ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Romania Mare"

Romania Mare

,

Președintele Klaus Iohannis a avut parte miercuri, la Strasbourg, de o surpriză! În plenul Consilului Europei a primit în dar harta României Mari (Interbelice) din partea Alinei Zotea – deputat liberal la Consiliul Europei, reprezentant al Republicii Moldova.

„Astăzi, la Consiliul Europei, i-am dăruit Președintelui României, domnul Klaus Iohannis, harta istorică a României Mari, din care făcea parte și Basarabia. Consider că unica soluție pentru a aduce Republica Moldova mai rapid în spațiul Euro Atlantic este unirea cu România după modelul german”, a scris Alina Zotea pe contul său de Facebook

În cadrul ședinței Consiliului Europei președintele Klaus Iohannis a cerut să se continue sprijinul acordat Republicii Moldova pe drumul său european. „România a susținut ferm evoluția democratică a Republicii Moldova încă de la declararea independenței sale, în 1991. România a fost primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova. După 26 de ani, ne păstrăm convingerea că singura cale care poată să aducă prosperitate pe termen lung statului nostru vecin este integrarea europeană. Acest obiectiv poate fi realizat doar printr-un profund proces de reforme, bazat pe asigurarea stabilității politice interne și a implicării responsabile a tuturor factorilor politici și instituționali în consolidarea acestui proces”, a declarat Iohannis la Strasbourg.

Raisa Țurcan / Chișinău – romaniabreakingnews.ro

,

Consemnată în documentele ungurești încă la 1128, familia Fay a dat, de-a lungul secolelor, vestiți militari, ambasadori (la înalta Poartă și la Veneția), guvernatori, scriitori, pictori, muzicieni etc, precum Fay Andras (1786-l864), Ștefan Fay, clasic al literaturii maghiare și ilustrul Joseph (Iosif) Fay fiul lui Ștefan Fay, asupra căruia vom stărui în rândurile ce urmează.

Joseph (Iosif) Fay este autorul „Declarației” de adeziune a secuilor la Unirea cu România din Parlamentul României din 1918. Discursul sau a emoționat o țară întreagă la acea vreme. De altfel și celelalte discursuri au fost elogiate de marele istoric român N. Iorga.

Declarația prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919. Documentul este considerat unul excepțional, dar ignorat de istorici, scrie Nicu NEAG într-un amplu și documentat material istoric publicat pe adevarul.roalba.comisarul.rohistoria.ro și preluat de romaniabreakingnews.ro

Joseph (Iosif) Fay a fost doctor în drept internațional, specialist în istorie și poliglot, a ajuns deputat al secuilor în primul parlament al României Mari („), prieten politic cu Octavian și Eugen Goga, Oct. C. Taslăuanu s.a., a devenind ulterior ambasadorul României la Tokio și Bruxelles. Soția acestuia cobora din spița lui Ioan Kemeny, general și principe al Transilvaniei (1660-l662). Este și autorul unor Memorii faimoase (publicate în 1856 de Academia Ungară), o excepțională cronică a Transilvaniei pentru o perioadă de treizeci de ani. Tradiția s-a continuat prin căsătoria lui Ștefan Fay (fiul) cu Voica Bogdan, descendentă mai multor familii domnitoare din Moldova – Bogdan, Cantemir, Sturză – și strănepoată a lui Grigore Ghika, ultimul domn al Moldovei.

Din discursul deputatului secui Joseph (Iosif) Fay răzbate idea că secuii au inteles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918. Mai mult , parlamentarul promite că secuimea va deveni un factor important în consolidarea și dezvoltarea României Mari.

Din discursul deputatului secui Joseph (Iosif) Fay răzbate idea că secuii au inteles comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918. Mai mult , parlamentarul promite că secuimea va deveni un factor important în consolidarea și dezvoltarea României Mari. Prezentăm mai jos, declarația deputatului secui, reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 41/1919-1920“:

Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România. (Aplauze prelungite).

„Partea ce mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar“ Cum că așa este, aceasta o dovedește scurt faptul de parlamentarii maghiari din ținutul Parlament al României Mare au ieșit aproape fără excepție din sânul acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost și poate sânt și de aceia care accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniștea înțeleaptă a secuimii, prin lipsa de conștiințe și cu ușurință.Dar, domnilor deputați, aceștia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind, nici nu se pot numi agitatițuni. Deoarece agitație nu este. Este însă  o frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care își au pierdut oștirile mai încearcă apusa lor putere și fac pe disperații politicii. Acești domni se pot agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alții, dar nu nebunesc pe cumintele nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta știe să cumpănească  greutatea stringentă a schimbărilor universal istorice și a evoluțiunii, precum se vede și din faptul că mica noastă națiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a putut păstra decât făcând numai politica reală.

Domnilor deputați, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze prelungite.) Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze umanime, strigări de bravo.)

Cât  de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.

Cât  de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea cu oștirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de bravo). Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-și cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.

„Poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari“

Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanța secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, așa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aș putea zice ca o deportație. (Aplauze)

Domnilor deputați prin hotărârea Conferinței de Pace, România a devenit stăpâna țării secuilor și prin aceasta îndreptarea neglijențelor a trecut ca o problemă asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca sa înșirăm  toate câte ar fi de  făcut, dar a căror realizare cu considerație și bunăvoință mult ar contribui și la buna stare a secuimii si la înflorirea ei, dar și la ridicarea culturii și cinstei statului. (Aplauze)

Dintre problemele care așteaptă soluții le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a rețelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile marii. (Aplauze prelungite.)

Legătura aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca și până aci interesele vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) și ca ei, fiind un popor par excellence comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu carele lor și Carpații ca să-și satisfacă trebuințele lor.

D-lor deputați, tot atât de însemnat aș socoti și sprijinirea eficace din partea statului, a bisericilor și a școlilor, deoarece din cauza neglijării seculare de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-și susțină institutele de cultura cu succes, și numai din propria putere. De mâna întâi ar fi și chestiunea funcționărimii secuiești. Într-o nație atât de omogenă ca cea secuiască, îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o întocmire care și în administrație și în justiție ar fi favorabilă existenței în masă a elementului secuiesc, sârguincios și politicește element de încredere.

Însă dacă susținând unitatea statului român, poporul secuiesc și-ar putea conduce afacerile sale cu o astfel de soluțiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism, ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înțelegeri, care ar lipi pe secui de statul căruia ar avea sa-i mulțumească renașterea vieții sale tradiționale. (Aplauze)

Ca cetățean credincios al statului român și ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să țin seama de acea teroare nestăpânită a societății cu care răposații conducători au voit să silească pe secui să se bată cu mori de vânt. (Aplauze) Noi am adus cu noi încredere și ca răspuns cerem tot încredere. (Aplauze)

D-lor deputați, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiați pe aparență, trebuie să vedeți, să cunoașteți poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea zic: ajutați-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veți privi la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veți întoarce ca prieten la prieten (aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit și care este vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari. (Aplauze prelungite și îndelung repetate) „Secuii în cea mai mare parte sunt vechi frați ai noștri români“

După declarația deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga.

„Domnilor, mulțumesc în numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care și alături de Ștefan cel Mare au luptat la Podul Înalt în 1475 pentru apărarea Moldovei și a românismului, și care în cea mai mare parte sunt vechi frați ai noștri români care și-au pierdut limba lor. Îi mulțumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va ști să prețuiască această încredere”.

Istoricul Ion Coja susține că Declarația deputatului de Odorhei, Joseph Fay, citită în primul Parlament al României Mari, este un document excepțional, dar ignorat sau ocultat de istorici. Atât de cei români, cât și de cei maghiari. Coja apreciază că pentru ultimii este de înțeles, dar pentru primii nu.

„Ar fi de recomandat ca acest text să apară și în manualul de Istorie a secuilor, dacă acest manual este scris cu un minim de respect pentru Adevăr”, susține istoricul.

Adeziunea secuilor  la o conviețuire demnă și pașnică în cadrul statului național unitar român este susținută și de prof. univ. dr. Ioan Bojan.

