ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "romanii"

romanii

,

Singurul preot care a apărut în mijlocul protestatarilor din Sibiu, în ultimele seri, este Constantin Necula, Consilier Misionar-Pastoral și de Imagine al Mitropoliei Ardealului, profesor universitar la Facultatea de Teologie din Sibiu, care este convins că „numai Dumnezeu ne poate ajuta” în aceste zile. Mărturisirea a făcut-o în cadrul unui interviu luat de Isabela Păulescu pentru Agerpres și citat de romaniabreakingnews.ro

Părintele Necula spune că zilnic ascultă patru ore muzică rock și chiar i-a cumpărat un tricou fiicei lui, dintr-un magazin cunoscut din București. Preotul Necula afirmă, într-un interviu acordat vineri, AGERPRES, că nu este împotriva rockerilor sau a muzicii rock, că nu crede că toți rockerii sunt sataniști și, mai mult, este de acord cu impozitarea Bisericii Ortodoxe Române.
Vineri seara, la ora 22.30, preotul Constantin Necula va oficia, alături de alți preoți, o slujbă de pomenire a celor decedați în urma incendiului din clubul Colectiv din București, la ora la care se preconizează să se termine protestul anunțat la Sibiu. Preoții din Mitropolia Ardealului, prin vocea lui Constantin Necula, anunță că vor ajuta cu bani familiile celor îndoliați în urma incendiului de la Colectiv, dar și pe cei răniți.

Părinte, pe 27 noiembrie va fi lansat „Wake Up!” primul LP aprobat de Vatican cu discursuri ale Papei Francisc, pe ritmuri pop și rock. Cum vedeți o asemenea lansare?
Constantin Necula: Este răspunsul, probabil, la faptul că Mitropolitul Clujului le-a adus celor 6.000 de copii prezenți la Cluj, de care presa nu a vorbit deloc, la una dintre cele mai mari conferințe ortodoxe din Europa, trupa Holograf ca să le cânte. Nu este albumul Papei, Papa și-a dat acordul ca discursurile lui să fie folosite. E un mod anume de a te face simpatic. Poate să fie bun, poate să fie rău, asta o poate judeca Biserica Catolică, spre deosebire de ei, eu nu pot să judec un act al Bisericii Catolice.

Vedeți posibil așa ceva și în România, cu discursuri ale unui preot creștin-ortodox?
Constantin Necula: Există deja foarte mulți rapperi din zona Buzăului, din zona Râmnicu Sărat, care pe texte ortodoxe, au muzică rapp. Nu deranjează pe nimeni. Ideea că Biserica Ortodoxă este foarte închisă, este încă una din marile stupizenii pe care le-am auzit de peste 20 de ani. De când sunt student la Teologie, aud cât de idiot și de tâmpit sunt și nu pot să schimb această opinie, nici măcar în raport cu mine.

Dumneavoastră ascultați muzică rock?
Constantin Necula: Eu sunt pe Rock FM cam patru ore pe zi. Îmi fac temele la matematică, unde mai lucrez sau în ceea ce privește o lectură ușoară, ascult Rock FM.

Să înțelegem că nu aveți nimic împotriva rockerilor?
Constantin Necula: Nu. În special nu am nimic împotriva rockerilor români, care sunt mai echilibrați. Iar eu, prima dată, era să fac pușcărie sub comuniști, pentru că m-am dus să ascult Beatles la Sala Sporturilor din Brașov. Eu am fost crescut într-o țară unde erau mai multe spitale decât biserici, nu prea aveam unde să ne întâlnim tinerii și atunci ne întâlneam la Sala Sporturilor și ascultam Beatles și ne-au săltat pe toți atunci.

Credeți că rockerii sunt sataniști?
Constantin Necula: Eu cred că nu toți rockerii sunt sataniști așa cum cred că nu toți ortodocșii sunt ortodocși, în aceeași măsură.

De ce credeți că cei din stradă strigă „Vrem spitale, nu catedrale”? De ce se protestează împotriva ridicării Catedralei Mântuirii Neamului?
Constantin Necula: Eu cred că sunt împotriva Catedralei Mântuirii Neamului pentru că nu i-au înțeles sensul, poate nu am explicat suficient de mult care este valoarea unei astfel de construcții în mijlocul unei societăți. Eu când mă duc în Germania sau mă duc în Italia, nu mă duc să caut spitalele neapărat, merg în bisericile și școlile de acolo. Multe din catedralele construite în România sunt construite cu mult înainte de a exista ca stat român. Noi tot numărăm munca unei biserici de 800-900 de ani. Ce adăugăm? Ce s-a muncit în aproape o mie de ani, cu ce s-a făcut în ultimii 25 de ani? Eu cred că dacă avem și biserici și spitale și școli avem o populație activă.

Pentru că vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului… E un zvon. Că trupul părintelui Arsenie Boca va fi mutat de la Prislop în viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului la București. Ce știți despre asta?
Constantin Necula: Eu nu cred că va fi mutat, eu cred că deocamdată părintele Arsenie Boca va fi acolo, străjer al ortodoxiei transilvane.

Și pentru că vorbim de zvonuri. Acum în stradă, în fiecare seară, se cere demisia Patriarhului, sunt zvonuri că se gândește să se retragă. Cum comentați?
Constantin Necula: Dacă strada rostește lucrurile politic, are parte de ripostă politică. De obicei, Biserica a refuzat să intre în jocul politic al străzii. Nimeni din stradă nu poate să ceară demisia unui patriarh care nu este ales pe principiile străzii și pe principii parlamentare. Dacă ne-am fi ales Patriarhul, conform Constituției și în 1948, eram demult lipsiți de Biserică.

Vi se pare periculos că într-o țară majoritar ortodoxă să se ceară demisia Patriarhului?
Constantin Necula: Eram majoritar regaliști în 1948, când s-a strigat împotriva regelui. Este un atac la monarhia Bisericii și asta înseamnă, de fapt, un atac la instituții. De fapt, tot ce s-a strigat în stradă zilele acestea este anti-instituțional. Trebuie să învățăm să lucrăm cu oamenii, să-i ascultăm, să le prețuim înjurăturile. Trebuie să facem plecăciuni să spunem „mulțumim frumos că ne înjurați”, creștinismul are acest exercițiu al întoarcerii de 70 de ori a obrazului.

La Sibiu este pentru prima dată când sunt apostrofați preoții și se huiduie în fața bisericilor într-un oraș unde a avut loc Marea Adunare Ecumenică în 2007. De ce?
Constantin Necula: Eu personal urmăresc de foarte multă vreme cum se crește această cultură a zdrobirii Bisericii în stradă. Nu sunt un puști în ceea ce privește comunicarea. Dacă odată vom avea timp, vom dovedi în ce mod a fost crescut acest sentiment anti-Biserică. Este în creștere ascendentă, mai ales din momentul în care Biserica a reușit să riposteze foarte hotărât în câteva atacuri ale seculariștilor. Abia azi-dimineață au fost făcute publice câteva pancarte împotriva câtorva dintre cei care conduc mișcările seculariste din România. Erau tăiați de pe o pancartă, ăla nu, ăla nu, oameni care probabil se vor înscrie pe lista de comunicare cu președintele României. Eu cred că din societatea civilă face parte inclusiv Biserica. Ne confundă. Nu suntem instituția statului.

Ieri, Patriarhul și-a cerut iertare. La nivelul preoților simpli ce credeți că o să urmeze?
Constantin Necula: Patriarhul și-a cerut iertare, e prima dată în istoria României când un conducător, mai ales la nivelul acesta, își cere iertare. Cineva îl confunda azi-dimineață cu Piedone și îl transforma într-un șobolan. E lipsă de bun simț totală și asta spun, nu este întâmplător niciun strigăt din stradă. E vizibil că avem de-a face cu un marxism cultural extrem de periculos îndreptat împotriva Bisericii. La nivelul preoților cred că o să urmeze mult mai multă rugăciune.

Care este starea de spirit în rândul preoților?
Constantin Necula: Eu cred că preoții au știut ce au de făcut. Sâmbătă dimineața s-au pornit liturghii în țară. Tot ne acuză că avem 18.000 de lăcașuri, deși nu sunt atâtea, hai să zicem 12.000, oare nu au înțeles că au fost 12.000 de Liturghii, sâmbătă dimineața. Duminică, 12.000 de Liturghii în care copiii ăștia au fost pomeniți. La judecata finală, când Hristos ne va judeca, se va vedea că mult mai mult am făcut că ne-am rugat decât faptul că am filmat, am expus cadavrele arse.

Credeți că Biserica va mai rămâne pe primul loc în sondajele care măsoară încrederea românilor?
Constantin Necula: Nu mă interesează pentru că sondajele oricum ne mint. Sondajele îl dădeau pe Oprescu al doilea om în stat anul trecut, în sondaje Piedone stătea foarte bine până joi seara, săracul, nu din acest punct de vedere gândește Biserica. Biserica are alt mod de a gândi și s-a văzut duminică. În ciuda înjurăturilor de sâmbătă, duminică bisericile au fost pline și oamenii au venit. Nu vreau să fac un calcul nesimțit, dar am putea să spunem că în biserici au fost duminică în jur de nouă milioane de oameni, un pic mai mult decât în stradă. Noi nu ne putem măsura cu strada. Nu așteptăm să ne numere Jandarmeria Română ca să spunem că existăm ca Biserică.

Cei din stradă cer impozitarea Bisericii Ortodoxe Române. Sunteți de acord cu această solicitare?
Constantin Necula: Foarte bine. Sunt pe deplin de acord și știu la ce proiect de lege s-a lucrat și în ce mod Patriarhia Română lucrează de aproape șase-șapte luni la realizarea unui mod de a impozita Biserica, pentru că va fi foarte greu. Și atunci, în sfârșit, vom vedea că nu avem ce impozita. Abia aștept! Aștept cu nerăbdare să impozităm Biserica, în contextul în care vom retroceda Bisericii absolut tot ceea ce i se cuvine și nu vom mai umbla cu complete de judecată care, din când în când, uită să dea înapoi dosarele pe care le-au primit și uneori și după șase ani.


Deci sunteți de acord cu impozitarea Bisericii Ortodoxe Române?
Constantin Necula: Da. Sunt convins că acesta va fi trendul european general. Prefer să fiu un om pe care să nu îl mai înjure lumea, ca preot.

AGERPRES: Protestatarii cer ca preoții să renunțe la mașinile luxoase. Sunteți de acord?
Constantin Necula: Uite, o să facem o listă a județului Sibiu cu ce mașini au preoții, câți copii au preoții, care sunt fondurile care le vin din partea serviciilor soțiilor lor, mulți dintre ei supraviețuiesc doar pentru că soțiile lor sunt angajate și o să vedem dacă e așa.

Dumneavoastră aveți mașină?
Constantin Necula: Nu. Nu am nici casă, nu am niciun fel de proprietate. Am o parte din proprietatea moștenită de la tata. Râd de ani de zile cu sora mea și spun: bara de la balcon mi se cuvine mie. Nu am să fiu niciodată apărătorul celor care au făcut excese. Sunt câțiva dintre preoți cu excesele lor, care au fost foarte bine temperați în ultima vreme și sunt convins că vor fi mult mai atenți în ceea ce vor face.

Credeți că românii sunt de partea preoților sau împotriva lor, pentru că există vorba în popor, mult mai veche, „să faci ce zice popa, nu ce face popa”?
Constantin Necula: Asta e cea mai mare declarație de lipire de preoții noștri și am să spun de ce. Povestea a apărut în Transilvania, când protestanții care erau atunci le spuneau oamenilor: băi, puteți și voi să sfințiți apa, puteți și voi să faceți liturghia. Cam ceea ce auzim și astăzi la foarte mulți. Iar poporul român a răspuns: tu să faci ce zice popa, nu ce face popa, adică să nu slujești în locul lui.

De ce credeți că e nevoie acum în societatea românească?
Constantin Necula: De foarte mult dialog. Va trebui să învățăm unii de la ceilalți și să lăsăm unii de la ceilalți. Am discutat împreună asupra prezenței preotului de la pompieri printre cei răniți, cei arși. Spre exemplu, noi ieri, la Brașov am avut cinci preoți în dispozitiv. Vrem să spunem oamenilor că am fost acolo. Noi, la Sibiu, am semnat de doi ani un protocol cu ISU și în foarte multe situații, prin colaborarea cu ei, am fost prezenți atunci când a fost nevoie. La accidentele foarte grave preoții merg direct la spital. Există inclusiv cursuri făcute de ISU în bisericile din Sibiu.

