102 de ani de la RENAȘTEREA BASARABIEI! UNIREA CU PATRIA MAMĂ, ROMÂNIA! File de Isorie, Curățirea Basarabiei (I) Renașterea. de Cristian Negrea

Curățirea Basarabiei (I) Renașterea

Statuia Regelui Ferdinand la Chișinău (Romania interbelică)

Motto:

„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.”

Limba noastră, de Alecu Matevici, preot și poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârșitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau față cu succes trupelor rusești bolșevizate puse pe jaf și anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui și executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galați, Fălticeni, Mihăileni, Pașcani și alte părți au reușit dezarmarea și evacuarea celor peste un milion de ruși din țară (vezi Primele lupte cu bolșevicii) în doar o lună și jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte și se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

images

Revoluția rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autoritățile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câțiva ani să desființeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare și rusificare cu putință. Deznaționalizarea era mult mai dură ca și cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reușit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învățământul, biserica, administrația, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbașii și coloniștii aduși aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârșire orice element românesc, la fel cum rușii și apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimiși în Siberia sau nevoiți să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru Hașdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-și ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare și-a sfârșit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Hașdeu a reușit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluției eșuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naționalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renașterea națională mai mulți patrioți basarabeni care vor deveni baza Partidului Național Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluția a fost înăbușită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ștefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu și mulți alții).

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucnește revoluția care l-a detronat pe țarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forțelor armate. Acestea erau condițiile în care românii au fost nevoiți să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, alături de aliații ruși care părăseau pozițiile de la primele focuri. Totuși, au fost ruși care au luptat eroic, mai ales unitățile încadrate cu soldați basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Așa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum și a artileriei ruse la Mărășești, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă și conform dorinței sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi își doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărășești, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărășești, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldații români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau același popor, cu nimic diferiți unii de alții. Redeșteptarea conștiinței naționale se petrecea și pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiații români sau veneau voluntarii ardeleni și bucovineni în detașamente de luptă constituite din foștii prizonieri luați de ruși de la armata austro-ungară. În timpul foametei și epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite și oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici și civili basarabeni au plecat la Iași și în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului și mulți au căzut victimă epidemiei, chiar și marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.
Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta își organizează adepții și reușește lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia și instaurării regimului bolșevic. Lenin s-a aliat cu oricine și apoi i-a anihilat la momentul potrivit, așa a făcut cu menșevicii, cu marinarii răsculați din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-și manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și cum va încerca în Basarabia. Fiindcă Lenin și Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluția permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forța armelor Armatei Roșii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eșecurile din Polonia în 1920 și în Ungaria, România și Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluției proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce URSS va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci URSS asigurându-și stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluționarilor albi Denikin și Kolceak, și o înarmare corespunzătoare. Două țări au anulat planul lui Lenin și Trotsky. Acestea au fost România și Polonia.

România a făcut-o prin curățarea propriei țări de bolșevici, apoi în 1919, de stârpirea bolșevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta și cele două precedente) Mai mult, românii au anulat tentativele de bolșevizare apărute în 1918 în Viena și Praga (vezi capitolul „Viena și Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită și miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varșoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, și nu oricum, ci prin baioneta soldatului țăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldați din lume, a câștigat respectul lumii întregi, și care mai apoi va face strajă la Nistru și va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat țăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta ).

 

Dificultățile recuperării istoriei deturnate

 

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuității pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor tolerați, a unui popor de sclavi, cu atât mai ușor de condus și de manipulat. Cei care au încercat și în mare parte, în unele părți au și reușit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reușit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba dușmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte și iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarășii de drum care s-au scuturat de ele ca de niște unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu nefiind singular. Cozile de topor apar și se manifestă chiar și în ziua de astăzi, cele mai vizibile fiind cele sub forma unui Voronin sau Vasile Stati și mulți alții.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă și din acest punct de vedere, al spălării identității. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deșănțată, vizibilă, la ordinea zilei. Și basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor și a românilor este pervertită aici de generații, și mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chișinău au fost distruse sau furate de ocupațiile rusești din 1940 sau după 1944. Chiar și în România au dispărut o mulțime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfășoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, și sunt multe. Întrebați de ce acest dezinteres, ți se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coșbuc, Negruzzi sau Hașdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comuniști sau de alți inconștienți. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanții de marcă la unele evenimente, care, atâția câți au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni și bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-și scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, știind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieții lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie și a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiți de securiști, care le confiscau când reușeau toate documentele, acești martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.

Așa a apărut la noi, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kirițescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuțiilor cu foști diplomați și ofițeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat și anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuința tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluționare din Basarabia ca și redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum și la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziției și a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-și continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor și familiilor acestora, mai cu seamă urmașilor prin grija cărora au fost publicate după 1990. Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menționat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmași, autori Pantelimon Halipa și Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Țării la 1918, precum și istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic și România”, autorul fiind martor la revoluția rusă de la Petrograd.

 

Renașterea Basarabiei

 

Declanșarea revoluției rusești și prin aceasta scăderea autorității centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul țarilor a avut un rol preponderent în renașterea mișcărilor naționale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor și nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunțită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depășește cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulțumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesați să studieze cărțile apărute pe această temă, mult prea puține față de câte ar fi necesare.

În aprilie 1917, o serie de congrese moldovenești ale țăranilor, preoților, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei și înființarea unui organ legislativ, Sfatul Țării, precum și a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se țineau discursuri impresionante, soldații moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puțini și dezertorii ruși bolșevizați prea mulți.

Din luna mai 1917, se înmulțesc numărul de bande de dezertori ruși de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va crește continuu, mare parte dintre ele bolșevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Scerbaceev, comandantul frontului, aprobă înființarea a 16 cohorte a câte o sută de soldați moldoveni, conduse de ofițeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedește insuficient față de mulțimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

La 22 iunie 1917 delegații ostașilor moldoveni de pe toate fronturile și unitățile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chișinău, iar la 16 iulie reprezentanții soldaților moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iași și cer convocarea la Chișinău o comisie de juriști care să elaboreze un proiect de declarație a autonomiei naționale și teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizațiile politice naționale, precum și comitetele soldaților moldoveni de la Chișinău și Odessa resping cu indignare pretențiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între granițele sale, trimițând protestele atât la Kiev cât și la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populația românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice și etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostășesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unitățile de rezervă rusești și să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile și violențele bandelor de dezertori ruși s-au înmulțit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăști, Mărășești și Oituz, când soldații români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărășești, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii dușmane, făcându-i pe inamici să muște țărâna scumpă a României.

Congresele și solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleași concluzii și rezoluții referitoare la situația imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolșevizați. la 21 octombrie este proclamată de către primul Congres ostășesc Basarabia Republică autonomă și proclamă înființarea parlamentului, Sfatul Țării, la 23 octombrie 1917, sub președinția lui I. Inculeț, vicepreședinte Pan Halipa. Acesta se întrunește la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanți ai tuturor organizațiilor naționale, sociale și politice, economice și profesionale. Sfatul Țării avea 120 de deputați, 86 moldoveni și 36 din minoritățile naționale, în total 120 de deputați. La 2 decembrie Sfatul țării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegație la Iași la reprezentanții Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele rusești erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menționat) până și cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldații români, care țineau și frontul, iar mai apoi vor scoate cu forța armelor trupele rusești din țară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa și una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluție, la fel cum s-a întâmplat și în 1919 contra bolșevicilor unguri, baioneta necruțătoare a soldatului român.

Fiindcă situația în Basarabia era tragică. Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldați aleși de masa soldățească, la sosirea într-o localitate și dând peste depozite de vin și spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei și apoi pornea dezmățul care se solda cu pogromuri implicând distrugerea în averea obștească, atacarea caselor sătești și orășenești. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populații localnice. Asemenea binefaceri rusești le-au cunoscut majoritatea orașelor basarabene, ca Bălți, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă și Ismail, precum și târgușoarele Fălești, Florești, Leova, Șoldănești, Hâncești și altele, precum și foarte multe sate precum Olănești, Tuzla, Isacova, Hârbovăți etc.” „ …uneori un grup de soldați înarmați oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare și când cineva din casă întredeschidea ușa ca să vadă cine este, era împușcat cu un foc de armă sau tras afară și acolo omorât. Odată intrați în casă imobilizau sub amenințarea armelor pe toți ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite și de acolo în casă…” (Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulțime de organizații revoluționare care vor deveni bolșevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaților și muncitorilor din Chișinău, Sovietul gubernial al soldaților și muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluției, Comitetul pentru salvarea revoluției, Comitetul militar al revoluției din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chișinău Secția Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iași de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chișinău înainte de a-și găsi sfârșitul la Socola, timp în care a îndemnat organizațiile bolșevice să cucerească imediat puterea în Basarabia (vezi articolul sus menționat). Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realități militare, frontul românesc, flota Mării Negre și teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unități mici românești, compuse de grupe de 10-20 de soldați români însărcinați cu paza unor depozite și obiective, dar ce au putut face aceștia în fața bandelor de sute de bolșevici puși pe jaf și pradă. Majoritatea au fost luați prizonieri și trimiși la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detașamente de revoluționari în care i-a înglobat cu forța și pe prizonierii români, trimiși să lupte în stepele Rusiei pentru biruința revoluției bolșevice. Câți români au pierit în aceste lupte nu se va ști niciodată. Depozitele și trenurile capturate, bolșevicii le jefuiau și ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanții Antantei pentru necesitățile frontului.

Și jafurile și prădăciunile continuau, bolșevicii făcându-și mendrele nederanjați de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul și vinul erau bune? Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ține vreo evidență. Lor le-au căzut pradă nu numai cetățenii pașnici, ci chiar fruntași ai renașterii basarabene, ca și Simion Murafa și Andrei Hodorogea, uciși de bandele bolșevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinați mai târziu avocații Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș de către bandele ungurești bolșevizate un an și jumătate mai târziu în Transilvania. Bolșevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câțiva invitați. Ștefan Ciobanu și Vasile Harea, deși invitați, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ștefan Ciobanu și memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolșevicilor le-a ieșit în față Simion Murafa, încercând să-i potolească și să le distragă atenția de la restul invitaților care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beția și setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împușcându-l în abdomen. Domnișoara Gavriliță și Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolșevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum național și cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renașterea națională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă și baionete. Invitații au fugit, unii au ajuns la Chișinău chemând ajutoare. Camionul cu soldați moldoveni sosiți la fața locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârșitul celor doi mari patrioți moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a șaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolșevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Acești bolșevici vor fi capturați ulterior și vor fi tratați de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executați.

La sfârșitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolșevic de la Socola, de lângă Iași, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preț. În acest sens, trimite cu un tren spre Chișinău 50 de revoluționari pentru a organiza trupele rusești bolșevizate în debandadă de acolo și pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Țării și instaurarea puterii bolșevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldați ruși bolșevizați bântuiau țara. Dar din acești 50 de revoluționari plecați de la Odessa, doar 17 ajung la Chișinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolșevici și românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi și trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăișul și vârful baionetelor.

Limba noastră
de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatra rară
Pe moșie revărsată.

Bibliografie:
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediția a doua, Editura Victor Frunză, București, 1992

Autor: Cristian NEGREA

Acest articol este publicat ca parte din activitatea de promovare a istoriei și valorilor identitare, desfășurată de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina / Filiala București / 27 martie 2020




2 martie 1917, într-un tren militar din gara Pskov, țarul tuturor rușilor semneaza actul de abdicare. Un an mai târziu, pe 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România pentru TOTDEAUNA!

