Conflictul ruso-ucrainean și implicațiile sale geopolitice

Concentrările de trupe rusești de la frontiera ruso-ucraineană, perspectivele relațiilor ruso-ucrainene, evoluțiile geopolitice și strategice din regiunea extinsă a Mării Negre, respectiv manevrele Forțelor Navale ale Federației Ruse în Marea Neagră, reacția NATO la noile tensiuni ruso-ucrainene au făcut obiectul întrebărilor pe care jurnalista Ioana RIZZO le-a adresat președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, în cadrul interviului găzduit de postul 4media.info în cadrul emisiunii Obiectiv România din seara de 19 aprilie 2021.




Unirea Basarabiei cu România – 103 ani de la împlinirea unui vis

Evoluțiile politice de acum 103 ani de la Chișinău, drumul spre actul din 27 Martie 1918, realitățile ultimelor trei decenii din relațiile României cu Republica Moldova, precum și viitorul acestei relații, au făcut obiectul întrebărilor pe care jurnalista Alina PANICO le-a adresat președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, la emisiunea intitulată Curierul Românesc și difuzată de către postul 10tv.md.




Exploziv! Dezvăluiri despre „Proiectul Strategic” al Chinei pentru viitorii 100 ani

Indiscutabil, avem un joc global copios. Dacă rememorăm anumite aspecte din proximitatea Chinei, putem afirma: China a enunțat încă din anul 2011 data declanșării „Războiului pentru Reunificare”.

În anii 2010-2011 au apărut o serie de materiale cu referire la publicația pro guvernamentală „Wen Wei Po” (evident că astăzi nu veți găsi planificarea) în care sunt expuse procesele de dezvoltare economică și politică care vor provoca indubitabil războaie cu vecinii din proximitate. Printre actorii potențiali care vor fi atacați se află și Rusia.

După cum afirmă publicația evidențiată, în proximitatea celor 50 de ani, China va obține 6 victorii categorice în războaiele pe care le preconizează să le inițieze. Primul război că avea loc pentru „unificarea națiunii” în anii 2020-2025, adică un război cu Taiwanul, pentru care sunt alocate 6 luni. Ulterior, va urma Vietnamul pe care China o va ataca în anii 2028-2030, pentru a recupera fostele insule chineze Spratly.

Despre problematica insulelor Spratly în raportul CIA din 1988: https://www.cia.gov/readingroom/docs/DOC_0000789471.pdf

În anii 2035-40 China va iniția un război cu India având ca scop cucerirea Tibetului de Sud. În acest război China mizează pe sprijinul Pakistanului, care concomitent va trebui să ocupe Cașmirul de Sud.

În anii 2040-45 va fi un moment favorabil pentru războiul cu Japonia, iar chinezii vor să recupereze insulele chineze Uotsuri (arhipelagul Diaoyu Dao) și Ryukyu, considerate ca fiind ocupate de Japonia. Practic. Totodată, va fi atacată Mongolia în cazul în care nu va accepta agenda chineză de unificare cu China.

În cele din urmă seria de războaie se va materializa cu Rusia, conflictul cu care este planificat pentru anii 2055-2060. Anume, atunci Rusiei i se va impune costul pentru ce a luat, în timp, Imperiului Chinez și anume circa 1,6 milioane km3. China intenționează, în această perioadă, să devină o superputere globală, prima că eficiență în războaiele contemporane și pe deplin capabilă să îi înfrângă pe ruși.

În anul 2014 Rusia propunea să-și proiecteze un centru al intereselor sale strategice în Africa. Proiectul a eșuat. Miza Rusiei în Africa consta în realizarea unei buni coabitări cu China ce dorea să încheie un acord sino-rus în valoare de 400 mlrd. de dolari în domeniul gazelor. În data de 06.11.2015 publicația China Daily a scris că Rusia a transmis Chinei un teritoriu de 4,7 kilometri pătrați. Noul teritoriu chinez cuprinde râul Hubutu, care se află la 60 km de Ussuriysk și a fost inclus în cadrul provinciei Ghirin. Acest teritoriu i-a revenit Rusiei după cel de-al doilea război al opiului, în perioada 1858 până în anul 1915, atunci când dinastia Tzin a transmis Imperiului Rus, un teritoriu de aproximativ 1,5 km² și a semnat un „acord inechitabil” la vremea aceea, după cum susține China.

Rusia și China au revizuit frontierele în anul 1993 și atunci s-au decis că acest teritoriu să intre în posesia Chinei. În mod oficial acesta a fost integrat la 4 noiembrie 2015.

O altă problemă ține de darea în arendă a unor teritorii din Cisbaicalia către China pe o perioadă de 49 de ani. Această afacere a intrat sub cupola companiei Huse Din an, afiliată structurii comerciale Zone, în jur de 300 mii hectare. Prima etapă a fost realizată în perioada anilor 2015-2018. Proiectul pilot a fost realizat în 2019 iar Chinei i se oferea încă 200 mii de hectare. Informațiile ulterioare au fost secretizate. Evident, afacerea a provocat ecouri anti – Chineze în regiune.