„O poziție de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat și secuii. La începutul anului 1920, baronul Joseph Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declarație în Parlamentul României:

«Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere și liniște Unirea Transilvaniei cu România»“

Despre Joseph Istvan Fay vorbește, într-un interviu publicat în Ziarul Financiar, și nepotul acestuia scriitorul Ștefan Fay:

„Bunicul meu după Tata, Iosif de Fay, s-a nascut în Transilvania și s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendentă din Ioan Kemeny. A fost mai intâi Capitan de Fagaras, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se tragea din familia Micula de pe Somes cu numele maghiarizat in Kemeny. Iosif de Fay, la indemnul insistent al lui lui Octavian si Eugen Goga, al lui Octavian Tăzlăuanu si al altor mari patrioți români, a fost deputatul secuimii din Odorhei în Parlamentul României, iar discursul sau în română pe care abia o învățase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaționat, dar și remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci președintele Parlamentului. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomație. A fost numit responsabilul Legației Române de la Tokyo și, învățând pe lângă alte 13 limbi și japoneza, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să țină discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasadă la Bruxelles unde se pare ca a fost asasinat. În orice caz, a fost găsit fără viață, în condiții neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua României și Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei”.

Publicat de romaniabreakingnews.ro

Recomandate: 

Székelyek nem magyarok! Secuii nu sunt unguri! Despre adevărata origine istorică a secuilor…

Deși nu are viabiliatet economică, un parlamentar maghiar îndeamnă ungurii să voteze autonomia Ținutului Secuiesc

Un „Ținut Secuiesc” independent teritorial, va sucomba economic înainte să apuce liderii UDMR să se bucure.

Ofițerii români sub acoperire, rup tăcerea în privința UDMR și a Ținutului Secuiesc

,

La 29 octombrie 2015 s-au împlinit 140 de ani de la nașterea uneia dintre personalitățile României cu un mare impact în epoca sa, nu numai la nivel politic, ci și la nivel social și cultural, Regina Maria, care nu a pregetat să se folosească de propria-i carismă în vederea slujirii intereselor naționale ale poporului său.

”Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei și durerii mele, frumoasă Țară care ai trăit în inima mea. Minunată Țară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat și eu, și mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez”, scria Regina Maria în 1933, în testamentul intitulat ”Scrisoare adresată Țării mele și Poporului meu”.

Maria Alexandra Victoria, principesă de Marea Britanie și Irlanda, s-a născut la 29 octombrie 1875, în Eastwell-Park, tatăl fiind Alfred, duce de Edinburgh, fiu al reginei Victoria a Angliei, iar mama, ducesa Maria Alexandrova, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

În urma demersurilor făcute de Charley, principesă de Saxa-Meiningen, sora mai mare a împăratului Germaniei, Ferdinand s-a logodit cu Maria Alexandra Victoria de Edinburgh la 21 mai 1892, în noul palat de la Potsdam, în prezența lui Wilhelm al II-lea, potrivitwww.mnir.ro. Unirea celor doi principi a avut un efect deosebit, deoarece veneau în contact cele mai importante case domnitoare din Europa.

În același timp, se punea în discuție și problema ordinii succesorale la tronul Marii Britanii. De aceea, lordul cancelar William Evart Gladstone, pentru a înlătura o eventuală complicație a inițiat un tratat între regele Carol I și regina Victoria. Astfel, conform unor prevederi mai vechi din „Act of Settlement” (1701) ce sancționa pierderea dreptului la coroană în cazul căsătoriei unui moștenitor prezumtiv cu un romano-catolic, principesa Maria a abandonat drepturile sale de succesiune la coroana Marii Britanii.

În urma disputei dintre cele două biserici pentru întâietate asupra celebrării căsătoriei, regina Victoria a renunțat la dorința ca aceasta să se oficieze în capela Sf. George de la Windsor. Astfel, ceremonia a avut loc la 29 decembrie 1892, la castelul Sigmaringen, întâi după ritul catolic, apoi după cel protestant. În aceeași zi, regina Angliei serba la Osborne cununia nepoatei sale, Maria, cu principele Ferdinand.

După câteva zile petrecute la castelul de vânătoare de la Krauchenwies, Ferdinand și Maria au venit în România, unde urmau să participe la alte ceremonii legate de căsătoria lor. „A fost o călătorie lungă ” — scria în jurnalul său Maria. „Îmi părăseam căminul, părăseam tot trecutul, mergând înainte, tot înainte, într-o lume geroasă; spre o țară necunoscută, spre o viață neștiută…”.

Temerile sale au fost, însă, spulberate de la început, pentru că tinerii căsătoriți, reprezentând viitorul țării, au fost obiectul celor mai impresionante manifestări de simpatie a românilor. Salve de tun au anunțat în ziua de 23 ianuarie/ 4 februarie 1893 sosirea trenului princiar în Gara de Nord.

Principele moștenitor Ferdinand și soția sa, principesa Maria, au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, până la moartea acestuia, la 10 octombrie 1914. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din București, iar Carol I a construit special pentru aceștia Castelul Pelișor în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand și Maria au avut șase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1913, care a murit la trei ani de febră tifoidă).

Principesa Maria a devenit regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, într-un moment crucial în istoria României, marcat de izbucnirea Primului Război Mondial. În acel moment, întreaga societate românească, atât familia regală cât și clasa politică, era profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Implicându-se în politică, regina s-a opus de la început participării la război a României, alături de Puterile Centrale, susținând alianța cu țările Antantei în vederea unirii provinciilor românești aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.

Regina Maria a fost supranumită de popor ”mama răniților” și ”regina soldat”, pentru atitudinea ei curajoasă din timpul Primului Război Mondial, când a lucrat direct pe front, în spitale de campanie și a coordonat activitatea unei fundații de caritate. Și în timpul Războiului balcanic (1912-1913), principesa s-a dedicat îngrijirii bolnavilor de holeră, riscându-și viața fără nicio rezervă.

Conferința de Pace de la Paris din 1919 a reprezentat un punct extrem de important în ceea ce privește istoria României, deoarece tratatele de pace urmau să ratifice actele de Unire din 1918.

Faptul că România fusese trecută pe lista ”statelor cu interese limitate” a determinat-o pe Regina Maria, cu acordul lui Ferdinand, să ia decizia de pleca la Paris pentru a susține cauza României. La 7 martie a fost primită de Georges Clemenceau, președintele Conferinței de Pace; a doua zi a fost primită la Palatul Elysee de președintele Raymond Poincare, care i-a înmânat Marele Cordon al Legiunii de Onoare, decorație care se conferea șefilor de stat în exercițiul funcțiunii. A făcut o deplasare la Londra, unde a fost primită de regele George la Palatul Buckingham, apoi a revenit la Paris pentru a-l întâlni pe președintele american Woodrow Wilson la Paris, în 10 aprilie 1919. Regina nota: „I-am vorbit despre speranțele țărilor mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special, țările mici vor beneficia de Liga Națiunilor”.

În mai 1919, după Marea Unire din 1918, Regele Ferdinand I și Regina Maria au făcut o vizită în Transilvania, oprindu-se la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Abrud, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Marea, Oradea.

S-au bucurat de o primire călduroasă, adesea entuziastă. Regina consemna: ”În multe sate, calde primiri loiale, iar în final am ajuns la Alba Iulia, micul orășel al cărui nume are un ecou special în sufletul fiecărui român”. Pe parcursul întregii sale călătorii, regina a purtat costumul popular românesc.

După încoronarea de la Alba Iulia, în 15 octombrie 1922, alături de Regele Ferdinand ca suverani ai României Mari, Regina Maria a efectuat vizite oficiale în Europa de Vest. Călătoria în Statele Unite ale Americii în 1926 a fost considerată un succes extraordinar.

În urma decesului Regelui Ferdinand și al lui I.C. Brătianu, în 1927, influența Reginei Maria în viața politică a țării pe care a exercitat-o în special asupra Regenței a crescut.

După proclamarea fiului său, Carol al II-lea, la 8 iunie 1930 ca rege, acesta, a urmărit sistematic îndepărtarea Reginei Maria de la problemele politice. Regina a ajuns să-și petreacă timpul tot mai des și tot mai departe de București, la Bran sau la Balcic, domeniul său. Absența ei de la Curte a favorizat influența camarilei asupra lui Carol al II-lea.