…2 martie 1917, într-un compartiment de tren militar din gara Pskov, țarul tuturor rușilor, Nicolae al II-lea, semneaza actul de abdicare care pune capat tricentenarei dinastii a Romanovilor. Rusia tarista devine Rusia democrată.

Revolutia si razboiul fisureaza edificiul tot mai subred al vastului imperiu. Moldovenii din Basarabia, supuși, de la anexarea din 1812, unui samavolnic proces de rusificare, se agită, se adună, se organizează. Pentru ei nu exista decat un singur vis si o singură soluție.

La 28 mai 1917, Alexei Mateevici, autorul mișcătorului poem Limba noastră, afirma răspicat:

Alexei Mateevici„Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, asezat în România, Transilvania, Bucovina. Frații noștri își zic români. Așa să ne zicem și noi.“

Pe 27 martie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Unirea Basarabiei cu România a căpătat un cadru legal, când în ședința Sfatului Țării de la Chișinău se proclama unirea Republicii Democratice Moldovenești (fosta Basarabie țaristă) cu România, unirea fiind posibilă inclusiv în urma susținerii Armatei Române care pus capăt atacurilor banditești ale bandelor bolșevice din Basarabia în cadrul Revoluției din 1917. Din cei 135 de deputați prezenți ai Sfatului Țării, 86 au votat în favoarea unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”. Despre acest eveniment, Anton Mărgărit spunea că „fără dorința, energia și voința basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

Evenimentele premergătoare unirii

Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și «moldovenismul» susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai «Țarului tuturor Rusiilor», de ceilalți. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării « româniste » din acest ținut.

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești debandate a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.

Unirea

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la votare).

Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Sursa foto Daniel Siegfriedsohn ARHIVE

 

HARTA ROMÂNIEI ÎN MARTIE 1918

Urmări

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.

În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

actul-unirii-basarabiei

O minoritate dintre locuitorii Basarabiei, mai ales cei mai săraci și  de tendință radicală, era favorabilă regimului bolșevic și ostilă Unirii, căreia i s-a opus și pe care Uniunea Sovietică s-a bazat pentru a lupta politic împotriva României. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat semnat de guvernul bolșevic. Ca urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii pe de-o parte suscitând în Basarabia însăși răscoala de la Tatarbunar, pe de altă parte înființând în Ucraina sovietică, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în care a dezvoltat «Moldovenismul».

La procesul răsculaților de la Tatarbunar, au venit, ca apărători ai acuzaților, mulți intelectuali comuniști din Europa occidentală precum Henri Barbusse, care au contribuit, spre satisfacția Uniunii Sovietice, la popularizarea în străinătate a imaginii unei Românii represive care ar fi « ocupat în mod nedrept un teritoriu profund doritor de a fi sovietic ».

romaniabreakingnews.ro

Acest articol este publicat ca parte din activitatea de promovare a istoriei și valorilor identitare, desfășurată de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina / Filiala București / 27 martie 2020




Dilemele actuale ale României – Analiză

 

DILEMELE ACTUALE ALE ROMÂNIEI

Analiză a domnului Viorel LUCACI, la data de 20 noiembrie 2016, pe teme de geopolitică. Privim în istoria recentă, coroborăm cu o evaluare realistă a prezentului pentru a putea face o prognoză privind viitoarele provocări geo-strategice cu care se va confrunta țara noastră în anii următori. Analiza prezintă un punct de vedere echilibrat, nepărtinitor față de nici o tabără, cu privire la relațiile internaționale și modul prin care România va fi impactată.

  1. O SCURTĂ INTRODUCERE ÎN TEMĂ

Mă tot gândeam recent în sinea mea. Poate că ar trebui să-mi „resetez” acum majoritatea cărților despre sociologie, geopolitică şi securitate naţională pe care le-am citit în ultimul deceniu. Mai mult titlurile ce au tratat subiectul României în particular şi al estului Europei în general, scrise fiind de către autorii români, căci străinii – mai ales americanii – unii dintre aceștia au avut abordări mult mai realiste, mult mai pragmatice. Este stilul lor de a vedea lucrurile mult mai în ansamblu (de exemplu: Samuel P. Huntington, George Friedman, Robert D. Kaplan, Henry Kissinger și alții). Mai nou, am impresia că toate reperele bibliografice la care mă refer – cele autohtone – fie mi-au indus o imagine incertă a unei realități care se pare că nu mai vrea să fie deslușită, fie evoluțiile recente reale (nu cele estetizate) ne-au condus într-un context ale cărui realități nu au fost luate în calcul de nici un autor, de nici un strateg – exceptând (probabil) pe cei din domeniu activităţii de informații, în documentele din categoria celor clasificate. Am exceptat pe respectivii pentru că… dacă nici serviciile secrete nu bănuiau măcar tangenţial posibilitatea ca România să ajungă în ipostaza în care tocmai a intrat, atunci avem o problemă mult mai gravă decât ne putem închipui. De asemenea, au existat mici excepții pe eșichierul intelectual de orientare pro-estică, excepții la care voi face referiri pe parcursul acestei note.

  1. POIANA DIN DEASA PĂDURE ROȘIE

De ce nu, e posibil să fi fost protagoniștii unei cominații a ambelor variante – inducerea unei imagini false în mental și evoluții neprevăzute anterior. Legat de temerile provocare de incertitudinile în fața cărora am căzut ca ţară, sunt tot mai reținut în ceea ce privește motivarea, neeligibilitatea şi lipsa de substanță atribuite proiectului eurasiatic, caracteristici atât de certe pentru gânditorii geopoliticii occidentale ai ultimului deceniu. Am putea fi oare prinși de câmpul gravitațional al acestui bloc geopolitic? Oare Rusia să devină chiar nucleul celulei din care vom face parte probabil în viitor? Nu mă miră faptul că la sfârșitul anului 2014 mi-a fost atât de greu să îmi procur cartea „Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei” scrisă de geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, unul dintre consilierii şi strategii de căpătâi ai președintelui Vladimir Putin. Era clar că prin librării și anticariate nu era voie să cauți și alte laturi de dezvoltare a unor teorii ignorate la noi. Dughin – un nume pe care l-am remarcat prin desele analogii și trimiteri din cărțile unui celebru sociolog și geopolitician român, profesorul Ilie Bădescu. La prima lectură, considerentele cuprinse în respectiva carte (Bazele geopolitici) mi-au ridicat o serie de semne de întrebare. Nelămuriri care acum tind către certitudini. Trebuie să evităm asimilarea excesivă a viziunilor și a conceptelor occidentale. În lumea geopoliticii, adevărul are mai multe forme de agregare. Între două dintre acestea ne situăm noi ca popor și nu trebuie ignorat așa ceva. Interacțiunea dintre forma de agregare euroatlantică versus cea eurasiatică ne-a pus în fața unor dileme extrem de complexe corespunzător cărora orice decizii am lua în viitor, consecințele vor fi foarte serioase și cu efecte pe termen lung.

Mentalitățile şi sistemele de imaginar colectiv sunt rareori reversibile ca formare. Doar prin „forjare” pot fi remodelate. Cu alte cuvinte, doar printr-un eveniment major, brusc şi manifestat în toate planurile. Cu toate acestea, cărțile nu permit a fi „dezcitite” ci doar citite. Nu există un proces contrar lecturii ca sens evolutiv în cunoaștere. Nu avem opțiuni de tip „undo” în formarea personalității noastre şi nici în elementele ce ne-au făcut să percepem realitatea într-un mod sau altul. Noi doar acceptăm sau nu acceptăm neprevăzutul atunci când apare, când trecem peste limita „cercului lui Ocan” mai rapid decât își mărește acesta raza – o trecere pe care am denumit-o „decalare” (termen pe care l-am explicitat în cadrul unuia dintre capitolele prezentei note), când credem că înțelegem mai multe decât înțelegem în realitate sau când ignorăm lucruri de neignorat.

Aspectele induse în mental de către textele literare rămân acolo indiferent de realitățile ulterioare. Doar le schimbăm nuanțele. Din păcate, mulți dintre noi ne-am format o realitate care ne place. Un stil indus nu doar prin lecturile nerațional canalizate, ci prin totalitatea formelor de informare şi comunicare în masă (mass-media şi social-media) pe care le utilizăm şi de care suntem dependenţi.

Lectura însă, nu generează forme de cunoaștere situate în planul subiectiv al realităților punctuale sau efemere, ci unele fundamentate pe idei, viziuni, acceptări de probabilități ale variantelor, teorii verificabile şi nu în ultimul rând pe o deschidere la schimbare, la nou. Lectura susținută şi gestionată rațional ca repere de valori, dezvoltă în primul rând gândirea, nu explicit cunoștințele pe un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, ceea ce e citit rămâne bine citit. Reușim să ne depășim pe noi înșine doar atunci când devenim capabili să acceptăm realități şi provocări la care nici nu ne așteptam până la momentul apariţiei lor – indiferent de dimensiunile culturii noastre – sau când alunecăm din grădina noastră pe un teren necunoscut. Ce e drept, noi ca europeni am cam „pierdut control virajelor”. Cei care susțin că dețin adevărul absolut în materie de estimări asupra viitorului, se înșeală amarnic. Cred că așa ceva se întâmplă şi în zilele noastre. Am expus anterioara serie de inferențe pentru a sublinia strict probleme de ordin strategic specifice estului Europei.

În concluzie, nu regret cărțile citite până acum şi nici nu mă gândesc la aruncarea lor. Respectivii autori (în speță cei români) se văd nevoiți să reconsidere o mare parte din elementele pe care le percepeau ca fiind certitudini până nu demult. Transpunând în particular ideile generale anterioare în sensul emiterii unei concluzii de bilanț cuprinzătoare, suntem nevoiți să acceptăm faptul că România a devenit o poiană într-o pădure din ce în ce mai deasă. O pădure roșie. Şi ce faună are pădurea… O poiană de americanism care el însuși (americanismul de peste ocean) dă acum semne de întoarcere către țelul propriu, implicând astfel o izolare generatoare de viitoare dezechilibre în compensarea unui „vid” geostrategic.

  1. UN PERIPLU PRIN ESTIMĂRILE STRATEGICE CU PRIVIRE LA ROMÂNIA

Pe plan strategic, până prin vara lui 2014 România promitea destul de multe. Aprecieri recunoscute oficial pe plan internațional în contextul unor colaborări „de eşichier” la care țara noastră a luat note foarte bune. Dar acum, de ce sunt atât de sceptic în această privință? Complicat. Greu de găsit zone solide pe care să mă sprijin în estimări. Până nu demult auzeam tot mai des de oportunitățile de a transforma România într-un pol de stabilitate zonal. Aşa a şi fost într-o măsură considerabilă. Uneori se pomenea și de caracteristica de „exportator de securitate”. E adevărat, țara noastră a manifestat forțe centripete mult mai puternice şi mai stabile decât cele din arealul extern şi decât ceilalți riverani ai Mării Negre. Nu au lipsit nici cele centrifuge (tendinţe separatiste şi autonomiste) – gestionate însă eficient de către Bucureşti. Să exportăm stabilitate și securitate în zona Balcanică, să devenim un pol strategic, un „cap de pod” al NATO în zonă sau să găzduim baze militare americane de anvergură permanente (asociind punctul de tangență la Marea Neagră în aceste teorii), toate au compus un vis poate prea frumos pentru a fi îndeplinit. Un vis a cărui imagine de ansamblu mi se înfiripa citind – poate prea credul sau lipsit fiind de un spirit critic profund – cărţi pe care le-am descoperit ca fiind interesante şi oportune ca viziuni. Da, avem instalate deja elemente ale sistemului antibalistic Aegis Ashore pe teritoriul nostru dar se pare că singura certitudine o constituie furia Moscovei legată de acest obiectiv deosebit de avansat. Probabil că ruşii au motivele lor de temere.