În ultimii ani, Rusia a cedat acțiuni importante din sfera coloșilor preocupați de gazoducte cum ar fi Rosnef. Sunt și altele…

P.S. Există un banc rusesc: la o reuniune a șefilor de armată generalul V.Gherasimov își întreabă subalternii: cine sunt inamicii naturali ai Rusiei? Un general rus se ridică și spune Statele Unite ale Americii. Nu, răspunde Gherasimov.. Un alt general insistă că ar fi Uniunea Europeană. Gherasimov spune metaforic că uite sunt chinezii și că trebuie să însușim din lecția Israelului, un stat cu câteva milioane de evrei dar care țin în șah 250 milioane de arabi. Se ridică un alt general rus și întreabă: dar noi în Rusia câți evrei avem?

Octavian Sergentu / romaniabreakingnews.ro




Nagorno-Karabakh / Esența escaladării militare dintre Armenia şi Azerbaijan. Cine sunt jucătorii importanți?

Indiscutabil, prăbușirea Imperiului Rus a produs formarea de noi state în Caucaz. Fiecare din ele și-a proclamat propriile frontiere. În cazul celor două state, asupra cărora ne vom apleca, putem spune că Azerbaijanul consideră că frontierele trebuie repartizate potrivit principiului teritorial, invocând aspectul istoric, pe când Armenia milita ca frontierele să fie recunoscute pe bază etnică și anume acolo unde locuiesc majoritar armenii. Erevanul își are o proprie abordare care se leagă de aspirațiile armenilor pentru realizarea unei „Armenii Mari” – de la Marea Neagră la cea Mediteraneană. Să ne aducem aminte că Armata Roșie când a intrat în Bacu și Erevan disputa teritorială a fost remediată în favoarea Azerbaijanului.

Conflictul etnopolitic dintre Armenia și Azerbaijan este unul vechi și escaladarea sa din luna septembrie 2020 nu este prima, dar cea mai avansată după intrarea acordului de încetare a focului. Acesta a depășit ca anvergură „războiul de patru zile” din anul 2016 și acutizarea relațiilor transfrontaliere din luna iulie. Pe fundalul acțiunilor militare ale conflictului devenit de durată, acesta a încetat să fie unul caucazian și a implicat și alte state. Unele state și-au propus să aibă un rol de mediere în cadrul conflictului, pe când alte state în mod direct s-au aliniat la una dintre cele două părți.

Rădăcinile conflictului armeano-azer nu poate fi privit ca fiind unul multisecular, ci este un conflict care se produce la sfârșitul secolului al XIX-lea bazat pe contradicția a două state naționale. Anume în acea perioadă apar disputele legate de „repartizarea teritoriilor istorice” iar Bacu și Shusha devin arene ale unor conflicte sângeroase. S-a consolidat discursul național în perioada edificării statelor națiuni din regiunea caucaziană din anii 1918–1920 și în perioada bolșevizării. În perioada sovietică, Carabahul de Munte și Nahicevani ajung în componența Azerbaijanului, pe când Zangezur intră în cadrul Armeniei, care devin frontiere inter republicane în cadrul URSS și ulterior interstatale. Apar componente ale statalității, sunt formate și proiectate elitele naționale.

 

Conflictul armeano-azer cumulează o altă dimensiune ascendentă în perioada restructurării sovietice – 1987—1988 – pe fundalul emancipării mișcărilor naționale din Armenia și Azerbaijan. La finele anilor 1988 conflictul cuprinde majoritatea locuitorilor din cele două republici și, în fapt, produce probleme locale Carabahului de Munte, se transformă într-o confruntare internațională deschisă.
La 10 decembrie din 1991 în autoproclamata Republică a Carabahului de Munte are loc un plebiscit cu privire la independența regiunii, care este boicotat de minoritatea azeră locală. Plebiscitul nu a fost recunoscut de organizațiile internaționale. În aceeași perioadă au loc alegeri în Sovietul Suprem (parlamentul) așa zisei Republici Carabahului de Munte. Confruntarea interstatală produce acțiuni militare complexe pentru controlul asupra Carabahului de Munte și a teritoriilor din proximitate.

Chestiunea Carabahului de Munte se relevă în februarie 1988 când consiliul regional al regiului autonome a Carabahului de Munte pleda pe lângă autoritățile sovietice și a autorităților celor două republici din URSS ca să fie lăsat să-și modifice statutul politic încât să iasă din componența Azerbaijanului sovietic și să adere la Armenia sovietică. Mai târziu armenii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și din raionul Shaumyanovsk au proclamat republica Carabahului de Munte, iar autoritățile azere au desființat autonomia din componența sa. Odată cu prăbușirea URSS-ului conflictul etnopolitic s-a transformat în unul internațional.

Conflictul militar armeano-azer din anii 1991–1994 a relevat incapacitatea părților de-a ajunge la un compromis și o soluție politică. Reglementarea conflictului este percepută ca o victorie asupra inamicului, în cazul Azerbaijanului acest fapt presupune restabilirea integrității teritoriale, iar în cazul Armeniei vorbim despre autodeterminarea armenilor din Carabah.