Regina Maria a fost legată sufletește de două locuri: Balcic și Bran, care și astăzi poartă amprenta sa. „Balcicul și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Regina Maria. Se spune că Balcicul l-a descoperit cu ajutorul lui Alexandru Satmari, care a insistat ca Regina să meargă în acea zonă. În 1925, a început construcția domeniului de la Balcic, care a devenit locul preferat, plin de liniște al Reginei.

Suferindă încă din 1937, Regina Maria a plecat la 17 februarie 1938 în Italia, la Merano. În aprilie același an, se mută în sanatoriul dr. Lahmann din Weisser Hirsch, lângă Dresda. La 27 iunie, deși medicii o considerau inaptă pentru efortul unei călătorii lungi și obositoare, a luat hotărârea irevocabilă a revenirii în țară spre a-și găsi odihna de veci. A încetat din viață în ziua de 18 iulie 1938, în castelul Pelișor.

Funeraliile Reginei Maria a României, care au avut loc la Curtea de Argeș; participanți la funeralii: Comandor Preda Fundățeanu, adjutant regal; Elisabeta ex-regina Greciei; Carol al II-lea; Principele Nicolaie; arhiducesa Ileana de Austria; arhiducele Anton; Mihai, voievod de Alba-Iulia; Ernest Urdăreanu; I. Stircea — 22 iulie 1938

Marile personalități internaționale, dar și presa internațională au adus cel mai înalt omagiu Reginei Maria a României.

Înzestrată cu calități multiple, Regina Maria a primit o serie de distincții străine și românești, cum ar fi: Ordinul Legiunea de Onoare — Franța, Ordinul Crizantemei — Japonia, Ordinul Al Kemal — Egipt, Ordinul Sf. Sava — Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Ordinul Steaua României.

Din 1 mai 1915 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

A scris lucrări memorialistice, valoroase din punct de vedere literar și documentar, scrise în limba română, engleză și franceză, dintre care amintim: ”Ilderim. Poveste în umbră și lumină” (1921), ”Minola. Povestea unei mici regine triste” (1918), ”Sămânța înțelepciunii” (1925), ”Păsări fantastice pe albastrul cerului” (1928), ”Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume” (1930), ”Ce-a văzut soldatul Vasile. Poveste din timpul războiului” (1932), ”Măști” (1938), ”The Lily of Life”/ ”Crinul Vieții” (Londra, 1913), ”My country” / ”Țara mea” (Londra, 1916), ”My dream houses”/ ”Casele mele de vis” (București, 1930), ”The Story of My Life” (New York, 1934; tradusă în limba română în 2010).

Prin prevederile testamentare, trupul i-a fost înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima i-a fost depusă în ctitoria sa „Stella Maris” de la Balcic. A trebuit, însă, să fie luată de la Balcic, odată cu cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în 1940, și depusă în firida unei stânci de lângă Castelul Bran. Inima Reginei a fost îmbălsămată și așezată într-un săculeț de catifea, adăpostit într-o casetă de argint cu forma octogonală. Această casetă a fost, la rândul ei, ascunsă într-o alta de argint aurit, primită de Regina Maria cadou la nunta ei. Totul a fost introdus într-o urnă de marmură albă, pe care era sculptată o cruce celtică.

În 1968, la 30 de ani de la moartea Reginei Maria, sarcofagul de marmură a fost spart de comuniști. Inima Reginei a fost ascunsă trei ani într-un seif al muzeului Bran, pentru ca în martie 1971 să fie adusă în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României.

În 2015, la inițiativa regelui Mihai, Casa Regală și Ministerul Culturii au hotărât de comun acord ca locul casetei cu inima Reginei Maria să fie Salonul de Aur din Castelul Pelișor. Transferul va avea loc anul acesta la 3 noiembrie, în cadrul unei procesiuni.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / sursa: agerpres.ro

 

,

Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova

Spațiul etnic găgăuz din R. Moldova

Găgăuzii (în găgăuză gagauz, plural gagauzlar) sunt o Populație minoritară în Republica Moldova (în regiunea autonomă Găgăuzia) și în sudul Basarabiei (Bugeac) – Ucraina de azi, în număr de aproximativ 250.000 de locuitori, precum și în Dobrogea – România, estul Bulgariei și alte zone din Balcani.

Etnicii găgăuzi se presupune că fac parte din grupul turcilor oguzi, deoarece denumirea lor provine din numele turcesc de Gök-Oğuz însemnând „Poporul albastru” sau „ceresc”. Împreună cu ciuvașii, un alt popor vorbitor de limbă turcică, găgăuzii sunt printre puținele grupuri etnice de limbă turcică de religie creștină (ambele populații sunt de rit ortodox).

Pe teritoriul României de azi, prezența lor datează de aproape un mileniu.

Dobrogea și Deliorman sunt regiunile în care s-a produs etnogeneza poporului găgăuz în secolul XIII. Din acest secol datează formațiunea statală Uziăilet (în zona Cavarna-Mangalia), pe care savanții o califică ca fiind primul stat al poporului găgăuz. De asemenea, în secolul XVIII în regiunea Varna a existat o efemeră republică găgăuză Vister.

Până la începutul secolului XIX, numărul găgăuzilor din Dobrogea era încă foarte ridicat. În deceniile ulterioare anexării Basarabiei de către Rusia (1812), majoritatea găgăuzilor au emigrat spre această regiune, fiind ademeniți de privilegiile acordate de către administrația țaristă, dar și de posibilitatea de a scăpa de asuprirea otomană cauzată de religia lor creștină. Totuși o mică parte a rămas în Dobrogea unde, din pricina micșorării dramatice a comunității, dar și din lipsa facilităților pentru această etnie (școli și biserici în limbă proprie), au fost în cea mai mare parte asimilați de populațiile conlocuitoare. În ciuda faptului că autoritățile din România recunosc existența unei etnii găgăuze acceptând la recensăminte declararea apartenenței la aceasta, numărul celor care s-au declarat ca atare la recensământul din 2002 a fost extrem de redus: doar 45 de persoane. În anul 1930, numărul găgăuzilor din județele Tulcea și Constanța se ridica la aproximativ 1000 de persoane, din care 752 persoane în județul Constanța.

Filologul bulgar Ivan Gradeșliev prezintă o istorie neromanțată a acestei populații, în cartea sa intitulată „Găgăuzii” (Гагаузите, Sofia 1994), care a trecut prin marele efort de asimilare dus de România în Cadrilater după primul Război Mondial.

Sunt prezentate eforturile regatului României Mari de a-i asimila (întrucât România după Marea Unire din 1918 avea în granițele firești întreaga Basarabie și Cadrilaterul, o parte a litoralului bulgăresc de azi), majoritatea populației găgăuze existente se afla atunci sub administrație românească. Gradeșliev rezumă paradoxul acestei populații a cărei profundă credință creștin-ortodoxă o facea să aibă un statut inferior în cadrul Imperiului Otoman, dar care și-a păstrat acel statut inferior și în Bulgaria sau România, sau Republica Moldova, din pricina limbii turce pe care ei o vorbesc.
Practic toate țările sau imperiile în care au trăit, au încercat să-i asimileze, elocventă în acest sens fiind chiar situația din Grecia, care căuta să dovedească faptul că ar fi vorba de greci turciți. De altfel, ca o paranteză, statul grec a dus și duce o agresiva campanie de grecizare a unor etnii chiar de pe teritoriul altor state, sunt bine știute ofertele în sute de euro pentru aromânii din Bulgaria, Macedonia și Albania pentru a se declara greci, sumele acordate acestora după unele surse find (culmea), chiar din fonduri europene. Rusia țaristă, spre exemplu, îi considera pe găgăuzi drept „bulgari de limbă turcă”. Rușii nu vedeau nici o distincție întrei ei și bulgari.
La recensământul din 1930, din România,  nu doar în Basarabia a fost înregistrat un număr important de gagauzi, ci și în județele Constanța și Caliacra. Pe această hartă (foto jos), Găgăuzii sunt marcați cu buline portocalii (popor turcic), însoțite de litera G (literă neagră aplicată peste bulina portocalie) sau G (literă portocalie aplicată lângă bulina portocalie)
infografie_raspandire_gagauzi_1930_Romania

 

Cronologic vorbind, găgăuzii din arealul dintre Prut și Nistru și-au dobândit independența totală doar pentru o perioadă de cinci zile, cândva în iarna anului 1906. În rest, au aparținut de Rusia Țaristă, între anii 1812-1917, de Regatul României 1918-1940 și 1941-1944, de Uniunea Sovietică între 1940-1941 și 1941-1991 și, mai apoi, de Republica Moldova, din anul 1991 până în prezent.