Dintre aceste cărţi, se merită a fi amintite câteva titluri mai reprezentative împreună cu principalele aspecte pe care le-au scos la lumină în anii publicării. Cărţile intitulate „Cunoaştere strategică în zona extinsă a Mării negre”, „Noul aliat” şi „Un război al minții” (toate trei având ca autor sau coordonator pe G. Cristian Maior, actualul ambasador al României la Washington şi fost director general al SRI) ne povesteau printre altele despre posibilitatea de a utiliza eficient Marea Neagră ca un sistem strategic de proiectare a puterii militate a NATO – SUA. „Oare către est? Estul ce ne va pregăti în schimb?” m-am tot întrebat retoric în perioada 2009 – 2011 lecturându-le. Am aflat de curând că într-adevăr ni s-a pregătit. S-a dovedit că Estul nu a rămas pasiv. Dacă privim cu atenție harta observăm faptul că împreună cu zona Caucazului, Marea Neagră chiar constituie un fel de pivot geografic al blocului continental Eurasiatic. Un pivot situat în mijlocul arcului conceptual denumit „Rimland”, la care se referă la un moment dat A. Dughin în ultimele capitole din „Bazele geopoliticii”. O „Anacondă” americană se pare că circumscrie Rimlandul. De fapt există trei arii geografice conceptuale care se circumscriu una pe alta în următoarea ordine: (i) HEARTLAND, având ca centru Federația Rusă şi o parte din „vecinătatea apropiată” a acesteia; (ii) RIMLAND, format din Europa, zona M.E.N.A. (Africa de Nord şi Orientul Mijlociu), India, China şi Japonia; (iii) INELUL ANACONDEI (perimetru presărat de baze ale NATO şi SUA cu vectori de proiecție a forței militare îndreptaţi radial centripet către Heartlant). Am redat un fel de completare a „hărţii lui Mackinder”. Despre conceptul geopolitic denumit Inelul Anacondei s-a pomenit mai puţin în literatura românească. Trebuie să fim conștienți de faptul că facem parte din acest inel şi simțim acum scăderea strânsorii sale, chiar o posibilă rupere în sectorul vestic al cestuia. Astfel, blocul de puteri Rusia-China se eliberează. În anul 2014, același G. Maior ne atrăgea atenţia în cartea „Incertitudine” (ediţia a II-a) că lumea nu este chiar atât de sigură cum pare. Globalizarea prezintă o serie de laturi negre. Transferul supranațional de bunăstare şi de dezvoltare este însoțit în același timp de un transfer de terorism, de instabilitate şi crize, fiind şi un vector purtător de conflicte asimetrice. Actori noi precum „statul-reţea” sau „nonstatul” influenţează tot mai mult o scenă internațională din ce în ce mai animată şi dirijată de vectori de intenţie substatali. Despre o aceeaşi viziune asupra incertitudinii lumii contemporane, ne scria Adrian Cioroianu în publicaţia „Epoca de aur a incertitudinii”. Ce frumoasă şi eligibilă părea posibila unire a Republicii Moldova cu România (prin avantajele economice şi strategice) în două dintre capitolele cărţii „7 teme fundamentale pentru România” coordonată de Dan Dungaciu, Vasile Iuga şi Marius Stoian. Tot Marius Stoian, în cartea „Proiectul România” îşi exprima încrederea deplină în elevarea unei ţări care promitea multe pe plan atât strategic cât şi economic. Şerban Filip Cioculescu ne atrăgea în schimb atenția în 2013 că „Viitorul nu ia prizonieri”, dându-ne sfaturi – chiar bune – despre cum ne putem gestiona geografia şi anxietăţile colective.

O mulţime de cărţi, mai multe teorii, mult mai multe estimări, dar… aproape niciuna dintre acestea nu ar fi acceptat o posibilă încorsetare rusească a României în contextul unei scăderi a interesului SUA faţă pe estul Europei. Se poate observa un oarecare trend literar în domeniu. Cu cât venim spre prezent cu publicaţiile, cu atât textele trădează un iz tot mai puternic de pesimism, care scoate în evidenţă incertitudinea. Unele lucrări se reeditează sub cu totul alte nuanțe. Poate mă înşel.

De cealaltă parte a baricadei ideologice au existat destule minţi analitice care au simţit că la un moment dat procesul de globalizare – aşa cum îl ştim noi acum – se va opri. Mai mult, vom asista se pare la un proces de sens opus, identificat cu ascensiunea vectorilor antisistem. Fenomene ca „Brexit”, „D. Trump” sau acordul nuclear SUA-Iran constituie doar câteva dovezi ale reversibilităţii globalizării. O parte din răspunsurile la acele întrebări referitoare la cum va arăta lumea după iminentul „stop” al globalizării, erau date încă din 2009 în cartea „Sfârșitul secolului american şi noile puteri mondiale” scrisă de Paul Starobin. Ediția în limba română a apărut în 2011. Se pare că nici una din cele cinci variante ale lumii „postamericane” imaginate de Starobin nu vor arăta prea bine pentru România. Ceva cât se poate de adevărat, dacă Bucureştiul nu va şti să îşi joace în mod eficient cartea sa în viitoarele schimbări majore – schimbări care au început deja. Adoptarea obișnuitei atitudini de regină a dramei caracteristică multora dintre români, nu ne va aduce niciun beneficiu într-un context tot mai incert şi de neconceput acum câțiva ani. Este cert faptul că ordinea mondială se află în proces de schimbare. În „Ordinea Mondială” una dintre ultimele sale cărţi, strategul american de origine evreiască Henry Kissinger a întors pe toate feţele evoluţiile viitorului apropiat – tot prin prisma posibilei „retrageri din lume” a SUA. Vidul care va fi crea astfel, va da naştere unor noi dinamici, ascensiuni şi regrupări greu de estimat chiar şi pentru cei mai informaţi strategi. Rusia încearcă deja crearea unei noi axe „Teheran – Ankara – Moscova” şi a unui bloc compact împreună cu China (implicând manevra „Genghis Khan”) – o strategie luată în seamă în anul 2010 de către cercetătorul francez Jean-Sylvestre Mongrenier în lucrarea „Rusia ameninţă oare Occidentul?”. Despre instabilitatea Ucrainei degenerată în conflict armat şi posibila sa scindare sau despre tensiunile din Turcia cu o posibilitate similară a unei scindări teritoriale, găseam repere relativ exacte încă din 2012 în rândurile cărţii „Următorii 100 de ani” a strategului american George Friedman.

România ca oricare alt stat, îşi poartă „crucea” propriei sale geografii – o dimensiune a existenţei noastre ca popor, de care nu ne vom putea debarasa niciodată. Doar dacă vom înceta să existăm. Un autor american pe nume Robert D. Kaplan care deţine o expertiză vastă cu privire la ţara noastră, a dezvoltat această idee a relaţiei biunivoce dintre geografie şi geopolitică, dintre teritoriu anume şi cursul istoric al poporului aferent. Prezintă referiri frecvente la România. Este vorba despre cartea „Răzbunarea geografiei” editată în limba română în anul 2014. O a doua carte a aceluiaşi Kaplan, apărută mult mai recent intitulată „În umbra Europei” dezbate şi mai detaliat condiția României în contextul european, prin prisma urmelor încă rămase de la regimul comunist. Relatările sunt structurate cumva în două planuri, unul ante şi celălalt postcomunist. Am observat că multe dintre considerentele referitoare la ţara noastră incluse în cele două publicaţii, sunt discutabile din punct de vedere al fundamentelor şi al unor posibile substraturi promaghiare, chiar separatiste – preponderent în cea de-a doua. Dar un asemenea mod de abordare a viziunilor lui Kaplan constituie tema unei alte discuții care nu-şi are locul în prezenta notă.

Unde se situează acum România şi ce va trebui să facă Bucureştiul în viitor în materie de decizii strategice, sunt întrebări de profunzime ale căror cele mai corecte răspunsuri însăşi trecerea timpului ni le va putea oferi. De asemenea, este greu de estimat dacă în următorul deceniu vor avea loc sau nu modificări de granițe.

Se pot spune multe despre avantajele şi dezavantajele afinităților noastre faţă de Occident manifestate în ultimul secol şi jumătate. În dimensiunea generației din care fac parte, aceste afinităţi au fost asumate mai recent ca proiect de ţară, prin acel „Consens de Snagov”, având ca scop integrarea în NATO şi UE. Cum ar fi arătat România fără înfăptuirea celor două obiective… iarăşi imposibil de estimat. A fost un drum dificil pavat cu compromisuri, cedări de suveranitate, transpuneri de directive, aplicări de regulamente – toate fiind reperele unei structuri suprastatale la care am aderat şi care până în toamna lui 2013 s-a tot dezvoltat. În prezent se confruntă cu o serie de provocări de neînchipuit. Venind cumva pe un drum cu ceață, ne îndreptăm către un „tunel de la capătul ceţii”. Una dintre disfuncţionalităţile României a fost aceea că toate elementele comunitare occidentale menţionate anterior au fost suprapuse peste fundamente de sorginte sovietică (o realitate greu acceptată de decizionali). S-a întâmplat în mai toate domeniile de activitate. Practic, am mimat ideea de integrare, elementele de profunzime lăsând de dorit. Cauzele nu pot fi aglutinate într-o parte sau alta a proiectului european. Pe lângă hibele unor state membre aşa-zis „de categoria a II-a”, Uniunea Europeană ca entitate de sine stătătoare are neajunsurile sale. Neajunsuri pe care cineva le exploatează la maxim în prezent.

  1. ASCENSIUNEA FENOMENULUI ANTISISTEM

La data de 9 noiembrie a fost publicat un articol pe care l-am descoperit ca fiind interesant şi atipic din punct de vedere al abordării subiectului. Articolul – fiindu-mi recomandat de către un prieten – se intitulează „Când lumea merge mult mai repede decât oamenii. De la generația Flower Power la generația Flower Power”. Câteva idei relevante extrase din textul articolului: „În sondaje, oamenii au declarat că vor vota așa cum dă bine în public – după care au votat așa cum cred ei în secret”; „(…) acest nou punct de inflexiune istoric în ceea ce numim lumea civilizată: diferența care crește, ca și cum ar vrea să recupereze ultimele decenii, dintre ceea ce oamenii gândesc ei cu ei și ceea ce spun atunci când e vorba să se alinieze la valorile, cutumele și, uneori clișeele oficiale”; „(…) același fenomen a existat cu Brexit. Și, (mult) mai aproape – la alegerile parlamentare din Moldova, dar cumva pe invers, unde ordinea câștigătorilor la vot a fost inversată față de cea din sondaje”; „Lumea se schimbă mult mai repede decât pot oamenii ține pasul cu ea (…)”; „(…) niște musulmani sunt în stare să se arunce în aer pentru convingerile lor (nu are neapărat relevanță despre ce convingeri vorbim, de vreme ce ele acționează împotriva a însuși instinctului primar de conservare), însă câți din cetățenii unei națiuni prospere occidentale ar fi în stare să se înroleze voluntari când țara (adică societatea lor) ar fi atacată militar? Un răspuns interesant poate fi găsit în sondajele ultimilor ani”; „(…) o tranziție către o nouă ordine mondială – multipolară, în care bătălia pe resurse prevalează asupra eficienței discursului despre Europa unită și a valorilor democratice către țări unde asta înseamnă anarhie curată (cum e în cazul țărilor arabe)”; „Nicicând nu a fost mai vizibilă ca la aceste alegeri din SUA diferența dintre convingerea intimă a individului și panoplia de valori, cutume și clișee oficial acceptate”; „(…) există 2 tranziții, care configurează ambele 2 prăpăstii între cetățean și lume”; „Prima se referă la ecuațiile geopolitice pe care indivizii le acceptă și, deci, finanțează”; „Cea de-a doua se referă la prăpastia dintre lumea corporațiilor și cea a oamenilor care lucrează în aceste corporații” [sursa: http://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-cand-lumea-merge-mult-mai-repede-decat-oamenii-de-la-generatia-flower-power-la-generatia-flower-power.html – accesat la data de 10.11.2016]. Considerentele următoare au rolul de a completa articolul sub forma unui corolar.