Să ne referim la specificul conflictului armeano-azer și trebuie să remarcăm că fosta autonomie, care s-a separat de fosta republică sovietică a preluat controlul a teritoriului său din perioada sovietică, dar și a unor teritorii mixte din proximitate (în total șapte raioane, cinci în întregime și două parțiale). Perimetrul fostei Regiuni autonome a Carabahului de Munte sub controlul forțelor armene la momentul escaladării din septembrie constituia estimativ 5% din teritoriul Azerbaijanul, recunoscut de comunitatea internațională, iar raioanele din jurul său fiind de 8,4%. Ceea ce a determinat apariția negocierilor: identificarea statutului Carabahului de Munte, reglementarea subiectului de dezocuparea raioanelor mixte ale Azerbaijanului și instituirea unui coridor de securitate cu Armenia. După intrarea în vigoare a Acordului de încetare a focului din 12 mai 1994 din Carabah nu au existat operațiuni de pacificare, ceea ce a determinat existența „licuriciului din Carabah”. În cazul conflictului dat a existat o poziție similară a Rusiei și Occidentului și aici trebuie amintită declarația președinților SUA, Franței și Rusiei care s-a produs la a cincea zi de la escaladarea militară din Carabah.

În perioada de instituire a armistițiului din anul 1994 și până în septembrie 2020, când s-au încălcat acesta, au existat proiecte de reglementare a conflictului armeano-azer. Au fost propuse câteva proiecte de reglementare a conflictului: proiectul din anul 1997 nu a fost acceptat de Azerbaijan; proiectul etapizat din anul 1997 care a fost refuzat de Armenia, proiectul statului comun din anul 1988; proiectul schimburilor teritoriale din anul 1992 și principiile de la Madrid prin care țările coordonatoare ale grupului OSCE de la Minsk le-au recomandat părților conflictului ca să „ajungă la un acord”. Cele două state nu au avansat în vreun fel.

Grupul OSCE de la Minsk (engl. The OSCE Minsk Group-https: //www.osce.org/mg) — un grup de state membre a OSCE, care sunt în identificarea unor soluții pentru reglementarea conflictului din Carabah. Copreședinți a grupului sunt SUA, Franța, Rusia. În componența Grupului OSCE de la Minsk intră Bielorusia, Germania, Italia, Suedia, Finlanda, Turcia, Armenia și Azerbaijan.

Cine sunt jucătorii importanți, care pot fi analizați, cu un efect de influență în conflict?

Rusia

Rusia joacă rolul de mediator și nu manifestă oficial doleanța să iasă din această ecuație. Chit că a furnizat armament pentru ambele părți. Moscova revendică aplicarea principiilor de la Madrid pe care le consideră ca reprezentând baza reglementării conflictului, ne aplicării forței și a compromisului. Pentru fostele teritorii din regiunea autonomă a Carabahului de Munte și raioanelor din proximitate presupune un regim de reglementare: referendum pentru regiunea autonomă, dezocuparea raioanelor între fosta regiune autonomă a Carabahului de Munte și Marea Armenie. Moscova este adepta echilibrului între Armenia și Azerbaijan în contextul frontierelor de sud.

Franța

Franța și-a activizat orientarea și participarea în reglementarea conflictului. Scopul Parisului constă în avansarea ca unul din liderii UE în Europa de Est și Caucaz. Franța dispune de o marjă de acțiune extinsă pentru că nici unul din state nu dispune de frontiere cu Franța sau UE. În cazul în care calitatea de mediator al Rusiei va fi diminuat și va spori rolul Turciei, atunci și Franța, ca parte a UE, va insista în zona conflictului.

Georgia

Georgia și-a exprimat neutralitatea în cadrul conflictului. Totuși unul din liderii opoziției georgiene Mihail Saakashvili a declarat că sprijină Azerbaijanul. Președintele în exercițiu Salome Zurabashvili, care este de formație diplomat, a invocat că Georgia poate avea un rol de mediator invitând reprezentanții Armeniei și Azerbaijanului. În contextul componenței etnice a populației Georgiei o atare variantă pare a fi cea mai optimă. În țară locuiesc foarte mulți armeni. În Tbilisi locuiesc 8% din populație, în unele raioane, spre exemplu în orașul Ahalkalaki sunt în jur de 90%. În schimb în Marneuli, Dmansi, Gardabani locuiesc între 70% până la 45% de azeri. Sprijinirea unei părți poate provoca ample dezbateri interne. Georgia are relații economice avansate cu Turcia și Azerbaijanul. Georgia ca și Azerbaijanul au fost parte a proiectului NABUCCO, sunt în AGRI, GUAM, etc. În ultima lună Erevanul a exercitat presiuni asupra Georgiei, inclusiv din perspectiva pan-creștină, ca să-i susțină demersurile cu privire la Carabahul de Munte.

Turcia

În ultima perioadă s-a consolidat rolul Turciei în zona de conflict. Incontestabil, Ankara este un aliat tradițional a Azerbaijanului. Carabahul a devenit un caz special prin care președintele R.Erdogan se poziționează ca lider al „neo otomanismului” și de jucător important în regiunea Orientul Mijlociu- Marea Neagră –Marea Caspică. Poate fi, oare, considerată implicarea tot mai pronunțată a Turciei în regiune ca pe compensare pentru istoria siriană, când intervenția rusă în Siria a descurajat înlăturarea lui Bashar Asad, care de la bun început intra în planurile Turciei. Poziția Turciei în mod cardinal se deosebește de poziția copreședinților grupului OSCE de la Minsk. Turcia pledează pentru „eliberarea teritoriilor ocupate” ca precondiții pentru o soluție pașnică.