În momentul Marii Uniri din anul 1918, deputații găgăuzi din sfatul țării se abțin de la votarea deciziei de a se reuni cu patria-mamă, mai mult de teama unor represalii din partea sovieticilor, în condițiile în care bolșevicii nu renunțaseră la ideea recuperării în forță a Basarabiei.

muncitorul-legionar1În perioada interbelică a României Mari (1920-1940), după spusele bașkanului (2014), găgăuzii devin însă una dintre cele mai bine integrate comunități etnice din Basarabia. Toți găgăuzii cunoșteau pe atunci limba română și urau comunismul. În mod surprinzător, tot în perioada interbelică, găgăuzii votează masiv cu Garda de Fier, fiind simpatizanți ai Legiunii Arhanghelului Mihail și ai politicii duse de Căpitan. Ortodoxia militantă și anticomunisul fervent, promovate de legionarii români, atrag pe atunci un mare număr de etnici găgăuzi.  (Ce vor găgăuzii? Editorial de istoricul și jurnalistul basarabean Igor Cașu, vezi RBN Press).

Perioada de sub ocupația sovietică, educația forțată în spiritul materialismului dialectic și științific, precum și succederea generațiilor, duc însă la o schimbare profundă a societății.

În perioada sovietică, populația găgăuză, ca și cea moldovenească și multe altele, a fost supusă rusificării. Lipsa școlilor cu predare în limba găgăuză a făcut ca majoritatea acestei populații să fie școlarizată în rusește, iar limba rusă a devenit pentru mulți principala limbă vorbită. În cadrul câtorva dintre școlile în limba rusă se predau și cursuri de limbă găgăuză.

Naționalismul găgăuz a rămas o mișcare intelectuală pe tot parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, dar la sfârșitul deceniului, mulțumită răspândirii idealurilor democratice în Uniunea Sovietică („glasnost”, „perestroika”), a evoluat în mișcare politică odată cu întemeierea „Poporului găgăuz” (Gagauz halkî) în 1988. Pe măsură ce creștea în mod paralel mișcarea afirmare națională moldovenească, și mai ales atunci când limba română și grafia latină a fost adoptată oficial în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Parte din URSS), o parte din liderii „poporului găgăuz”, foști activiști sovietici în frunte cu Stepan Topal, s-au aliat cu reprezentanții altor minorități naționale din Republică, pentru a se împotrivi mișcării naționale moldovenești.

Procesul de sovietizare și rusificare a fost atât de puternic încât, în momentele de răscruce din anii 1989 și 1991, găgăuzii au susținut păstrarea cu orice preț a URSS-ului.

În 1989, la primul congres al „Poporului găgăuz”, acesta a votat rezoluția grupului care cerea crearea unui teritoriu autonom în sudul Moldovei (dar nu în Bugeacul ucrainean), cu capitala la Comrat. În august 1990, în timp ca Republica Moldova își proclama independența față de URSS, grupul condus de Stepan Topal a proclamat Găgăuzia ca republică autonomă a URSS, care oficial mai exista în acel moment, simultan cu același proces care avea loc în Transnistria sub conducerea liderilor Igor Smirnov și Aleksandr Lebed. Guvernul din Chișinău al Moldovei, nou stat independant, a considerat declarația ca neconstituțională. În acel moment, Găgăuzii, care în marea lor majoritate nu cunoșteau situația reală și nu călătoriseră decât în URSS, erau speriați de propaganda politică potrivit căreia „românismul” din noua Republică era o mișcare „fascistă” iar eventuala unire a acesteia cu România (unire care în acel moment părea iminentă) ar însemna să fie dați afară din țară.

GagauziaÎn aceste condiții, grupul pro-sovietic a preluat total conducerea „Poporului găgăuz” și a organizat în martie 1991 un „referendum” la care partizanii săi au votat în unanimitate pentru rămânerea în cadrul URSS, fără ca alți alegători să-și poată manifesta opiniile, așa cum a constatat ziaristul francez Jean-Baptiste Naudet, de la ziarul „Le Monde”, deși când parlamentul Republicii Moldova a votat independența Republicii, 6 din cei 12 deputați găgăuzi votaseră „da”. Ulterior, o parte din Găgăuzi au sprijinit tentativa de lovitură de stat de la Moscova, tensionând și mai mult relațiile cu Chișinăul. Găgăuzia s-a autoproclamat independentă la 19 august 1991 sub conducerea lui Topal, urmată fiind în septembrie de Transnistria. Aceste acțiuni erau menite să oblige Frontul Popular ca să-și atenueze linia proromână, considerată fascistă, și să revină la linia prosovietică, ulterior pro-rusă, ceeace s-a și întâmplat.

Opinia scriitorului Serghei Uzun, de origine găgăuză, din Chișinău (interviu luat de ziare.com și tradus de Valeriu Zegrea)

Ce amintiri au gagauzii despre perioada din timpul României interbelice ? Cum a fost regimul românesc?

Iși amintesc de interzicerea slujbelor religioase în limba gagauza, despre jandarmii din sate, despre practica pedepselor corporale cu bâta. Toate acestea nu au contribuit la iubirea populara pentru autoritatile romane.

Cu alte cuvinte, daca autoritatile Rusiei tariste nu s-au amestecat in randuielile traditionale ale gagauzilor, atunci autoritatile Romaniei Mari au fost prezente in fiecare sat. Nu doar prin jandarmi, ci si prin clerul bisericesc si invatatori. Sa spunem si ca in satul meu prima scoala a aparut in timpul autoritatilor romanesti.

De aceea, atitudinea fata de autoritatile romanesti din acea perioada nu este negativa pentru toti. Sunt oameni care au primit educatie si au reusit in viata anume in acea perioada.

Cum a fost perioada sovietica pentru gagauzi? A existat un proces de rusificare sau gagauzii au fost lasati cum limba si cultura lor?

Perioada sovietica a fost considerata si este considerata ca o perioada de inflorire a regiunii. Practic toata infrastructura – drumuri, scoli, spitale, intreprinderi – a fost creata in acea perioada. Procesul rusificarii, desigur, a existat. Dar trebuie sa intelegem ca gagauzii isi pastreaza si si-au pastrat limba si cultura lor datorita locuirii compacte, nu datorita scolii sau universitatii.

Cu alte cuvinte, la noi niciodata nu a fost invatamant in limba gagauza. La sfarsitul anilor patruzeci, dupa foametea din ’46-’47, procesul romanizarii a fost schimbat cu procesul rusificarii. In 1956 a fost creata de catre savantii sovietici prima scriere pe baza chirilica si au fost create programe de invatare in scolile nationale.

Dar, din cauza faptului ca gagauzii erau putin numerosi, acest proces a fost recunoscut inoportun si in 1966 studierea limbii gagauze in scoli a fost intrerupta. Dar, de exemplu, eu niciodata nu am invatat limba gagauza si nu am citit carti in limba gagauza, dar vorbesc liber in limba gagauza.

Insa cartile mele le-am scris in rusa, deoarece scrisul gagauzilor si manualele de limba gagauza pe baza scrierii in latina au aparut putin mai tarziu decat fiul meu, ceea ce a facut ca procesul meu de invatare sa fie prelungit. Dar nu fara rezultat, din fericire.

O multime de populatii musulmane, dar de etnii diferite au avut de suferit sub rusi, ori pe vremea imperiului, ori in perioada sovietica. Cum se explica totusi atasamentul pe care il au gagauzii fata de Rusia?