În Mitropolia Ardealului, credincioșii și preoții donează bani pentru victimele accidentului din club Colectiv?
Constantin Necula: În primul rând va fi contribuția preoților. În Mitropolia Ardealului, la Deva, este o persoană care a murit. Iar diseară, la ora 22,30, vom încerca să strângem cât mai mulți oameni, iar Catedrala va fi loc de pomenire pentru cei plecați. Facem o slujbă de pomenire.

Duminică, la predică, preoții vor face îndemnuri oamenilor?
Constantin Necula: În primul rând de temperanță.

Părinte, vă lăsați copiii să se distreze în localuri? Credeți că sunt în siguranță acolo?
Constantin Necula: Săptămâna trecută m-am dus la Hard Rock în București să cumpăr un tricou pentru fiica-mea. Era un tânăr remarcabil care vindea acolo, care mi-a zis: părinte nici nu știu cum să îți spun, sărut-mâna, salut, bine ai venit. Cred că nu se întâmplase ca o reverendă să treacă printre lucrurile de acolo. Pe copiii mei îi controlez foarte des. Cred că la noi (în Sibiu—n.r.) spațiul cel mai de preț rămâne Piața Mare, ieșirile sunt foarte multe și avem aer mult deasupra. Sunt convins că, Doamne ferește, se putea întâmpla în orice biserică din țară și în orice sală de curs din universitate sau orice redacție, oriunde se putea întâmpla.

Toate lăcașurile de cult din județul Sibiu sunt sigure din punct de vedere al pericolului de incendiu? Aveți autorizație de la ISU?
Constantin Necula: Eu nădăjduiesc că da. Sper că da. Catedrala a montat încă patru hidranți în plus, când se strâng mai mulți oameni cerem ajutorul pompierilor, SMURD-ul.

Ce mesaj i-ați transmite președintelui Klaus Iohannis, care a chemat la Cotroceni și societatea civilă și „strada”?
Constantin Necula: Respect enorm de mult efortul lui de a păstra echilibrul. Într-un fel sau altul, înjurăturile pe care le-am auzit la adresa Patriarhului meu le-am auzit și la adresa Președintelui meu. Nici nu aș știi ce să-i spun Președintelui. În primul rând eu aș vrea să umplu spitalele cu medici, să reușesc să îmi țin medicii în spitale, să dau mai mult pentru analize medicale, îmi doresc enorm de mult școli decente pentru copii și, pentru că sunt apropiat de psihologii care lucrează în centrele anti-alcool și anti-drog, aș cere un pic mai mult ajutor pentru astfel de situații. De exemplu, aș crea o agenție a celor care vor să-i sprijine pe oameni. Aș dezvolta un pic voluntariatul, aș trece în lege.

Părinte, lui Dumnezeu ce ar trebui să-i ceară românii în zilele acestea?
Constantin Necula: Tot. Românii trebuie să-i ceară lui Dumnezeu, România înapoi. Chiar numai El ne poate ajuta.

Părinte, ce credeți că gândește Dumnezeu despre români, zilele acestea?
Constantin Necula: Eu cred că și El este tulburat, dar are modul Lui de a se comporta ca Dumnezeu. Pentru fiecare va da câte ceva. O singură picătură din harul Lui poate să restaureze România. Eu sunt convins de asta și să știi că restaurarea României nu va veni prin gesturi ieftine și de vedetă. Restaurarea României va veni din Liturghie. Cel mai sigur loc pentru România este Liturghia. Dovadă este că în toate incendiile nenorocite care s-au abătut asupra bisericilor în ultimii ani, două lucruri nu au ars: icoana Maicii Domnului și a Mântuitorului din catapeteasmă, antimisul pus sub Evanghelie. Se spune foarte limpede că Liturghia este cel mai sigur loc pentru că acolo este Dumnezeu. Și când murim, suntem în siguranță în Liturghie. De aceea, eu țin foarte mult să-i pomenim pe oamenii aceștia (de la Colectiv n.r.). Am văzut că mulți nici măcar nu sunt de confesiune ortodoxă, dar chiar nu mă interesează, îi iubesc pentru că sunt copiii poporului meu. Dumnezeu ne iubește pe toți la fel. Și cred că este un pic aconfesional de data asta.

 Mai multe articole cu Părintele Constantin Necula, intergal pe Agerpres:

Preotul Constantin Necula spune că BOR va fi impozitată și că este pe deplin de acord

Preotul Constantin Necula: Ascult Rock FM zilnic, i-am cumpărat fiicei tricou din Hard Rock

Preotul Constantin Necula: Îmi doresc medici în spitale, școli decente, o agenție a voluntarilor

Preotul Constantin Necula: Nu cred că Arsenie Boca va fi mutat în Catedrala Mântuirii Neamului

Publicat de romaniabreakingnews.ro / sursa: Agerpres

,

DIALOGURI FUNDAMENTALE cu d-na dr. Maria Bereny, scriitoare, cercetătoare, istoric, Directoarea Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria

„Românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei”

Un material realizat de Ion Bădoi de la Opinia Teleormanului

Într-o carte a dvs. mai mult decât interesantă și necesară, „Viața și activitatea lui Emanuil Gojdu”, apărută în 2002, ați reprodus în „Cuvânt înainte” părerea eminentului profesor brașovean Victor Jinga, cel care ne-a lăsat cele două volume din „Probleme fundamentale ale Transilvaniei”:„ Emanuil Gojdu a voit și a putut să fie în mai multe feluri:iubitor de bani și generos, bun român și apologet maghiar, a împăcat oportunitatea cu idealismul…împăca luxul cu traiul și vorba simplă, era podgorean care bea numai apă, nu detesta costumul național românesc, dar se simțea înălțat purtând pe cel unguresc, maestru al conciliatorismului și practician al unor intrasingențe, cu incontestabile sentimente naționale…” Au mai fost și alte personalități din acea perioadă, pe care le-ați studiat, care să trăiască cu speranța colaborării celor două popoare spre binele lor comun, chiar dacă deosebirile sunt evidente?

Maria BERÉNYI: Emanuil Gojdu, prin sentimentele, prin manifestările sale politice, culturale ca și prin celebrul său testament, a fost un om de excepție, om al faptelor și un bun român. El a trăit într-o perioadă dificilă, frământată de manifestări naționale, pe care le-a înțeles în profunzimea lor și a implicațiilor lor pentru emanciparea românilor.
Familia, mediul cultural și religios în care a trăit i-au conturat încă din tinerețe atașamentul față de interesele națiunii sale. Pe parcursul întregii sale cariere politice a fost un susținător fervent al drepturilor comunității românești din Transilvania și Ungaria și al creării unei relații speciale româno-maghiare.
Locul său de frunte între marii noștri înaintași și l-a câștigat prin neobosita-i strădanie pentru afirmarea națiunii și a limbii românești, dar, mai ales, prin excepționala sa activitate de ajutorare și de susținere morală și materială, a sutelor și miilor de tineri dornici de învățătură.

În secolul al XIX-lea comunitatea românească din Budapesta reușește, în contextul
evenimentelor ce afectează și schimbă întregul continent, nu numai să-și facă cunoscută și respectată prezența în viața urbei, ci și să-și afirme propria spiritualitate. Trebuie, desigur, să avem în vedere faptul că ceea ce acești oameni luminați au inițiat, realizat și finalizat, stă sub semnul voinței și puterii lor, dar, de asemenea, și faptul că performanța lor a fost condiționată de circumstanțe exterioare.

Comunitatea românească din capitala ungară și-a trăit viața națională alături de alte popoare, limbi și culturi. Liderii și învățații români erau conștienți de faptul că aceste culturi trebuie să se bucure de egalitate, integritate și respect, să nu fie marginalizate, sau reduse la tăcere de către culturile mari și dominante. Căci toate culturile au ceva de spus, fiecare cultură își are locul și rostul ei bine stabilit, iar construirea propriei sale individualități este condiția de a atinge o identitate culturală autentică.
Pentru acest scop au activat multe personalități de seamă, afirmând principiul naționalităților într-un mod pragmatic și realist. Realismul lor s-a manifestat prin conștientizarea faptului că în Europa naționalitățile trebuie să colaboreze și să coabiteze pașnic, că trebuie să se cunoască reciproc, că din această cunoaștere poate rezulta o armonie plauzibilă. Că în multe cazuri aceste deziderate nu au fost înțelese, nu a fost vina lor. Un lucru este însă cert : mulți dintre ei (Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni, Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Vincențiu Babeș, Eftimie Murgu, și alții) ne propun nouă, celor de azi și de mîine, niște jaloane de comportament într-o Europă în tranziție și care revendică integrarea națiunilor într-o nouă și complexă entitate statală, fără să excludă sentimentul național. Identitatea etnică a unui popor se păstrează cel puțin prin trei elemente esențiale, acestea sînt: limba, religia și cultura. Și acești oameni iluștri au militat tocmai pentru cultivarea și consilidarea acestor trei componente esențiale în care o națiune sau o comunitate se recunosc.

Ion BĂDOI: Într-o emisiune în limba română, faceți o afirmație cel puțin curajoasă, dacă n-ar fi surprinzătoare și necunoscută pentru mulți români, aceea că centrul Budapestei este construit de români și macedoromâni, adică tot de români! Ați scris chiar o carte intitulată „Poveștile caselor-Românii în Buda și în Pesta” și, citind-o, mi-am dat seama că este mai mult decât o frumoasă poveste, este o realitate extraordinară, dar puțin cunoscută de românii din țară. Vorbiți-ne despre aceste case, despre stăpânii lor, stimată doamnă Maria Berényi!

Maria BERÉNYI: Această carte invită cititorul la o excursie mai puțin obișnuită prin Budapesta, pentru a depista acele urme care dovedesc existența culturală a românilor în capitala ungară.
Ideea și sugestia editării unui album trilingv a venit din partea doamnei Ireny Comaroschi, Ambasadorul României la Budapesta în perioada 2005–2011. De la bun început am simțit dragostea și respectul unui diplomat român pentru istoria poporului său și rolul acestuia în prezervarea limbii și culturii comunităților românești din țările în care se află în misiune. Excelența Sa a dorit să ofere cititorilor acestui album un omagiu dedicat conviețuirii în același spațiu a mai multor culturi, între care la loc de cinste se numără cultura română, dar și să îi aducă în atenție pe românii care au trăit sau au trecut prin Budapesta, lăsând în urma lor ctitorii de seamă și povești de viață demne de a fi auzite și urmate. Dorința Domniei Sale era să apară un album monografic accesibil pentru oamenii de rând, pentru turiștii români care vizitează Budapesta.
Am încercat a structura albumul ca pe un ghid turistic, ce ne poartă prin cartierele și pe străzile Budapestei de azi. Am încercat să-l opresc pe cititor, pe drumeț, în fața unor case, făcând acestea să-și spună poveștile proprii, ale lor și ale timpurilor pe care le-au străbătut, să ne conducă în trecut, cu unul sau două secole în urmă. Astfel, prin descrierile în română, engleză și maghiară, pe aceeași pagină, curge istoria unei Budapeste românești și aromânești, o istorie aproape necunoscută sau, mai bine zis, neconștientizată până acum. Nume de personalități culturale și politice, familii nobiliare, mecenați, intelectuali – care pentru urechile deprinse cu o anumită mentalitate, sunt nume ungurești – sunt decodate, istoricul familiilor este reformulat, repus într-un anumit context istoric. Ajungem, astfel, într-o Budapestă locuită de un conglomerat etnic, din care fac parte și multe familii române și macedoromâne.

Scopul acestui album este de a face cunoscută lumii imensa contribuție pe care membrii neamului de macedoromâni și urmașii lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât și la susținerea și subvenționarea vieții culturale a românilor de aici, într-o perioadă determinată de trezirea lor națională, de închegare într-o naționalitate și, cu ceva mai târziu, în națiune culturală. Aș sublinia aici importanța deosebită pe care a avut-o, în Epoca Luminilor, Școala Ardeleană, prin rolul ei hotărâtor în trezirea la conștiință națională a românilor de pe ambele părți ale Carpaților, fără de care acest proces ar fi fost mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al 18-lea și prima parte a secolului al 19-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziția sa favorabilă în centrul Europei, prin structura sa politică determinată de prosperitate economică și culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinței de comercianți și oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea mercantilă a comerțului ci și în lumea adoptivă poliglotă și multiculturală, după cum au excelat și în cultivarea științei și a artelor. Lupta lor pentru supraviețuire era alimentată de mentalitatea lor tolerantă față de alteritate, ca și de istețimea cu care au știut să se integreze și să coabiteze cu o mulțime de entități naționale, rezistând timp îndelungat fără să o abandoneze pe cea proprie. Ba mai mult, din macedoromâni sau aromâni s-au ivit apoi români cu o puternică conștiință națională.