Iran

Iranul se pronunță la nivel oficial pentru medierea conflictului și încetarea confruntărilor militare. Totodată, de ceva timp și în mod consecvent, Iranul nu acceptă „principiile de bază”. Cauzele principale constau în: refuzul ca în cadrul reglementării conflictului să participe „puterile non-regionale” precum sunt SUA și Franța și ideea de amplasare a pacificatorilor internaționali în proximitatea frontierei sale. Pe de altă parte, reprezentanții liderului suprem a Iranului Ali Hameney din provinciile Ardebil, Azerbaijanul de Est, Azerbaijanul de Vest și Zendjan au avut o declarație comună prin care au revendicat sprijin Azerbaijanului în conflictul pe care îl poartă cu Armenia.

Israel

Trebuie să menționăm Israelul care dispune de un acord de cooperare cu Azerbaijanul. Ierusalimul are dreptul de facto să furnizeze armament Azerbaijanului luându-se în calcul că nu există un embargo a ONU referitor la înarmarea statelor străine a statului azer. După ce în spațiul public a început să se discute intens despre faptul că Israelul furnizează armament statului azer, Ministerul afacerilor externe a Armeniei a decis să-și recheme ambasadorul din Israel și a declarat că astfel de lucruri sunt inadmisibile.

Ultimele zile prevedeau că poate exista o relativă normalizare a relațiilor azero-armene, ca urmare a negocierilor trilaterale de la Moscova din 9-10 octombrie 2020, care s-a concretizat printr-o declarație comună a miniștrilor afacerilor externe din Federația Rusă, Republica Armenia și Republica Azerbaijan. Numai că la 11 octombrie, la inițiativa statului turc a avut loc o convorbire telefonică dintre ministrul afacerilor externe al Federației Ruse S.Lavrov și ministrul afacerilor externe a Turciei M. Chavușoglu, care s-a focusat pe situația conflictului din Carabahul de Munte și de nerespectarea unor prevederi din Declarația de la Moscova.

OSCE

După semnarea Declarației de la Moscova, Azerbaijanul a apelat la comunitatea internațională și la Grupul OSCE de la Minsk – care realizează procesul de reglementare a conflictului din Carabah să condamne atacul cu rachete efectuat de Armenia asupra celui de-al doilea oraș mare a Azerbaijanului –Gyandje.

În alt context, președintele azer, Aliev a declarat, într-un interviu acordat pentru agențiile străine, că Armenia trebuie să se resemneze cu pierderea unor teritorii din Carabahul de Munte și că statul armean nu va „vedea niciodată” aceste teritorii pe care Azerbaijanul le-a recucerit în Carabahul de Munte.

Confruntările militare armeano-azere a modificat percepțiile tipului de război contemporan, au constat experții militari, relevând că tancurile și blindatele nu mai impun forța în geospațiu, pentru că multe vehicule militare au fost distruse de drone performante, pe care analiștii militari le consideră ca fiind de origine turcă.

Doi vectori geopolitici s-au ciocnit în Caucaz. Pe de-o parte, Azerbaijanul care s-a orientat spre polul occidental și panturcic, devenind cap de pod euroatlantic în Caucaz și în Asia Centrală și, pe de altă parte, Armenia care nu a abandonat statutul de satelit al Moscovei. Erevanul nu a ieșit din CSI, din OTSC, din Uniunea Eurasiatică. Kremlinul rămâne încorsetat în rațiunea imperialistă. Mai ales că Armenia dispune de o bază militară rusă de o importanță strategică, Ghiumri.

Firește, Bielorusia și Armenia rămân două piese importante în angrenajul Kremlinului și două state care nu au insistat pe un parcurs european în cadrul Parteneriatului Estic. Azerbaijanul nu a semnat acordurile de asociere pentru că nu a aderat încă la Organizația Mondială a Comerțului.

Încercăm să ne amintim că în anul 2016, în perioada acutizării relațiilor azero-armene, Erevanul a solicitat Federației Ruse să fie sprijinit cu trupe militare, iar șeful diplomației ruse Serghei Lavrov a declarat că toate resursele militare sunt în Ucraina și Siria, după cum aveam să ne documentăm din stenograma publicată de mass-media azeră.

Evident că planificarea strategică a Kremlinului este destructurată de Turcia, care posedă un propriu plan de reglementare armeano-azeră, distinct de planul OSCE prin care pacificatorii francezi și germani sunt înlocuiți cu pacificatori ruși și turci. Moscova consideră că Turcia își propune să-i diminueze rolul și s-o oblige să renunțe la politicile sale în această regiune a Caucazului.

Ultima carte al celui de-al doilea președinte a Armeniei Robert Kacearean- „Viața și libertatea. Autobiografia ex-președintelui Armeniei și Carabahului” (editura „Literatura intelectuală/Intelektualinaya literatura”, 2019) relevă dedesubturile apariției conflictului din Carabahul de Munte, eforturile depuse de establishmentul armean în perioada anilor restructurării sovietice de a-și revendica controlul și integra Carabahul de Munte în componența statului armean. Sunt descrise negocierile cu fostul strateg rus, Evghenii Primakov (mai târziu premier și șef al serviciului de informații externe a Rusiei) și instrumentele cu care a operat partea armeană atunci când a reclamat Carabahul.

În lumina celor expuse, remarcăm faptul că ecuația din Carabahul de Munte este una deschisă, cu mari probleme geopolitice, fronturi de presiune și nervozitate interstatală. Acest conflict considerat latent își redeschide adeseori rănile și provoacă neliniște într-o perioadă a tulburărilor geopolitice.




„…noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.” Serghei Golubițki referitor la TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Serghei Golubițki

Serghei Golubițki

*Material republicat

„…noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.”

