,
R. Moldova! Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (5). Bătălia pentru Limba Română!
Ziua Limbii Române / Chișinău (foto: Dorian Theodor – romaniabreakingnews.ro)
Liderii de la Kremlin au devenit extrem de îngrijorați de turnura pe care o luau evenimentele în spațiul RSSM, astfel încât, la sfârșitul lunii martie 1989, a sosit la Chișinău o Comisie a CC al PCUS condusă de către Ivan Feklistov cu misiunea de-a examina situația politică locală și acordarea ajutorului necesar CC al PCM.
Chisinau_1989
Referindu-se la comportamentul acestui înalt activist de partid al Uniunii Sovietice, Mircea Snegur consemna faptul că:
„s-a opus, împreună cu unii adepți ai săi din aparatul CC al PCM, până la sfârșit tuturor transformărilor legate de problemele naționale ale poporului băștinaș”.
Ivan Feklistov era responsabilul pentru relațiile cu RSSM și CC al PCM în cadrul CC al PCUS. Confruntați cu criticile Comisiei venite de la Moscova, activul de partid și de stat de la Chișinău se afla într-o situație extrem de dificilă: pe de o parte se cerea să se facă ordine, să nu se admită confruntări politice și interetnice, însă „entuziasmul acestei mișcări (de restructurare și renaștere națională – n. n.) era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit”.
Mișcarea Democratică din Moldova în susținerea Restructurării (MD) va deveni principala forță motrice a societății în impunerea perestrokăi și a glasnosti-ului în RSSM și, totodată, va sparge monopolul politic al PCUS asupra vieții politice. Pe 29 iunie 1988, MD-ul va organiza primul său miting în susținerea restructurării și a lui Mihail S. Gorbaciov. MD-ul susținea, printre altele, consolidarea suveranității RSSM, în cadrul federației sovietice reclădită în baza principiilor leniniste, descentralizarea puterii, o reformă economică care să ducă la împroprietărirea țăranului, o reexaminare a politicii naționale, precum și stabilirea unor relații directe cu țările din exterior.
Bătălia pentru recunoașterea și acceptarea importanței limbii moldovenești în spațiul RSSM
Bătălia pentru recunoașterea și acceptarea importanței limbii moldovenești în spațiul RSSM va lua un avânt și mai mare ca urmare a rezoluției Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor din RSSM, din 14 septembrie 1988, prin care cerea să se rezolve problema introducerii cetățeniei, autofinanțării și autogestiunii în republică, lărgirii sferei funcțiilor sociale ale limbii moldovenești și recunoașterea statutului ei de limbă de stat și asigurării bilingvismului real, precum și să se…
„revină la alfabetul de până la 1938, singurul care se potrivește naturii romanice a limbii noastre (moldovenești – n. n.)”
și, totodată, „să se rezolve în practică învățarea mai profundă a limbilor bulgară și găgăuză”.
Pe 25 octombrie 1988, un număr de 157 de scriitori din RSSM vor semna o Adresare către toți oamenii de bună-credință din republică în care se opera cu noțiunea de limba noastră, limba maternă, limba națională, precum și expresia străvechea limbă romanică.
În zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 1988, o serie de cercetători-lingviști din Moscova, Kiev, Leningrad și Chișinău vor analiza în cadrul unei consfătuiri de lucru, desfășurată la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, problema limbii și a alfabetului.
În finalul consfătuirii, lingviștii au propus Comisiei Interdepartamentale din RSSM, următoarele:
1) decretarea limbii naționale din RSSM drept limbă de stat în republică;
2) recunoașterea unității limbilor care funcționează în RSS Moldovenească și în Republica Socialistă România și
3) revenirea la sistemul grafic latin.
Eseul-apel al profesorului universitar dr. Ion Buga intitulat O limbă maternă – un alfabet ce va fi publicat în ziarul Învățământul public, pe 19 octombrie 1988, va cere recunoașterea adevărului privind existența unei singure limbi, cea română, și a unei singure națiuni: române, în spațiul RSSM și al Republicii Socialiste România.
În contextul pregătirilor pentru Plenara CC al PCUS intitulată Cu privire la perfecționarea relațiilor dintre națiuni în URSS, planificată pentru mijlocul anului 1989, CC al PCM, în acord cu Prezidiul Sovietului Suprem și Consiliul de Miniștri al RSSM, a lansat, la mijlocul lunii noiembrie 1988, Tezele intitulate Să afirmăm Restructurarea prin fapte concrete care însemna transpunerea reală în viață a lozincii Toată puterea – Sovietelor!, însă în condițiile unui sistem politic unipartit, și, totodată, cerea să se dea o ripostă hotărâtă „proceselor stihinice, «democrației mitingurilor», care îi abat pe oamenii muncii de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării”.
MD-ul va riposta printr-un miting, pe 12 noiembrie 1988, iar studenții de la Universitatea de Stat, precum și de la alte instituții de învățământ superior din Chișinău, vor picheta sediul CC al PCM și al Guvernului, pe 17 noiembrie 1988, în semn de protest față de Tezele comuniștilor moldoveni. După eliberarea celor 30 de studenți arestați de Miliție, circa 2.000 de studenții vor organiza un miting de protest și, mai apoi, vor întemeia Liga Studenților din Moldova.
Demonstratie pentru grafie latina in RSSM Chisinau 1989
Pe măsură ce evoluțiile din viața publică și politică a RSSM căpătau noi valențe ca urmare a luptei pentru afirmarea identității naționale a majorității populației și a limbii sale, Comisia Interdepartamentală va comunica, pe 28 decembrie 1988, că este necesar „a se renunța la concepția cu privire la existența a două limbi est-romanice diferite, recunoscându-se identitatea lingvistică moldo-română” și a propus ca „limba moldovenească să fie decretată drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și să fie introdusă completarea corespunzătoare în Constituția RSSM, asigurându-se principiul bilingvismului național-rus și rus-național, dezvoltarea și funcționarea liberă a limbilor naționalităților conlocuitoare de pe teritoriul RSSM”. Totodată, minoritățile naționale din RSSM, respectiv găgăuzii și bulgarii, au început să vorbească despre necesitatea studierii în limba maternă și despre nevoia unei autonomii administrative.
La începutul anului 1989, situația părea că va scăpa de sub controlul autorităților republicane în condițiile în care au început să se desfășoare mitinguri neautorizate, pe 22 ianuarie, 12, 19 și 26 februarie 1989, ale „neformalilor”.
