofen­sivă pentru cu­ceri­rea Mos­co­vei. Această ac­ți­une a fost în­tre­prinsă da­to­rită fap­tu­lui că tru­pele so­vie­tice din li­nia I‑a erau com­plet epui­zate și efec­ti­vele com­pletate cu ci­vili și co­pii. Exis­tența MU sem­na­late mai sus, nu a fost cu­nos­cută ger­ma­ni­lor prin nici un mijloc”[14]. Iată și con­clu­zia for­mu­lată de co­lo­ne­lul Kintzel: „Tre­buie să nu mai că­dem în gre­șeala de a subes­tima forța com­ba­tivă a ar­matei so­vie­tice și po­tenți­alul de răz­boi al URSS. Tre­buie să ne aș­tep­tăm că vom mai în­tâlni încă re­zis­tențe se­rioase în ofen­siva din pri­mă­vara aces­tui an. Nu tre­buie să con­tăm pe fră­mân­tări de or­din in­tern în URSS și nici pe o dezagre­gare a ar­matei so­vie­tice”[15].

Am citat în extenso din aceste do­cu­mente pentru a subli­nia că ofi­țerii ger­mani ofereu co­le­gi­lor lor din SSI și Sec­ției a II‑a a M.St.M. nu nu­mai o in­for­ma­ție des­pre va­loa­rea și tă­ria for­țelor ina­mi­cu­lui co­mun, dar mai ales mo­de­lul unei ana­lize reci, obi­ec­tive și cri­tice, fără cosmetizări și ex­pli­ca­ții po­li­tice, în care nu era omisă evi­denți­e­rea pro­pri­ilor slă­bi­ci­uni și li­mite în cu­noaș­tere. Me­sa­jul era foarte clar: ne­cu­noaș­te­rea ina­mi­cu­lui poate duce la sur­prin­dere, erori de co­man­da­ment și, prin ur­mare, la ine­vi­ta­bile eșecuri. De aici, ro­lul ex­trem de im­por­tant al in­for­ma­ții­lor în timp de cam­pa­nie. La fel de in­struc­tive pen­tru ofi­țerii SSI s‑au do­ve­dit in­for­ma­țiile fur­ni­zate de co­lo­ne­lul Rödler cu oca­zia consfăturirii din 23 iulie 1942. Prin­tre al­tele, ofi­țe­rul ger­man atră­gea atenția – la 41 de zile după pri­mul bom­bar­da­ment al avi­a­ției ame­ri­cane supra Ro­mâ­niei[16] -, că: „În Ori­en­tul Apro­piat se gă­sesc circa 150 de avioane ame­ri­cane, care, pro­ba­bil, vor fi uti­li­zate pentru ata­cul zo­nei pe­troli­fere din Ro­mâ­nia”. As­tăzi știm că ata­cul s‑a pro­dus peste mai bine de un an, la 1 au­gust 1943. Dato­rită mă­su­rilor lu­ate din timp, res­pec­tiv în­tări­rea ar­tile­riei anti­a­e­ri­ene ger­mane și ro­mâne din zonă și su­pli­men­ta­rea sis­te­mului de pro­tec­ție contrainformativă, re­zul­ta­tele ata­cu­lui au fost li­mi­tate. Pro­duc­ția de pe­trol nu a fost afec­tată în mod ho­tă­râ­tor, iar pa­gu­bele de par­tea avi­a­ției ame­ri­cane au fost în­sem­nate. Din 177 de bom­bar­di­ere care au ata­cat Valea Pra­ho­vei, 162 au ajuns în zona pe­troli­feră, 41 au fost do­bo­râte, 88 s‑au îna­poiat la bază, din care 55 cu ava­rii (unele au ate­ri­zat pe parcurs), iar 147 avi­a­tori au mu­rit în ac­ți­une, 116 fiind luați pri­zo­ni­eri[17]. Și tot cu oca­zia con­fe­rin­ței din 23 iulie 1942, ace­lași co­lo­nel Rödler atră­gea atenția că ar­mata ame­ri­cană este destul de pu­ter­nică „pen­tru a în­tre­prinde o ac­ți­une, fie în Ves­tul Eu­ro­pei (în Ir­landa se află as­tăzi circa 100 000 ame­ri­cani), fie în Ori­en­tul Apro­piat”[18]. Eva­lu­are co­rectă, în­tru­cât ac­țiu­nea se va pro­duce peste doi ani, la 6 iu­nie 1944, cu­nos­cută sub nu­mele de „Ope­ra­țiu­nea Overlord” sau „Ma­rea de­bar­care”.