La gagauzi nu exista perioada musulmana in istorie – gagauzii sunt un popor crestin. Dar raspandirea lor in Rusia se explica gratie istoriei comune si considerentelor strict economice. Cu alte cuvinte, este de inteles ca perioada de inflorire a regiunii in perioada sovietica se proiecteaza asupra Rusiei de azi. Actuala situatie economica ii obliga pe oameni sa isi caute de munca peste granitele tarii.

Deoarece rusificarea din perioada sovietica nu a trecut fara urmari, toti sunt vorbitori de rusa. Permeabilitatea frontierelor si limbii face din Rusia locul cel mai atractiv pentru gasterbeiteri (cuvant de argou, din germana, inseamna oameni plecati la munca in strainatate – n.red.). Dar trebuie sa intelegem ca gasterbeiter nu inseamna numai bani, dar duce si la aparitia unor legaturi culturale cu Rusia.

Sa spunem ca, data fiind apropierea limbii gagauze de celelalte limbi turcice, manifesta deschidere fata de Gagauzia si tari precum Turcia, Azerbaijan, Kazahstan, dar in aceasta privinta sunt doar schimburi culturale si practic nu sunt perspective pentru gasterbeiteri. Noi traim intr-o perioada stranie, cand vectorul politicii externe a statului este determinat foarte mult de gasterbeiteri.

Din Romania asa este vazuta reactia gagauzilor fata guvernul central al Republicii Moldova – gagauzii sunt banuitori, reticenti, nu le plac moldovenii, nu le place limba romaneasca, si, daca li s-ar oferi ocazia, si-ar declara imediat independenta. De ce?

Punctul de vedere despre gagauzi in Romania, ca si in Moldova, este format de catre ziare si reviste. Daca mie imi este evidenta deformarea imaginii din Romania, mai mult sau mai putin, in situatia cetatenilor din Moldova, dorinta de a-si forma un punct de vedere din mijloacele mass-media in locul deplasarii la o distanta de o suta de kilometri si aflarii realitatii personal, la fata locului, este de neinteles pentru mine.

Intr-un moment oarecare ceva s-a intamplat si noi ne-am dezvatat sa comunicam unii cu altii. Nu, si niciodata, nu a fost nici o ostilitate fata de moldoveni din partea gagauzilor.

Mama mea este moldoveanca, a invatat in scoala moldoveneasca si a absolvit institutul in limba de predare moldoveneasca. De aceea, presupunerea ca gagauzii nu ii iubesc pe moldoveni se transforma in praf si pulbere chiar la nivelul familiei mele. Au fost tensiuni in anii ’90, dar asta a fost acum douazeci de ani si trebuie acum cumva sa se indrepte.

Legat de limba gagauza, foarte exact a spus tatal meu:

„In 1918 au venit romanii, au adus invatatori – de bine, de rau, in trei ani noi cunosteam limba romana. In 1940 au venit rusii, au adus invatatori – in 3-4 ani cu greu incercam sa ne exprimam in limba rusa. In anii ’90 nimeni nu a venit, nimeni nu a mai fost adus, dar nu stiu de ce toti asteapta aparitia limbii. Cum poate sa apara limba fara invatatori si fara un mediu lingvistic?”.

Intrebarea legata de indepententei Gagauziei nu merita sa fie pusa in genere. Este o formulare privitoare la dreptul la autodeterminare, in situatia schimbarii statutului Republicii Moldova din statutul de stat independent intr-o entitate cu alt statut. Mai mult decat atat, aceasta formulare a aparut ca o contracarare a ideii de unire a R. Moldova cu Romania, care pana in prezent este foarte populara in Moldova si in Romania.

Neplacerea acestei idei provine din faptul ca printre gagauzi, Romania de azi este strans asociata cu Romania Mare din anii 1918-1940.

De ce gagauzii nu stiu nimic despre actuala Românie ?   – este o intrebare care trebuie adresata mai degraba autoritatilor Romaniei.

Cum e resimtita de catre gagauzi anexarea Crimeii de catre Rusia? Se bucura? Isi doresc si ei reintegrarea intr-o Rusie mare, continuatoare a URSS? Sau vor sa continue in cadrul Republicii Moldova?

Imi vine greu sa raspund. Au fost cateva mitinguri de sprijinire a Crimeii. Trebuie sa spunem ca nu au fost foarte multi participanti. Nostalgia dupa Uniunea Sovietica este raspandita nu numai printre gagauzi.

Dar trebuie sa intelegem ca astazi omul trebuie sa faca o alegere intre tara care ti-a construit drumuri, cu invatamant si asistenta medicala gratuita si tara in care tu nu poti sa iti castigi existenta si in care de douazeci de ani esti „separatist, care nu doreste sa invete limba, care a venit de undeva pe pamantul nostru”.

Aceasta alegere intre doua imagini foarte diferite este evidenta. Ca sa schimbam cumva aceasta situatie, eu as face multe. Dar as incepe totusi cu schimbarea retoricii. (interviul din Aprilie 2014 al lui Serghei Uzun – integral aici)

Poziția și implicarea Turciei în problema găgăuză din R. Moldova

„Găgăuzia reprezintă un factor important pentru dezvoltarea relațiilor dintre Moldova și Turcia. Găgăuzia, ca regiune autonomă, trebuie să fie în continuare parte a Republicii Moldova, să realizeze proiecte comune și să conclucreze în continuare cu autoritățile de la Chișinău. Noi pledăm în continuare pentru integritatea și unitatea politică a țării”, a fost mesajul președintelui Adunării Naționale a Turciei Cemil Çiçek aflat în vizită în R. Moldova în luna mai 2014

Expertul publicației „Economiceskoe Obozrenie”, Dmitri Kalak, într-un interviu luat de Europa Liberă subliniază rolul și poziția Turciei față de Găgăuzia.  „Pentru Turcia, este foarte important stabilirea unui consens între autoritățile de la Chișinău și cele din Găgăuzia. Să nu uităm că la începutul anilor 1990, când în regiune a fost autoproclamată republica găgăuză, guvernul Turciei a fost foarte ferm și a spus clar că vor susține Găgăuzia doar dacă liderii de acolo vor avea o relație constructivă cu autoritățile centrale de la Chișinău. Tocmai pentru că Turcia înfruntă pe teritoriul său separatiștii curzi, ea pledează împotriva tensionărilor interne în cadrul țărilor partenere.”

Astăzi, businessul turcesc este foarte activ în Găgăuzia, pe teritoriul autonomiei activează holdingul de textile „Asena”, cu cinci fabrici. De asemenea, sunt și alte investiții care asigură localnicii cu locuri de muncă.”

De asemenea, Turcia se numără printre primii cinci investitori în Republica Moldova, anul trecut volumul comercial între țări ajungând la aproape 400 de mln dolari. Plasările de capital vor crește de la 1 iunie, când va intra în vigoare regimul liberalizat de vize cu Turcia, anticipează economistul: „În ultimii ani, Turcia se regăsește în topul țărilor cu care Republica Moldova are stabilite relații comerciale. La capitolul „importuri” Turcia este în top cinci.

Autor: Andrei Lisenco, Redactor-editor Flux News MDromaniabreakingnews.ro

,

Anul 1918… Solidaritatea italenilor cu românii din Transilvania, Banat și Bucovina, pentru libertate și Unire cu Patria Mamă România, „sentinela orientală a latinității”

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (1)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (2)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (3)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (4)

1918_italieni_solidari_cu_romanii_pentru Marea_Unire (5)

Editat și publicat de autor:  Daniel Siegfriedsohn /romaniabreakingnews.ro

,

 BUCOVINA, LA RĂSCRUCEA IMPERIILOR

Bucovina_dupa_1940

 Video:

Regie: Marian Voicu
Imagine: Cosmin Borcea
Editor imagine: Loredan Baiardi
Asistent imagine: Dãnuț Olariu

Nota Redacției:

Pe bustul scriitorului Gheorghe Asachi, ucrainenii au pus următoarea plăcuță comemorativă: „Gheorghe Asachi a fost un poet care a luptat pentru prietenia între poporul rus, poporul ucrainean și poporul moldovean”

În Cernăuți – capitala Bucovinei Istorice există o singură placă comemorativă în amintirea lui Alexandru Cel Bun – fondatorul orașului Cernăuți, cu următorul text:„Alexandr Dobre (Cel Bun) este fondatorul orașului Cernăuți.” Inscripția este în limba rusă și nu se precizează faptul ca acesta era domnitorul Moldovei, și nici originea etnică a lui Alexandru Cel Bun.