În ziua de 12 ianuarie 1989, cu ocazia mitingului din Ceadâr-Lunga găgăuzii vor cere crearea unei mișcări naționale găgăuze. Pe 16 februarie 1989, Cenaclul Găgăuz Halkî (Poporul Găgăuz), înființat în martie 1988, se transformă în Mișcarea Găgăuz Halkî, care stabilește imediat contacte cu Interfront-ul. Adversarii restructurării și ai Mișcării de Renaștere Națională a Românilor considerau că o condiție esențială pentru protejarea limbilor găgăuză și bulgară era crearea în limitele zonei de sud cu populație găgăuză a unei Republici Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze în cadrul RSSM. Totodată, au început să fie sprijinite rezoluțiile reprezentanților localităților bulgare și găgăuze din regiunea Odessa (RSS Ucrainiană), care cereau, în numele localităților bulgare și găgăuze din RSSM și din RSSU, crearea unei „Republici Bulgaro-Găgăuze” sau a „RASS Găgăuze” pe teritoriul RSSM și a „RASS Bulgare în cadrul RSSU”.
Pe 25 ianuarie 1989 a fost adoptată Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM cu privire la elaborarea proiectelor de legi intitulate: Cu privire la statutul limbii moldovenești și Cu privire la funcționarea limbilor moldovenească, rusă și a celorlalte limbi de pe teritoriul RSSM. Pe măsură ce activul de partid și de stat de la Chișinău tergiversa restructurarea sistemului și acceptarea doleanțelor majorității populației, circa 15.000 – 20.000 de cetățeni ai RSSM se vor afla în stradă, pe 26 februarie 1989, protestând în fața sediului CC al PCM și scandând:
„Vrem limbă și alfabet!”, „Opriți migrația!”, „Dați-ne istoria noastră!”, „Jos mafia!”, „Jos birocrația!”, „Am pierdut încrederea!”, „Trăiască Gorbaciov!”.
În cursul lunilor martie – aprilie 1989 se va intensifica acțiunea intelectualității românești din RSSM pentru promovarea și acceptarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat. Uniunea Scriitorilor, pe 16 martie 1989, și Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, pe 24 aprilie 1989, vor propune diferite proiecte de lege menite să confirme limba moldovenească în grafie latină ca limbă de stat în RSSM, în timp ce „limba rusă este un mijloc de comunicare între republicile URSS”.
Pe 13 mai 1989, Academia de Științe a RSSM a votat pentru decretarea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat în RSSM. Autoritățile republicane intraseră în alertă în condițiile în care la mitingul din 12 martie 1989 se afișase deasupra coloanelor, pentru prima oară, un drapel tricolor. Manifestații stradale și mitinguri în favoarea limbii de stat se desfășurau și la Cahul și la Bălți.
Pe 13 martie 1989 a apărut primul ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de scriitorii Ion Druță, Leonida Lari și Ion Vatamanu, tipărit în 60.000 de exemplare la Riga, datorită opoziției autorităților de la Chișinău.
„Bineînțeles, un rol important l-au avut conexiunile cu prietenii noștri din Țările Baltice. Eu am avut avantajul să particip la aceste activități conspirative, ca să spun așa. Prima publicație periodică ilegală, clandestină, s-a numit «Deșteptarea». Am scos trei numere. A urmat «Glasul», care a fost o publicație periodică deja legală, pe care a condus-o Leonida Lari, iar pentru a-i da mai multă notorietate, Ion Druță a fost un fel de președinte de onoare al colegiului de redacție. Leonida a făcut acest ziar la Riga. A fost transportat cu mașină. Am participat la descărcarea lui. Însă «Deșteptarea» a fost făcută în clandestinitate la Vilnius, cel care a organizat această operațiune fiind un basarabean de-al nostru, Victor Balmuș, nepotul istoricului literar Pavel Balmuș, un băiat de vârsta mea, căsătorit cu o lituaniană. (…) Duceam macheta cu ziarul cu avionul, iar înapoi veneam cu mașina prin Bielorusia – 100 și ceva de kilometri. Țin minte că am participat la primul congres al Sajudis-ului lituanian, în toamna anului 1988. Eram în trei: artistul și regizorul Mihai Fusu, Mihai Ghimpu și eu. Am văzut această extraordinară reuniune și am învățat foarte multe idei politice, pentru că balticii erau mult mai bine organizați datorită relațiilor strânse cu diaspora din SUA și țările europene. Cei care ne-au sprijinit enorm au fost trei posturi de radio internaționale, în primul rând postul Europa Liberă și aici trebuie să-l pomenim pe Vladimir Socor, pe care prima dată l-am cunoscut radiofonic și l-am văzut personal mult mai târziu, care îmi lua interviuri, practic, în fiecare seară. Mai era Vocea Americii, unde lucra Nicolae Dima și alți ziariști importanți, și postul de radio BBC, care suna mai rar, dar totuși menținea o legătură destul de strânsă cu noi”, mărturisea Iurie Roșca.
Teatrul de Vară din Chișinău va găzdui, pe 19 martie 1989, cel mai mare miting de până atunci. Mitingul a fost inițiat de către Cenaclul Alexei Mateevici și MD, iar zecile de mii de oameni au participat, mai apoi, la o discuție referitoare la restructurare, timp de 7 ore, cu Simion Grossu – prim-secretarul CC al PCM, Alexandru Mocanu – președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, I. Călin – președintele Consiliului de Miniștri al RSSM și V. Pșenicinikov – secretarul II al CC al PCM. Îngrijorați de tensionarea climatului social-politic din RSSM, ca urmare a răspândirii de zvonuri privind o posibilă insurecție armată a adepților MD-ului, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor a adoptat o Adresare către cetățenii RSSM, pe 24 martie 1989, în care se menționa că „problema statutului de limbă de stat al limbii moldovenești și a folosirii alfabetului latin pentru această limbă nu poate fi un obiect de vrajbă între diferite grupuri etnice, nu poate servi drept cauză a îngrijorării pentru păturile populației de alte limbi, fiindcă fiecare popor este liber să-și rezolve problemele așa cum crede el de cuviință, iar problema limbii este un aspect al drepturilor fundamentale ale fiecărui popor”. Totodată, scriitorii menționau faptul că susțineau aspirațiile legitime ale minorităților etnice din RSSM, cu precădere ale găgăuzilor, în ceea ce privește păstrarea specificului național și redobândirea conștiinței naționale.
Pe 31 martie 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a decis publicarea proiectelor de legi Cu privire la statutul limbii de stat în RSSM și Cu privire la funcționarea limbilor vorbite în teritoriul RSSM. MD-ul a organizat un miting, pe 9 aprilie 1989, la care au participat 25.000 de oameni și în care s-a cerut retragerea proiectelor de legi propuse de autorități deoarece au fost calificate ca fiind „mostre ale incompetenței politice și juridice”, în condițiile în care „chestiunea trecerii scrisului moldovenesc la grafia latină” urma să fie reglementat printr-o lege aparte. Pe 23 aprilie 1989, Interfront-ul desfășoară primul său miting la care participă circa 6.000 de manifestanți, iar a doua zi, 24 aprilie 1989, la Rîbnița, pe malul stâng al Nistrului, 5.000 lucrători ai Combinatului Metalurgic vor manifesta împotriva adoptării legii privind folosirea limbii moldovenești ca limbă oficială de stat. În cursul zilei de 28 aprilie 1989, Grupul de Inițiativă al Interfront-ului înaintează Procurorului General al RSSM un apel: „Noi nu organizăm manifestații neautorizate, nu provocăm naționalismul, dar nici nu vom permite să fie batjocorit Drapelul Roșu!”.