Serghei Golubițki

ARTICOL REPUBLICAT !

Titlul original al articolului publicat anterior pe R.B.N.Press:

EXCEPȚIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA! SERGHEI GOLUBIȚKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Serghei Golubițki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a Universtității de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIȚKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-ați dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ține de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Și vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanță principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, și într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluția APCE.

De ce are această chestiune o importanță principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătății, câte ne spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOȚI! Noi recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăților mintale, că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoții bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troțki.

Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepții de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ține de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangență cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaștem obligațiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzații de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoștința cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putință, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Rețelei Naționale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica țărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecințe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziția dominantă pe care o aveau submarinele germane în spațiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a și garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecțiile muzeistice aparținând instituțiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunțit mod cu putință în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepția  valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un conținut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis la al doilea eșalon cu părți ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțk, a declarat public cu cinism: „Activele românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic își asumă obligația de păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoțite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine oricărei țări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligațiunilor de restituire a ceea ce nu-ți aparține.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declarațiile publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARȚINE! Și ne-au făcut pe toți ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetățean al unei țări care săvârșește pe față și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creștine: înșelarea celor care ți-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul înghețat Cozit dracii le sfârtca capetele

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înșelarea celor care ți-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele și țopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredințat toată averea sa,  e așa, un fleac , „o chestiune istorică”.

sursa: http://ibusiness.ru/ (Rețeaua Națională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

ARTICOLUL ORIGINAL IN LIMBA RUSA:

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

 




Mulțumim China, mulțumim Rusia pentru exportul Covid-19! Fapte și argumente. Proiectul „Un Brâu, o Cale” și veriga italiană…

În data de 13 martie la ora 19:01,  scriam pe rețeaua facebook că este: „Mare isterie națională și globală cu coronavirusul ăsta chinezo rusesc. Lumea a luat-o razna. Este un război bacteriologic sau un PR global chinez care a surprins multe state?”

Măștile sanitare ridică mingea la fileu terorismului global pentru că nu se mai realizează recunoașterea facială.

Economiile intră în declin.

Statele care au investit în China și Rusia nu vor mai dispune de lichidități și vor ceda acțiunile care le au la unele companii rusești și chineze.

Israelul declară că primii infectaţi în Israel au adus virusul din Rusia și acolo sunt doar 37 de afectați de virus…

E nevoie de raționalitate și solidaritate…”

…Erau informații preliminare și acum se confirmă jocul perfid chinez față de SUA și UE.

Noul Drum al Mătăsii – Un mega proiect chinez în care au investit italienii repugnând toate argumentele UE și SUA ca să nu se implice deocamdată. Doamna comisar european Federica Mogherini a insistat pe activizarea estică. Mulți italieni au învestit substanțial în economia chineză. Proiectul „un brâu, o cale” luase amploare și partea italiană era fericită că a investit într-o zonă considerată sigură. Mai ales că 60 de % din afacerile lumii sunt derulate în zona asiatică.

Infografic CAPCANA DATORIILOR întinsă prin NOUL DRUM AL MĂTĂSII  (sursa articol: myrepublica.nagariknetwork.com)

Infografic CAPCANA DATORIILOR întinsă prin NOUL DRUM AL MĂTĂSII  (sursa articol: myrepublica.nagariknetwork.com)

În documentele strategice ale Chinei se stipula că se află sub o extinsă presiune externă și se cere ca statul chinez să realizeze urgent un pact comercial cu SUA. Faptul că a fost declanșat un război bacteriologic iar alții îi zic biologic care ține șase luni, conform specialiștilor de la Universitatea Harward, ne pune în situația să ne întrebăm qui prodest?

Ținta este UE și SUA prin lansarea acestei „bombe bacteriologice”.

China își joacă cartea, la care s-a aliniat Rusia. Trebuie să precizăm că până la apariția virusului au fost sistate lucrările în zona coridorului economic (CPEC), costul proiectelor fiind de 60 mlrd de dolari; în zona economică exclusivă Sichuan (SSEZ), pe perimetrul electro stației din Paira, Bangladesh. Au fost sistate multiple proiecte în Șri Lanca, în Indonezia, Malaezia etc.

„Istoria exploziei noului virus este aproape identică cu moartea neagră din secolul XIV”, consideră Parag Khanna, fostul consilier al lui Barac Obama.
Răspândirea corona virusului în Iran și Italia este legată de proiectul  „Un brâu, o cale”, spune Khanna. El menționează despre China contemporană, că este asemeni Imperiul mongol expansionist și aduce referințe legate de expediția lui Marco Polo în Asia. Conform opiniei expertului în geopolitică aceasta reprezintă o abordare consolidată: „Pentru că Noul Drum al Mătăsii să supravieţuiască, el are nevoie de mai multe itinerarii, nu de unul”.

(Imagini din articolul UNIUNEA EUROPEANĂ, ,,BELT AND ROAD INITIATIVE”, TURISMUL ȘI GEOPOLITICA CHINEI, ÎN 2020 – MOTIVAȚII, PROVOCĂRI ...Citește mai mult

Subliniem că ajutorul oferit de China care poartă denumirea „Drumul Mătăsii – Sănătatea”, ca parte a proiectului global „Un Brâu, o Cale” se încadrează în ecuația prin care China își revendică calitatea de lider mondial. China a trimis pe rutele  „Drumul Mătăsii – Sănătatea”, ajutoare cu cele necesare în Italia, Grecia, Slovenia, Ucraina, Franța. Ajutorul chinez a fost valoros, declarau cei din UE amintind că toți ajutau China și acum este un ajutor reciproc. China a oferit 2 ml de măști și 50 mii de teste pentru UE. Toat acest efort de ajutorare a fost realizat cu firme din China.