Grecii și comercianții macedoromâni de cultură grecească au venit în număr mare în Ungaria în secolul al 18-lea, cei mai mulți din Moscopole (azi, Voskopoje, în sudul Albaniei), din Kozani, din Bitolia. Membrii familiilor Grabovschi, Derra, Naco, Arghir, Manno, Lica aduceau cu șlepurile la Pesta cereale din regiunile sudice ale Europei, dar făceau comerț și cu piei, pânzeturi, argint și tot felul de alte mărfuri și articole de bazar. La Pesta, pe atunci, vlahii macedoneni (țințarii) erau denumiți cu etnonimul de greci, deoarece greaca reprezenta pentru ei limba de afaceri. În familie, însă, foloseau aromâna (limba maternă a macedoromânilor), prin acest lucru ei înșiși se delimitau de greci. Centrul economic și comercial al acestei comunități era orașul Pesta.

Românii ortodocși sunt organizați și conduși în Pesta de comunitatea puternică a macedoromânilor. Timp îndelungat, românii din Ungaria aproape că nici n-au avut altă burghezie, în afară de cea ridicată dintre macedoromâni. Macedoromânii erau oameni sârguincioși și cumpătați, puneau interesele economice înainte de toate, țineau mult la credința lor ortodoxă și la dezvoltarea culturii. Deținând prăvălii în toate punctele frecventate ale orașului, în scurt timp și-au făcut averi considerabile, au achiziționat multe proprietăți imobiliare. Cei mai iluștri locuitori din centrul Pestei aparțineau acestei comunități. Ei nu construiau imobile numai pentru a avea unde locui sau pentru a le folosi drept spații comerciale, ci pentru a investi. Familia Lica avea 15 case, iar familia Mocioni 17 case. Familiile Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Ioanovici și Sina erau, de asemenea, proprietare ale mai multor clădiri. Numeroase dintre acestea fac și astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei.

Prin intermediul primelor instituții create de macedoromâni și români în deceniile de început de secol al XIX-lea, s-au manifestat aceleași tendințe clare de construire identitară a neamului, de accesare a valorilor culturii, de dezvoltare a limbii și a literaturii – ca cele ale ungurilor din acele timpuri. Macedoromânii și românii din Budapesta au contribuit de asemenea la crearea sistemului instituțional al națiunii majoritare, la unele realizări de anvergură ale epocii. Buda și Pesta au devenit adevărate centre ale culturii și vieții publice românești.

Nenumărate clădiri budapestane păstrează și astăzi amintirea unei înfloritoare existențe românești, purtată cu demnitate și mândrie de iluștrii oameni care, odinioară, le-au ridicat, le-au locuit.
E adevărat, aproape nicio tablă memorială, niciun indiciu scris nu informează despre poveștile, trecutului românesc al Budapestei, pe care le-am amintit acum sumar.
Însă clădirile rămân, prin vremuri, dovada de netăgăduit că, în capitala ungară, a existat până la începutul secolului trecut, o comunitate alcătuită din oameni energici și inventivi, mânați de necruțătoarea istorie, din locurile lor natale ale Balcanilor și ale altor spații, spre plaiurile ungurești de pe malurile Dunării, pe care și-au pus amprenta oferindu-le culoare, strălucire – căci Omul sfințește locul. Macedoromânii si românii au jucat un rol important în modernizarea Ungariei, căci au fost avuți, generoși și uniți.
Astăzi, comunitatea aromânilor, macedoromânilor din Ungaria mai poate fi întâlnită într-un singur loc: în cimitire. Asimilarea nemiloasă și-a spus cuvântul, așa cum o face mai departe în rândurile comunității românilor din Ungaria de azi.

Ion BĂDOI: În cartea Domniei voastre, „Personalități marcante în istoria și cultura românilor din Ungaria ( Secolul XIX)”, apărută în anul 2013 și dedicată părinților Ioan și Maria, enumerați, printre alte argumente că: “Evocarea memoriei acestor personalități marcante, în acest context aniversar, nu este doar un fapt de conștiință publică, ci și de exprimare a unei recunoștințe postume. Studiile publicate aici vor să restituie dimensiunea culturală și morală a unor personalități de mare complexitate”.
Vă rog să reconstituiți, în foarte puține cuvinte, dacă se poate, personalitatea deosebită a lui Emanuil Gojdu, o personalitate uriașă a poporului român. Ce s-a întâmplat cu grandioasa, generoasa sa moștenire?

Maria BERÉNYI: De tânăr, Emanuil Gojdu s-a integrat atât în cultura maghiară cât și în cea românească, a sprijinit acțiunile culturale și tipăriturile românești care apăreau la Budapesta, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Era mândru de originea sa de român ortodox și se manifesta ca atare oriunde i se dădea ocazia, atât cu cuvântul, cât și cu fapta. Casa lui din Pesta era deschisă tuturor românilor din capitala Ungariei.
Izvoarele istorice ale timpului ne prezintă activitatea sa politică intensă și variată, prin care deși nu întotdeauna a fost aprobat de conaționalii săi contemporani, a contribuit totuși, după concepțiile sale, la susținerea și revendicarea drepturilor națiunii române. Atitudinea împăciuitoare adoptată de Gojdu față de maghiari, a creat o atmosferă de suspiciune în jurul său. La atacurile împotrivite asupra lui, el a răspuns în diferite forme. În 1861, când a fost denumit comite suprem în Caraș, într-o publicistică a răspuns la critici în felul următor: „Eu sunt asediat pe vârful turnului, toate furtunile și fulgerile mă ajung mai de grabă, decât pe cei ce se roagă în biserică, voi suferi viscolele elementelor; însă mă ierte ori și cine, că dacă sunt pe turn nu pot fi totdeauna și pragul bisericii, pe care poate călca tot insul. – Așteptați fraților, până după dietă! Și atunci judecați pe Gozsdu.”
Gojdu încearcă să realizeze o unitate de acțiune a deputaților români aleși în Parlamentul de la Budapesta în februarie 1861. El în casa sa a deschis conferința, accentuând necesitatea stabilirii unei solidarități între deputații români. El zicea: „Noi numai uniți vom fi în stare să impunem majorității și să câștigăm respectul Europei…”

Și în mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competența sa, spiritul său deschis și aptitudinile sale către interculturalitate, deși era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor românești. El se va integra perfect ca cetățean loial în societatea Imperiului Austro-Ungar, în care a trăit, dar ca minoritar va milita permanent pentru interesele și drepturile comunităților românești din acest stat. Gojdu a fost un patriot, care s-a gândit la ai săi, a acționat ca om politic, a preferat să ctitorească, să acționeze, să inițieze programe eficiente.
Susținător fervent al culturii și spiritualității românești din Transilvania și Ungaria, Gojdu a acționat în limitele politice ale timpului în care i-a fost dat să trăiască, dar s-a dovedit deosebit de eficient în acțiunile de sprijinire a conaționalilor săi, fiind în același timp un adevărat spirit cu viziune european.

Gojdu avea o putere de muncă neântrecută și darul acesta l-a ajutat să devină atât un excelent avocat, al cărui pledoarii în jurisdicțiile pestane apăreau în manualele studențimii din Imperiu, cât și un om politic cu adevărat complex. A trăit în vremurile în care fiecare națiune își scria istoria cu înfrigurare. În acele timpuri ale revoluției din 1848-1849 și ulterior, s-a manifestat spiritul politic al lui Gojdu. În 1848, Gojdu a lansat un veritabil program de emancipare a românilor – „Petiția neamului”- redactat în strânsă colaborare cu pașoptiștii români, în special cu Andrei Șaguna. Documentul cuprinde explicit doleanțele românilor din Imperiul habsburgic și anume: școli în limba română, autonomia Bisericii Ortodoxe Române față de Mitropolia sârbească de la Carlovăț, participarea directă la viața publică. Ulterior, ca membru în Casa Magnaților – Camera Legislativă Superioară a Parlamentului Ungar – Gojdu a militat în discursuri memorabile pentru consultarea românilor în privința chestiunilor politice și sociale care îi priveau direct. Un exemplu notabil în acest sens, este discursul ținut în 19 iunie 1861, în care Gojdu deplângea atitudinea de excludere a românilor majoritari de la luarea deciziilor esențiale.

Aprecierea obiectivă a istoriei trebuie să fie că Emanuil Gojdu, prin sentimentele sale, prin manifestările sale politice, culturale ca și prin celebrul său testament, s-a arătat a fi un om de excepție, un om al faptelor și un bun român. În secolul al XIX-lea el a avut un rol deosebit, unic s-ar putea spune. A fost un macedoromân inteligent, îndrăzneț, creator.

Gojdu a fost sincer toată viața sa și s-a manifestat cu aceeași naturalețe ca frate al românilor și prieten al ungurilor. Ca orice om valoros, a fost și criticat, și iubit, și cei care l-au iubit au fost incomparabil mai mulți decît cei care l-au criticat.
Viata și opera lui Emanuil Gojdu stau sub semnul unei personalități de dimensiuni europene prin formație, prin misiunea sa politică, prin ampla sa dedicare educării și culturalizării poporului român din Transilvania și Ungaria.
Întreaga sa operă a fost pusă în slujba emancipării culturale și sociale a românilor transilvăneni. A fost o personalitate enciclopedică, deschisă valorilor umaniste. Exemplul său ne arată, nimic nu este mai profund universal decât a lucra pentru propășirea spirituală, culturală, socială și politică a propriului neam.

Preocuparea de a sprijini tineretul român la învățătură l-a determinat pe Gojdu să întemeieze o fundație capabilă să acorde stipendii (burse) școlare. În 1869 Gojdu a întocmit actul testamentar. Acesta fixează modalitatea de folosire a fondurilor până în anul 2020. Se stabilea că averea sa va fi administrată de o reprezentanță în cadrul unei fundații care-i va purta numele și din venitul căreia se vor acorda burse tinerilor români ortodocși din Ungaria și Transilvania.

Averea fundației la început consta din opt clădiri în centrul Budapestei și acțiuni depuse la “Pesti Hazai Első Takarékpénztár” din Pesta. Valoarea totală a averii se ridica la suma de circa 200.000 de fl. Această sumă a crescut an de an. Valoarea totală a fundației ajunge la 31 decembrie 1917, la 8.390.704 coroane, o creștere aproximativ de 42 ori față de anul 1870.
Războiul încheiat în 1918 a adus Fundației situații grele. Toată averea fundației rămânând în Ungaria, veniturile ei au fost blocate la băncile budapestane. Între România și Ungaria s-au purtat tratative ani de-a rândul în ce privește situația fundației. În 1937 s-a încheiat un acord definitiv. S-a amânat rezolvarea acestuia, în 1952 toate bunurile Fundației Gojdu au fost naționalizate de statul maghiar.

Ion BĂDOI:
“Nu pot pleca și nu pot să rămîn
Eu stau și azi la început de drum
În jurul meu doar pulbere și scrum
Nu pot pleca și nu pot să rămân
Cum să aleg între două direcții,
Între două dorințe
Sunt condamnată la neputință
Cu ochii injectați de ceață
Privesc nostalgic spre necunoscut…”

Sunt versuri din volumul Dvs. “În pragul noului mileniu”, publicat în 2002, la Gyula , Ungaria, versuri devastatoare, versuri emblematice, copleșitoare, care dau măsura acelei lupte teribile a intelectualului cu sine însuși, în lupta permanentă “de a sădi floarea de limbă dulce”. Se mai poate adăuga ceva, stimată Maria Berényi?

Maria BERÉNYI: Lumea emoțiilor noastre – am putea spune cu ușoară autoironie – ne oferă nenumărate posibilități de exprimare, să avem doar instrumentele necesare. Sentimentele, emoțiile mele le-am înmănunchuat în patru volume lirice. Poezia înregistrează stări și situații exterioare, căci asta îi este scopul. Decât sa comentez versurile mele proprii, ceea ce mi se pare și imposibil, rog cititorii să citească volumele mele lirice. Din 2002 nu mai public poezie. Despre aceasta tăcere “poetică” a mea, Tibor Hergyán a scris în felul următor și mă identific cu cele scrise de el.

“Poate să pară ciudat apologia tăcerii din partea unui scriitor, și am fi tentați să credem că este vorba de repetarea unui clișeu artistic (să nu uităm de „necuvintele” lui Nichita Stănescu), dar din tonul grav al volumului ne dăm seama că situația este, de data aceasta, serioasă: ca și cum nu poetul și-ar scrie versurile, ci invers, versurile pe poet. Cum nu îi este frică de cuvinte, Mariei Berényi nu îi este teamă nici de tăcere. Parcă nici nu mai vorbește, ci doar lasă să se pronunțe cuvintele, ele singure. Cum la finalul unei călătorii lungi, sufletul se împacă cu lumea și cu sine, poeziile devin mai scurte, mai concise, și mai blânde. Cele patru volume împreună par ca un jurnal liric de călătorie : o tentativă de salvare a sinelui în timp și spațiu.”