În pofida mitingurilor și a demonstrațiilor pro-restructurare și pentru recunoașterea limbii moldovenești în grafie latină ca limbă de stat, activul de partid de la Chișinău, reunit în Plenara CC al PCM din 11 mai 1989, a audiat raportul prim-secretarului Simion Grossu privind mersul perestroikăi în RSSM. Liderul PCM a condamnat „dispozițiile antirusești” manifestate cu ocazia mitingurilor și a demonstrațiilor organizate de către MD, precum și faptul că „tradițiile seculare de prietenie moldo-rusă” erau date uitării. Cenaclul Alexei Mateevici și MD au fost supuse rechizitoriului prim-secretarului Semion Grossu, însă acesta „doar în treacăt a vorbit – consemna istoricul Gheorghe E. Cojocaru – despre conservatorismul, nihilismul național și orientarea spre stereotipurile anilor trecuți ale Mișcării Internaționaliste Edinstvo (Unitatea), ce-și propunea să apere interesele populației vorbitoare de limbă rusă, despre tendințele autonomiste din zona de sud a RSSM, cu care speculau activiștii unor organizații găgăuze – Gagauz halkî (Poporul găgăuz) la Comrat și Birlik (Unitatea) – la Ceadâr-Lunga”. Nicolae Țâu, prim-secretarul Comitetului de Partid Orășenesc Chișinău, va declara, în timpul desfășurării Plenarei, că majoritatea membrilor de partid, fără a mai vorbi de locuitorii Chișinăului, nu știu care este poziția CC al PCM față de problemele cu care se confruntă societatea și care sunt termenele concrete de soluționare a acestora. Referindu-se la rezultatele acestei Plenare, Mircea Snegur consemna: „Intelectualitatea a rămas neînduplecată, încrederea față de conducere fiind epuizată”.
În cursul zilei de 17 mai 1989 va fi destituit din funcție redactorul-șef al ziarului Moldova Socialistă, Tudor Țopa, pentru faptul că a publicat proiectul alternativ al legii privind funcționarea limbilor în spațiul RSSM, elaborat de Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a RSSM, și care era „mai corect – consemnează Mircea Snegur – și mai aproape de năzuințele neamului – decât cel oficial”. Protestul ferm al colectivului ziarului și amenințarea cu greva a determinat CC al PCM să revină asupra deciziei.
Pe 19 mai 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM va da publicității proiectul de lege Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină. Într-o anchetă sociologică privitoare la acest subiect, 99,3% din cei 100.000 de intervievați susțineau trecerea la grafia latină. „Situația devenea neunivocă chiar și în unele comitete raionale și orășenești de partid: unii criticau CC al PCM, alții ocupau o poziție neutră și nu întreprindeau nimic. Au avut loc arestări ale manifestanților care, ulterior, au fost eliberați sub presiunea mulțimii (până la urmă, asemenea acțiuni greșite, efectuate la indicația conducerii, au înrăit și mai mult participanții la manifestațiile publice). Probleme, probleme, probleme care, aproape zilnic, erau puse în discuție la CC”, consemna Mircea Snegur cu referire la acele clipe din primăvara fierbinte a anului 1989.
Pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Au fost prezenți 147 de delegați din 30 de raioane și orașe, precum și delegați reprezentând Mișcarea Ecologică „Acțiunea verde”, Cenaclul Alexei Mateevici, Liga Democratică a Studenților, Asociația Istoricilor, Societatea de cultură „Moldova” din Moscova. Congresul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Hadârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru. În discursurile delegaților și în documentele adoptate au fost abordate: a) suveranitatea RSSM și „dreptul la ieșire din componența URSS”; b) limba de stat și tricolorul; c) Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui asupra Basarabiei; d) alegerile și drepturile cetățenești; e) posibilitatea deschiderii unui consulat al RSSM la Iași și a unui consulat român la Chișinău; f) libertatea de expresie și mijloacele de informare în masă etc.
Iurie Roșca și „Republica Română Moldova”
Referindu-se la personalitatea unuia dintre cei mai controversați lideri ai Mișcării de Renaștere Națională a Românilor din spațiul RSSM, primul însărcinat cu afaceri ad-interim al României în Republica Moldova (1992 – 1993), în gradul diplomatic de ministru-consilier, ambasadorul Ion Bistreanu, menționa în amintirile sale faptul că cel de-al doilea lider al FPM, Iurie Roșca, făcea impresia unei persoane ușor infatuate. Ostentativ, Iurie Roșca se declara ca fiind un luptător pentru cauza românească, însă manifesta foarte multă reținere atunci când era întrebat ceva mai mult despre curentul unionist din Republica Moldova. Totodată, era vizibil un anumit radicalism, voit afișat. Totuși, Iurie Roșca este autorul sintagmei „Republica Română Moldova”, pe care a introdus-o într-una din rezoluțiile celui de-al II-lea Congres al FPM, în 1990, însă așa cum a scris-o, așa a și rămas în arhive. După plecarea de la conducerea FPM a lui Ion Hadârcă (ales prim-vicepreședintre al Parlamentului), și după eșecul personal din 1990 de a accede în Parlament, Iurie Roșca a preluat, practic, conducerea Frontului, în calitate de președinte executiv.
Ion BISTREANU
„Avea un disconfort vizibil în fața intelectualilor. Împotriva unor colegi din mișcare, pe care îi considera «incomozi» a început să răspândească zvonuri cum că ar fi fost agenți sau colaboratori ai fostului KGB. Nu au scăpat de asemenea acuzații figuri proeminente precum Nicolae Costin, Al. Moșanu, Lidia Istrati etc. Nu au fost cruțați nici Gh. Ghimpu, nici Al. Usatiuc-Bulgăr, oameni care, pentru vederile lor pro-românești, făcuseră ani grei de pușcărie, condamnați de acel KGB pe care îl invoca Roșca”, consemnează ambasadorul Ion Bistreanu.
În contextul evoluțiilor de pe scena publică a RSSM, Consiliul Orășenesc al Deputaților din Tiraspol se va pronunța, pe 23 mai 1989, pentru adoptarea a două limbi de stat: moldovenească și rusă. Ideea a fost preluată în cadrul sesiunii comune a Sovietelor Orășenesc și Raional al Deputatilor din Râbnița care vor proclama raionul Râbnița ca fiind o zonă populată compact de rusofoni și vor cere adoptarea legii cu privire la cele două limbi de stat. Ziua de 15 iunie 1989 a fost marcată de apariția primului număr cu caractere latine al săptămânalului Literatura și Arta, cu prilejul ceremonilor dedicate celor 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihai Eminescu, și, totodată, cei prezenți la oficierea serviciului divin, în Soborul Catedral din centrul Chișinăului, i-au cerut mitropolitului Serapion să oficieze serviciul în limba română.