O întreagă generație de copii ucraineni învață astfel o istorie contrafăcută și mistificată.

,

Anul 1859 este anul constituirii României moderne și totodată anul în care s-a semnat certificatul de naștere al Armatei Române. În noiembrie 1859 prin Înalt Ordin al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, se înființează Secția a II-a Informații a Marelui Cartier General – predecesoarea actualei Direcții de Informații Militare. Dar abia la I Decembrie 1918 are loc constituirea definitivă a României Mari. Anul acesta se împlinesc 95 de ani de la istoricul eveniment.

La parada militară din București din acest an vor defila pe sub Arcul de Triumf alături de unitățile Armatei Române și unități ale armatelor SUA, Franței și Poloniei.

parada_1_dec

SUA este actualul partener strategic al României iar Franța este sora mai mare de gintă latină care a sprijinit activ formarea României Mari atât în perioada 1859-1918 cât și la Congresele de Pace de la Paris și Versailles din 1919-1920 dar și un susținător puternic al aderării la NATO a României din anul 1998 pentu primul val de aderare. Polonia este vechiul vecin de frontiera al României Mari din perioada 1918-1940 și singurul vecin cu care România nu a avut litigii teritoriale sau alt gen de conflicte și cu care a întreținut relații de prietenie chiar în momentul de grea încercare a poporului Polonez când a fost ocupată de armata germană și sovietică, elita poloneză dar și oamenii simplii găsind refugiu și adăpost în România, la fel și tezaurul Polonez care a fost dat spre pastrare României pentru a fi salvat.

În perioada 6-7 noiembrie 2013 Armata Română a desfășurat manevre navale și aeriene pe Marea Neargă concomitent cu manevrele NATO derulate în Polonia și Statele Baltice din perioada 2-9 noiembrie 2013.

În ciuda dificultăților de tot felul generate de subfinanțarea cronică Armata Română a reușit să rămână la standarde decente atât ca nivel de înarmare cât și ca nivel de pregătire a celor 90.000 de militari activi pe timp de pace. Spe comparție Ungaria menține sub arme pe timp de pace un efectiv de 25 de mii de militari și cu o înzestrare tehnică modestă. Polonia cu 38 de milioane de locuitori are efective militare pe timp de pace cifrate la 100 de mii de oameni.

Ucraina cu o pulație de aproximativ 50 milioane de locuitori are o armată de 200 de mii de militari activi iar înzestrarea lasă mult de dorit.

Începând cu 2014 o dată cu mărirea bugetului Armatei Române, Ministerul Apărării Naționale va demara un program amplu și de durată privind modernizarea și înzestrarea armatei cu tehnică nouă și modernă. Astfel va continua înzestrarea trupelor terestre cu blindatele elvețiene Piranha Mowag, românești Saur  II și cu tancuri fabricate în România sub licență germană. Marina Militară va repara și va repune în funcțiune Nava-Școala Bricul Mircea – Nava Simbol a Marinei Militare. Totodată va fi reprat și repus în funcțiune submarinul „Delfinul”, care va începe să patruleze pe Marea Neagra.

 

Aviația Militară va primi 12 avioane F16 precum și un număr de avioane I.A.R. 99 și Elicoptere I.A.R.  Puma-Socat. În acest scop va fi reamenajat și reconstruit Aeoportul Militar de la Fetești în care NATO va investi zeci de milioane de dolari.

Totodată vor intra în înzestrarea Armatei Române noi modele de rachete sol-aer, sol-sol, aer-sol și aer-aer. Din 2015 va deveni operativ și scutul Anti-Rachetă de la Deveselu prin finanțare NATO.

În prezent Armata Română are unități operative în teatrele de operații din Afganistan, Irak, Kosovo și Mali.

 

Dumnezeu să apere România, Națiunea Română și Armata Română.

 

Dacian Dumitrescu

*Acest articol poate fi preluat de presa română de pretutindeni .

armata romana forte terestre si aeriene (8)

armata romana forte terestre si aeriene (9)

armata romana forte terestre si aeriene (14)

armata romana forte terestre si aeriene (13)

armata romana forte terestre si aeriene (12)

armata romana forte terestre si aeriene (11)

armata romana forte terestre si aeriene (3)

armata romana forte terestre si aeriene (4)

armata romana forte terestre si aeriene (2)

armata romana forte terestre si aeriene (24)

armata romana forte terestre si aeriene (23)

armata romana forte terestre si aeriene (34)

armata romana forte terestre si aeriene (33)

armata romana forte terestre si aeriene (32)

armata romana forte terestre si aeriene (27)

armata romana forte terestre si aeriene (19)

armata romana forte terestre si aeriene (1)

armata romana forte terestre si aeriene (17)

armata romana forte terestre si aeriene (22)

armata romana forte terestre si aeriene (21)

armata romana forte terestre si aeriene (20)

armata romana forte terestre si aeriene (35)

ZIUA PORTILOR DESCHISE - PORT CONSTANTA

,

În continuarea articolelor

„Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci!” Incursiune tulburătoare printre amintirile din Romania Mare (1)”

BOLGRAD

Lacul Ialpug

Lacul Ialpug se întinde pe teritoriul a trei raioane din regiunea Odesa: Bolgrad (partea de nord), Ismail (partea de sud-est) și Reni (partea de sud-vest). Cea mai mare localitate aflată pe malul lacului este orașul Bolgrad (aflat la extremitatea nordică).

 

Cahul, Bolgrad și Ismail este fâșia de pământ din sud-vestul Basarabiei a cărei limită sudică este Dunărea, cea vestică – râul Prut și cea estică – Marea Neagră. Orașul Bolgrad este un mic oraș situat la 40 km distanță de orașul Ismail, la mai mare distanță de Odesa – 176 km, la 7 km de frontiera actuală română. Orașul făcea parte din sudul Basarabiei, acum  al Ucrainei.

   Data fondării orașului Bolgrad este 1821.(The settlement was founded by Bulgarians under the command of Ivan Inzov near the Yalpug lake.) Așezat lângă lacul Yalpug, se spune că a fost întemeiat de către bulgari sub comanda generalului Ivan Inzov. Bolgrad sau Bolhrad a avut parte de o istorie zbuciumată. Până în anul 1812 a făcut parte din vechiul principat al Moldovei și a intrat în componența Rusiei prin Tratatul de la București (1812), ca urmare a războiului ruso-turc (1806-1812), când Imperiul Otoman  a cedat Moscovei un teritoriu ce nu îi aparținea. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, Bolgradul făcând parte, imediat după această cedare, din gubernia înființată de ruși, cu zece ținuturi. În 1821 coloniștii bulgari au înființat un oraș nou pe malul nordic al lacului Ialpug. În 1856, prin Tratatul de la Paris care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), fâșia de pământ Cahul, Bolgrad, Izmail a fost retrocedată Moldovei de către Rusia, aceasta pierzând astfel accesul la gurile Dunării.

   Imediat după războiul Crimeii, un geolog, etnograf, geograf a fost însărcinat de către guvernul francez să facă o lucrare de prezentare a Principatelor. Nicolae Iorga amintește impresiile acestuia cu privire la  hotarul basarabean: „ … sate cu plan regulat, bogate, curate… un mic Bolgrad cu regularitate și confortabil”.