Ion BĂDOI: Despre bătăliile pe care le purtați în sufletul Dvs., cel mai bine ele se pot descifra tot în versurile acestui volum.
“Cât am mai alergat între mine și mine/Cât m-am zbătur între cer și pământ/Eu n-am voie să spun că nu știu/Și n-am voie să spun că nu pot/Trag căruța mizeriei noastre naționale/În lupta aceasta lipsită de identitate.”

Poate că par dure, chiar insuportabile aceste versuri din poemul “Lipsă de identitate”, dar sunt sincere și asumate, ceea ce înseamnă dragoste, sinceritate și, de ce nu, luciditate. Credeți că ne putem întâlni în viitoarea construcție europeană, fără emoții, fără amintiri răscolitoare, fără patimi și fără complexe?

Maria BERÉNYI: Europa – pe lângă faptul că reprezintă numele unui întreg geopolitic și cultural mai mult sau ma puțin abstract – a fost din totdeauna admirată tocmai pentru diversitatea sa (culturală, lingvistică, religioasă, politică…). Trăim în plină definire politică și culturală a Europei. Asemenea și minoritățile își caută locul și rostul lor în aceste vremuri deloc obișnuite. Încearcă fiecare națiune, naționalitate să se mențină, să-și păstreze identitatea și limba. Pentru un minoritar limba maternă nu este doar un instrument, ea îi determină structura lăuntrică, îl plasează într-un spațiu, este felul lui propriu de a gândi și a simți, este casa, tradiția – limba este memoria.

O societate fără rădăcini în trecut, fără o judecată neîncetat reluată asupra acelui trecut, este o societate condamnată la dispariție. Nu este de ajuns să-ți întreții memoria, să cunoști trecutul, pentru ca să poți zidi pe el prezentul, dar cunoașterea e necesară de a înțelege, a acționa în cunoștința de cauză.

Am convingerea că nu există o dorință mai nobilă unui creator, cercetător decât aceea de a se face exponentul spiritului comunității în mijlocul căreia s-a născut și, totodată, de a contribui cu talentul și concepția sa, prin munca sa creatoare la înălțarea, bunăstarea și împlinirea națiunii sale. Îndeosebi ca oameni ai cuvântului, avem o datorie a întreținerii, a cultivării memoriei, a consemnării amintirilor. Pierderea istoriei individuale, ca și a istoriei naționale, înseamnă în fapt pierderea conștiinței de sine și deci pierderea identitară. Patrimoniul identitar reprezintă suma valorilor istorice, spirituale, morale, creatoare, tradiționale. El este coloana vertebrală a personalității individuale ca și a identității naționale. Valorile identitare sunt cele pe care le-am creat în mersul nostru prin istorie din cele mai vechi timpuri și care ne reprezintă în prezent și până în posteritate. Acestea sunt valori perene, alcătuind cadrul nostru genetic identitar. Ansamblul acestori valori reprezintă ceea ce numim cultură. Paralel cu procesul deja obiectiv de globalizare și de uniformizare a lumii, avem datoria de a ne focaliza atenția și acțiunea asupra consolidării elementelor perene, a valorilor identitare.

Nici o clipă nu putem renunța la moștenirea noastră culturală. O renaștere națională a unei etnii nu poate exista fără o redeșteptare culturală. În corul culturilor intonăm o voce specifică și cu demnitate. Aceasta ar fi vocea noastră emancipatoare prin care producem un discurs multicultural: dorim să fim recunoscuți în diferența noastră specifică, oricare ar fi ea. Multiculturalismul, în genere, pretinde ca idealurile culturale sunt circumscrise de tradițiile locale, de trăsături psihologice distincte ale comunităților regionale și naționale. Multiculturaliștii insistă ca toate culturile trebuie să se bucure de egalitate, integritate, de respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere de culturi mari și dominante. Căci toate culturile au ceva de spus pentru toate ființele umane, fiecare cultură își are locul său bine stabilit, iar regăsirea vocii proprii este condiția de a atinge o identitate culturală autentică.

Ion BĂDOI: Este necesar să revenim la Emanuil Gojdu și să ne aducem aminte, peste ani, că, atunci când a fost ales deputat în circunscripția Tinca, și-a redefinit măreția de român declarând: “Gojdu numai până atunci să trăiască, până când va lucra spre binele poporului român”, dar și de îndemnul fierbinte adresat celor două națiuni, mai actual ca niciodată: “Providența Dumnezeiască, însuși Dumnezeul popoarelor din lume a croit soarta comună a celor două națiuni, română și maghiară, pentru ca să trăiască împreună, într-o alianță eternă, fiindcă numai laolaltă vor avea un viitor glorios, iar dacă se vor împotrivi una alteia, vor pieri”. Vom știi să ascultăm glasul lui Emanuil Gojdu de peste veacuri, vor știi oamenii politici actuali și viitori să îmbrace hainele înțelepciunii croite de el, mai ales că testamentul său a fost nesocotit de contemporanii noștri, nevrednici și hulpavi. Se va întoarce moștenirea lui Emanuil Gojdu la “acea parte a națiunei române din Ungaria și Transilvania care se ține de legea oriental ortodoxă”?

Maria BERÉNYI: Uneori nedreptățită de contemporani, într-un timp condamnată la uitare de posteritate, timp de un jumate de veac marginalizată de istoriografie, figura lui Gojdu reclamă astăzi o legitimă și firească atenție. Moștenirea lui Emanuil Gojdu e un subiect chinuitor, care a fost prea mult ținut în sertar și nu a fost adus la cunoștința românilor și maghiarilor.
După ce în anul 1953 s-a încheiat o pagină zbuciumată din istoria Fundației Gojdu, decenii de-a rândul acest subiect a dispărut din atenția istoricilor și diplomaților români. Împlinirea a 100 de ani de la moartea marelui mecenat (în 1970) sunt momentele care au prilejuit publicarea mai multor studii privind viața marelui filantrop Emanuil Gojdu și activitatea fundației create de el. Dar toate cercetările istorice se opreau la momentul 1918.

Din anii 1990 s-au reluat cercetările privind soarta fundației. La Budapesta, noi am publicat în anul 1995 prima carte dedicată Fundației Gojdu, în care se tratează, pe baza unor documente inedite, istoria acesteia până în anul 1952. Acțiunea decisă, cu care subiectul Gojdu a fost ridicat și recuperat din uitarea umbroasă, în care stătea de o jumătate de secol, a avut o extensie progresivă de peste un deceniu, care s-a mărit deodată în anul bicentenarului, dobândind amploare și profunzime. În anii 2002-2003 au apărut 5 volume despre viața și activitatea lui Gojdu și a fundației sale, scrise și redactate de către: Maria Berényi, Pavel Cherescu, Constantin Mălinaș, Aurel Pavel și Cornel Sigmirean.

Putem spune că românii din Budapesta sunt cei mai apropiați de subiectul Emanuil Gojdu și mai bine de douăzeci de ani au o preocupare renăscută, pentru a-i cultiva memoria și omagia amintirea. După anii 1990 a început recuperarea arhivistică și bibliografică a subiectului Emanuil Gojdu.

Fundația Gojdu, care a fost una dintre cele mai mari fundații din Austro-Ungaria, timp de 50 de ani a avut un important rol în activitatea și viața culturală românească din Ungaria și Transilvania. În baza prevederilor din testament, studenți, preoți și învățători săraci, familii numeroase și îmbătrâniți puteau beneficia din bunurile fundației.

Dintre intelectualii români care au absolvit Universitatea din Budapesta și erau bursieri ai Fundației Gojdu, 32 au ajuns membrii ai Academiei Române, iar 5 dintre ei au devenit prim-miniștri ai României și anume: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Octavian Goga, Miron Cristea (care era și primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și Petru Groza.
Moștenirea lui Emanuil Gojdu în ultimii zece ani a ajuns în atenția presei și diplomației române – maghiare. Acest subiect e abordat în planuri paralele și simultane: cultural, diplomatic, științific, editorial și eclesial. În anul 2002, la bicentenarul nașterii sale, Emanuil Gojdu a fost reabilitat, a fost redat memoriei române și maghiare, mai aproape de adevărul de pînă acum. Avem toată speranța, că nu numai la cifre rotunde, nu numai prin campanii se va menține memoria lui Gojdu în mentalul generațiilor viitoare.

Ion BĂDOI: Stimată doamnă Maria Berényi, sunteți una dintre cele mai autorizate voci din Ungaria în privința românilor trăitori pe acele meleaguri. Aveți patru volume de versuri, șapte volume de studii despre românii din Transilvania și Ungaria, peste 100 de studii în țară și străinătate, dar și o mulțime de manifestări științifice organizate în Austria, Serbia, Ucraina și în România. Sunteți premiată cu o mulțime de distincții,așa cum este Ordinul „Meritul cultural” în grad de Comandor acordat de Președintele României, premii, cum ar fi „Premiul Eminescu” din partea Editurii”Mihai Eminescu” și revistei „Familia” din Oradea și multe altele, și diplome: : Medalia și diploma „Pentru Micherechi” ,Diploma de onoare din partea Institutului Cultural Român din Budapesta și Distincția „Placheta de aur” din partea Universității Vasile Goldiș din Arad. Sunt doar o parte din distincțiile care au răsplătit extraordinara Dvs. activitate.
Vă rog, în încheierea dialogului nostru, să adresați câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”, periodic care este citit pe toate continentele lumii, acolo unde românii se găsesc la un moment dat, dar nu uită să-și amintească de locurile natale, de problemele care-i frământă tot timpul.

Maria BERÉNYI: Trăiesc de-o viață din citit și scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, manuscrise, presa vremii. Precum trec anii, îmi dau seama că ar trebui să ne naștem bătrâni și să tot întinerim, cum spune undeva Eugen Ionescu, unul dintre cei care a pus în cauză lanțul în care e prinsă viața omului.
Identitatea nu este una dată, noi suntem care trebuie să o constituim, noi trebuie să alegem din comoara extraordinară pe care ne-au lăsat-o predecesorii noștri. Într-un secol al vitezei, unde apar schimbări la fiecare pas (de mentalitate, de sistem de apreciere al valorilor), nicio clipă nu putem renunța la moștenirea noastră culturală. O renaștere națională a unei etnii nu poate exista fără o redeșteptare culturală. Un om care nu-și cunoaște istoria, manifestările artistice ale semenilor săi, tradițiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine. Nu are unde să ajungă, dacă nu știe de unde a plecat și, mai ales, cu ce a plecat înzestrat în drumul vieții. Conștiința națională înseamnă mai întâi recunoștință și respect înaintașilor, apoi răspunderea și grija urmașilor. Este vorba aici despre capacitatea noastră de a ne construi relația cu trecutul și, prin aceasta, cu noi înșine.
Trecutul rămâne o parte a ființei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut e la fel de necesară ca ordinea prezentului și ca buna pregătire a viitorului. Nu pentru că scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decât ceea ce rămâne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare și abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmașilor despre spovedania pe care ai făcut-o când hârtia a devenit aliatul gândurilor tale.
Și în epoca internetului – de care mă folosesc și eu zilnic – trebuie să credem în Galaxia Gutenberg, adică în lumea Cuvântului. În cazul cărții, trebuie acceptat faptul că lumea modernă îi datorează enorm și că, aproape sigur, umanitatea va continua să beneficieze de serviciile ei. O lume fără cărți este greu de imaginat, chiar dacă tentațiile imediatului par a ne contrazice. Era imaginii nu va putea evita cuvântul și nici exclude un tezaur devenit patrimoniu al umanității. Prin carte comunicăm cu cei dinaintea noastră, dar și cu cei care nu s-au născut încă. Cred – mai precis aș vrea să cred – că și cărțile mele ajută la întărirea conștiinței naționale și identitare a comunității românești din Ungaria.
Ion BĂDOI: Vă mulțumesc pentru gândurile pe care ați avut generozitatea de a ni le împărtăși, dar și pentru paginile de istorie românească de pe care ați ridicat “praful” indiferenței noastre.