În perioada următoare, FPM va organiza o serie de acțiuni de protest față de tergiversarea, de către autoritățile republicane, a cererilor majorității populației privind problema limbii de stat. Cu ocazia mitingului din 25 iunie 1989, la care au participat 50.000 de oameni, FPM a cerut „ca ziua de 2 decembrie, data formării în anul 1917 a Republicii Populare Moldovenești, să fie declarată ca ZI A INDEPENDENȚEI poporului moldovenesc dintre Prut și Nistru” și, totodată, va cere delegației PCM la Plenara CC al PCUS să acționeze „cu toată hotărârea pentru obținerea unei statalități și suveranități reale a RSSM în componența federației republicilor sovietice socialiste, pe baza contractului unional”. Liderii FPM cereau ca delegația PCM să includă în programul lor:
1) independența economică sub forma autogestiunii republicane, în cadrul diviziunii unionale a muncii;
2) decretarea limbii moldovenești drept limbă de stat pe teritoriul RSSM și luarea sub ocrotire a limbilor populațiilor conlocuitoare;
3) recunoașterea prin lege a unității (și nu a identității – n. n.) lingvistice moldo-române și revenirea la alfabetul latin și la ortografia adoptată în RSR; 4) crearea școlii naționale;
5) lichidarea școlilor și grădinițelor mixte;
6) legiferarea constituțională în RSSM a drapelului național tricolor – albastru, galben, roșu, cu stema istorică stilizată – capul de zimbru;
7) adoptarea legii cu privire la cetățenia RSSM;
8) dreptul de veto asupra acțiunii legilor unionale pe teritoriul RSSM; 9) autonomia (independența) PCM;
10) autonomia (autocefalia) Bisericii Ortodoxe Moldovenești;
11) retrocedarea teritoriilor incluse pe nedrept în componența RSS Ucrainene.
(Va urma)
Publicat de autor: Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro / AESGS
(IV) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi”
(III) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! Lista KGB-ului pentru RM (3)
(II) Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)
(I) R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)
,
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi”
În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chișinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie și vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS și „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă și cu cei ai mișcărilor „neformale”.
„Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situația din Republica Moldova nu se deosebește cu nimic de cea din alte republici și că la noi conducerea trebuie să-și modifice atitudinea față de forțele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale. Referitor la implicarea KGB-ului în susținerea restructurării URSS, menționăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al președintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfășurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluția în noile condiții, așa cum cekiștii au făcut-o și după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înțeleasă și dorința lui Filip D. Bobkov de a se publica parțial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înțelege mai bine acțiunile noastre (ale conducerii de partid și a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.
În ceea ce privește perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalității socialiste»; 2) luarea în considerație a democratizării; 3) „dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Președintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acțiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare și aprofundare a democrației socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofițerii Direcției Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicațiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activității serviciilor de informații și securitate sovietice, vor analiza modul de acțiune al cekiștilor „în condițiile dezvoltării democrației și glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetățenii URSS, de-a controla situația operațională și, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinși și indivizii care se înșală sau dau dovadă de imaturitate politică.
În ceea ce privește organizațiile informale, președintele KGB va ordona controlarea și, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice și organizaționale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremiști; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenți siguri și experimentați, capabili să exercite o influență reală și să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanț al activității instituției ca urmare a noii orientări din politica internă și externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR (nr. 121/1987) va consemna: „Numeroși colaboratori și agenți s-au dovedit incapabili să acționeze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenți competenți la conducerea mișcărilor naționaliste evreiești, printre aderenții cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre șefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai ușor să ne instalăm agenții în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un șef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influența agenților noștri. A trebuit să recrutăm câțiva dintre șefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist…”.
Pe 25 septembrie 1987 și, mai apoi, pe 10 decembrie același an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofițerilor KGB privind „organizațiile informale”, respectiv stabilirea unei distincții „între cele care sunt utile și colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influența unor provocatori, și cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizații informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acțiune al cekiștilor, să nu se recurgă la forță, să fie reperați indivizii activi și să se acționeze asupra lor cu ajutorul agenților de influență pentru „a-i forța să-și cheltuie forțele și resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreședintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislației sovietice, să se specializeze agenții și să se debaraseze de cei considerați ca fiind un balast. „Elita societății era incredibil de lașă și indecisă. Intelectualitatea – sprijinul «perestroikăi» – era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate așteptările și ținea grozav la existența ei călduță. Așa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiți, încă din anii ’60, de ideile «dezghețului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în școlile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluțiile din spațiul sovietic din perioada 1985 – 1991.
Eforturile aparatului KGB în ceea ce privește perestroika și glasnosti-ul au fost analizate de către instanțele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 – 12 decembrie 1987, în prezența lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informații și securitate sovietice. Analiza muncii desfășurate de ofițerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secțiile regionale ale KGB, să ia cuvântul și s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziții”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acțiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătățirea muncii cu agenții în actualele condiții. Ordinele erau extrem de clare pentru ofițerii KGB: „Fiecare ofițer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofițer trebuie să știe să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putință, fără a cădea în confruntare și filosofie inutilă. (…) Cekiștii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolență, pe dreptatea socială”. Aceste ordine și indicații erau date într-un moment în care unii dintre agenții folosiți pentru a controla elementele naționaliste căzuseră sub influența lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofițerii KGB.
Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înțelege faptul că în RSSM, la sfârșitul anilor ’80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chișinău și, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidență operativă și de profilaxie, cu precădere contra „naționaliștilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conștiinței și mândriei naționale la funcționarii moldoveni, dar și din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijență „a fost luată prin surprindere de situația social-politică din republici și de amploarea valului mișcărilor de emancipare națională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns și, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activității distructive”.
În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcționarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidențele operative ale KGB-ului de la Chișinău conțineau din ce în ce mai puține date despre „naționaliști”. În vara anului 1989, șeful Secției a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existență în republică a grupurilor de orientare naționalistă”.
Funcționarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărți în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM și restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia și c) unii, puțini la număr, care doreau să riposteze față de afirmarea identității și drepturilor majorității. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficiențe majore ale Secției a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naționalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situației operative, lipsește posibilitatea desfășurării unei analize profunde a situației, informația obținută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informațiilor. Președintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecției, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat așteptate. „O parte din agenții KGB-ului de origine moldovenească și evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informații colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.
Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existența unor divergențe între Secția a VI-a și Secția a V-a ale KGB-ului de la Chișinău. Ofițerii Secția a VI-a susțineau că Frontul Popular din Moldova, care își crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influență destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofițerii Secției a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situației din colectivele de muncitori îl constituie Interfront–ul (organizație pro-rusească și pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informații și securitate de la Chișinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecințele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eșecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenți în conducerea mișcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenților de influență era insuficient, iar activitatea era în declin, informațiile obținute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare și de disciplină al cadrelor operative.