Despre China nu se mai vorbește acum că este o dictatură, în contextul pandemiei corona virusului, chiar dacă a expulzat zeci de jurnaliști americani.

În Europa se observă mâna Marii Britanii care oferă sprijin necondiționat. Londra a declarat că oferă 150 ml lire (174 ml de dolari americani UŞ) pentru statele vulnerabile. Circa 75 de ml de lire vor fi orientate către FMI, un fond special, care să fie distribuite statelor. Cealaltă parte va consta pentru necesități urgente.

Reamintim că CNBC la data de 17.03.2019, orele 16:42 anunța că Italia planifică să adere la proiectul chinez „Drumul Mătăsii” și că Washingtonul și UE au temeri față de China, pentru că își propune să facă un joc propriu în dauna terțelor state.

Pe de altă parte, un alt stat autoritar este implicat în acest joc: Rusia.

În imagine: Sergey Shoygu – Ministrul rus al Apărării, Sergey Lavrov – Ministrul rus al Afacerilor Externe, Luigi Di Maio- Ministrul Italian de Externe, Lorenzo Guerini – Ministrul italian al Apărării / sursa foto: Anadolu Agency

Imaginea Rusiei pare imaculată doar că cele mai multe rute pe relația cu Italia sunt de aici. Încă de la 18 februarie a.c., miniștrii apărării Serghei Șoigu și Lorenzo Guerini, dar și miniștrii de externe Serghei Lavrov și Luidgi de Mayo au discutat despre suportul unor manevre umanitare. Este cert că Italia va dori insistent să elimine sancțiunile împotriva Rusiei după ce se sfârșește pandemia.

Kremlinul nu a declarat că sprijinul pe care îl acordă Italiei este legat de slăbirea sancțiunilor la adresa sa.
Profesorul meu de facultate și mentorul de la cursurile de doctorat, profesorul american Robert King ne spunea că în viață se realizează „diverse experimente”. „Aveți grijă. Se fac pe șobolan dar și pe oameni. Fie se îngrașă și prosperă, fie pier”…

Captura Infografic Live  Coronavirus COVID-19 Global Cases by the Center for Systems Science and Engineering (CSSE) at Johns Hopkins University (JHU) 25 martie 2020




Avertismentul generalului american Ben Hodges: „Marea Neagră va fi foarte probabil viitorul teatru de război între NATO si Rusia”

Europa ar trebui să devină mai interesată de securitatea Georgiei şi a Ucrainei, ţări riverane Mării Negre, susţine generalul (r) american Ben Hodges, care între 2014 şi 2017 a fost comandant al Forţelor terestre americane în Europa (USAREUR), în opinia căruia această regiune „va fi cel mai probabil viitorul teatru de conflict”.

Gen. Hodges crede că viitorul summit NATO de la Londra ar trebui să acorde mai mult atenţie problemei legate de securitatea în regiunea Mării Negre, deoarece Alianţa Nord-Atlantică nu dispune de o prezenţă avansată sporită (Enhanced Forward Presence, eFP) adaptată acestei zone, potrivit agenţiei de presă ucrainene DSnews.

În acest context, el a subliniat importanţa regiunii Mării Negre în protejarea flancurilor estic şi sudic ale NATO. „Este necesară o discuţie în cadrul Alianţei, care să ducă la formarea unei idei clare că regiunea Mării Negre este la fel de importantă pentru securitatea europeană ca Marea Baltică”, a afirmat Ben Hodges.

„Cred că regiunea Mării Negre va fi cel mai probabil viitorul teatru de conflict. În orice caz, acesta este un spaţiu, unde noi (NATO) suntem în situaţie de rivalitate (cu Rusia). Ucraina are un rol esenţial în zona Mării Negre, de fapt, tocmai din această cauză Rusia a anexat Crimeea pentru ca de acolo (din peninsulă) poate atinge 97% din coasta Mării Negre cu diverse tipuri de armament”, a explicat Ben Hodges într-un interviu acordat la începutul săptămânii agenţiei de presă citate.

Potrivit acestuia, „ruşii pot perturba navigaţia, pot crea probleme României în perimetrul zonelor ei economice exclusive, unde sunt resurse energetice, pot bloca accesul în Odesa”, oraş-port în sudul Ucrainei.

În acelaşi timp, el a evocat provocările legate de podul peste strâmtoarea Kerci, care leagă peninsula Crimeea de Rusia continentală, precum şi situaţia regiunilor separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud, a căror independenţă a fost recunoscută de Rusia în urma conflictului de cinci zile cu Georgia în august 2008.

„Avem nevoie de o formulă DIME (Diplomatic, Information, Military, Economic) – o combinaţie de componente diplomatice, informaţionale, militare şi economice pentru această zonă. Alianţa trebuie să dezvolte o abordare multidimensională în regiunea Mării Negre pentru a-şi proteja aliaţii, prietenii şi pentru a asigura libertatea de navigaţie”, subliniază generalul american în rezervă, în prezent expert militar.