Autor:  Ion BĂDOI / Opinia Teleormanului

,

Dacă cineva ar fi susținut în urmă cu puțin timp că Rusia va ocupa Ucraina în patru zile și nu va fi nevoită să tragă un foc de armă pentru asta, lumea l-ar fi considerat nebun. Cum așa? Ucrainenii, care au pretenții asupra altor teritorii, care s-au judecat cu România pentru o bucată de platou continental la Marea Neagră timp de mai mulți ani la Haga, care au tot încercat să joace cu frontiera Dunării prin controversatul canal Bâstroe, aceiași ucraineni să stea cu brațele încrucișate în timp ce le este ocupată o importantă provincie, recunoscută ca și ucraineană de ONU, având și garanții de inviolabilitate a frontierelor din partea SUA, Marii Britanii și chiar a Rusiei prin Protocolul de la Budapesta din 1994, chiar ei să nu reacționeze?

Video: Militarii ruși intră într-o unitate militara ucraineană…

Se va spune că da, dar Rusia avea o bază militară puternică pe acest teritoriu, plus aproape 60% din populația de 2,25 milioane a Crimeii este formată din etnici ruși, că manevra lor a fost foarte bine pusă la punct etc. Adevărat, manevrele lor au fost foarte bine puse la punct, bine gândite și bine executate, pas cu pas și poziție cu poziție. Niște demonstrații pro-ruse la Simferopol, apoi mascați înarmați și fără însemne ocupă poziții cheie pe clădirile guvernamentale, ocupă punctele strategice, apoi trupe numeroase securizează aceste poziții, ajungând la finalul celor patru zile să blocheze cazărmile militarilor ucraineni cu ei înăuntru, fără posibilitatea de a mai face ceva (cum spuneam în articolul Ucraina, spre război?). Practic, rușii au ajuns stăpâni necontestați pe Crimeea în patru zile, mai mult, au făcut-o fără să tragă un foc de armă, de fapt și fără să recepționeze vreun foc de armă!

Cum este posibil, cine e de vină? NATO, UE, SUA, comunitatea internațională? Nici vorbă, principalul vinovat este mult mai aproape, la Kiev. Cum spune vorba aia, pentru un dans e nevoie de doi. Iar al doilea este fără îndoială Ucraina. Ce a făcut conducerea ucraineană, cea care a înfruntat gloanțele pe Maidan și și-a impus puterea la Kiev, alungându-l pe Ianukovici? Ce a făcut ca să evite această situație? În afara unor declarații ceva mai belicoase, absolut nimic!

1 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA - 1 MARTIE 2014
INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 1 MARTIE 2014

Trebuie să lămurim niște aspecte. Forțele militare ale unui stat funcționează după legi și reguli, pe baza unor ierarhii stricte. Astfel, o unitate nu poate face nimic de capul ei, pentru a acționa trebuie să primească ordin de la eșalonul superior, acesta de la cel superior lui și tot așa până la conducătorul suprem care este întruchiparea conducerii politice a țării. În cazul în care conducerea politică încalcă legile țării, dând de exemplu un ordin de a se trage în popor, cum a făcut Ceaușescu și Ianukovici, se poate constata încălcarea legii și unii să nu execute ordinul. Dar în cazul în care ordinul este legal, trebuie executat, dar acesta poate fi executat cu condiția să fie dat. Nu poate o unitate să se apuce să lupte de capul ei, fără ordin, deoarece din start devine rebelă și liderii ei pot fi trimiși pentru a fi judecați de Curtea Marțială.

Ori, ce ar trebui să facă conducerea politică și militară atunci când persoane necunoscute, înarmate și purtând cagule, ocupă și iau poziții de tragere pe clădirile guvernamentale principale din capitala unei provincii ucrainene? După toate regulamentele internaționale, dacă aceste persoane nu aparțin structurilor de forță ale țării gazdă, pot fi considerate formațiuni paramilitare care încearcă să preia controlul, deci neutralizarea lor este perfect justificată. A făcut conducerea ucraineană ceva în acest sens? A dat ordin structurilor sale de forță să aresteze acele persoane, mai ales că în primele zile numărul lor era destul de redus și grupurile erau destul de disipate?
Nu trebuia să deschidă focul asupra lor, trebuiau trimise trupele ucrainene care să le rețină. Uzul de armă era justificat în cazul în care aceste persoane ripostau. Există reglementări clare asupra dreptului polițistului sau militarului de a face uz de armă. Iar când ai în față persoane necunoscute, fără însemne, înarmate care ocupă puncte cheie din țara ta, atunci poți face uz de armă. Se somează, dacă nu se supune se execută foc de avertisment, dacă nici atunci nu se supune, foc în plin. A făcut Kievul așa ceva? Respectiv a dat vreun ordin unităților din Crimeea să procedeze în acest mod? Ca să facem o paralelă, ce ar trebui să facă conducerea României dacă pe clădirile din Sfântu Gheorghe apar trăgători necunoscuți, dacă principalele puncte de trecere din Târgu Mureș sunt ocupate de genul acesta de inși înarmați?
Kievul nu a făcut nimic, astfel că Rusia a plusat. Apare traficul de elicoptere și avioane, sunt ocupate aeroporturi, baze militare, încep deplasările masive de trupe spre toate punctele cheie ale peninsulei. Militarii ucraineni, tot în cazărmi. Nimeni nu le-a dat vreun ordin să iasă, sau ce să facă. În mod sigur, ofițerii ucraineni înroșesc liniile telefonice și undele radio cerând de la Kiev ordine și instrucțiuni. Este cineva capabil acolo să dea aceste ordine? Mă îndoiesc.

2 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 2 MARTIE 2014

Câteva cuvinte despre spațiul aerian. Ucraina a închiriat baza de la Sevastopol Rusiei. În înțelegerea militară care a fost încheiată între cele două țări, sunt stabilite niște culoare aeriene care să fie folosite de ruși pentru deplasările în și dinspre baza de la Sevastopol. Există protocoale, înțelegeri, partea ucraineană este anunțată când urmează să vină vreun transport militar, pentru a nu crea confuzii și alarme inutile. Partea ucraineană trebui să aprobe aceste zboruri înainte de a avea loc, deoarece ea este proprietara spațiului aerian, dar și al bazei. Genul acesta de înțelegeri și anunțări prealabile există peste tot în lume, la toate bazele militare pe teritoriul altui stat. La fel, și la baza de la Mihail Kogălniceanu, nu vă închipuiți că vin americanii cum vor, ei trebuie să-și anunțe în prealabil zborurile, orele la care intră în spațiul aerian românesc vreo aeronavă de-a lor, pentru a nu intra în alertă fără să fie cazul.

Ori, cum reacționează Ucraina când toată Crimeea începe să fie înțesată de zboruri neautorizate? Să fi obținut rușii aprobarea autorităților ucrainene pentru toate aceste zboruri? Mă îndoiesc. Civili aflați în mașini filmează formațiuni de elicoptere care zboară în plină zi. Cum reacționează autoritățile ucrainene? Protestează. Au încetat zborurile? Nu.
Cu o întârziere nejustificată se declară închiderea spațiului aerian pentru aeronavele militare. Cam târziu, dar totuși s-a dat. Dar cu asta ce-am făcut? Dacă închizi spațiul aerian, atunci implicit îl declari inviolabil, orice aeronavă care violează spațiul aerian poate fi atacată și doborâtă. Dacă îl închizi, îl închizi ca să îl aperi, dacă nu îl aperi, de ce îl închizi, numai ca să mai faci o declarație? Aflăm că Ucraina protestează fiindcă i s-a încălcat spațiul aerian. Asta după ce l-ai închis, nu? Dacă ai anunțat că ai închis spațiul aerian, cum încearcă cineva să intre, îl prinzi în cătarea SAM-urilor. Ah, dar bazele de SAM-uri din Crimeea au fost ocupate de ruși. Atunci deplasezi SAM-uri mobile în apropiere, către istmul Perekop, și în caz de nevoie lansezi una ca să se vadă că vorbești serios. Dacă nu, nu ai făcut nimic, rămâi cu protestele că ți-au încălcat spațiul aerian, încă și de două ori. Dacă nu lansezi rachete, îl vor încălca și a treia oară, au văzut că merge.
La fel ca și inviolabilitatea santinelei. În interiorul gardului cazărmii militare este o zonă interzisă. Cine intră fără permisiune, fie pace sau război, riscă să fie împușcat. Santinela care păzește nu poate fi atacată, este principiul stipulat prin lege și regulamente militare, cel al inviolabilității santinelei. Dacă pătrunzi în zona în care santinela are consemnul să o păzească, o faci pe proprie răspundere, pe riscul tău. Nimeni nu va acuza vreodată santinela că te împușca dacă tu nu răspunzi la somații. Două somații, foc de avertisment, apoi foc în plin. Rușii care au intrat în cazărmile ucrainene știu asta. Dar mai știau că nimeni nu va face uz de armă contra lor. Fiindcă nu a primit ordin, nimeni de la Kiev nu l-a dat. Nu a avut curajul, nu și-a asumat răspunderea, încă nu știm.

3 martie 2014

INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA - 3 MARTIE 2014
INVAZIA ARMATEI RUSE ÎN CRIMEEA – 3 MARTIE 2014

În acest context, cu atât mai de neînțeles mi se pare pasivitatea trupelor ucrainene în ultimele patru zile. De ce nu au deplasat o companie la aeroportul din Simferopol, de exemplu, nu l-au ocupat înaintea rușilor, apoi să interzică pătrunderea lor, amenințându-i cu deschiderea focului, era aeroportul lor în țara lor, nimeni nu putea să vină să-l ia fără riscuri. Somație și foc de avertisment. Dacă rușii ripostau, era clară situația pentru toți. Dar nu a existat acel ordin.
Și așa Ucraina s-a trezit în situația în care Crimeea este practic ocupată fără să se fi tras un singur glonț. Și îi va fi greu să revină, chiar dacă se va găsi voința politică să o facă. Situația strategică este net defavorabilă. Întreaga peninsulă este ocupată de ruși, ei sunt fortificați în această zonă care ea însăși este o citadelă naturală. Singurele trupe ucrainene de aici sunt prizoniere în cazărmi, nu sunt dezarmate, dar sunt în imposibilitatea de a face ceva, înconjurate de ruși. Sunt ostatice, îngreunând și mai mult situația militară a Ucrainei. În plus, fiindcă nu a reacționat, Ucraina se confruntă cu același scenariu în estul țării, iar întreaga inițiativă aparține Rusiei, Ucraina nu poate decât să reacționeze, nu să acționeze.
Să venim cu câteva exemple. În 28 iunie 1940, România evacuează Basarabia și nordul Bucovinei în urma ultimatumului URSS. Militarii primesc ordin să nu răspundă la provocări, să nu deschidă focul. Sovieticii profită, nu respectă graficul de deplasare și le-o iau înainte, îi atacă, îi dezarmează, îi batjocoresc. Românii nu răspund fiindcă au ordin să nu o facă. Totuși, sunt unii care la forță răspund cu forța, deschid focul și îi opresc pe sovietici, fără ei aceștia ar fi mers mai departe de Ținutul Herța și România ar fi fost ceva mai mică (vezi 28 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți și22 iunie 1940. Fapte și eroi necunoscuți). Românii, chiar dacă au primit ordin să nu tragă, au fost unii care au ripostat. E foarte adevărat că acum soldații ruși în Crimeea au fost mult mai politicoși cu cei ucraineni.

Și să nu uităm, ceea ce vedem că se petrece acum în Ucraina poate am fi văzut în România în decembrie 1989!  Să nu uităm că sovieticii au fost invitați în țară, se cam știe de către cine. Mai știți cum a reacționat generalul Gușe (asta nu îl absolvă de alte greșeli), fapt care poate ne-a salvat atunci: Dacă vin, tragem în ei!

Rusia nu e prima oară când face o astfel de manevră. Amintiți-vă de Kosovo în 1999, când Serbia în urma bombardamentelor NATO își dă acordul de a părăsi provincia și trupele NATO pornesc să ocupe punctele cheie. O coloană înarmată rusească trece din Bosnia-Herțegovina unde era trupă de menținere a păcii și ocupă înaintea tuturor aeroportul din Priștina, dând Rusiei un grad mai mare de negociere ulterioară.
În 1992, moldovenii au decis să lupte, au primit ordin să o facă, să băteau pentru țara lor și aveau mult mai mici șanse decât a avut Ucraina acum. Nimeni nu a pus vreo presiune internațională pe Rusia în 1992, nimănui nu-i păsa de Republica Moldova, doar României. O țară mică sfida un imperiu, dar a luptat. Au fost învinși. De luptat au luptat și georgienii, și pentru aceste merite, și în ziua de azi, Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud sunt considerate teritorii ocupate de Rusia.