(Va urma)
Citiți și
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM (3)
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)
R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)
Publicat de Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro / AESGS
,
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență a R. Moldova (3) și o BOMBĂ! : Lista KGB-ului pentru RM
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență (3) Lista KGB-ului pentru Republica Moldova
Pe 27 mai 1988 se va desfășura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă și nereprezentativă delegația din partea PCM la Conferința a XIX-a de la Moscova și îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualității de creație moldovenești și ale tuturor forțelor din republică ce aderă la restructurare”.
Uniunea Scriitorilor din RSSM își manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluționarul PCUS – partidul restructurării” și cerea să fie invitați la Conferință „scriitorii comuniști moldoveni I. Hadârcă și D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de inițiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creație și din sfera științei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezența reprezentanților CC al PCM, s-a desfășurat ședința de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere și s-a dat publicității un Apel către Conferința a XIX-a a PCUS. În jurul apariției și activității acestei Mișcări Democratice din Moldova în susținerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de inițiativă al MD-ului și a evoluțiilor acestuia pe scena politică de la Chișinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfășurată cu încetinitorul și care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.
Moscova plănuia dizovarea Republcii Socialiste Sovietice Moldovenești
Istoricul Anatol Moraru susține că evoluția evenimentelor din RSSM a provocat nemulțumire și îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost președinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcția de secretar al CC al PCUS și responsabil în fața Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne și Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chișinău a ex-președintelui KGB.
„La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situațiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, și convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noștri aștepta indicații de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluționarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanții organelor de informare în masă și ai uniunilor de creație, să îmbunătățim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relațiile interetnice”, mărturisea fostul președinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.
Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid și de stat de la Chișinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menționând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privință” astfel încât „«Limba națională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învățată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situației din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce privește viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menținerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forțelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potențialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condițiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaților Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegația RSSM a avut o întâlnire, în prezența președintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană și românească. Capitala va fi la Chișinău și nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaștere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămițarea și dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea și o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susține istoricul Anton Moraru.
Crearea Fronturilor Naționale
„Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”– Hikmet Hadjizadeh unul din inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan
Referindu-se la rolul și locul acestor „neformali” în contextul evoluțiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mișcările neoficiale considerau și ele politica lui Gorbaciov – glasnosti și perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei și înfățișându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mișcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii și să pună bazele renașterii culturii naționale în cadrul restructurării politice și economice”. Apariția Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experți și de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică națională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kurașvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naționale?”. Unul dintre inițiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înțelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breșă: deci exista încuviințarea de sus și acest fapt ne-a hotărât. Speranța că vom profita de breșă a pus stăpânire pe noi”.
În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mișcarea de Emancipare Națională din Letonia, urmată de constituirea în aceeași lună a Mișcării Naționale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanți ai mișcărilor naționale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia și Georgia au format un Comitet de coordonare al Mișcărilor Naționale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga și Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul și sub oblăduirea PCUS și al KGB, totuși, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influența PCUS, elaborându-și propriile strategii și devenind sursa unor veritabile partide politice.
Nașterea mișcărilor „neformale” în spațiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat și generator de mari semne de întrebare în condițiile apariției articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura și Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeșteptării naționale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chișinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Șevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Șevciuk, ofițer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mișcărilor Naționale din republici, va sosi la Chișinău cu misiunea de a investiga MD-ul, și, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mișcări – opinează istoricul Anton Moraru, monitorizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mișcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mișcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.
O bomba pentru Republica Moldova, chiar și azi …2016
În Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Șevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere și care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu mențiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:
1) Balmuș Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;
2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;
3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;
4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ RSSM;
5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-șef al postului național de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;
7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;
8) Deordița Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;
9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;
10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;
12) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;
13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;
14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;
16) Nastas Vasili Andreevici – șef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;
17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;
18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, membru al PCUS, secretarul organizației de partid;
19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;
21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM, membru al PCUS;
22) Țurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;
23) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM (mențiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);
24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;
25) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.
În dosarul din se mai află un document, nesecret, privind componența activului MD-ului, respectiv:
1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura și Arta”;
2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AȘ a RSSM;
3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator științific superior al Institutului de Istorie al AȘ a RSSM;
5) Burca Serghei Fiodorovici – șef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
6) Grozavu Piotr Nicolaevici – șeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;
7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-șef al Enciclopediei Sovietice Moldovenești;
9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultății de Jurnalistică din cadrul Universității de Stat din Chișinău „V. I. Lenin”;
10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul șefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;
11) Kosarev Valeri Dimitrievici – șef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizației de partid pe probleme de ideologie;
12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;
13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;
14) Gheorghița Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creație;
15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;
16) Nastas Vasili Andreevici – șef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;
17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Știința” al AȘ a RSSM;
18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator științific superior al redacției Enciclopediei Sovietice Moldovenești, secretarul organizației de partid;
19) Roșca Iuri Ivanovici – colaborator științific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;
20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;
21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator științific superior al Institutului de Limbă și Literatură al AȘ a RSSM;
22) Țurcanu Andrei Afanasievici – colaborator științific al Institutului de limbă și literatură al AȘ a RSSM;
23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcției „Moldliftomontaj”;
24) Ciobanu Ion Iacovlevici – șeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;
25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Spețstroimehanizația”.
Prezența acestor cetățeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chișinău, și CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceștia erau agenți secreți sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM și KGB, pentru a conduce și influența acțiunile MD-ului. Menționez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustrația, sperietoare pentru oamenii rușilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roșca (Documente și materiale.1988-1994, vol. 1, Chișinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de inițiativă). Pe listă se aflau:
1) Grigore Vieru, poet;
2) Andrei Țurcanu, poet, critic literar;
3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-șef al revistei „Nistru”;
4) Mihai Grecu, pictor;
5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;
6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;
7) Ion Hadârcă, poet;
8) Sergiu Burcă, șef de secție la Muzeul „D. Cantemir”;
9) Iurie Roșca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;
10) Vasile Năstase, jurnalist;
11) Ion Țurcanu, candidat în științe istorice, redactor-șef la editura „Cartea moldovenească”;
12) Ion Dediu, doctor, profesor, șeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);
13) Leonida Lari, poetă;
14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;
15) Nicolae Dabija, poet;
16) Valeri Kosarev, jurnalist, șef de secție la revista „Comunistul Moldovei”.
Pe lista maiorului KGB Alexandr Șevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari și Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceștia să mai facă parte din conducerea Mișcării de Renaștere Națională. Rezultatul final al operațiunii maiorului KGB Alexandr Șevciuk rămâne, totuși, învăluit în mister…iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor își va deschide lucrările Congresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Inițiativă al MD-ului. Congresul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul și Statutul FPM și a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roșca, Ion Hadârcă, A. Țurcanu, A. Șalaru.