Sunt numeroase scrieri calate pe acest subiect – al resetării civilizaționale (cum îl denumesc eu) – dar în respectivul articol am identificat un stil distinct ce denota un nivel înalt de comprehensiune în fenomenele civilizaționale de ansamblu la care suntem martori, fenomene pe care mulți dintre cei cu adevărat documentați evită să le atingă în demersurile publicistice. În cărțile „Geopolitica noului imperialist” şi „Conversiunea sistemelor”, profesorul Ilie Bădescu lăsa de înțeles faptul că globalizarea, aşa cum o ştim, se va confrunta odată şi odată cu o rezistenţă acerbă. Toată mass-media contemporană şi marea majoritate a literaturii „de categoria a doua” (cea pur comercială) este penetrată puternic de acea „formă fără fond” despre care scria M. Eminescu cu aproape un secol şi jumătate în urmă. Multora dintre liderii de opinie aflaţi la modă în prezent, le lipsește capacitatea de a înțelege corect lucrurile în ansamblu şi de a corela evenimente (sociale, geopolitice sau macroeconomice) ce par irelevante din punct de vedere al apartenenței lor la un sistem de cauzalitate mult mai vast.

Trebuie să privim lucrurile mai în ansamblu decât o simplă ascensiune a unei forţe antisistemice. Devine cert faptul că se întâmplă ceva „ciudat” cu lumea privită la nivel macro. Probabil că mereu s-au întâmplat în istoria sa diverse lucruri ciudate. Tocmai de aceea, istoria nu „s-a sfârșit” ca urmare a unei echilibrări totale așa cum estima Francis Fukuyama în 1989 prin cunoscuta sa teorie a „sfârșitului istoriei”. A câștigat în schimb S. Huntington la capitolul previziuni. Pentru că… DA! Avea să urmeze o ciocnire a civilizațiilor, căreia îi suntem martori şi ale cărei efecte le simțim din plin. Poate cea mai aprigă ciocnire a civilizațiilor din câte a văzut istoria – deoarece fenomenele similare anterioare s-au desfăşurat în plan pur militar din raţiuni teritoriale, cel mult şi economice. Ultimele două trei decenii în schimb, au introdus dimensiuni noi ale acestei ciocniri. Avem războaie informaționale, manipulări de mase, interferențe şi inferențe ideologice de masă, induceri ale mentalului colectiv într-o direcţie sau alta, practici de inginerie socială, conflicte asimetrice, confruntări armate între marile puteri purtate pe zone terțe, state reţea, grupări teroriste funcționând pe principii statale etc. Toate acestea au generat într-adevăr în mod complementar acel fenomen antisistem. Dar a avut ceva la origine. Se fac simţite efectele tot mai distincte ale unui decalaj apărut între puterea fiecăruia dintre noi de a înțelege realitatea înconjurătoare la nivel individual şi viteza cu care „se schimbă schimbarea” lumii. L-am menţionat pe scurt în capitolul 2 al acestui material. „Cantitatea de schimbare” – cauzată de evenimente sociale, macroeconomice sau strategice – raportată la unitatea de timp crește necontenit. Lumea este cumva mai „accelerată”. Se accelerează implicit şi nevoia noastră de adaptare continuă. Să fie oare acel „al Treilea Val” dezvoltat de A. Toffler în cunoscuta sa lucrare? Ori ne confruntăm cu ceva mult mai complex ale cărui cauze ne depășesc ca înțelegere şi informații disponibile. Un soi de al patrulea val, cel al hiperpolarităţii. Se pare că trecerea de la multipolaritate la hiperpolaritate a avut loc în ultimii cinci ani.

Astfel, decalajul respectiv ajunge cumva la o limită de suportabilitate, limită care atunci când este depășită apar semnele începutului decăderii civilizației. Când tot mai mulţi indivizi rămân în urma propriilor timpuri, cu o inducere imediată în escaladarea disensiunii şi a urii dintre clase. Toate civilizațiile prezintă o asemenea caracteristică. Acel decalaj apare inclusiv la nivel de lideri şi de elite (nu totalmente). Liderii „neconvenţionali” care exploatează ideea depăşirii decalajului, sunt cei care au în prezent câştig de cauză – liderii antisistem. Un individ nu poate beneficia de o capacitate de înțelegere a realităţii înconjurătoare, comparabilă cu cea atribuită întregii civilizații din care face parte, considerată ea însăși ca fiind un individ cu o viaţă limitată în timp. Nici acea civilizație nu poate înțelege corect modul în care individul percepe realitatea. O raportare bidirecţională. Decalajele dintre realitate şi percepția ei sunt inevitabile. Se pare că ciocnirile dintre civilizații au loc atunci când cel puțin una dintre ele dă semne de slăbire sau se apropie de sfârșit. Ceva similar se întâmplă şi în prezent. Trăim practic începutul sfârșitului civilizației Euroatlantice. Un sfârşit accelerat.

Așa cum există cicluri economice cu perioade identificate între 50 şi 60 de ani (denumite Cicluri Kondratieff, la sfârșitul cărora se spune că au loc conflicte de amploare în scopul „resetării” macroeconomice), în mod similar pot fi acceptate ciclurile civilizaționale. Acestea se pot întinde chiar pe mai multe secole. În cazul sfârșitul ciclurilor civilizaționale, decalajele de percepție despre care am pomenit anterior sunt de natură morală. Mai precis, sunt decalaje noologice. Noi ca indivizi, nu mai înțelegem din punct de vedere moral corect lumea. Atunci civilizația sucombă. Astfel, apar demersuri ample antisistemice, ca o reacțiune la acțiunea sistemică. Fenomene ca „D. Trump”, „Brexit”, „eșecul de estimare” şi altele similare sunt practic elemente de reacțiune la acțiunea sistemului. O antiglobalizare la o globalizare care şi-a încheiat ciclul. O globalizare care a sărăcit deja prea multă lume spre avantajul doar a câtorva şi care are ca obiectiv anihilarea statelor naţionale așa cum le știm noi, uniformizarea culturilor, aglutinarea socială, inversarea valorilor, ascensiunea plutocraţiei, precum şi eliminarea individualității. De ce nu a reușit globalismul să meargă până la capăt? Pentru că nu toată lumea poate fi manipulată, indiferent de finețea instrumentelor utilizate şi pentru că sensurile de propagare a vectorilor globaliști nu au fost reversibili. Întotdeauna va exista o rezistență care va genera puncte de inflexiune. De aceea, lumea pe care o știm nu își va schimba obligatoriu ordinea în curând, ci mai degrabă se va reseta ea în sine.

  1. ROMÂNIA ÎNTR-UN CLEŞTE

Se tot vehiculează ideea conform căreia România s-ar afla prinsă într-un clește rusesc. Despre un anume „Clește care strânge Balcanii” am scris începând cu anul 2010 în câteva articole efemere. Dezvoltam atunci un concept în care estimam existenţa a două forţe geostrategice care ar împresura regiunea în care se află România – intențiile Federației Ruse şi ale Turciei. Cheia de strângere a acestui cleşte se află la Washington. Cred că România s-a aflat dinainte într-un „clește rusesc”, doar că acesta era mai deschis până nu demult. Ceea ce se întâmplă în ultima perioadă pe plan contextual, relevă doar o acutizare a unor tendințe anterioare. Situația României doar se acutizează, nu se modifică radical. Deoarece ne aflam deja adânciți sub cizma rusească şi dinainte de „accidentul Ucraina” din iarna 2013-2014. Acest aspect nu era observabil la suprafață, fiind ignorat în palierul dezbaterilor publice. Valabil inclusiv în cazul Uniunii Europene ca întreg, nu doar al României în particular. Moscova are cu câte ceva „la mână” pe o mare parte din liderii comunitari. Despre aşa ceva se evită a fi dezbătut în mass-media. Bine că dezbatem şi tocăm în schimb toate detaliile irelevante. Eu personal nu sunt cu nimic împotriva eurasianismului ca şi concept geopolitic. De aceea am încercat mereu să fiu imparțial în abordare. Dar, imediat ce manifeşti un minim de scepticism în materie de proiect european, ești încadrat la categoria proruşilor.

Este cert faptul că în prezent strânge un soi de ,,laț” în jurul nostru. Un laț care nu ne va sugruma brusc, ci (probabil) lent. Un laț împletit din următoarele verigi:

  1. UCRAINA – conflictul din zona de est (luptele cu separatiștii) nu a fost soluționat. Avem o incertitudine continuă şi o posibilitate crescută de scindare în două state independente din care unul federal (UE și-a cam luat mâna de pe Kiev);
  2. REPUBLICA MOLDOVA – probabil căzută deja în orbita Moscovei pentru cel puțin patru ani, tot din cauza unor „bâlbâieli” europene. Dacă ar fi existat un vector centripet comunitar mai puternic şi fără „scăpări” de corupție şi de nehotărâre decizională, situația la Chișinău ar fi fost cu totul alta. Europa are însăși grijile şi problemele sale proprii existențiale. Singurul aspect sensibil benefic îl constituie o balansare dinspre afinitatea proeuropeană către cea unionistă. Cumva, are loc o invers proporţionalitate care constă în aceea că o scădere severă a şanselor de integrare în spaţiul comunitar, produce o creştere a șanselor de unire cu România ca un refugiul al contingentului moldovean antirusesc;
  3. BULGARIA – mai nou cu un președinte tot pro-rus – doar pe o anumită dimensiune, având de fapt la bază o puternică pregătire militară americană (o cârtiţă între cârtiţe?) – şi cu un popor de morfologie majoritar filorusă;
  4. UNGARIA – cu bine-cunoscutele sale agende şi lucrări „secundare” cu privire la pretențiile „Ungariei Mari – Milenare” şi cu valențe pro-estice prezentate public nivel politic în ultimii ani;
  5. SERBIA – lucrurile sunt destul de clare pe linia relației Belgrad-București încă din vara lui 1999. Trebuie să acceptăm faptul că poporul sârb nu uită şi așteaptă;
  6. MAREA NEAGRĂ – poate singurul vecin bun, dar nu prea în larg… căci imediat dăm de Crimeea, unde Moscova a amplasat deja „jucării”;
  7. În ceea ce priveşte inițiativa – justificabilă de altfel – de a înființa o flotă comună la Marea Neagră, ne-am ales cu un eşec încă din fața embrionara. Se pare că acesta a fost şi motivul recentelor disensiuni dintre Preşedinţia de la Bucureşti şi SIE, finalizat cu demisia lui M. R. Ungureanu.
  8. TURCIA – acolo… cred că avem o verigă mult mai complicată – chiar un „lanţ peste lanţ” – deoarece Ankara s-a „împiedicat” geopolitic tocmai în anul în care urma să aibă loc la Istanbul un mare Conciliu Ecumenic Pan-Ortodox/Pan-Creștin mondial în care trebuia să se hotărască în linii mari viitorul creștinătății (de aceea, nu cred în purele coincidențe).