Referitor la componenţa militară, Ben Hodges consideră că este necesar să aibă loc mai multe aplicaţii militare în regiune şi să fie îmbunătăţit schimbul de date operative între Ucraina, România şi Georgia.

„Împreună, cele trei ţări vor avea o imagine mult mai bună despre ceea ce se întâmplă în Marea Neagră, iar aceasta se poate face chiar şi în afara Alianţei. NATO trebuie să-şi crească în mod semnificativ prezenţa năvală în Marea Neagră”, susţine generalul american, potrivit căruia Convenţia de la Montreux (care stipulează că tonajul agregat al navelor de război al ţărilor neriverane care intră în Marea Neagră nu poate depăşi 30.000 de tone pentru o perioadă de maximum 21 de zile) nu ar fi o problemă, întrucât NATO nu s-a apropiat de pragul respectiv vizând numărul de zile de staţionare în apele Mării Negre.

ţările occidentale să devină „acţionari” ai securităţii regionale

În privinţa aspectului economic, el a explicat de ce Europa Occidentală nu a luat în serios regiunea Mării Negre, conform publicaţiei ucrainene Segodnia, care face un rezumat al interviului acordat de fostul comandant USAREUR DSnews.

„Pentru că nu vede potenţial economic aici, mize mari. Da, există un soi de comerţ, dar comerţul cu Balcanii, cu Georgia nu este atât de important. Regiunea are nevoie de dezvoltare, este important de dezvoltat potenţialul ei economic pentru că ţările occidentale să devină „acţionari” ai securităţii regionale. În consecinţă, Europa va deveni mai interesată de securitatea Georgiei şi a Ucrainei’, a concluzionat Hodges.

Totodată, generalul în rezervă american consideră că Occidentul ar trebui să-şi amelioreze relaţiile cu Turcia, ‘să găsească un limbaj comun cu ea’. ‘Avem nevoie de Turcia pentru a descuraja nu numai Rusia în Marea Neagră, ci şi Iranul’, a subliniat el, adăugând că Turcia este ‘unghiul’ care uneşte flancul estic al NATO cu cel sudic.

În acelaşi interviu, el s-a referit şi la provocările în materie de securitate pentru SUA. În opinia sa, Rusia va fi un adversar al Statelor Unite pentru cel puţin 20 de ani, în timp ce China pentru cel puţin 120 de ani.




Eșec de proporții al proiectului românesc și european privind R. Moldova. Semnificații geopolitice paradigmatice ale victoriei candidatului socialist la Primăria Chișinău

Autor: Dorin Popescu / Casa Mării Negre

Victoria candidatului socialist Ion Ceban la alegerile locale pentru Primăria Chișinăului are semnificații geopolitice paradigmatice pentru întreaga regiune a estului Uniunii Europene. Este un eșec de proporții al proiectului românesc și european privind R. Moldova și totodată un simptom al transformării rapide a întregii vecinătăți estice a Uniunii în zonă-tampon, dincolo de o cortină gri care se va instala încet și sigur pe Prut.

În ultimele trei decenii, Chișinăul a construit și reprezentat rezistența tiparului cultural și geopolitic european în fața a ceea ce numeam cândva tancurile geopolitice ale Moscovei. Lumea rusă, puternică și ea la Chișinău, mai ales prin presă, elite pro-rusești, fonduri, rețele de agenți de influență, ideologie, biserică etc., nu a putut totuși cuceri (până ieri) această redută a Europei în ultimii 16 ani. Chișinăul a funcționat de jure ca un avanpost al Europei și al tiparului civilizației ei, cu roluri similare ale cetăților de odinioară ale domnitorilor moldoveni, deci români. Acum, această redută a cedat, iar rezistența s-a frânt. Este un episod tragic al unui proces catastrofic, care își are cauzele la București, Bruxelles, Paris, Berlin, Washington, Chișinău și Moscova.

În modesta mea opinie, victoria candidatului socialist la Chișinău are patru cauze majore.

Prima se află la București. Dintotdeauna cheia reintegrării R. Moldova în spațiul românesc/european s-a aflat în mâinile Bucureștiului. Orice altă interpretare sugerată de liderii noștri politici (cum că, bunăoară, scenariile pentru R. Moldova s-ar scrie în marile cancelarii) este o disculpă lamentabilă a acestora, o tentativă ipocrită de a se exonera de responsabilitatea directă și primară privind acest eșec. Alegerea lui Ion Ceban confirmă falimentul (cel puțin pe termen scurt și mediu, al) ideii românești în R. Moldova; cel puțin falimentul celei politice/geopolitice, pe baza deteriorării considerabile (aproape iremediabile) a capacității Bucureștiului de a sprijini ideea pro-europeană și pro-românească în R. Moldova.

Republica Moldova a fost întotdeauna “cartoful fierbinte” al clasei politico-administrative de la București și totodată hârtia de turnesol a politicii noastre externe, proba noastră de viață” în relațiile internaționale.

Fără un proiect solid, sistemic, structurat, vizionar și responsabil al României pentru R. Moldova nu avem motive spre a aprecia că putem avea vreodată performanță în politica noastră externă, oriunde în lume (prioritar la Bruxelles sau Washington).

De circa două decenii, Bucureștiul dezvoltă ipocrit și desubstanțializat o orientare voit ambiguă de politică externă în raport cu Chișinăul numită invariabil susținerea parcursului european al R. Moldova.