(Va urma)
Citiți și
Lungul drum spre regăsire, libertate și independență. Cazul Republicii Moldova (2)
R. Moldova. Lungul drum spre libertate, regăsire și independență (1)
Publicat de Constantin Corneanu – romaniabreakingnews.ro / publicat și pe AESGS
,
ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ȘI RUSIA IMPERIALISTĂ
DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA
Transnistria inseamna mai mult decit teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreana; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, rosii si federate au lucrat neostoit la “identitatea si limba moldoveneasca”. Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi. Romani sunt doar cei din Valahia si vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza. Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cit si pe cei din “republica”…Moldovenii, la rindul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toti moldovenii de sub dominatia romanilor imperialisti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX )
Pâna spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se impartea intre Podolia litvana, apoi poloneza si tatarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni intinsa dincolo de Bug, pina la Nipru si Don ). Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc.
La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca. Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia.
In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dadu Ucraina cea mica Ducai Voda”. Voda isi ia in serios hatmania si-si stabileste curti (resedinte) la Tiganauca pe Nistru si Pecera pe Buh.
Lucrurile se schima in 1792 cind Rusia obtine Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova si Rusia. Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizeaza , pentru stepa transnistreana, intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.
Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii transnistreni au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).
La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917).
Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).
La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.
( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”). Neajutorati, romanii din Transnistria ramân in afara Unirii din 27 martie 1918.
Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru. Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?
Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol) , unitate subordonata pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fratesti- Sovietice Socialiste Ucrainiene. Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).
In 1933 functioneaza aici si o “ Uniune de lupta pt. eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupantilor romani”. Partidul Comunist Roman adera si pina la podul de flori de la Prut din 1990 nu a incetat sa sustina”ideea” cu neclintita consecventa revolutionara…
Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie sedinta cu entuziasta lozinca : “Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul României sovietice.” Acum, intelegeti?
Reinstalati in Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinteles,” in intimpinarea doleantelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”. Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…
LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE
Transnistria își derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul și Donul și însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca și cetății de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.
Conform informațiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărginește la miazănoapte cu acea parte a Sarmației europene [regiunea dintre Vistula și Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaști, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont și la gurile sale, Dunărea se numește Istru…” (Iazigii metanaști locuiau între Tisa și Dunăre. Numele de metanaști a fost dat de greci și ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) și prezența romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare și oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).
Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulți români locuiau însă și antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiți în mici comunități, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă și subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către țărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber și de către ceva tătari, granițele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părțile unui întreg teritoriu. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.
La răsărit de Nistru menționările vieții românești se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de pirații moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut și ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prințesa de ilustră ascendență bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanțului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creștin concertat, vis pentru care Ștefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.
Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuși, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, și asta în primul rînd deoarece era aproape pustie. Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost și prezența tătărască, atît militară cît și civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieți civilizate de tip est european și împiedica înfiriparea unei continuități propice extinderii spre est a statalității efective moldovenești ori eventual poloneze. S-ar putea pune problema dacă românii așezați în vechime în Transnistria și descendenții lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic și parțial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ținut legături culturale și de sînge cu cei din apus și au vorbit aceeași limbã și același grai cu ei. Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulație cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuție neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există mențiuni ale prezenței negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.
DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU
Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populație, și ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populația unor regiuni întregi cu forța („sila”!) între granițele ei. În această idee, merită menționat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 și 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toț oamenii din ținutul Hotinului și di pe marginea Cernăuțului”, aproximativ o sută de mii de oameni și s-a retras în Rusia cu armatele și această pradă. Ion Neculce ne mai spune „și împărțè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alții bărbații, alții muierile. Și-i vindè unii la alțîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Și era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.” Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populație românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) rusești.
Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, țarina Ecaterina a II-a a colonizat spațiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci și din țara Românească și Transilvania. Românii erau atrași de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericești și chiar a pecetei moldovenești cu cap de bour. Demersul a început în 1769 și a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte și de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenționată „Moldovă Nouă”. Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 și 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care și el a domnit în Moldova între 1782 și 1785.
Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administrație rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareșalului Suvorov.
Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuți mareșali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forțe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît și în centrul Europei. În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtinești (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turcești conduse de marele vizir Koca Yusuf Pașa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea țarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat și Focșani există un monument care celebrează victoria marelui general.
Armate rusești au staționat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie și înainte de 1792, și după. Petru I cel Mare a ajuns la Iași cu armatele sale în 1711, ca aliat și prieten al lui Dimitrie Cantemir. Trupe rusești au mai staționat în principat și în 1739, între 1769 și 1774, 1789 și 1792, 1806 și 1812, cînd ocupația s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăți întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru.
Între 1828 și 1834 a fost ocupată atît Moldova cît și țara Românească.
Au urmat ocupațiile dintre 1848 și 1849, 1853 și 1856.
Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome românești), s-a soldat cu o ocupație militară (1877-1878) și somații dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziții adverse. Recunoscînd inferioritatea militară și lipsită de suport internațional, România a cedat ca urmare a somațiilor Rusiei cele trei județe românești din stînga Prutului, Cahul, Izmail și Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.
Ultima ocupație a spațiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte și garantînd prin prezența armatei ruse practic vasalitatea necondiționată a României.
Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepțiunea românească cît și în cea rusească, Cisnistria se subînțelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit. Rusia țaristă a intenționat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.
RIUL NISTRU
Orașul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi așezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, față în față cu cetatea Tighina, fortificată de turci și important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareș. La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul țarinei Ecaterina a II-a. Pe măsura avansării către sud și vest, rușii au dat peste vestigiile civilizației vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua așezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru și al Cetății Albe de la vărsarea în Marea Neagră. În mod similar și-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste așezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste așezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis. Alte toponime create în aceeași perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.
Orașul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) și Herson (1806).
Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don și Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug și Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia își mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei. După 1812 deci a început și colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre și mare pînă la Tighina). Numele de Basarabia (folosit totuși forțat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă. În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puține suspiciuni și adormea vigilența polilor de putere mai slab informați în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului și intereselor românești grav lezate de ocupația rusă din 1812.
La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În țara Edisan, numită și Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), țarina Ecaterina a împărțit după 1792 domenii și la numeroși boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii și douăzeci și cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balș și altora. Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniți din dreapta Nistrului.
În 1799 consilierul țarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toți sînt moldoveni și greci și numai puțini ruși. Toți sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruși [ruși mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei și țigani.” Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei și „numai cîțiva ruși” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiți. Consilierul menționează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldovenești (trece personal prin Mălăiești, Butor, Tașlîc, Puhăceni).
Coloniștilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia țaristă condiții cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulți și a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de coloniști ruși, ucraineni, bulgari sau nemți i s-a oferit o suprafața de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol și alte înlesniri. Moldovenilor li se ofereau condiții similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulți au plecat împinși de sărăcie și politica rusească a populației, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.
Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roșii din timpul Revoluției din 1917, era descendentul unei astfel de familii românești din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi. A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut și-a dobîndit independența. Atît numele său cît și al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărți sau pe hărți, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă și nici litera care să îl redea.