Ar mai exista câteva aspecte de enumerat dar acestea nu au o relevanță crescută. La acest complex de verigi „1”…„8” se adaugă circumscris venirea la Washington a unui lider ale cărui viziuni, să sperăm că nu vor fi aplicate nici măcar parțial în următorii ani. Trebuie să sperăm că prestația sa va fi nuanțată şi influențată pozitiv de către elemente raționale din primele cercuri decizionale la Washington.

Având în vedere toate aspectele anterioare, dacă vine cineva şi îmi spune că nu trebuie deloc să ne îngrijorăm, că totul este roz, fie mă ia peste picior, fie mă minte. O mare parte din analiștii şi oamenii de media din România care dădeau la unison de pământ cu D. Trump anterior alegerilor prezidenţiale (fiind atunci 100% siguri că acesta va pierde), brusc și-au schimbat nu doar forma abordărilor ci şi atitudinile de fond. Acum… „Stai că nu e așa”, „E băiat bun”, „Nu ne va afecta deloc”, „Vine ca o șansă pentru lupta antisistem” etc. Probabil, tot dumnealor vor fi cei care în curând îi vor ridica în slăvi pe ruși. Nu că nu ar fi o mutare sănătoasă, după ce timp de aproximativ zece ani i-am tot apostrofat pe ruşi prin declaraţii politice şi atitudini strategice. Doar ce câștigă detașat Federaţia Rusă războiul geopolitic cu Occidentul şi imediat suntem în stare să sărim în altă „căruţă”. Asemenea inflexiuni denotă o lipsă de verticalitate îngrijorătoare. Probabil că… mulți dintre respectivii nici măcar nu știu bine ce vor şi nici nu acceptă să îşi asume realitățile înconjurătoare.

6. ÎNCHEIERE

Cred că România a intrat deja pe variante de scenarii şi evoluții care au fost luate în calcul până acum doi-trei ani, cel puțin la nivel declarativ şi politic. Am speranța că la nivel de activitate diplomatică şi de informații, lucrurile stau într-un cu totul alt mod pentru București. Probabil că variantele „neconvenționale” de evoluții existau pe mesele decizionalilor beneficiari ai produsului de intelligence. De asemenea, cred că în curând vom fi nevoiți să ne reconsideram întreg complexul de securitate şi de existențialitate al țării noastre. Poate nu total, dar parțial, da. Parcă avem un uriaș mozaic politic în Balcani desenat fiind de către Moscova. Se cam închide mozaicul și… singura „piesă” lipsă este tocmai un regim de guvernare la Bucureşti care să manifeste afinităţi proruse. Vom vedea peste o lună în ce sens se va închide mozaicul. Mă rog ca la 1 decembrie 2018 să apucăm că sărbătorim totuși o MARE UNIRE, nu o NOUĂ FĂRÂMIȚARE. De asemenea, mă rog ca al meu viitor copil să nu fie vreodată nevoit să înveţe rusa la scoală.

Aşa cum am sugerat şi în titlul notei, România s-a trezit în faţa unor dileme de profunzime. Deocamdată acestea nu sunt de natură strict existenţială. Europa încă se află pe un traiect democratic şi acceptat ca fiind normal. Dacă în urma alegerilor din 2017 însă, în ţări precum Germania sau Franţa vor accede la putere filoane extremiste, nimeni nu mai poate estima corect în că măsură generaţiile viitoare vor trăi în actuala şi firava pace mondială.




Mircea Eliade despre moda de a nu mai fi român

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.

Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți, și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viața interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea – când îți lipsește facultatea de a imagina probleme, îți lipsește boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești.

Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991

Publicat și pe cuvantul-ortodox.ro




James A. Robinson, expert Harvard: De ce România nu este ca SUA sau Anglia și cum poate recupera? Cum poate deveni o țară de succes…

James A. Robinson

Profesorul James A. Robinson, autorul bestseller-ului „Why nations fail“ (n.r. – „De ce eșuează națiunile“), a explicat într-o conferință susținută la Cluj-Napoca în anul 2014, unde a greșit România, în dezvoltarea sa de-a lungul istoriei, și care sunt soluțiile pentru a ajunge să avem o țară de succes. Principalii vinovați: Imperiul Otoman, comunismul și în prezent, instituțiile statului și societatea civilă. Au trecut de atunci doi ani de zile și nimeni nu pare să fi luat în seamă nici la nivel politic, nici la nivelul societății civile, cele explicate de profesorul James A. Robinson.

James Robinson, specialist în economie și științe politice la Universitatea americană Harvard, le-a vorbi atunci, studenților și profesorilor despre provocările la care România trebuie să facă față ca să evolueze. Coautor al cărții „Why nations fail”, considerată un bestseller, în 2012, de către celebrele publicații străine „New York Times” și „Wall Street Journal”. „James Robinson a vorbit despre lucrarea sa în mai multe țări, cu președinți de state, prim-miniștri, dar și cu studenți, despre cum țările pot să prospere“, explică Don Lothrop, președintele Fundației americane „RomaniaOne”, cel care l-a adus pe Robinson la Cluj.

Mai săraci decât englezii. De ce?

Pe baza studiilor sale făcute pe numeroase state ale lumii, profesorul a reușit să explice, ieri, de ce unele țări au succes, iar alte sunt în declin. Pe scurt, spune universitarul, „regulile și instituțiile din viața economică și politică sunt cauzele. Motivul pentru care România e mai săracă decât Anglia nu are nicio legătură cu geografia, resursele naturale, valorile ori culturile, ci cu faptul că, din punct de vedere istoric, sunt două societăți diferite cu instituții și reguli diferite“.
Potrivit profesorului Robinson, societatea engleză s-a dezvoltat mult în epoca modernă și a creat instituții de tip incluziv, adică instituții care au susținut puternic investițiile și au creat oportunități pentru dezvoltare, fapt care a contribuit esențial la evoluția economică a țării.

Nu același lucru s-a întâmplat cu România. „Aici, lucrurile au stat altfel, pentru că țara s-a aflat sub influența Imperiului Otoman. Acesta a înființat instituții exclusive, care nu au creat oportunități de dezvoltare (n.r. – așa cum s-a întâmplat în Vest). O altă perioadă nefastă a fost cea comunistă. Motivul pentru care România e mai săracă decât Anglia sau SUA este moștenirea istorică diferită. Structura instituțiiilor din Anglia față de România a fost una diferită.

Ce ar trebui să facă România?

Să-și schimbe instituțiile publice, dacă vrea schimbarea!“, a spus Robinson (foto mai jos).

Soluția: societatea civilă și justiția

În opinia sa, sunt multe modele despre cum se pot schimba instituțiile statului, iar răspunul la acel „cum“ trebuie căutat în societatea civilă. „Rolul societății civile s-a văzut în 1989, la Revoluție, când Ceaușescu a fost dat jos. Asta a înseamnat o uriașă transformare pentru România. Dar transformările nu se fac dintr-un singur foc, ci e nevoie de timp. Asta s-a văzut și în istoria SUA, dar și în istoria Angliei“, afirmă Robinson .

Un alt aspect necesar schimbării, crede el, e justiția. Profesorul adaugă că, în ultimii ani, în România, au fost multe provocări legate de independența justiției. Totuși, a subliniat Robinson, după Revoluție, observatorii externi au văzut că țara noastră a progresat mult din punct de vedere economic, dar și al justiției: „Dacă te uiți în trecutul SUA sau al Angliei, vei vedea că mereu au fost lupte pentru a face justiția independentă de sistemul politic. Aici intervine societatea civilă, care joacă un rol important în susținerea independenței justiției. Dacă ne asigurăm că justiția e independentă, și nu e sub influența politicului, atunci avem un prim pas înainte“.

Marea problemă: cum facem politică?!

„(…) Statul român e folosit ca să organizeze puterea, în loc să asigure binele public…”

Problema fundamentală a statului român, mai zice specialistul britanic, e modul în care funcționează politica. „Statul român e folosit ca să organizeze puterea, în loc să asigure binele public. E folosit ca să acorde favoruri și servicii susținătorilor politici. Statul român trebuie fundamental transformat dintr-unul clientelistic într-unul non-clientelist. Dacă se face această transformare, atunci majoritatea lucrurilor se vor rezolva de la sine”, a spus James Robinson.
Specialistul în economie și științe politice ne spune și cum am putea să schimbă implicarea politicului în instituțiile statului: „Impui o serie de reguli privind modul în care se acordă contractele publice, modul în care sunt angajați oamenii din sistem, cum sunt ei promovați. Sunt sigur că sunt legi în acest sens, legi bune, dar problema e că nu sunt puse în practică”.
Și, totuși, cum am putea să ne schimbăm țara? „Nu te poți aștepta ca politicienii să schimbe asta, ar fi în defavoarea lor. E ceva ce societatea trebuie să schimbe, să forțeze politicienii să facă aceste schimbări referitoare la implicaea în instituțiile cetățenilor”.

În cartea sa, profesorul mai explică cum se face tranziția de la societățile în care funcționează clientelismul politic la cele de tip pragmatic. „Luăm tot exemplele Anglia și SUA, unde aceste tranziții s-au făcut în trecut. A fost vorba despre o mai mare implicare a societății civile“, consideră Robinson. Așa, spune el, au făcut și state din Africa – precum Botswana-, sau din America de Sud – Brazilia sau Columbia. Tot Robinson a dat exemple de state-model, ridicate prin implicarea cetățenilor: Japonia, Suedia și Germania.

„This week on DNA“

Don Lothrop, președintele Fundației RomaniaOne, crede, la rândul lui, că România trebuie să-și clădească o societate civilă puternică, care să devină o forță și să susțină independența justiției: „Când aud oamenii zicând că democrația a eșuat în România, le zic că nici n-a început încă. Ce e de făcut? Oamenii trebuie să vorbească cu reprezentanții lor în Parlament, să-i întrebe ce fac și ce soluții au. Câți români fac asta?“.
Și el, ca și Robinson, crede că salvarea vine din interiorul societății. Acesta a spus că, în ultimii ani, justiția de la noi a înregistrat progrese uriașe și că ar trebui organizată o emisiune televizată, intitulată „This week on DNA“ (n.r. – „Săptămâna aceasta, cu DNA”). „E un miracol că o țară poate avea un department de anticorupție cu un așa succes: 875 de condamnări au fost în România anul trecut. Nu s-a mai înregistrat nicăieri în lume așa ceva. E uimitor”, este de părere americanul.

Cine este James Robinson?

James A. Robinson este profesor la Universitatea Harvard și profesor asociat la două centre aparținând instituției: Institutul de Științe Sociale Cantitative și Centrul Weatherhead pentru Afaceri Internaționale. E specialist în economie și științe politice. A studiat economie la London School of Economics, Universitatea Warwick și Universitatea Yale, iar cercetările sale s-au orientat spre identificarea discrepanțelor politice ale statelor lumii și influența directă a acestora în dezvoltarea economică a fiecăruia.