   În urma unirii Moldovei cu Țara Românească din 1859, această fâșie de pământ a intrat în componența noului stat România, numit până în 1866 „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei” și a rămas așa până în anul 1878, când în urma Tratatului de pace de la Berlin din 1878,  România a fost constrânsă să cedeze Rusiei acest teritoriu; ni s-a recunoscut, în schimb, independența și dreptul asupra Dobrogei. Nicolae Iorga citează în cartea sa, cuvintele regelui Carol I, în urma gestului în care a fost felicitat pentru Dobrogea: „… în principiu nu pot admite această teorie a schimburilor când este vorba de teritorii și naționalități. Nu dai numai pământuri, ci suflete pe care credeai că le-ai câștigat și le cedezi…”  

   Retrocedarea către Moldova măcar a unei părți din Basarabia în 1959 a stârnit o mare bucurie și poetul Vasile Alecsandri (1821-1890) a scris marșul „Drum bun” care a fost cântat de ostași la trecerea Prutului: „Hai cu Domnul Sfântul,/ Haideți peste Prut,/ Să păzim pământul/ Care l-am avut”, iar în proclamația sa către locuitorii Basarabiei din 1859,  Alexandru Ioan Cuza spunea: „Venim printre voi ca Domn și ca Părinte ca să vă aducem bucurie și vindecarea rănilor de care ați pătimit până acuma: Noi dorim ca să primiți sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace și de mângâiere”.

      În anul 1918 Basarabia de sud a reintrat în componența României până în anul 1940, când a fost reocupată de Uniunea Sovietică, apoi din 1941 din nou a revenit României, până în 1944 când a fost reocupată de Armata Sovietică. Ulterior a fost inclusă în teritoriul RSS Ucrainene și mai târziu în Ucraina independentă.

   Evenimentele au decurs astfel: În 1939 (23 august – zi nefastă și aceasta pentru poporul nostru!) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al cărui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord – 26 iunie 1940. Atunci URSS a adresat României un ultimatum, care prevedea termenul de 48 de ore pentru evacuarea armatei și a salariaților din administrația românească a Basarabiei. Țăranii mai rămâneau, legați de pământ fiind, intelectualii plecau și sovieticii se bucurau de plecarea lor, fiindcă nu mai avea cine să țină vie și trează conștiința apartenenței locuitorilor la națiunea română din care se trage întregul popor basarabean – în opinia lor. Ce a urmat a semănat cu un infern. Armata Roșie a ocupat Basarabia. În intervalul 1940-1941 în jur de 300000 de români din Basarabia și Bucovina de Nord au fost deportați în Siberia și Asia Centrală. În iunie 1941 Armata română a reocupat Basarabia.

   În zilele noastre, Remus Tănasă scrie întruna din cărțile sale: Pentru cedarea Basarabiei responsabilitatea îi revine regelui Carol al II-lea al României, care nu a avut curaj să țină piept rușilor. După ultimatumul URSS, Consiliul de Coroană a fost convocat de două ori pe parcursul zilei de 27 iunie 1940, pentru a decide soarta Basarabiei. La cea de a doua ședință, 19 din 26 membri au votat pentru cedarea Basarabiei, iar șase, printre care și Nicolae Iorga, au chemat la luptă și la apărarea pământului strămoșesc. «Odată cu tine mor încă o dată toți morții tăi», afirmase cândva Iorga. Noi vom muri, după noi se vor naște și vor muri mulți, însă atât timp cât va exista neamul românesc, Basarabia va rămâne leagăn autentic al civilizației românești”.

   În acel an de ocupație sovietică, noaptea se obișnuia să se facă ridicările oamenilor din case, pentru deportarea în Siberia, de unde foarte puțini s-au mai întors. Am auzit mai târziu întâmplări ale unor rude, vecini care ascunseseră soția unui fost moșier, femeie tânără și frumoasă. Autoritățile rusești au aflat, au venit noaptea, au percheziționat casa. Ea a vrut să fugă, dar indivizii au prins-o. Atunci a invocat motivul unor necesități… WC-ul era în curte. Au condus-o cu lanternele la locul respectiv. Acolo au violat-o. S-a auzit doar un țipăt scurt, după care nimeni n-a mai auzit nimic. Dimineața s-au găsit urme ale hainelor ei sfâșiate și biata femeie dispărută. Mai erau și turnători, ca orice pădure cu uscăturile ei… Și-apoi au venit românii. Mai târziu, bunicii îmi spuneau că erau programați să fie ridicați pe serii, și că n-ar fi scăpat aproape nici un român, dacă Basarabia n-ar fi devenit din nou a noastră. Unii români  făceau cadouri valoroase: bijuterii și blănuri și atunci respectivii informau superiorii lor: „Etot haroșâi celovek!” (acesta este un om bun), adică de încredere…

   Îmi amintesc vag de jocurile mele cu copii… Venisem cu părinții în acel orășel. O perioadă am dormit la un hotel și am mâncat la restaurant, unde descoperisem capace de la sticlele de bere, și le strânsesem fiindcă erau frumos colorate în culorile roșu, galben și albastru. Într-o zi, ne-am găsit mai mulți copii în acel local, strângeau și ei capace colorate. Le-am spus că eu am multe la hotel și am să le aduc. Fără să mă observe părinții, am ieșit din local și alergam pe stradă, dar nu știam unde era hotelul. M-am rătăcit, m-am oprit și admiram ceva de pe stradă, când l-am văzut pe tata în spatele meu… De cum ne-am mutat într-o casă, în curte m-am trezit cu câțiva copii care m-au luat în altă curte, la joacă. Nesupravegheată în acel moment, am plecat. Nu știu cum ne-am jucat, dar la un moment dat am vrut să fac pipi și copiii m-au dus în spatele curții unde era un WC făcut din lemn, înalt, cu o gaură la mijloc. Copiii goi, numai cu chiloței pe ei, mă așteptau la ușă. Au început să-mi ceară: „Dă-mi  rochița ta, că eu nu am așa rochiță frumoasă…” Și, deschizând ușor ușa WC-ului, am scos rochița și le-am dat-o. Și nu apucasem să mă urc pe WC și mi-au cerut sandalele;  și am scos sandalele și le-am dat. Rămăsesem în chiloței. Grăbindu-mă să fac pipi, mi-am dat repede jos chiloțeii, i-am pus pe scaunul de lemn al WC-ului să pot sta bine ciuci, m-am urcat și din greșeala – grabă, chiloțeii au căzut în WC. Am ieșit goală-goluță; copiii nu mai erau, așa că am început să alerg spre casă plângând… Nu-mi mai amintesc reacția părinților, dar ei mi-au povestit că m-au luat la întrebări vrând să afle cine mi-a luat rochița și încălțările. Iar eu le-am spus că nu ei mi le-au luat, ci eu le-am dat, fiindcă ei erau goi, nu aveau nici rochițe, nici săndăluțe.

   Acolo, în casa în care locuisem pentru foarte puțin timp, descoperisem un sipet de lemn care avea vreo doi metri lungime și ceva mai puțin de un metru lățime, în care mama îți ținea multele ei obiecte de îmbrăcăminte pe care nu le mai purta – „biblioteca” mamei! Amintirea acelor clipe în care am umblat de curiozitate în acel scripet, nu o pot uita, deoarece m-a înspăimântat. Ridicasem capacul, dar pârghia mâinilor mele mici a cedat și capacul s-a sprijinit pe ceafă; nu aveam scăpare, dar spre norocul meu, bona care mă căuta prin casă, m-a descoperit la timp și m-a salvat. Cu pățania asta, știam că nu am voie să mai umblu singură în acel scripet, ci numai cu ajutorul cuiva din casă. Și mama împreună cu tata mai plecau în câte o vizită și rămâneam cu bona, ori bucătăreasa și le rugam să-mi deschidă lada „misterioasă”. Mai chemam câte o fetiță din vecini și ne îmbrăcam și ne încălțam cu „podoabele” mamei și nu uitam să luăm și câte o poșetă… Apoi ieșeam la plimbare – spuneam noi – în curtea din jurul casei. Eram copii și imitam mamele, ne doream repede vârsta pubertății, a maturității… Curtea era pietruită, și așa îmbrăcate ne duceam la plimbare prin curte; ne dezechilibram cu pantofii cu tocurile înalte, ne ieșeau pantofii din picioare și trebuia să fim atente să ne uităm pe unde călcăm. Așa m-a surprins tăticul meu într-o zi, s-a amuzat grozav și m-a pozat.