Nu am construit și nu avem o proiecție pe termen lung care să substanțializeze specificitatea relațiilor noastre cu Chișinăul. România nu poate avea, în raport cu R. Moldova, obiective neutre și plate de facilitare a apropierii R. Moldova de Europa egale celor pe care le exprimă țări din extremitatea vestică a Europei, precum Portugalia.

Avem nevoie de o proiecție națională asumată plenar de către elita noastră politică și de către societate, de un Pact Național pentru R. Moldova, în absența căruia politica noastră în Est riscă să fie/devină derizorie.  În absența acestei proiecții, chiar și actualul pariu al relației cu R. Moldova, “sprijinirea integrării europene a R. Moldova”, riscă să nu fie realizat, pentru că România nu mai deține profilul și expertiza necesare implicării sale în formatele externe care contează pentru viitorul R. Moldova.

Aș spune că principala cauză a absenței unui proiect românesc sistemic pentru R. Moldova constă în criza valorilor și în coma noastră meritocratică, în absența permanentă a oamenilor de stat veritabili din spațiul public românesc. De trei decenii, rulăm la vârf “elite” fără viziuni, vânători de funcții, sinecuriști, negustori de himere, falși patrioți, corupți și iresponsabili, discursuri fără etici și asumări, poze ceremoniale și ifose.

În trei decenii, nu am reușit să aducem la Chișinău satisfacția binefăcătoare a unei lumi libere, românești/europene, nu am reușit să îmblânzim destinul tragic al românilor de peste Prut, ale căror elite vorbesc de ceva vreme despre “a treia trădare a românilor”, după cele istorice care i-au lăsat a jamais în malaxorul rusesc. Nu am reușit să exportăm suficientă Europă la Chișinău și nici măcar să ținem în viață puseele excepționale de fidelitate pentru România ale elitelor intelectuale din R. Moldova. Peste podurile de flori de odinioară, Bucureștiul construiește acum, prin neglijență și cinism, cortine de fier. Cititți analiză completă pe casamariinegre.ro




„Rusia riscă excluderea din sistemul financiar internațional” – avertisment dur al însărcinatului cu Afaceri al SUA în Ucraina

Însărcinatul de Afaceri al SUA în Ucraina, William Taylor consideră că sancțiunile existente împotriva Rusiei nu sunt suficiente, iar Statele Unite ar putea aplica o serie de alte metode de influență asupra țării agresoare, a declarat acesta într-un interviu pentru postul tv national al Georgiei, potrivit paginaderusia.ro

„Sancțiunile împotriva Rusiei nu sunt suficiente, pentru că în această perioadă nu am văzut ca rușii să părăsească Donbasul sau Crimeea. Una dintre cele mai puternice sancțiuni pe care nu le-am aplicat încă Rusiei, iar Rusia știe bine acest lucru, este excluderea sa din sistemul financiar internațional. Va fi distructiv pentru țară. Nu am făcut niciodată acest lucru, dar în cazul unui alt pas agresiv, acesta poate fi folosit. Această sancțiune este plata pentru Putin”.




Șapte state se retrag de la sesiunea APCE în semn de protest față de revenirea Rusiei. Reacție dură a marele maestru al șahului Garry Kasparov, pentru votul pro Putin în APCE

Delegațiile a șapte state au părăsit sesiunea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în semn de protest după confirmarea statutului delegației Federației Ruse în cadrul Adunării. Este vorba despre Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Polonia și Slovacia scrie deschide.md citat de romaniabreakingnews.ro

Potrivit RBK Ucraina, cu referire la declarațiile șefului delegației Ucrainei în APCE, Gheorgi Longvinski, parlamentarii din Rada Supremă vor continua lupta.

Ucrainei s-au alăturat încă șase state care au adoptat o declarație comună.

Viitorul Consiliului Europei este amenințat pentru că el pierde încrederea oamenilor pe care trebuie să-i apere. Ne întoarcem acasă pentru a discuta cu parlamentele șiguvernele noastre cu referire la acțiunile comune încadrul Adunării pentru următoarea sesiune”, se menționează în textul declarației.

Potrivit sursei citate, marele maestru al șahului Garry Kasparov, care mai este cunsoscut drept un critic vehement al lui Vladimir Putin, a reacționat dur la adresa celor care au votat în favoarea Rusiei la adunarea APCE. Multiplul campion mondial le-a transmis acestora un mesaj fără perdea: „Fuck you”.

„În numele societății civile ruse, forțată să trăiască în străinante, duce-ți-vă naibii. A-i face pe plac unui dictator și a răsplăti agresiunea doar va înrăutăți lucrurile, ca întotdeauna”, a scris Kasparov pe Twitter ca răspuns la anunțul postat de Ministerul german de Externe care salută compromisul atins pentru a menține Federația Rusă în Consiliul Europei. „Este o veste bună pentru societatea civilă din Rusia”, se spune în acel mesaj al Ministerului.

Garry Kasparov

@Kasparov63

On behalf of Russian civil society forced to live abroad, fuck you. Appeasing a dictator and rewarding aggression will make things worse, it always has. https://twitter.com/GermanyDiplo/status/1143477335485796352 

GermanForeignOffice

@GermanyDiplo

“Russia belongs in the Council of Europe – with all the rights and obligations that entails.” – Foreign Minister @HeikoMaas welcomes the compromise reached for Russia to remain in the @coe: “This is good news for Russia’s civil society.”