Ucraina a pierdut enorm prin lipsa de reacție, mult mai bine dotată și înarmată decât aceste două țări la un loc, nu a reacționat, deși avea susținerea morală a vestului. În ciuda retoricii belicoase de care dau dovadă naționaliștii ucraineni pe forumurile de pe internet, Ucraina nu a făcut nimic ca să-și apere țara. În mod sigur, și NATO va fi mai reticent, deoarece impresia lăsată este una ciudată. E greu de înțeles când susții sus și tare că Crimeea îți aparține, dar o lași din mână fără a trage un singur foc de armă.
Dar dacă lucrurile se opresc aici cu Crimeea, ca în ziua de azi, peste zece ani se va vorbi despre Crimeea ca un teritoriu cedat de Ucraina și nu ocupat de Rusia.

Rusia a dat ultimatum: până mâine trupele ucrainene din Crimeea să capituleze, dacă nu vor fi luate cu asalt. Ce ordine vor primi aceste trupe de la Kiev? Sau vor primi vreun ordin? Oricum, pentru ele e târziu…

Redactor R.B.N.  Press

Cristian Negrea

Istorie, Geopolitica, Știință Militară

www.cristiannegrea.ro

Sursa imaginilor: cigeography

,

STIMAȚI COMPATRIOȚI,
     În mod intenționat am așteptat încheierea anului 2012 pentru a face un mic bilanț de viață, de activitate și de realizări sau nerealizări.  După cum bine se stie, anul a debutat, pentru noi, în mod tragic:  tânărul de numai 18 ani, Vadim Pisari, a fost împușcat, în chiar prima zi a anului, de soldații ruși, aflați în Transnistria cu misiune „pacificatoare”.  Interesantă în acest sens este decizia Kremlinului de a exonera de responsabilitate, deci scoaterea de sub urmărirea penală, a celor care l-au ucis pe Vadim.  La împlinirea unui an de la acest odios act, am luat cunoștință de protestul unui singur om, în fața ambasadei Federației Ruse la Chișinău și anume Ghenadie Brega.  La locul săvârșirii crimei, câțiva reporteri, familia lui Vadim și câteva oficialități locale.  În rest nimic, aceeași stare de indiferență, manifestată la toate nivelele!  Un lucru rămîne cert:  VÂNĂTOAREA DE ROMÂNI, ÎN EUROPA, CONTINUĂ!  Începută imediat după ziua marii trădari și anume 23 august 1944, vânătoarea continuă peste tot, în spațiul european, mai cu seamă acasă, în special în zonele ocupate.  La câteva săptămâni după incident, bătrânul activist Mihai Dirul, transnistrean, era intervievat de jurnalista Luminița Dumbrăveanu la radio Vocea Basarabiei din Chișinău.  În disperare, Mihai Dirul ruga președintele României, Traian Băsescu, să-l primească la Cotroceni pentru o scurtă audiență.  Rezultatul:  Mihai Dirul n-a mai fost chemat la București de nimeni, în schimb, acasă, a fost vizitat de mascați cu cagule pe față, care l-au batut pană când omul n-a mai fost în stare să se deplaseze pe propriile picioare.  Datorită divizării noastre artificiale, indiferenței manifestată în mai toate ocaziile pe fondul lipsei de dialog social, avem parte de o continuă vânătoare, cu rezultate dintre cele mai tragice.  Voi exemplifica în cele ce urmează, cu un caz în plină derulare, pentru ca problema să fie înțeleasă cât de cât.  Un tânăr, Alexandru Bejan, elev al liceului Lucian Blaga din Tiraspol, este acuzat de autoritățile separatiste de terorism.  Caz înscenat, unde nu terorismul este elementul de bază ci românismul!  Faptul că Alexandru este elevul singurului liceu cu predarea in limba română din Tiraspol constituie vina tânărului și trebuie inventate cazuri pentru a arăta lumii ce periculoși sunt românii, indiferent unde s-ar afla aceștia.  Am participat la deschiderea anului școlar și m-am convins pe propria piele cum stau lucrurile cu românismul în Transnistria.   Suntem noi, oare, mai fasciști decât cei ce-au întemeiat imperii?  Mă îndoiesc!  Pe 2 septembrie, în Tiraspol, acesta era mobilul sărbătorii rusești!
     De îndată ce m-am inapoiat, întâmplarea face ca ministrul român de Externe, Titus Corlățean, să aibă întâlnire cu comunitatea românească din New York.  Am prezentat cazul elevului Bejan întregii audiențe, obținând din partea ministrului promisiunea că se va implica în această situație.  Materialele solicitate au fost trimise prin poșta electronică, însă n-am primit nici măcar o confirmare de primire a acestor materiale.  De-aș fi publicat asta înainte de alegerile parlamentare, poate eram acuzat de campanie electorală negativă.  O fac acum, după alegeri, pentru ca românii să stie pentru cine au votat, deoarece, în aceste împrejurări, eu n-am votat și a fost pentru prima dată, după 1989, când se întâmplă așa ceva.  Efectiv, n-am avut pentru cine vota într-o stare generală de compromis.  Iar cei treizeci și ceva la sută, dintre români, care au votat, au fost membri ai haitelor politice.
Să amintesc și faptul că de la București, Moș Craciun n-a mai ajuns anul acesta la elevii scolilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană?  De ce să n-o fac, în fond și la urma urmei, fiindcă lucrurile sunt cât se poate de clare în acest moment:  LA BUCUREȘTI LUPTĂ APRIGĂ PENTRU CIOLANUL POLITIC, DOMNUL TUDOR PANȚÎRU, UN ROMÂN BASARABEAN CU ÎNALTĂ CONȘTIINȚĂ DE NEAM, REFUZĂ CANDIDATURA PENTRU PARLAMENT, ASTA ÎNSEMNÂND EXTRAORDINAR DE MULT, IAR MĂGĂREAȚA SĂ CADĂ PE ADEVĂRAȚII LUPTATORI ȘI ANUME ELEVII ACESTOR ȘCOLI, A CĂROR EXISTENȚĂ ESTE PUSĂ SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII. 
     Vizita mea la liceul Lucian Blaga din Tiraspol a fost marcată drept o vizită pentru exacerbarea sentimentului naționalist și nu ca o vizită firească, frățească, amiabilă.  Așa a fost raportat de către OSCE-ul cu sediul la Viena, autorităților române.  Dar, mai grav este, însă, altceva:  același OSCE trimite la Chișinău, un material cu caracter sugestiv, din care reiese că școlile cu predare în limba româna, din Transnistria, mai bine să adopte curicula autorităților separatiste, rusești, nerecunoscute de nimeni pe planetă.  Cu această ocazie, discutând în cadrul Fundației Grigore Vieru din New York, noua sugestie a Organizației pentru Securitate și Cooperare Europeană, s-a concluzionat că sugestia este total greșită, neavenită și neprincipială, cu atât mai mult, cu cât din OSCE fac parte și SUA, unde drepturile identitare sunt respectate cu sfințenie.  Rugăm pe această cale ca șefa misiunii din Chișinău, respectabila doamnă, Jennifer Brush, să intervină corespunzător pentru clarificarea acestei aberații. 
     Ziua Limbii Române a fost sărbătorită corespunzător cam peste tot unde viețuiesc românii.  Eu am participat la aceasta sarbătoare atât în Căușeni, la baștina poetului-preot Alexe Mateevici, cât și la Chișinău, iar un pic mai târziu, la New York, în cadrul Fundației Grigore Vieru, aici primind ajutor substanțial de organizare din partea domnisoarei Tania Fotescu de la București.
     Mi se reproșează de către anumite persoane lipsa pașaportului meu moldovenesc și că nu prea ar trebui „să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala”!  Stimați consângeni, trebuie sa vă informez, pe această cale, că eu sunt produsul unei mame din Basarabia Română și al unui tată oltean, din Caracal.  Conform legilor actuale ale statului moldovean eu am dreptul la cetațenia moldovenească, tocmai pe baza originii mele.  Pentru cele două femei, respectiv mama și bunica, prin care eu aparțin, în mod natural și spațiului de la stânga Prutului, posed certificate de inmormântare dar nu si de naștere.  Adresându-mă biroului de arhivă din Chișinău, primesc mereu aceleasi gesturi de nu găsim, nu posedăm sau mai bine zis, n-avem voie să-ți eliberăm nimic.  Eu știu că de mic am fost tare incomod pentru multă lume și in special, din timpul satisfacerii stagiului militar obligatoriu, unde am refuzat ordinul superiorilor de a păzi cozile interminabile zi și noapte la alimente, moment în care am făcut cunoștință cu primul arest din viață, motiv pentru care am fost lăsat la vatră mult după leatul meu.  De atunci eu sunt un fel de „reacționar” și nu Gică Contra cum se spune prin diverse cercuri.  Da, am fost arestat, interogat, anchetat, condamnat pentru o vină pe care o voi recunoaște permanent:  VINA DE A IUBI!  Imi iubesc Patria, care-i una singură, fiindcă țări pot fi multe, imi iubesc Neamul în care am apărut pe lume, iubesc adevărul și dreptatea, iubesc oamenii și frumosul!  Sunt de mai bine de treizeci de ani, de la primul arest, într-o bătălie dusă, pe măsura puterilor mele, în stare de dizidență.  Principiul de bază în această luptă este „SALUT CE-I BUN, LOVESC NĂPRASNIC ÎN CE-I RĂU, NEDREPT”!  Dacă cineva imi sugerează s-o las mai moale că s-ar putea să mi se reteze capul într-o bună zi, răspunsul meu este:  NU CĂ NU MĂ POT OPRI, CI NU VREAU SĂ MĂ OPRESC!  PREFER SĂ MOR CA SPARTACUS, RÂZÂND DE BESTIILE ACESTEI LUMI, DECÂT SĂ LING FUNDUL ACESTOR BESTII!  Asa că rog pe părintele român din Canada care mi-a atras atenția asupra cetățeniei moldovenești să nu se mai preocupe cu problema asta, deoarece, după cum se sucește jucărica, într-o bună zi să nu mai fie nevoie pentru nimeni de această cetățenie.  Avem multe lucruri de făcut pentru viitorul acestui Neam, asta-i mizilic!  Cum ar fi de exemplu un real Forum al Românilor de Pretutindeni cu sediul în București, care să nu fie aservit politicului.  Anul trecut noi, cei din zona New York, am fost reprezentați la FRP-ul politic din București de o molie care spune că românii au venit în 1918 în Basarabia cu ciomagul, iar rușii în 1944 cu Sfânta Biblie.  Anul acesta nici nu știu cine a fost invitat la București, că din Transnistria n-a fost nimeni, iar tinerii cu mare potențial pentru viitorul nostru, din București, au aflat de acest FRP, după încheierea lucrărilor.
     Cred că este timpul să mă opresc un pic asupra unui caz de demnitate națională, cum nu întâlnim la tot pasul în lumea contemporană și anume cazul profesorului de geografie Victor Cravcenco din Bălți.  Domnule profesor, salutăm din partea aceasta de lume, curajul, verticalitatea și demnitatea ce vă sunt atât de proprii.  Așa se cuvine să procedăm cu toții, exact cum ați procedat dumneavoastră când a ajuns cuțitul la os, când n-ați mai putut îndura umilințele venite din partea tinerilor ruși cărora le-ati fost dascăl.  Si foarte urât din partea lui Vova Filat care a demonstrat pentru a nu știu câta oară slugărnicia față de Vova Putin, îndepărtându-vă de la catedra unde ați funcționat toată viața.  Domnule profesor Cravcenco, nu vă temeți:  NOI SUNTEM ALĂTURI DE DUMNEAVOASTRĂ FIINDCĂ MAI EXISTĂM CA POPOR TOCMAI DATORITĂ CELOR CU SIMȚUL CONȘTIINȚEI DE NEAM, DE PATRIE, DE LIMBA, DE ISTORIE ASUMATĂ ȘI DE CULTURĂ.
     Nu cu multă vreme în urmă medicul Cristian Răchitan din New York a vizitat Chișinăul.  Salutăm gestul nobil făcut de domnul Răchitan și sugerăm celor cu suflet românesc să facă același lucru, în măsura posibilităților.  Aș dori să fac, totuși, o mică intervenție în legătură cu subiectele abordate de distinsul oaspete.  Am înțeles că dumnealui ar ști poziția Departamentului de Stat al SUA, față de problema transnistreană, mai pe scurt că ne este sugerat să abandonăm Transnistria, deoarece altfel nu vom mai fi niciodată in Europa și vom fi divizați pe veci.  Noi nu am auzit niciodată de așa poziție din partea SUA, atât la nivel oficial cât și mai puțin oficial.  Eu, personal, voi avea o discuție cu distinsul nostru medic, pentru a clarifica mai bine treaba.  Tot aici aș dori să scot în evidență contribuția substanțială adusă de Fundația Iuliu Maniu, din SUA, la lupta purtată zi de zi, de românii de pretutindeni, pentru cauza națională, prin presedintele ei, domnul Justin Liuba.  Fundația Grigore Vieru mulțumește pentru susținere!  Se discută la nivel local ca pentru anul 2013, congresul Societații Dacia Revival, cu sediul în New York, să se desfășoare la Chișinău.   Unul din reprezentanții de bază ai comunității românești din SUA este profesorul Romulus Ioniță.  Dumnealui a adus o contribuție însemnată la desfășurarea activităților în cadrul Fundației Grigore Vieru, prin cumpărarea, din fonduri personale, a unui laptop și a unei imprimante.  De asemenea, domnul profesor se află cu sufletul alaturi de frații din Bucovina și Basarabia prin diverse proiecte.  Mulțumiri și la adresa acestui inimos român, remarcat în lupta pentru cauza națională, din fragedă tinerețe!
     Despre sierraleonezul, devenit român basarabean prin naturalizare, John Onoje, nu cred că este cazul să facem prea multă prezentare, deoarece John a devenit popular pe ambele maluri de Prut, ca o adevărată ființă umană ce luptă pentru dreptate și adevăr.  Cu prilejul Craciunului a fost invitat de prieteni la București, invitație primită de John cu toată dragostea.  Seara, cu un grup de prieteni, a încercat să vadă cum se distrează românii prin discoteci și cluburi.  Marea i-a fost constatarea lui John că la discoteca „REVENGE” de pe strada Șelari i-a fost refuzată intrarea pe motiv că este negru și deranjează prin asta.  S-a considerat discriminat, pe bună dreptate și mi-a comunicat aceasta știre cu multă tristețe în suflet.  Realitatea este că în viață o ușă se închide iar alta se deschide!  La discoteca „Cuba”, tot în același București, nimeni n-a avut nimic împotriva lui John, ba din contră toată lumea a fost drăguță și primitoare așa cum se stie că este, de obicei, românul.  BILĂ NEAGRĂ PENTRU „REVENGE”!
     A venit și rândul bisericii ortodoxe, mai ales prin prisma ultimelor acte necugetate, venite de la biserica aservită Kremlinului.  Parcă intenționat se dorește defăimarea bisericii noastre, apărătoarea Patriei și a Neamului.  Preoții din Bălți și Fălești au ținut să blesteme public cu lepra lui Ghileza, strangularea lui Iuda și îngerul Domnului cu sabia scoasă pentru toți cei care au sărbătorit Craciunul pe 25 Decembrie.  De ce faceți asta, domnilor trădători?  Nu-i de ajuns că duceți poporul spre robia din care se străduiește să iasă?  Ați primit ordin de la Moscova, nu-i asa?  De la Vova Putin și seful vostru direct căruia lumea îi zice preafericit!  După cum vedeți, pentru cei doi eu am formula mea originală, binemeritată și anume Vova, refăcătorul de imperiu, în cazul lui Putin și preacuceritorul de teritorii în cazul patriarhului roșu.  Teminați dragi trădători în sutană că locul vostru este tot în iad pentru motivul trădarii, fiindcă vom fi judecați cu neamul nostru iar voi, în ciuda sutanelor, cu ce neam veti fi judecați, că din neamul rusesc nu faceți parte?  Poate ca prin strategia asta ati speriat doua, trei persoane și de frică vă vor asculta, insă v-ați facut, din nou de râsul lumii care n-a văzut și auzit așa ceva nici la sectele, nerecunoscute de lege.  Aceasta-i adevărul despre Rusia, mama voastră!      
     Și în final, pentru că unda generală a acestei sinteze este vânătoarea de români, vă rog să-mi permiteți să citez, poate cele mai sugestive versuri contemporane la acest subiect, versuri ce s-ar cuveni a încuraja poporul hăituit, hărțuit, zilnic amenințat:
     „Dacă ei la moarte vor să ni-i condamne,
       Tu, pe frații noștri, apără-ni-i, Doamne!”
     La mai multă lumină, la mai multă dreptate, la mai mult adevăr, care-i unic și nenegociabil!
     Vă cuprinde, cu gândul cel mai curat românesc, al dumneavoastră consângean,
     