Surse: scholar.harvard.edu/jrobinsonen.wikipedia.org/wiki/James_A._Robinson,  whynationsfail.comro.stiri.yahoo.com

romaniabreakingnews.ro




La mulți ani români! Trăiască România! Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă! Viața și puterea noastră stau în Unire!

Patria este sanctuarul național al prezenței noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci și pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit și s-au sălășluit în acest spațiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici!

Patria este o ființă vie, care are o istorie desfășurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparținem și care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toți românii dintr-o fântână au izvorât și cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simțit una în toate, și legături neîntrerupte ne-au ținut în această unitate de conștiință românească.

Întreaga noastră istorie es­te străbătută ca un fir roșu de două carac­te­­ristici principale: con­tinuitatea de viețuire pe te­ri­­toriul fostei Dacii și unitatea de limbă, cultură, tradiții și cre­­dință. Deși despărțite vea­curi în șir prin hotare politice ne­fi­rești, cele trei țări ro­mâ­nești me­dievale au rămas într-o strân­să comuniune etnică și bi­se­ricească. Carpații n-au fost ni­ciodată zid despărțitor între frați, ci, precum spunea Octa­vi­an Goga, ei au fost „coloana ver­tebrală“ a pământului ro­mâ­nesc. Cele trei provincii, la ca­re se adaugă și Dobrogea, au fost u­nite printr-un șir ne­sfâr­șit de re­lații economice, po­li­ti­ce, cul­tu­­rale și mai ales bise­ri­cești.

Datorită acestor legături fră­țești, prima unire româ­neas­că înfăptuită de Mihai Viteazul a­pare ca un act întru totul fi­resc. Unind, la 1600, pentru scur­tă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voie­vod se intitula „din mila lui Dum­nezeu, Domn al Țării Ro­mâ­nești, al Ardealului și a toa­tă Țara Moldovei“. Unirea rea­li­­zată de el a străbătut cu­ge­te­le tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conștiința o­ri­ginii comune. De acum îna­in­te, conștiința unității apare ca o adevărată doctrină poli­ti­că în scrierile marilor cronicari și istorici precum: Grigore Ure­che, Dimitrie Cantemir, Miron Cos­tin, Constantin Cantacu­zi­no, Samuil Micu, Gheorghe Șin­cai, Petru Maior, Ion Budai De­leanu, episcopul Chesarie al Râm­nicului și atâția alții.

De pildă, Dimitrie Cante­mir, învățatul domn mol­do­vean, în Hronicul său, scria, prin­tre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Tra­ian, de-atunci într-însa (în Da­cia) așezându-să, într-a­ce­eași și până acum necontenit lă­cuiesc“. Iar dacă vrem să ci­tăm un teolog care a ridicat a­ceas­tă problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitro­po­­lit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în a­nul 1643, tipărită, precum el în­suși spune în a ei Prefață, pen­tru „toată seminția ro­mâ­neas­că“. Prin osârdia sfântului mi­tropolit Simion Ștefan al Băl­gradului a apărut, la Alba Iu­lia, în 1648, Noul Testament, în a­ cărui Predoslovie se pune pro­blema unității limbii și a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“

Circulația cărților bisericești din­tr-o parte în cealaltă a Car­pa­ților, precum și circulația das­călilor, a zugravilor de bise­rici, a călugărilor, preoților și ie­rarhilor au contribuit, în e­ga­lă măsură, la întărirea con­ști­in­ței unității de neam. Miș­că­ri­le demografice interromânești, foar­te puternice, mai ales în vea­cul al XVIII-lea, când asu­pri­rea națională și confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conștiințe.

În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de mol­do­vean, muntean, ardelean cu a­cela de român, la prefacerea trep­tată a termenilor de neam în națiune și a celor de Moldova și Țara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „nea­mul românesc face în Da­cia o națiune de frunte“, fiind con­vins că a sosit timpul să se al­cătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.

Lupta întruchipată de Tu­dor Vladimirescu, care dorea „slo­bozenie din afară și din­lă­un­tru“, a fost continuată în 1848, când revoluționarii ro­mâni de pretutindeni aveau do­ruri identice de „unire a între­gu­lui neam românesc“ într-o „Ro­­mânie independentă“. Cei a­proximativ 40.000 de participanți la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu țara“, a­ceas­tă dorință devenind o nece­si­tate istorică pentru destinul poporului român.

Marile idealuri proclamate de revoluție au intrat de atunci și mai mult în conștiința mul­ți­mi­lor. La 24 ianuarie 1859 s-a fă­cut un prim pas spre rea­li­za­rea unității de stat, prin dubla a­legere a lui Alexandru Ioan Cu­za, care a dus la constituirea sta­tului independent România. De acum, calea spre împlinirile ul­terioare ale istoriei naționale era deschisă viguros și specta­cu­­los. Din acest moment, pri­vi­ri­le tuturor românilor din teri­to­­riile aflate sub dominația stră­i­nă se îndreaptă cu în­cre­de­re spre România, cu speranța re­alizării unității statale și po­li­tice depline.

„Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă“

Această dorință de unitate sta­tală a românilor a fost do­ve­di­tă și mai convingător în 1877, prin proclamarea independen­ței de stat a României, consfin­ți­tă prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni și prin jertfele de sânge ale os­ta­șilor români. Cunoscutul „Me­­morandum“, înaintat de ro­mâ­nii transilvăneni Curții din Vie­na în 1892, a dezvăluit opi­niei publice europene modul de o­primare a românilor. El a con­stituit un nou prilej de ma­ni­­festare a solidarității ro­mâ­nești bazată pe convingerea că „e­xis­tența unui popor nu se dis­cu­­tă, ci se afirmă“, așa cum spu­nea me­morandistul Ioan Ra­țiu.

În august 1916, România a in­trat în Primul Război Mon­di­al nu cu gândul de a cuceri teri­to­rii străine, ci din dorința de în­tregire națională și statală. As­pirațiile poporului spre uni­ta­­te au fost exprimate în decla­ra­țiile politice ale vremii, în pre­să și în manifestații publice. La 18 octombrie 1918, un ro­mân citea în Parlamentul din Bu­­dapesta celebra declarație de autodeterminare, o ade­vă­ra­tă decizie prin care națiunea ro­­mână își asuma dreptul de a-și hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul na­țional a exercitat guvernarea a­supra teritoriilor transil­vă­ne­ne locuite de români. În același timp, națiunea română și-a con­stituit propriile ei organe po­litico-administrative – consi­li­ile naționale locale.

Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui pro­­ces îndelung dorit, a unor lup­­te îndelung purtate, a unor vo­­ințe hotărât exprimate, iz­vo­râ­­te din aceeași inimă ce fusese pâ­­nă atunci împărțită. Această ini­­mă românească s-a tot adu­nat și a mers spre țintă, până când, odată cu miile de transil­vă­­neni înarmați cu „creden­țio­na­le“ de la toți vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iu­lia. Ce dreptate avusese la 1542 car­dinalul Georg Marti­nuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă tran­sil­vănenii cu gândul să se des­fa­că de acest regat al Un­ga­riei și să trăiască după exemplul Mol­dovei și Munteniei, și nu vor în­târzia să facă pasul a­ces­ta“! Iată că, la „plinirea vre­mii“, l-au fă­cut cu demnitate și eroism.
Unitatea națională – farul călăuzitor al neamului nostru

În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegați oficiali au de­cre­tat solemn unirea ro­mâ­ni­lor din Transilvania și Banat cu Ro­mâ­nia. Cei peste 100.000 de par­ti­cipanți, adunați pe câmpul lui Ho­rea, au aprobat, în urale ne­sfâr­șite, ca într-un adevărat ple­biscit popular, istorica ho­tă­râ­re a­doptată atunci. La Alba Iu­lia s-a desăvârșit procesul regru­pă­rii într-o singură unitate, în­tr-o sin­gură ființă a ro­mâ­nilor din spa­țiul carpato-da­nu­bi­ano-pontic, spațiu din vremuri imemora­bi­­le al nostru, al c­e­lor născuți în el. Visul de aur al românilor era să­vârșit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.

„Unitatea României – precum a­rată Ioan Lupaș – nu este nici o­pe­ra unui om, nici a unei pro­vin­cii, nici a unei generații. Ea este re­zultatul luptelor sus­ți­nute vre­me de veacuri de cei mai buni fii ai poporului ro­mân. Unitatea noas­tră națio­na­lă a fost cimen­ta­­tă nu numai prin sângele sol­da­ților noștri, ci și prin jertfele gân­ditorilor și scri­itorilor care, mai ales din se­colul al XV-lea în­coa­c­e, au în­du­rat, pentru ideile lor, te­mn­i­ța și exilul. Ei au fost pro­motorii mișcărilor și luptelor ca­re au dus întru sfârșit la a­ceas­tă u­nitate atât de mult vi­sa­tă“. În­tr-adevăr, idealul unității na­­ționale a fost, de-a lungul vea­cu­rilor, farul călăuzitor al nea­mului nostru.

Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne ple­căm frunțile în fața memoriei ce­lor care au clădit gândul și fap­ta u­nirii, aducându-le prino­sul nostru postum de recu­noș­tin­ță și ve­ne­rație. Ca urmași ai ma­rilor fă­u­ritori de țară, noi tre­buie să le ur­măm exemplul lu­minos, iubind acest pământ iz­băvit, cân­tân­­du-i farmecul și va­lori­fi­cân­du-i avuțiile prin mun­că înfră­ți­tă. Având convin­ge­­rea că viața și puterea noas­tră stau în unire, pu­tem fi con­tem­­porani cu cei ca­re au reali­zat acest act epocal din istoria Pa­triei. Astfel, cu fie­ca­re prilej, ca și la acest popas a­ni­versar, ne mărturisim voința ne­­șo­vă­iel­nică de a fi mereu una, ne­lăsându-ne dezbinați de nimeni și nimic, niciodată.

Unirea care obligă la demnitate

1 decembrie 1918 este o zi excepțională pentru poporul român, ce încununează un an de grație 1918, când Regatul României s-a unit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. A fost rânduiala Bunului Dumnezeu pentru jertfa tinerilor români de la Mărășești, Mărăști și Oituz, care au ținut în viață statul român ca anul 1918 să fie anul unirii tuturor românilor într-un singur stat național-unitar. România anului 1918 a fost dăruită de Dumnezeu cu oameni excepționali, care au știut să transforme înfrângerea Armatei Române din Primul Război Mondial într-o victorie în plan diplomatic și mai ales a exprimării libere a voinței naționale, ca românii să trăiască într-un singur stat unitar, avându-și coloana vertebrală în Arcul Carpatic.

Ca oameni ai Bisericii nu putem vedea în acest an de grație 1918 decât lucrarea Bunului Dumnezeu care, datorită credinței și iubirii de neam a acestui popor, a făcut posibil ca românii să se reunească într-o singură țară. Cu adevărat în anul 1918 românii au fost conform stemei de pe drapel, și anume vulturul cu crucea în plisc, și ca dintr-un singur piept 100.000 de oameni la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și-au strigat păsul de veacuri de a se uni cu țara.