Se pare că spe­cia­liștii S.S.I. au de­prins re­pede sis­te­mul de ana­liză și acri­bia ofi­țe­rilor ger­mani, așa în­cât în evalu­a­rea pre­zen­tată Pre­șe­dinției Con­sili­ului de Miniștri, la sfâr­șitul lu­nii martie 1943, des­pre situa­ția și po­si­bi­lită­țile Ar­matei So­vie­tice, se for­mu­lează ur­mă­toa­rea con­clu­zie: „Ar­mata So­vie­tică în urma ofen­si­vei de iarnă a su­ferit pier­deri foarte mari în efec­tive și mate­ri­ale. Gu­ver­nul și co­man­da­men­tul so­vie­tic, ju­de­când po­si­bi­lită­țile sale în per­so­na­lul de co­mandă, forțe vii și mate­ri­ale, a ajuns la ho­tă­râ­rea de a lupta cu mase de uni­tăți blin­date și me­ca­ni­zate, prin care speră a da lo­vi­tura de­ci­sivă tru­pe­lor ali­ate. Pentru aceasta face toate efor­tu­rile în ve­de­rea fa­bri­cării în masă de tancuri și or­ga­ni­za­rea nu­me­roa­se­lor uni­tăți blin­date și mo­to­me­ca­ni­zate, pe care le an­ga­jează în luptă până la com­pleta lor ni­mi­cire, for­mând însă me­reu uni­tăți noi. Sursa prin­ci­pală de fa­bri­cație a mij­loa­ce­lor și or­ga­ni­za­rea uni­tă­ților blin­date o for­mează re­giu­nea Urali. Des­fă­șu­ra­rea ac­tu­ală a ofen­si­vei de iarnă a So­vi­e­telor dusă cu un im­por­tant nu­măr de M.U. și în spe­cial de blin­date se pare că a mar­cat din partea Axei o ten­dință de a su­praes­tima po­si­bi­lită­țile so­vie­tice, fe­no­men cu to­tul con­trar ce­lui de la în­ce­pu­tul răz­bo­iu­lui, când forța Ar­matei Ro­șii a fost subes­ti­mată”[19]. Pro­ba­bil că la aceste as­pecte se re­fe­rea Eu­gen Cristescu atunci când a afir­mat că „în fapt, această co­la­bo­rare (din­tre S.S.I. și Abwher – n.n.), s‑a sol­dat cu reale câș­ti­guri pentru Ser­vi­ciul de In­for­ma­ții Ro­mân”. Fie și prin aceste ates­tări do­cu­men­tare, se conturază pentru isto­rio­gra­fia do­me­ni­ului teza con­form că­reia schim­bul de in­for­ma­ții și coo­pe­ra­rea dintre ofi­țerii S.S.I. cu pro­fe­sio­niș­tii ger­mani ai fron­tu­lui se­cret a fost o ex­pe­ri­ență ex­trem de utilă. Din ne­fe­ri­cire, acesta nu a pu­tut fi va­lori­fi­cată în pe­rioada care a ur­mat, da­to­rită pier­de­rilor dezastruoase pe Fron­tul de Est, iar în do­me­niul in­for­ma­ți­i­lor ast­fel de eșecuri se plă­tesc une­ori foarte scump.