pentru R.B.N. Press.info
Florin Cârlan,
Președintele Fundației Grigore Vieru, din New York,
Început de an, 2013
,

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii și-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă față de ruși a fost, după toate probabilitățile, războiul dintre aceștia și turci din 1806-1812, „șase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Și dacă, în saloanele din București și din Iași, doamnele vor învăța valsul, iar bărbații vistul și faraonul (n.r. – jocuri de cărți), la țară mizeria, jaful și hoțiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, inițial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruși. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient și Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrățișaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioșilor, avea să scape popoarele creștine de sclavia în care erau ținute de secole. O mulțime de călugări ruși, sosiți în Principate, în Transilvania și în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiștii cei mai eficace ai acestor mișcări populare și de simpatie față de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova și Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârșitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populația bărbătească se înrolase la ruși.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII

Românii și-au dat însă destul de repede seama că se înșelaseră, iar „eliberatorii” ruși nu erau apărătorii creștinătății, ci doar soldații unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale țarilor se dădeau pe față, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor rusești de ocupație din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povestește același Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau rușii pe teritoriul Moldovei și al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea rușilor”. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitați prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp și stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară înghețat. Apoi a dat foc unui sat întreg și i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger și zăpadă, lăsându-i să moară de frig și de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse și trimise în Rusia, pe moșiile sale.
Deși lefegiu în armata țarului, nobilul francez nu împărtășea metodele pe care le foloseau colegii săi ruși: „Am putut judeca grozăviile la care ofițerii noștri se dedau prea adesea în Moldova și, chiar dacă n-aș fi fost martor, aș fi putut judeca și după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un țăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit și nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ți facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic și rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din țările române nu le mai erau favorabili rușilor, pe care-i priveau cu teamă și-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prințul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situație precum a oamenilor aceștia, bănuiți de ruși că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceștia îi cred mai legați de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata țaristă

 

Domnitorul Carol I in negru, Tarul Alexandru al II-lea -stand asezat, Marele Duce Nicolea in dreapta (Plevna)

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa țările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de șase ani, tratativele dintre ruși și turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providențială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolțiți, rușii s-au mulțumit cu puțin. Dar dedesubturile păcii de la București, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare și astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă și nu există explicații logice pentru care marele vizir Ahmet-pașa și marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărțite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovații au fost judecați, marele vizir – destituit și exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata țintă a rușilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, și încă am fost foarte mulțumiți că am căpătat această frontieră”.

MAI CORUPȚI DECÂT TURCII

În materie de administrație, rușii s-au dovedit mai hrăpăreți decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient și Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerțului între Vidin și Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-și însușească sume fabuloase și a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducați de aur, ascunși în două butoaie. La București, generalii Engelhart și Isaiev vindeau autorizațiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii și colonelul Melentiev luau bacșișuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea rușilor, în 1812, țările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toți călătorii care sosesc din ținuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de șase ani și că va fi nevoie de multă muncă și de grijă ca să arate iar așa cum erau înainte”.
La 1830, românii se săturaseră de „frații creștini”. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în țară sentimentul antirusesc și, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populației”.
Teama că rușii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor și politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un țăran boierului său: „Conașule, îi văd ducându-se, venind înapoi și întorcându-și spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toți deodată!”.

 

Desen reprezentându-l pe țarul Alexandru al II-lea (in dreapta, pe cal) asistând la intrarea trupelor rusești în Ploiești, în 1877

„RĂZBOIUL” ALIAȚILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878

Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească față de ruși s-a produs după încheierea Războiului de Independență, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite și Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puțin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenția armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut țării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei județe din Basarabia de Sud care aparțineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziției disperate a domnitorului Carol și a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAȚA PLEVNEI, „UITAȚI” LA TRATATIVE

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foștii aliați. Pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliații” ruși: „Guvernul de la București a luat cunoștință de conținutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoștință a Rusiei față de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independența României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării și Insula Șerpilor către Rusia, care, la rândul său, își rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la București, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor rusești care staționau în Bulgaria”.

 

1877: intrarea trupelor rusești în București

RUȘII ASEDIAZĂ BUCUREȘTII

Aceste întâmplări au adus armatele celor două țări pe picior de război. „Vădit nemulțumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la București, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ținea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privința dreptului de trecere a trupelor rusești. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autoritățile de la București se opun unei asemenea acțiuni, țarul «va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeași carte.
România n-a cedat și s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată și de reprezentantul britanic la București, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele rusești au primit ordin să ocupe România. Bucureștii au fost asediați. În fața acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală și să se pună în fruntea oștilor românești din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziție avantajoasă, pentru prima și singura dată în istorie”, scrie și istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eșecul democrației române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleași evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRȘITĂ”

Intervenția marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor și Marea Mediterană, a pus capăt acestei situații dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării și Dobrogea.
În planul percepției populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbașa (1856-1935, om politic și ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă. Rușii sunt de acum priviți cu răceală sau cu dușmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată țara cu militarii ruși. Ingratitudinea rusească, cât și călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convențiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele românești. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile și umilințele aduse românilor de către armatele țariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naționalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, și apoi infiltrația comunistă în presa și politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariția sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din țară în 1958, și care funcționează și astăzi la aceleași dimensiuni aparent interminabile”.

 

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu și fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ținta a numeroase atentate organizate de ruși. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mișcările țărănești din 1888 și 1907 au fost inițiate de instigatori ai rușilor, care aveau în plus și agenți de influență în politică și în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolșevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia și Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupația rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violențele de tot felul și impunerea cu forța a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum și ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor față de vecinii din Răsărit.
Fricțiunile între România și Rusia continuă și acum. Imperiul din Est a reacționat agresiv la intrarea țării noastre în NATO și UE, iar relațiile dintre cele două părți sunt caracterizate de specialiști ca fiind „tensionate”.

 

SURSA:  Adevarul.ro

,

Noi și sârbii

Împărțirea Banatului

Spuneam în articolul Noi și bulgarii că, înconjurați de o mare de slavi și fino-ugrici, care nu au precupețit niciun efort pentru a ne desființa ca neam și națiune și care au folosit fiecare ocazie posibilă pentru a ne șterge de pe hartă și chiar de pe fața pământului, ne-am căutat cu disperare vecinii care ne-ar fi putut fi prieteni și aliați, alții decât Marea Neagră. Primii spre care ne-am îndreptat privirile au fost bulgarii, care ne datorau atât de mult, chiar și existența lor ca și stat, obținută inclusiv prin sângele și baioneta dorobanțului român. Dar la nici douăzeci și cinci de ani mai târziu, după ce ar fi dorit o uniune cu România, atitudinea bulgarilor s-a schimbat radical, ajungând mai târziu ca bulgarul să ne fie la fel de dușmănos ca rusul sau ungurul. Toate acestea le-am discutat în articolul susmenționat.
Dezamăgiți de bulgari, ne-am îndreptat spre sârbi. Multe ne legau de acest popor dârz și încercat, trecut prin furcile caudine ale istoriei, la fel ca și noi. Dar, ce am văzut în cazul bulgarilor, vom vedea și în cazul sârbilor. Recunoștința între oameni este un lucru rar, cu atât mai rar este în cazul popoarelor. Un fost prim ministru britanic, Henry John Temple, viconte de Palmestorn, spunea la 1848 că statele nu au prietenii eterne, ci doar interese eterne. Poate de aici i se trage Angliei porecla de Perfidul Albion. Dar sunt necesare câteva cuvinte despre sârbi, istoria lor și mentalul acestui popor.
Pare oarecum ciudat că pentru sârbi, momentul lor de referință în istorie, punctul central de care se leagă permanent este bătălia de la Kosovopolje, sau Câmpia Mierlei, din 1389.
Este întradevăr discutabil de ce momentul lor de glorie în istorie îl reprezintă tocmai o înfrângere categorică, în urma căreia statul sârb, până atunci o putere medievală, dispare, ajungând sub ocupație turcească pentru cinci sute de ani. Bătălia de la Kosovopolje de la 1389 reprezintă pentru sârbi o culme, un vârf al rezistenței antiotomane, dar este o înfrângere categorică care a dus la dispariția lor ca stat. Iar ca să faci din această bătălie o epopee și prin asta o supradimensionare a rolului antiotoman al sârbilor în istorie mi se pare o tentativă de deformare și de minimizare a eforturilor celor care au luptat și s-au opus sute de ani expansiunii otomane. Am aici în vedere pe români, pe unguri (până la 1526, când Ungaria este transformată în pașalâc), pe polonezi, pe toți cei ce au apărat Europa de pericolul musulman timp de sute de ani de la 1389 încoace.
La 1389, Imperiul Otoman era în ascensiune, dar nu ajunsese la apogeu. Constantinopolele va cădea în 1453, Buda în 1526, Viena va fi asediată pentru ultima oară de turci în 1683. Greul luptelor antiotomane va fi dus de popoarele est-europene în cea mai mare măsură în perioada ce a urmat bătăliei de la Kosovopolje. Secolul al XV-lea reprezintă apogeul luptei antiotomane a românilor, care va continua cu intermitențe și în secolele următoare, mai ales al al XVI-lea, dar niciodată Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri sau provincii otomane, decât unele părți mai mici ale acestora. Au plătit tribut, ca semn de vasalitate, dar nu au fost desființate, cum s-a întâmplat cu Serbia sau Ungaria, iar de nenumărate ori s-au răzvrătit și au dus războaie grele împotriva otomanilor.