Când te gândești la acești oameni și la dragostea lor față de neam cu adevărat, și acum, la 95 de ani de la acest eveniment, mulțumești Bunului Dumnezeu că te-ai născut și faci parte din binecuvântatul popor român și că trăiești pe aceste plaiuri binecuvântate, care sunt Grădina Maicii Domnului. Astăzi mai mult ca oricând trebuie să înțelegem că avem o datorie sfântă, lăsată de făuritorii României Mari, de a păstra vie candela credinței noastre strămoșești și de a fi demni ca vulturii, având conștiința că în Europa de astăzi aducem raza de lumină a valorilor noastre creștin-ortodoxe bimilenare și că suntem un popor născut creștin prin sârguința și lucrarea de propovăduire a celui Întâi chemat la Apostolat de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei. Nu e nimic întâmplător atunci când ne gândim că sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din 30 noiembrie este legată tocmai cu ziua de 1 decembrie, ziua cea mai importantă din istoria poporului român.

Nu se putea altfel pentru că datorită credinței creștine aduse pe meleagurile noastre de Sfântul Apostol Andrei neamul nostru a reușit, în pofida tuturor migrațiilor și a năvălirilor care au venit peste teritoriul țării noastre în decursul istoriei, să supraviețuiască ca popor de sorginte latină, dar cu credință creștin-ortodoxă. Este un miracol cum, într-o mare slavă și cu o ocupație de mai bine de 800 de ani a Transilvaniei, elementul românesc ortodox a rămas dominant, arătând că atunci când un neam nu-și uită credința și Îl cinstește așa cum se cuvine pe Dumnezeu după cum a moștenit de la moșii și strămoșii săi, atunci dăinuiește spre a slăvi pe Dumnezeu și spre a mărturisi prin fapte credința în Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.

De aceea, astăzi avem mai mult ca oricând nevoie de simboluri. Un astfel de simbol al unității neamului și al mărturisirii credinței înaintea lui Dumnezeu este Catedrala Mântuirii Neamului, care atunci când va fi gata îi va reprezenta pe toți românii din toate provinciile istorice și va fi un liant și un simbol al unității noastre naționale și al creștinismului ortodox apostolic de pe pământul României.

Surse: Irineu, Arhiepiscop al Alba IulieiPr. dr. Ciprian Apetrei




Un senzațional editorial! „Piloții orbi”, de Mircea Eliade, scris în 1937, este încă actual! Parcă ar vorbi despre prezentul nostru…

 A fost scris in 1937!

Mircea Eliade

Mircea Eliade

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi nici-odatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã  nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele sãrbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc., etc.

Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav:rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei sunt numai 51%.

Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la sfâr-situl Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si peste-le acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini –  nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat.

Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 193 / republicat de RBN Press din 18 Feb 2013 @ 22:34

romaniabreakingnews.ro




Exclusiv! Radiografia unui model existențial românesc și-a evoluției relațiilor internaționale. Interviu cu analistul și ex-ofițerul CIE, Liviu Turcu

Apariția volumului dr-ului Liviu TURCU, intitulat Recurs la istorie. Un sfert de veac pe călușeii iarmarocului politic românesc, a generat o discuție cu autorul volumului pe tema avatarurilor modelului existențial românesc, a evoluției relațiilor internaționale în perioada Războiui Rece, a locului și rolului României, precum și al realităților de pe actuala scenă a relațiilor internaționale. Interviul a fost realizat pentru ROMÂNIA BREAKING NEWS de către publicistul dr. Constantin CORNEANU, președinte al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” și colaborator al ROMÂNIA BREAKING NEWS – RBN Press.

Liviu Turcu s-a născut pe 12 iulie 1948, la Galați și este absolvent al Facultății de Filozofie, Secția Sociologie a Universității București. A lucrat în calitate de cercetător științific și șef de birou la Institutul de Studii și Cercetări pentru Prognoză Economică din cadrul Comitetului de Stat al Planificării (CSP). Totodată, a ocupat și funcția de asistent universitar la Centrul de studii și cercetări interdisciplinare al Universității București și la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Obține un doctorat în 1977 cu un subiect extrem de interesant și provocator pentru acei ani, respectiv o analiză a grupurilor de interese și de presiune în sistemul politic capitalist contemporan. A colaborat simultan la diferite ziare și reviste. În anul 1983, după echivalarea și completarea examenelor la Facultatea de ziaristică, a înaintat dosarul la Uniunea Ziariștilor din România și a obținut atestarea ca ziarist profesionist. În 1976, în timp ce se afla în „rezerva de cadre” a Ministerului de Externe, a fost cooptat în baza expertizei recunoscute în domeniul relațiilor internaționale în Serviciul de Informații Externe (DIE, ulterior CIE) din Departamentul Securității Statului. Inițial, a fost afectat Diviziei politico-economice, Serviciul pentru America de Nord (divizia V-2). A fost promovat succesiv șef de birou, apoi șef al Serviciului operativ pentru SUA-Canada și șef al Serviciului Europa de Vest, grupul de spații Germania, Austria, Elveția. A fost implicat în activități informativ-operative în domeniul politico-economic, sub acoperirea diplomatică a Ministerului de Externe, în SUA, Austria, Elveția, Spania, Danemarca și pe lângă organismele internaționale ale ONU. În ianuarie 1989, pe când se afla în misiune temporară la Viena, sub acoperirea de consilier diplomatic, a decis să nu se mai întoarcă în România și a solicitat azil politic în SUA.

În conformitate cu propriile mărturisiri, Liviu Turcu a părăsit România din trei motive:

1) regimul lui Nicolae Ceaușescu intrase într-un conflict acut cu interesele fundamentale ale statului român, iar situația se agravase și mai mult în urma amestecului brutal și incompetent al Elenei Ceaușescu în procesul decizional, inclusiv în cel al activităților informativ-operative;

2) ofițerii de informații au fost obligați să semneze un nou jurământ militar de loialitate și credință, dar nu atât în fața statului român, ci față de Nicolae Ceaușescu;

3) totala pasivitate și obediență a conducerii CIE, în condițiile cunoașterii condițiilor de izolare fără precedent a României pe plan internațional și a lunecării sale spre dezastru. În decembrie 1988, întors dintr-o misiune în Austria, Liviu Turcu a raportat direct șefului CIE, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu, o informație provenită din surse verificate, aflate în cercurile politice occidentale: România avea să fie supusă în curând unui regim de izolare și represalii politico-economice și diplomatice fără precedent pe plan internațional, după modelul aplicat în trecut Africii de Sud și regimului Pinochet din Chile. În finalul discuției, Liviu Turcu și-a permis să facă o observație atent pregătită pentru a sonda atitudinea politică reală a șefului său: „Ar trebui să facem și noi ceva ca să evităm un dezastru complet pentru România”. Șeful CIE a reacționat extrem de vehement și a declanșat o tiradă politică dură la adresa ofițerului nonconformist, tiradă din care reieșea destul de clar, deși la modul implicit că, pentru astfel de opinii, Liviu Turcu ar merita arestat. „Excesul de zel al generalului menționat în acea punere la punct se explică nu numai prin lipsa de curaj a șefului CIE, ci și prin faptul că se aflau într-un spațiu controlat prin tehnică operativă de UM 0195, unitate independentă cu atribuții contrainformative în Centrul de Informații Externe”, mărturisește Liviu Turcu.

Video Exclusiv: Radiografia unui model existențial românesc și-a evoluției relațiilor internaționale. Interviu cu analistul și ex-ofițerul CIE, Liviu Turcu

Analistul și ofițerul CIE Liviu Turcu a rămas în Occident și a cerut azil politic nu din motive de ordin personal, ci pentru a deveni un opozant activ al regimului Ceaușescu prin desfășurarea de activități menite să contribuie la căderea/schimbarea regimului lui Nicolae Ceaușescu. Principalele mijloace folosite au fost contactele/întâlnirile cu factorii politici decizionali importanți ai democrațiilor occidentale (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Canada) ca și luările de poziție critice publice prin intermediul mass-mediei internaționale. După acordarea primului interviu postului de televiziune francez TV5, CIE a folosit una dintre imagini drept afiș și l-a răspândit în comunitățile emigrației românești și a unor organizații particulare cu profil de securitate pentru obținerea de informații cu privire la localizarea exactă a celui urmărit, oferind o recompensă pecuniară. În paralel, DSS a lansat o campanie de dezinformare în Occident pentru intoxicarea opiniei publice, dar mai ales a serviciilor de informații occidentale.

Totodată, s-au declanșat demersuri informale la nivelul cel mai înalt în Statele Unite și RFG pentru a fi predat regimului de la București; regimul ceaușist a oferit succesiv, „în contrapartidă” la momentul respectiv, lucruri considerate de importanță și interes statal deosebit pentru fiecare dintre interlocutori: prima a fost oferta confidențială, lansată pe căi informale, de a elibera la schimb un condamnat la moarte identificat ca fiind un important colaborator al serviciilor de informații americane, respectiv Mircea Răceanu; a doua a fost oferta deblocării și accelerării procesului acordării de vize de emigrare a etnicilor germani din România. Ambele acțiuni au eșuat. Prima, prin scrisoarea personală a președintelui Statelor Unite, adresată printr-un înalt emisar politic lui Nicolae Ceaușescu și care îl atenționa că va fi personal răspunzător dacă aplică decizia de condamnare la moarte a celui menționat mai sus și aflat atunci în detenție. Autoritățile vest-germane au declinat la rândul lor oferta regimului ceaușist. Este și motivul pentru care guvernul american a dispus, după cele întâmplate, asigurarea îndelungată a gărzii de corp protectoare pentru Liviu Turcu. Pe 11 iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Militar Teritorial București și la confiscarea totală a averii de către un complet de judecată al cărui președinte a fost colonelul de justiție Gică Popa.

Liviu Turcu a acordat interviuri, a publicat articole și studii despre evoluția regimului lui Nicolae Ceaușescu, a fost frecvent prezent în spațiul tematicii românești prin emisiunile de radio și televiziune occidentale, ale posturilor Radio Vocea Americii, Radio Europa Liberă și BBC. Lungul interviu difuzat de Radio Vocea Americii în timpul Congresului al XIV-lea al PCR a constituit, potrivit aprecierilor din acel timp, un excelent serial de analiză politică a situației reale din România. În interviul apărut în ziarul american The Washington Times în toamna anului 1989, Liviu Turcu a fost primul analist care a prevăzut în mass-media din SUA că schimbarea regimului de la București se va realiza prin mișcări violente de stradă și că Ion Iliescu va fi șeful primului regim postceausist.

În planul activității academice a fost invitat la Boston University, College of Communication, ca „James Olin Fellow”, să țină prelegeri și să participe la un Program de studii și cercetare pe tema evoluției regimurilor comuniste din Europa de Est. A participat de asemenea cu comunicări științifice la Congresele anuale ale Asociației de Studii Avansate Slave și Est-Europene (AAASS), devenită ulterior Asociația de Studii Avansate Slave, Est-Europene și Euro-Asiatice (ASEEES). Pe 1 octombrie 1990, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul extraordinar declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 33 din 11 iulie 1989 a Tribunalului Militar Teritorial București și a casat hotărârea atacată cu privire la infracțiunile de trădare și transmitere de secrete, înlăturând totodată și alte pedepse prevăzute în sentința menționată. Decizia a fost publicată de ziarul Evenimentul Zilei încă din anul 1992 și este de notorietate publică. Ca recunoaștere publică a expertizei analitice și a calității de opozant activ al regimului dictatorial, a fost invitat/audiat de două ori în Congresul Statelor Unite cu ocazia dezbaterilor privind situația din România și din zona regimurilor comuniste din Europa de Răsărit.