După ac­tul de la 23 au­gust, din or­di­nul Co­man­da­men­tu­lui Ar­matei So­vie­tice de ocu­pație, struc­tu­rile in­for­ma­tive ale S.S.I. care ac­ti­va­seră pe Fron­tul de Est au fost des­fi­in­țate, iar asu­pra ofi­țe­rilor și a do­cu­men­telor in­for­ma­tive în­toc­mite de ei, s‑a de­clan­șat o ade­vă­rată „vâ­nă­tore de vră­ji­toare”. Do­cu­men­tele din ar­hiva Fron­tu­lui de Est au fost fie dis­truse, fie au luat ma­siv dru­mul Mos­co­vei. În tim­pul re­gi­mului co­mu­nist, majo­ri­tatea ofi­țe­rilor S.S.I. au fost con­dam­nați la ani grei de tem­niță, fiind acu­zați de „ac­ti­vi­tate in­tensă contra cla­sei muncitoare”. O ast­fel de abe­rație ve­nea să aco­pere ade­vă­rul, și anume ex­pe­ri­ența co­ple­și­toare acu­mu­lată în tim­pul cam­pa­niei de re­în­tre­gire na­țio­nal‑sta­tală din cel de‑Al Doi­lea Răz­boi Mon­dial. În schimb, după cum se cu­noaște foarte bine, ofi­țe­rii Abwherului din struc­tu­rile Fron­tu­lui de Est – în frunte cu Reinhard Gehlen[20] și în­treaga sa ar­hivă -, au avut o altă soartă[21]. Au fost re­cu­pe­rați de ame­ri­cani și puși ime­diat la lu­cru, ex­pe­ri­ența lor in­for­ma­tivă contra so­vie­ti­cilor fiind fo­lo­sită, nu nu­mai la fun­da­men­ta­rea struc­tu­rilor in­for­ma­tive ale re­gi­mului de­mo­cra­tic din Ger­ma­nia Fe­de­rală ci mai ales la con­frun­ta­rea Est‑Vest din tim­pul răz­bo­iu­lui rece, al că­rui dez­no­dă­mânt, de ase­me­nea, îl cu­noaș­tem acum foarte bine. Con­ti­nui­tatea și dis­conti­nui­tatea în ac­ti­vi­tatea de in­for­ma­ții par să de­vină ast­fel ele­mente fun­da­men­tale în sta­bili­rea coe­fi­ci­en­ților de va­loare și a efi­ci­enței în do­me­niul ac­ti­vi­tă­ții de in­for­ma­ții, iar Eu­gen Cristescu are me­ritul de a fi in­tuit acest as­pect. În fi­na­lul ra­por­tu­lui său des­pre Or­ga­ni­za­rea și acti­vi­ta­tea S.S.I, amin­tește des­pre „fi­rul de conti­nui­tate și tra­diție in­for­ma­tivă”, care în con­cepția sa ar tre­bui să se spri­jine „pe spi­ritul de so­li­da­ri­tate și de în­țele­gere, ca și pe suc­ce­siu­nea ge­ne­ra­ți­i­lor”. Fără în­do­ială că este un me­saj peste timp transmis de Eu­gen Cristescu no­ilor ge­ne­rații de pro­fe­sio­niști ai do­me­ni­ului. ————————————————————————————- [1] Vladimir Alexe, Abwehr contra FBI. Secrete bine păzite, Editura Românul, Bucu­rești, 1992, p. 25. [2]Vezi pe larg la Cristian Troncotă, Din istoria unei colaborări SS1‑Abwehr 1937‑1940, în „Magazin istoric”, iulie‑septembrie 1994. [3] Arh. NIC., fond. PCM –SSI, Politica externă a României, dosar nr. 2/1.037, f. 286. [4] Arh. SRI, fond „p”, dosar nr. 80 536, fila 9. [5] Ibidem, fond „d”, dosar nr. 3.717, f. 23‑27. [6] Vezi pe larg la Horia Sima, Sfârșitul unei domnii sângeroase (10 decembrie 1939‑6 septembrie 1940), Ediția a 11‑a, Colecția „Omul nou”, Madrid, 1990, p. 439 și urm. [7] Arh.SRI, fond „d”, dosar nr. 3 717, f. 28. [8] Ibidem, f. 30. [9] Ibidem, f. 31. [10] Ibidem, dosar nr. 88 438, f. 43‑44. [11] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 383/1942, f. 3. [12] Ibidem. [13] Ibidem, f. 5. [14] Ibidem, f. 6. [15] Ibidem, f. 8. [16] Primul atac aerian american asupra României (și Europei), având ca obiectiv zona Ploiești s‑a petrecut la 12 iunie 1942. La raid au participat 13 bombardiere B‑24 (utilizate prima dată în operații militare) care au aruncat bombe la întâmplare, de la Constanța la Ploiești. În­che­iat cu un eșec total, bombardamentul nu a fost anunțat oficial de SUA, dar nici de autoritățile germane și române, care nu erau interesate să se afle că aviația americană era capabilă să efec­tueze bombardamente asupra unor obiective din Europa. (Vezi Istoria României în date, coor­do­nator Dinu C. Giurescu, Editura enciclopedică, București, 2003, p. 455). [17] Ibidem, p. 457‑458. [18] Arh. NIC, fond PCM‑Cabinet Militar Ion Antonescu, dosar 94/1941, f. 61‑62. [19] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6456, f. 1‑16. [20] Născut în 1902, la Erfurt, după absolvirea școlii de ofițeri, în 1921, Gehlen a fost repartizat la arma artilerie. Numit la comanda Serviciului de Informații al forțelor germane de pe frontul de Est, în 1942, Gehlen a dovedit calități profesionale de excepție, reușind să pună bazele unei vaste rețele de agenți pe teritoriul URSS. Evaluarea acestor informații, alături de cele provenite de la agenții SSI, erau făcute, după cum atestă documentele, de către ofițeri germani specialiști, în cadrul consfătuirilor periodice cu ofițerii români. [22] Vezi pe larg mai nou, cu referințe bibliografice Cristian Troncotă, Ioan Bidu Horațiu Blidaru, Serviciile Secrete ale Franței, Germaniei, Italiei, Spaniei și Portugaliei înainte și după Războiul Rece, Editura Elion, București, 2004, p.83‑84.

Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă

Prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă

sursa : Art-Emis

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press