Dar unde au fost sârbii în această perioadă, ei care se erijează în mari luptători antiotomani?

Trebuie menționat că primele lupte (victorioase de altfel) pe care Muntenia le are cu turcii datează din 1367 când Vlaicu Vladislav (Vlaicu Vodă) îi învinge, deci cu mai bine de douăzeci de ani înainte de bătălia de la Kosovopolje. Chiar și la această bătălie de la Kosovopolje, sârbii au beneficiat de ajutorul românesc (conform uneia dintre cronici) sub forma unui contingent de luptători munteni trimiși de Mircea cel Bătrân. Este adevărat, lupta a fost cumplită, dar a rămas celebră mai ales prin faptul că și-au pierdut viața ambii comandanți, respectiv cneazul Lazăr și sultanul Murad, ucis de Milos Obilici, un nobil sârb. Milos Obilici l-a ucis pe Murad după bătălie, în timp ce i se închina și își prezenta omagiile învingătorului. Fiul lui Murad, Baiazid, ajunge sultan și va fi supranumit ulterior Ilderim, adică Fulgerul.
Dar să revenim, unde au fost sârbii în timpul marilor războaie antiotomane duse de popoarele creștine? Îi găsim la scurtă vreme, la șase ani de la bătălia de la Kosovopolje, ca și soldați devotați în armata noului sultan Baiazid. Dar și mai devreme. O acțiune antiotomată victorioasă a regelui ungur Sigismund de Luxemburg în Serbia la 1391 îi găsește pe sârbii voievodului Stefan Lazarevici în tabăra otomană, luptând împotriva creștinilor.
În 1395, Baiazid trece Dunărea pentru a-l supune pe Mircea cel Bătrân și a ocupa Țara Românească până la Carpați. Sârbii sunt alături de Baiazid ca și vasali credincioși, în frunte cu regele Marko, despotul Stefan Lazarevici și viteazul Constantin Dragaș. Legenda spune că în noaptea dinaintea bătăliei, Dragaș i-ar fi spus regelui Marko: “Va fi mâine o cumplită bătăile și mă rog ca Dumnezeu să dea victoria creștinilor, și fie ca eu să fiu primul căzut în această luptă”. Dumnezeu i-a ascultat ruga, a doua zi amândoi, atât Constantin Dragaș, cât și regele sârb Marko sunt uciși în luptă de muntenii lui Mircea cel Bătrân.
Totuși, sârbii au luptat împotriva românilor, s-au bătut eroic și de mâna lor au căzut mulți creștini. Au luptat pentru victoria turcilor, care dacă s-ar fi întâmplat, aceștia ar fi făcut încă un pas spre centrul Europei.
Românii au obținut victoria care i-a oprit pe moment pe otomani. Dar sârbii ce au făcut, înafara dorinței exprimate de Constantin Dragaș? Au trecut de partea creștinilor pentru a le facilita victoria, dând o lovitură otomanilor și răzbunându-l pe cneazul Lazăr și pe toți sârbii căzuți la Kosovopolje? S-au retras de pe câmpul de luptă descoperind flancul otoman pentru raidul nimicitor al cavaleriei române? Nu, nici vorbă. Au luptat eroic, în linie cu turcii, împotriva românilor și creștinilor, pentru victoria necredincioșilor cotropitori, pentru ca umbra semilunii să se întindă și asupra țărilor române, asta la numai șase ani de la bătălia de la Kosovopolje.
Mai mult, anul următor 1396, la Nicopole, sârbii conduși de Stefan Lazarevici au dat lovitura de grație cavalcadei impetuoase dar nechibzuite a cavalerilor burgunzi conduși de Jean de Nevers, care s-au năpustit la atac ignorând planurile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și ale lui Mircea cel Bătrân, pe motivul pueril conform căruia la gloria victoriei erau îndreptățiți ei, cavaleri veniți din îndepărtata Franță pentru a zdrobi păgânismul în cruciadă.
Nu l-au zdrobit, izbirea lor în flancul drept de către sârbii lui Stefan Lazarevici a însemnat sfârșitul bătăliei, precum și sfârșitul pentru 3000 de francezi prizonieri decapitați din ordinul lui Baiazid. Jean de Nevers, baronul de Coucy și alți nobili de marcă au fost răscumpărați pe bani grei. Sigismund și Mircea au reușit să scape din luptă pentru a continua ani de zile, chiar generații, războiul împotriva otomanilor.
Atunci de unde provine această autointitulare, această autoasumare a luptei antiotomane de către sârbi, din moment ce faptele lor și istoria dovedesc contrariul? De unde și până unde sârbii apărători ai creștinătății de turci? Eventual înainte de 1389 și spre sfârșitul dominației turcești în Balcani, în secolul XIX.

Istoria noastră recentă

Înaintea primului război mondial, în al doilea război balcanic, sârbii ne-au fost aliați alături de greci împotriva bulgarilor. În primul război mondial, la fel, curentul de simpatie față de Antanta din perioada neutralității dintre ani 1914-1916 s-a răsfrânt și asupra eroicilor sârbi. Fiindcă s-au bătut cu mult eroism, inclusiv divizia sârbă care a luptat în Dobrogea i-a depășit cu mult în bravură pe ruși.
Dar am fost dezamăgiți de comportamentul lor, prin care ne-au refuzat o treime din Banat, ajungând să stăpânească pentru prima dată în istorie teritoriu la stânga Dunării, teritoriu românesc, deși acesta ne era promis chiar prin convenția din 1916 cu Antanta. Din neam împilat, a ajuns unul expansionist, la fel cum s-a întâmplat inițial cu bulgarii, frații lor slavi. Pentru mai multe amănunte referitoare la ocuparea Banatului de către sârbi, vezi capitolul Banatul sub ocupație sârbească din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (II) Adevăruri uitate.
Norii negri ai celui de-al doilea război mondial s-au adunat mai întâi deasupra României, căreia i s-a cerut Basarabia și Bucovina de Nord de către URSS la 28 iunie 1940. România făcea parte din Mica Înțelegere, alături de Iugoslavia, Turcia și Cehoslovacia, până în 1938 – 1939, când Cehoslovacia dispare de pe hartă. Și în 1939, la împărțirea Cehoslovaciei, României i s-a oferit Maramureșul istoric de pe teritoriul acesteia, dar a refuzat să ia parte la acest rapt. La fel, i s-a oferit partea din Banat de pe teritoriul Serbiei, la data în care Iugoslavia a fost invadată de germani, în primăvara lui 1941.
Antonescu a refuzat, dar i-a transmis lui Hitler că în cazul în care trupele maghiare aliate cu Germania vor intra în Banatul sârbesc, cele române vor intra după ele și le vor combate scoțându-le afară. Dar înainte de asta, la 28 iunie 1940, când am primit ultimatulul sovietic, deși eram aliați cu Iugoslavia și tratatul prevedea ca în cazul în care România intra în război cu un alt stat și un stat terț atacă România, aliatul se obligă să declare război statului terț. Și reciproca era valabilă. Sârbii ne-au cerut să nu periclităm zona riscând un război cu URSS, singurii care s-au declarat gata să-și respecte angajamentele au fost turcii.

În perioada comunistă, după tensiuni de graniță în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a ajuns la o destindere și prietenie în timpul lui Ceaușescu datorită distanțării de Moscova a ambelor state.

În prezent, există numeroși români în Serbia, atât în Voivodina sau Banatul sârbesc, cât și pe valea Timocului, iar aceștia nu se bucură de drepturile de care se bucură mai puțin numeroșii sârbi din România, dimpotrivă.
Dar pentru a ilustra contextul general, public aici un articol apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa:

Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianță și declarații de „amiciție”

Sub ochii noștri se desfășoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost și noi, deși nu în împrejurări identice, atât de greu încercați.
Nu prejudecăm asupra desfășurării evenimentelor, dar întrucât această desfășurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situații și raporturi, este bine, cred, să câștigăm o vedere cât mai clară și obiectivă asupra situației și să ne apărăm fără resentimente, dar și fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câștiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporția dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la București, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.

Conflictul de la conferința păcii

Este bine să cunoaștem această evoluție, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferința păcii între noi și sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianță din 14 august 1916 prevedea că „Franța, Anglia, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV granițele revendicărilor teritoriale românești sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferința păcii de către sârbi și conferința a adoptat o soluție transacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului și parte din județul Timiș. Soluția aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populație de colonizare și n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realitățile etnice, fiindcă cei 600000 de români și 400000 de șvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deși această zonă nu poate constitui o apărare reală și Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atențiunea, că „Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, așa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele două popoare”.

…”Vine ora răsplatei”

Au biruit totuși factorii vremelnici. Imperialismul și orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigență drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și interese pe care o înfruntase, a părăsit conferința păcii și la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianță de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferință la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acțiunea politică și militară a României în 1919, pg 38).

Atitudinea Iugoslaviei față de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluție transacțională susținută și de unii bărbați politici români și acceptată de România sub presiunea aliaților, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare și a le asigura hotarele față de tendințele de revizuire. Ar fi fost de așteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior și Pactul Înțelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie și înțelegere să dea și un conținut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viață națională pentru minoritățile respective. În timp ce însă România a asigurat prin dispozițiuni constituționale, legislative și administrative drepturile la viață proprie națională, pentru toate minoritățile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorități și chiar între cetățenii de același neam, cum sunt cele trei grupe etnice românești, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune și abuzuri, în disprețul tuturor legăturilor noastre de amiciție și alianță. Iată câteva fapte:
După intervenția României în războiul balcanic și ca urmare a tratatului de pace de la București, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească și grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înființa și susține școli și biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie școlară și bisericească. Astfel, până în 1918, au funcționat în sudul Iugoslaviei mai multe școli primare, un liceu complet și o școală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste școli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite și înzestrate cu cheltuiala românilor și a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului și paraclisului românesc din Bitolia, precum și al localului liceului românesc din aceeași localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăț și Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulți), bisericile, mânăstirile și școlile românești au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispozițiile tratatelor pentru protecția minorităților, nici mai ales raporturile noastre de alianță și amiciție, nu au adus vreo schimbare în bine în situația culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict și posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriți să frecventeze școlile din România. În lipsă de biserici și școli naționale, analfebetismul și sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoții sîrbi refuză să boteze pe nou născuți cu nume românești. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaționalizarea acestor români. Conștiința națională a acestor frați a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupație românească și alipirea la România, iar la conferința de pace de la Paris au manifestat aceeași dorință.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naționale în baza tratatului pentru minorități și a convențiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuțiunile pentru reglementarea chestiunilor școlare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenției școlare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiția istorică și caracterul național al bisericii românești din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuși la un compromis și s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenție relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav și sârbe din Banatul românesc”. Această convenție a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia și ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanțelor parlamentare sârbești ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situația celor două biserici și-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii și statului român.

Sârbii și permanența revendicărilor teritoriale

Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendința contantă a politicii iugoslave față de elementul românesc. Această tendință este concretizată astfel de către profesorul universitar Dușan Popovici: „Politica noastră națională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noștri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii și Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunțat niciodată la revendicări teritoriale față de România. Recruții sârbi învață că dușmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul și armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc și cu sânge întipărită în inimile și mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ținuturi (Timișoara și Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiți, că în zilele tragice pentru noi din 26 și 27 iunie trecut, amicii și aliații noștri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu dușmanii noștri pe tema revizionismului, susținând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuințează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ și deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schițat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianță și declarații tot atât de formale de „amiciție”.
Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941 
Cristian Negrea pentru RBN press
© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press