„Trebuie să vă spun, dr. Turcu, că vă admir foarte mult nu numai pentru profunda cunoaștere a realităților din România, dar și pentru dedicarea persistentă arătată cauzei drepte a românilor. Dumneavoastră ați întâmpinat multe obstacole, cu riscuri importante la adresa vieții personale, întrucât ați fost condamnat la moarte în România. Dar dumneavoastră ați refuzat să acceptați un mod de viață în recluziune și într-un timp foarte scurt, de numai câteva luni, ați fost publicat și citat pe scară largă. (…) Ca un profund analist, ați prezis condițiile căderii președintelui Ceaușescu. (…) Dumneavoastră ați vorbit în nenumărate rânduri compatrioților despre obstacolele cărora le vor face față înainte de a obține libertatea reală. (…) În caz de reușită, eu sunt sigur că dumneavoastră vă veți bucura la reîntoarcere, într-o bună zi, de o primire triumfală. Până atunci, noi, în Statele Unite, vă vom considera un erou al propriei noastre cauze”, va declara congresmenul Henry J. Hyde III, ce a condus audierile lui Liviu Turcu în Congresul SUA. Liviu Turcu este membru al American-Romanian Academy for Sciences and Arts, Associations of the Former Intelligence Officers (AFIO) și Society of Competitive Intelligence Professionals (SCIP).

„Aș începe prin a spune că, din punct de vedere istoric, România se află într-un punct de răscruce, atât prin prisma situației interne politice, economice și sociale, cât și a contextului internațional în care sistemul comunist ca atare suferă modificări radicale sub presiunea milioanelor de oameni care nu mai acceptă să fie manipulați în numele unor idealuri utopice. Izolat tot mai mult, atât în Vest cât și în Est, Nicolae Ceaușescu este mai derutat ca oricând, deși continuă să mimeze siguranța liderului adulat zilnic în termeni superlativi de către aparatul de propagandă. El este obligat să-și consume în mod ireversibil ultimele rămășițe ale capitalului politic acumulat în ultimele două decenii în numele naționalismului și așa-zisului curaj de a-i sfida pe sovietici. Am folosit în mod intenționat expresia «așa-zisul curaj» pentru că majoritatea deciziilor politice de acest gen luate de Nicolae Ceaușescu în trecut nu au depășit niciodată limitele impuse de poziția geopolitică a României, dar au constituit în schimb instrumentul favorit de manipulare a aspirației seculare a poporului român de a fi stăpân la el acasă. Avalanșa schimbărilor din celelalte țări socialiste nu este de natură să-i ofere conducătorului român prea mult timp de meditație. Și exact ca într-o partidă de șah, atunci când ești în criză de timp faci mult mai multe greșeli decât în mod obișnuit. (…) Ceea ce părea la început a fi un fel de furtună într-un pahar cu apă se dovedește a fi în prezent un taifun devastator pentru teoria și practica construcției societății socialiste de tip stalinist. Și, oricât de înalte ar fi zidurile construite de regimul actual pentru izolarea poporului român, nimeni și nimic nu va putea opri în cele din urmă pătrunderea valului reformelor în România. Nu am nicio îndoială în legătură cu aceasta, este o chestiune de timp și legată de voința poporului nostru de a fi în pas cu ora Europei de astăzi”, declara dr. Liviu TURCU în interviul acordat lui Dorin Tudoran, pe 20 octombrie 1989, pentru Radio Vocea Americii. O analiză ce va fi confirmată de cele ce aveau să se petreacă în decembrie 1989 în România.

Publicat de autor: Constantin CORNEANUromaniabreakingnews.ro

*Material realizat cu sprijinul material și tehnic E-Syv.ro




Ambasada Rusiei la București, o atitudine similară unui scuipat la adresa valorilor naționale românești

Ambasada Rusiei la București a comandat recent un clip, în replică la cel realizat de Papaya Advertising, Cumințenia pământului – Ultimul tren, în cadrul unei campanii independente. Clip în care este vorba, inechivoc, de instaurarea comunismului. „Replica” rușilor răstoarnă și denaturează mesajele originalului, denaturând flagrand istoria nefastă  a ocupației sovietice în România, un moment de neconceput, în cazul unei misiuni diplomatice, pe teritoriul unui stat suveran.

Clipul românesc:

Replica ruseasca:

Reactia Ministerului de Externe

„Apreciem contributia Ambasadei Federatiei Ruse la recuperarea patrimoniului national romanesc si o incurajam sa continue aceasta abordare. Totodata, incurajam sustinerea campaniei de catre orice actor public sau privat, in spiritul respectului pentru valorile culturale ale poporului roman.

Pare insa mai putin explicabila asocierea acestui demers cu un mesaj media, asumat de Ambasada Federatiei Ruse, mesaj care promoveaza o viziune proprie asupra unor capitole din istoria relatiilor bilaterale. Aceasta cu atat mai mult, cu cat este vorba de un domeniu despre care cea mai in masura sa se pronunte este Comisia comuna de istorici romano-rusa al carei obiectiv este tocmai discutarea aspectelor care tin de istorie, in vederea consolidarii increderii reciproce.

Pentru informatii legate de campania oficiala derulata de Ministerul Culturii, va invitam sa vizitati pagina de internet www.brancusiealmeu.ro.”

Reactia presedintelui Romaniei

Presedintele Iohannis a comentat doar protestul romanilor, nu si gestul ambasadei: “Daca oamenii s-au simtit jigniti sau li s-a parut ca nu se prezinta anumite lucruri asa cum trebuie si vor sa-si arate in mod liber si democratic dezacordul cu aceasta actiune, atunci sigur Romania e o tara in care astfel de actiuni sunt posibile.”

Reactiile romanilor

Raspunsul a venit imediat. Mai multi romani au organizat pe facebook un protest intitutlat „Doneaza un cent pentru Rusia” „Suntem jigniti asa ca va invit sa returnam bacsisul in monede cat mai mici ” au spus organizatorii despre donatia de 100 de euro a Rusiei.

Romanii au fost invitati, pe Facebook, sa doneze cate un cent ca raspuns la donatia „modesta” a Ambasadei Rusiei pentru Cumintenia Pamantului.

Ambasadorul Rusiei a anuntat cu mandrie ca a donat 100 de euro pentru Cumintenia Pamantului. Consideram ca suntem jigniti, asa ca va invit sa returnam bacsisul in monede cat mai mic. Un cent ar fi suficient daca ne-am aduna suficienti. Oricum, ar fi bine sa nu ramanem datori, asa cum sunt rusii față de noi cu niste zeci de tone de aur, dacă ne oprim doar aici”, este mesajul publicat pe reteaua de socializare.

Postarea publicata pe pagina ambasadei este insotita de un clip replica la cel realizat de Papaya Advertising,  in urma cu mai bine de o luna, care facea referire la instaurarea comunismului.

Despre contributia Ambasadei la recuperarea sculpturii „Cumintenia Pamantului.

In Romania este lansata campania pentru recuperarea patrimoniului national cultural al tarii, inclusiv a sculpturii lui Constantin Brancusi „Cumintenia Pamantului”. Ambasada se alatura actiunii si aduce o contributie financiara modesta la fondul comun creat in acest scop.„, este mesajul transmis pe pagina.

In clip insa, se vorbeste despre cum „armata rusa si armata romana au luptat impreuna in Primul Razboi Mondial pentru independenta Romaniei” si cum in al Doilea Razboi Mondial „au luptat impreuna pentru independenta Europei”. De asemenea, filmuletul prezinta cum Romania „s-a reconstruit economic si social cu ajutorul Uniunii Sovietice si ca „copiii trebuie sa invete istoria adevarata”.

In final, este precizat ca Ambasada Rusa a donat pentru Cumintenia Pamantului suma de 100 de euro, atasand chiar o poza, drept dovada, la comentarii.

Donatie Rusia
sursa:protv.ro

Reacția lui Moise Guran

Replica Ambasadei Rusiei la București e un scuipat „pe Cumințenia noastră”, titrează Moise Guran,  explicând că reluând în plină democrație, în cel de-al XXI-lea secol și nu în ultimul rând, într-o țară-membru al NATO poncifele (alias minciunile sfruntate!) ale propagandei sovietice, resuscitată, iată, într-un mod care nu ar trebuie să mire, fiindcă face parte din logica imperială, care denaturează și intoxică, practicată și acum de Kremlin.

Doar pentru conformitate istorică, România este independentă din 1877, când rușii ne-au subevaluat. În Primul Război Mondial avea integritatea garantată militar de Germania, dar a ales să lupte împotriva acesteia FĂRĂ să se poată baza pe Rusia. Singura amintire a României legată de Rusia, în Primul Război Mondial este retragerea barbară, plină de jafuri, în special în Basarabia, care a determinat intervenția Armatei Române împotriva bandelor de soldați ruși revoluționari și a precipitat unirea Basarabiei cu România pe 27 martie 1918.

În Al Doilea Război, URSS a invadat Moldova, subevaluând a doua oară România. Dacă România ar fi ripostat, ar fi fost ștearsă de pe hartă, exact ca Polonia, Germania urmând să își securizeze resursele petroliere din sud, iar URSS restul. Ce ați căutat la Stalingrad? l-au întrebat judecătorii pe Antonescu la proces… Fix ce caută acum Armata Roșie la Berlin, a răspuns acesta. Am răspuns unei agresiuni. După război Marele Stalin a subevaluat de vreo două ori România, fără să-și poată imagina că într-o zi România va fi țară NATO.

Cât despre efortul URSS pentru modernizarea României Comuniste,aveți aici, aceia dintre dumneavoastră care nu știți, o oră despre acest ajutor. Rețineți doar faptul că URSS a prădat din România după război, mai mult decât despăgubirile de război plătite de Germania. Ăsta a fost efortul de modernizare, căci importul frătesc de resurse subvenționate s-a cam terminat după primele manifestări de independență față de Moscova.

„Am susținut campania Cumințenia Pământului nu pentru că aș fi iubitor de artă, că îmi cunosc limitele, dar mi-a plăcut ideea asta de unitate în fața unei valori naționale superioare. Când această unitate va deveni suficient de puternică, Rusia nu va mai fi o amenințare potențială pentru România. Campania pentru Cumințenie se încheie vineri și, statistic, doar o minune o mai poate transforma într-un succes. De aici și scuipatul Ambasadei Rusiei la București pe Cumințenia noastră. Statistic ne-au mai calculat și statistic s-au fript de multe ori în istorie cu noi” – Moise Guran.

 




România, Leonardo DiCaprio și pădurile românești

Actorul Leonardo DiCaprio, care este și un susținător al cauzelor ecologiste și al conservării mediului, a publicat, vineri, pe contul său de Instagram un mesaj de susținere față de protejarea mediului din România, exprimând că Guvernul ar trebui să protejeze pădurile seculare din țară.

Mesajul lui Leonardo DiCaprio (leonardodicaprio) publicat pe contul său de Instagram:

„Voluntarii Greenpeace colectează gunoiul găsit în pădurile românești, de la stația de salvare a pădurile din apropierea Lacului Vidraru, bazinul hidrografic Argeș – o arie amenințată de exploatarea forestieră ilegală și de defrișări. Luna trecută, voluntarii Greenpeace din 11 țări europene (România, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Ungaria, Croația, Finlanda, Slovacia, Slovenia și Elveția) au început o mapare a uneia dintre ultimele păduri seculare din Europa, cu scopul de a sublinia necesitatea ca Guvernul român să o protejeze legislativ”.

Actorul american a mai lăudat activitatea voluntarilor Greenpeace care desfășoară activități de ecologizare a mediului în zone Lacului Vidraru.

romaniabreakingnews.ro