TRANSNISTRIA LA SFIRȘITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
Moldovenii rupți de țarã în 1812, organizați într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918. Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu țara s-a numit Sfatul Țării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică. Sfatul Țării a luat naștere ca urmare a Congresului ostașilor și ofițerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chișinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum și convocarea Sfatului Țării și configurația acestuia.
Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte:
„…vă întreb pe domniile voastre, fraților, frații mei și neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsați pe noi moldovenii? De ce sîntem rupți din coasta Moldovei și trăim pe celãlalt mal al Nistrului? Noi rãmînem ca șoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lãsați, nu ne lepădați și nu ne uitați. și dacă ne veți uita, noi malul Nistrului îl vom săpa și vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.” Toma Jalbã a primit aclamațiile delegaților ridicați în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!” Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promițînd „Nu vă lăsăm, fraților, veniți în brațele noastre. Nistrul îl vom săpa împreună și vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”
Ca urmare a discuțiilor purtate de Congresul ostașilor și ofițerilor moldoveni, componența Sfatului Țării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naționalități (36 de locuri). S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.
Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulți români în afara granițelor etnice și istorice ale pãmîntului românesc. La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte. Românii transnistreni au dorit și au reușit să obțină recunoașterea autohtoniei și identității lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldovenețti în 1924.
Originile statalității transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie). Delegatul Sfatului Țării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului. A înmînat acest steag zicînd:
„Acesta este steagul neamului nostru românesc și pentru izbînda lui luptăm cu toții în aceste vremuri de mari prefaceri. Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.” Deputații transnistreni pretind condiții de autonomie (în situația destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.
În ciuda acestor năzuințe, românii transnistreni au rămas în afara țării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).
REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ
Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naționalitățile și libera folosire a limbii materne, delegații satelor românețti au ținut un congres la 3 septembrie, același an, în orașul transnistrean Balta.
Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind orașul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei. În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, și intenția Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitație politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie țaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cît și pe plan internațional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest. Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul județului Hotin pînă la limanul Nistrului.
Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldovenești
– Transnistria – (1930)
Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele noii republici și constituția la Bîrzula în aprilie 1925. Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componențã etnicã de 46% ucraineni și 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtrați, împãrțit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roșie, Rîbnița, Slobozia și Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.
Deși existența RASSM a constituit o amenințare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare și rusificare, conservarea limbii și elementului etnic românesc. În acest spațiu au funcționat 145 școli românești gimnaziale, 18 școli românești de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic și unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populație școlară românească era de 24.200 din care 800 studenți. Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru și un radio românesc. Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obținerii Independenței.
De asemenea demn de menționat este și faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roșu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în școale, case și în așezãminte de culturã româneascã sã se întrebuințeze limba româneascã”. Teoria etnicitãții și limbii moldovenești ca opuse etnicității și limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă. Această teorie pseudoștiințificã are și azi susținătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) și țintește să arate ca justificată separația politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalți români. Încercarea din 1996 a președintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eșec. Deși limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituții și publicații nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeași limbã românã literarã folositã și în statul român.
În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcții intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul dușmanului de clasã și fiind exterminată. Guvernul republicii și numeroși scriitori transnistreni au fost executați (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac). Atrocitățile staliniste au atins și mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împușcați 167 bãrbați din cei 168 existenți (al 168-ulea fiind denunțătorul).
Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chișinău, Iași și Cluj. Mulți au fost împușcați de grănicerii ruși la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internațional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbați, femei și copii din satul Olănești la 23 februarie 1932).
Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forței de muncă specializate și de lipsa intelectualității. Ca urmare a imigrației, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni. În mediul rural situația a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forțate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.
Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în țară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puțin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretențiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.
Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească
Lipsit de aliați și pus în incapacitatea de a valorifica garanțiile obținute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța, ultimul niciodată situat în afara granițelor naționale pînă în odiosul an 1940.
Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut. Moscova a înaintat propunerea ca în componența Ucrainei să intre județul basarabean al Hotinului, ținutul bucovinean al Cernãuților (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum și două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească. Ucraina însă, prin președintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuți și Hotin, și ținutul basarabean al Cetății Albe și nu mai puțin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.
La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldovenești în varianta propusă de Ucraina. Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componența Ucrainei. La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare. Toți românii din Uniunea Sovietică rămași în afara granițelor noii republici și-au pierdut autonomia și drepturile de a-și utiliza oficial limba maternă.
JUDEȚELE ROMÂNEȘTI DIN TRANSNISTRIA
Mai jos amintim cîteva din localităților din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borș, Dabija, Carlești, Șerpa, Culmea Veche și Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoțului, Tocila, Grecu, Perișori, Handrabura, Șalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moșneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broșteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Șerbi (raionul Crutîi), Ocna Roșie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coșari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Țîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieși, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roșie). Multe din toponimele românești vor fi schimbate pentru a se pierde informațiile asupra întemeierii lor și a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka și așa mai departe.
TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL
În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru și Bug împărțind-o tot în județe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei. Aceste județe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbnița, Tulcin și Tiraspol. Suprafața Transnistriei românești era de 39.733 kilometri pătrați, avînd cele 13 județe amintite, 1292 de comune și două municipii, Odesa și Tiraspol. Populația era în 1942 de 2.326.226, față de 3.492.552 înainte de război (trebuie ținut cont de incorporările făcute de armata sovietică).
Administrația românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creștinismului și o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc. Din cele peste 1.000 de biserici desființate de comuniști, în 1943 nu erau încã reparate doar 76. Alături de 219 preoți localnici mai slujeau 250 preoți din țarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãșurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolșevismului”. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice românești din Transnistria, au apãrut publicații numeroase și s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev și Odesa. La Tiraspol s-a înființat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriați români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut și Bug la începutul acțiunii).
În 1943, la Muzeul Militar Național din București, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, șeful Misiunii Române Bisericești pentru Transnistria. Steagul a fost identificat ca aparținînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) și al Țării Românești (între 1802 și 1807, cu întreruperi). Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît și bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.
Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poștale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spațiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992). Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanțare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.
Trei emisiuni poștale au fost emise, în 1941, 1942 și 1943, douã cu Duca Vodă și una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poștale transnistrene.
DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA
Nașterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezența în spațiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956). Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagrații mondiale. În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chișinău la Tiraspol. Prezența acestei mîini de fier a încurajat și generat crearea unui pol de putere rusă și rusofilă pe malul stîng al Nistrului. La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, țintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice. Formal, președintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.
Transnistria cea care a bătut monedele prezentate aici este pe cale să apară în istorie, imediat după spargerea de la sine a Uniunii Sovietice. La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă. O dată cu Independența Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupației și să-și retragă armatele de pe teritoriul național. Independența este urmată de redobîndirea principalelor valori naționale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naționale, limba și literatura națională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deșteaptă-te române pentru o vreme.
În Tiraspol, important oraș estic al Republicii Moldova s-a aflat și se mai află încă o importantă bază militară sovietică și acum rusească. Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîșia estică, atît rușii cît și cei nu neapărat ruși însă simțind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanți. În mod evident, comunității rusofile nu i-au convenit schimbările firești prin care trecea de acum independenta Republică Moldova. Susținuți și înzestrați de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităților statale, intenționînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.
Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., președintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acțiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliție moldovenești pe malul stîng al Nistrului și în zona orașului Tighina. Întîi guvernul Moldovei dă minorității rusești din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie același an trimite grupuri de polițiști în orașul Tighina.
Textul apelului:
CONCETĂȚENI! In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluționarea prin mijloace pașnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrșitul ei logic – războiul civil. In ultimele zile, au fost declanșate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populația civilă este terorizată, au loc diversiuni banditești. Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităților Vadul-lui-Vodă și Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriștii și cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.
Ca urmare a agravării situației, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populația pașnică. Crește numărul victimelor.
În această situație, adresăm populației de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formațiunile banditești să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.
Ne adresăm, de asemenea, cetățenilor care prin forța împrejurărilor au nimerit sub influența puciștilor tiraspoleni și au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înțelepciune și de conștiință civică. Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menținere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetățenilor, indiferent de naționalitate, împotriva samavolniciilor dezlănțuite.
Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei și să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violență a armelor și de folosire a lor împotriva populației pașnice.
Concetățeni!
În acest moment hotărîtor și de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama și vom proceda la munca pașnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.
În apărarea separatiștilor apar mercenari cazaci care călătoresc nestingheriți prin Ucraina către Republica Moldova. Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depășesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face față unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forțe slab înarmate ale Ministerului de Interne.
Vicepreședintele rus Aleksandr Ruțkoi comite pe față un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie și cerînd independența regiunii separatiste. Ruțkoi declară: „Sîntem la un pas de un război total”. La 22 iulie președintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în București cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, țintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă. Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus și al parlamentului autointitulatei republici transnistrene. Deși s-au emis și acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetățenie rusă, nu moldovenească.
Războiul a durat aproximativ șase luni, încetînd o dată cu armistițiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, și a orașului Tighina pe malul drept.
Mulți dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldații sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-și apăra propriul cămin. Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranșeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor. Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe frații amenințați.
Apărător al statalității moldovenești, Ilie Ilașcu a fost capturat împreună cu alți patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autoritățile autoproclamate din Transnistria. După șase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război și terorism și, ca atare, l-a condamnat la moarte. Ilașcu și grupul său au fost judecați ținuți într-o cușcă zăbrelită, ca niște animale de circ. La data condamnării, Ilie Ilașcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova. Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezența sa în parlament, Ilie Ilașcu stînd ani lungi în temniță, în izolare și lipsit de asistență medicală. În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilașcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deși aflat încă în captivitate transnistreană. Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaționale asupra Federației Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului. Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilașcu au fost eliberați din detenția ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.
Un status quo destul de greu de înțeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două orașe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori și peste cîteva localități mărunte. Ca și statul țarist și cel sovietic, autoritățile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port). Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera și ciocanul au fost păstrate ca semn al autorității. Fără a fi recunoscută (formal cel puțin) de vreo autoritate internațională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuși președinte și parlament (Soviet Suprem). Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenției formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un șah mat pentru autoritățile din Chișinău. Generalul Lebed, șef al acestei armate în timpul războiului și după războiul de la Nistru, deși cetățean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol. Europa dar și alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declarații.
Conform rezultatelor recensămîntului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruși, 28,8% ucraineni și alte variate etnii în proporții neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparține integral Republicii Moldova. În fapt, președintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă. Igor Smirnov, președintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, și este sosit în Moldova abia în 1987.
Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stînga Prutului un război defensiv. Multumită luptelor duse de polițiști și voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să își păstreze marea majoritate a teritoriului și un caracter românesc pînă în prezent.
Încheiere
La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc și a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanță covîrșitoare în conservarea identității și existenței ca națiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Țării Românești, apoi a Moldovei și ulterior și a Transilvaniei. Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanței politice a românilor în Europa Evului Mediu și la sărăcirea nefirească a țărilor locuite de ei, la ținerea în ignoranță a maselor largi și la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezența otomană a protejat sute de ani spațiul românesc de expansionismul rus și apoi austriac.
Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reușit să forțeze schimbarea confesiunii creștin ortodoxe sau a orînduirii statale și bisericești, nu a folosit deznaționalizarea ca mijloc de control politic și s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin și Bugeacul-Basarabia propriu-zisă). Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina și apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruși Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluștri voievozi români!) și apoi a dispariției acesteia.
Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desființarea principatului Transilvaniei, la dispariția aproape completă a elementului românesc (și tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea și risipirea puternicei tulpini aromânești din Grecia ulterioară războaiele balcanice și din statele învecinate. Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii și impus atît de principiile umanitare cît și de marile puteri: toleranța etnică și religioasă. În scenariul prăbușirii dominației otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situația elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova.
,
SECRET DE STAT: MOLDOVA în anul 1947. CANIBALISM în socialism sau peste 300 000 de MORȚI
Este binecunoscut faptul că foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor regimului sovietic.
Oricât s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o consecință a fascismului și a „secetei din 1945-1946”, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist în așa-numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească.
„Toți au murit”!
În 1947, când de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului – cu 39,5, a cărnii – cu 32,5, a conservelor – cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – ziarul „Moldova Socialistă” din 28 ianuarie 1947. Este evident, că aceste produse alimentare proveneau din producția sechestrată de la țărani și se exportă în URSS în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.
Cu regret, ceea ce vreau să vă prezint depășește cu ușurință orice film de groază. Anul 1947. Canibalism în socialism. La dispoziția cititorului punem câteva documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an. Toate documentele acestui dosar poartă mențiunea: SECRET și STRICT SECRET (sursa: Arhiva Națională a RM, Fond.3085, inv. 1, dosar 129).
Canibalismul în RSSM era un secret de stat. Era categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-iștilor și a activiștilor sovietici care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturându-le podurile… Nu veți găsi nicio gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, cel puțin statistic, cazurile multiple de canibalism. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. Nu voi face un comentariu pentru documentele pe care le pun la dispoziția dvs., stimați cititori, subiectul fiind prea pe înțelesul fiecăruia și să ne ferească Bunul Dumnezeu de cele ce veți citi mai jos.
Este destul de dificil de vorbit despre canibalism. Cu atât mai mult despre canibalism în Basarabia, în estul Europei. Nu în Africa și nici în Amazonia, ci la Chișinău, Orhei, Bălți, Cahul etc. E foarte greu de imaginat că în această provincie românească (lăsată rușilor în 1940 fără niciun foc de armă, reîntoarsă de mareșalul Ion Antonescu pentru o scurtă perioadă din 1941 până în 1944 și reocupată de sovietici în același an), existau case „sigilate”, pe ele fiind afișată inscripția „Toți au murit”. E foarte greu de imaginat că în această parte a Moldovei, copiii erau vânați pe străzi, aduși în case, omorâți și mâncați…