   Nu știu cum erau străzile în general, dar îmi amintesc de strada pe care mă jucam cu copiii, că era nepietruită și plină de praf vara, așa încât trebuia să mă descalț și intram în praful acela ca în nisipul unei plaje marine. Călduri mari erau în timpul verii, ploua rar, noi copiii ieșeam în ploaia care ne pleznea ca un bici și deschideam gurițele să bem apa ploii; și unii oameni urmăreau bucuria cu care ne potoleam setea, în timp ce piciorușele noastre se adânceau în noroi.

   Unul dintre vecini avea o droaie de copii, printre care și un băiat – Țuțu. Cu el, se pare, că mă jucam uneori. Mă ajuta să trec gardul printre uluci, intram în casa lor cu chirpici și lut pe jos. Acolo am mâncat cea mai bună mămăligă, împreună cu ceilalți copii, am mâncat-o goală, caldă și i-am simțit gustul plăcut. Se mânca multă mămăligă acolo, în Basarabia, nu din sărăcie, ci din bun obicei. De sărbătorile Crăciunului și ale Paștelui, se aduceau găleți pline cu ouă, se tăiau multe păsări, curcani, porci. Mama îmi completase amintirea, povestind că băiatul se urca pe o buturugă din curtea sa și făcea pipi așa de sus, iar eu veneam alergând spre casă, la mama, și-i strigam că „Țuțu face poaie!” (ploaie).

   Ceva mai târziu, pe atunci încă copil ascultător, îmi amintesc cum părinții au plecat într-o vizită, bona era liberă și eu rămăsesem cu una dintre verișoare care venise în vizită din altă localitate. Era cu zece ani mai mare ca mine, deci, o domnișoară în toată regula. Fiindcă stătuse un timp mai îndelungat la noi și cunoscuse un tânăr, mama la plecare m-a atenționat s-o supraveghez, spunându-mi să stau numai lângă ea, să nu ies din casă. Probabil ne purta grija – a ei și a mea. Tânărul a venit după plecarea părinților cu niște plăci de patefon și un timp au ascultat muzică. Apoi au început să se plimbe prin casă. Eu, mă țineam scai după ei. Se duceau dintr-o cameră în alta, doar-doar de-or scăpa de mine. La un moment dat am văzut că se ascunseseră după un dulap și acolo tânărul a cuprins-o în brațe și nu apucase s-o sărute, că eu am și mișcat un scaun să-i sperii cu zgomotul. S-au speriat și… s-au lăsat păgubași. La un moment dat am auzit-o pe verișoara mea sugerându-i să meargă în curte; văzuseră, probabil, că în casă nu scăpau de mine. Până s-au mișcat ei din loc, eu am și alergat în curte și m-am urcat într-un copac. Sub copac era o bancă. Se înserase de-a binelea. Dragii de ei au ieșit din casă și s-au îndreptat drept spre bancă, așezându-se liniștiți. Copacul era un cais. Când i-am văzut îmbrățișați și sărutându-se, am început să mișc creanga și din copac au început să cadă caisele… Verișoara mea nu a putut uita toată viața acea seară de pomină, spunându-mi că am fost rea cu ea, dar de fapt, eu executasem „ordinul” mamei.

   Și așa cum am afirmat la începutul scrierii, ceea ce ne impresionează puternic simțurile, rămâne înscris în memorie. Într-una din zile, venise un băiat blond, mai mare ca mine cu zece ani… Pentru cât timp venise? Pentru ce venise? Să-și revadă mama care îl părăsise… Mă lua în brațe și mă strângea la pieptul lui, apoi se juca cu mine, mă ținea în brațe și se rotea cu mine, spunându-mi: „Păpușa mea, surioara mea…” Nu realizam ce însemna acea ființă pentru mine, îmi plăcea doar jocul… Mai târziu am auzit povestea adevărată, cum că el era cu adevărat  fratele meu, băiatul pe care-l născuse mama în prima ei căsnicie și pe care îl părăsise din cauza beției soțului. Era foarte tânără pe-atunci, rămăsese de mult orfană, fără moștenire întrucât toată averea fusese încredințată mătușii – sora tatălui – pentru creștere, și a venit revoluția și bolșevicii au luat totul. S-a terminat și cu pensionul pe care-l urma, întâlnise acel băiat, fiul unui avocat, fost moșier și el… și se căsătorise, și mama apoi îl părăsise, copilul rămânând în grija socrilor. Alături de casa noastră era o pivniță cu vinuri, așa cum erau multe în Basarabia noastră bogată și băiatul s-ar fi îmbătat. Bunica îmi povestise că mama l-ar fi reținut, dar când a văzut că băiatului îi place băutura, și-a reamintit viața ei imposibilă alături de un om bețiv și părinții mei i-au spus să plece. O fi plâns mama? Nu știu! Amănuntele le-am aflat mult mai târziu. La bătrânețe, când era posibilă plecarea în ținuturile noastre ocupate, mama l-a căutat și i s-a spus că ar fi fost împușcat de sovietici, fiindcă el era fiul unui „rus alb”și cine știe ce spusese, ce făcuse. Doamne, Doamne, ce viciu este acesta! Un unchi, soțul surorii tatălui meu, învățător român, a fost și el împușcat în plină stradă, fiindcă dăduse și el în boala beției și-ar fi strigat ceva împotriva comuniștilor, tot în vremea ocupației sovietice. Beția le dă curaj unora, pe unii îi face mai buni, mai drepți, mai puternici, pe alții îi înrăiește, își simt slăbiciunea, văd numai înfrângerile vieții. Ce zonă a simțurilor atinge? Mulți beau ca să uite, să nu sufere de pe urma pierderilor, dar în acea zonă, în acel timp, se bea mult pentru a nu se mai gândi la persoanele din familie deportate în depărtata Siberie din care nu mai veneau, despre care nu se știa nimic, căci multora le-au putrezit oasele pe acolo. Probabil unii nu au puterea de a înfrunta, suporta suferința, acea stare de disconfort psihic prin care viața este percepută ca o pedeapsă pe care ți-a dat-o creația și nu o pot considera ca pe ceva trecător, dar rusificarea nu a fost trecătoare, ci s-a făcut cu insistență. Prin suferință încerci să te înțelegi pe tine, apoi să înțelegi sensul vieții, calea pe care o ai de urmat, țelurile pe care le urmărești sau pe care le urmărește altcineva pentru tine, dar te și îndrumă. Aceasta este valabil când omul este liber, dar atunci când este încorsetat, teoria se dărâmă!  Se spune că suferința este calea cea mai sigură spre cunoașterea adevărată. Da, au cunoscut acel an de ocupație și la al doilea refugiu au fugit și mai mulți de regimul instalat. Mi-am întrebat cândva tatăl, de ce beau oamenii pe atunci așa de mult? Și tata mi-a dat un răspuns memorabil: „Basarabia noastră s-a zbătut în multe vremuri, să scape „de moarte”, zbateri pe care nu le-a meritat; prădată a fost în toate timpurile; oamenii au fost persecutați, lipsiți total de libertate; de aceea beția era în floare… Dar nici în imperiul de lângă ea, nu era mai altfel”.

   Mai știu că toată viața mi-am dorit o soră sau un frate. Dorința era păstrată în adâncul inimii. Din când în când mă mai rugam Domnului să-mi dea, dar trebuia să dorească și părinții. Alteori mă rugam să mi-l aducă înapoi pe acel băiat frumos, blond, care era fratele meu. Cred că dintre cei ce au frați sau surori, prea puțini prețuiesc darul. Poate dacă aș fi avut fratele alături de mine, aș fi putut împărți cu el greutățile, singurătățile vieții.

   Când am devenit studentă, un băiat mai mare ca mine cu câțiva ani dorise și reușise să mă cunoască. Era atât de blând și bun cu mine, încât m-a străfulgerat un gând: dacă este fratele meu? Era o obsesie, o nebunie! Mama îmi spusese că are rude în Iași și mă gândeam că poate o fi ajuns și fratele meu acolo. Era blond studentul, bun și iubitor, l-am întrebat câți ani are fiindcă eu eram în anul întâi și el era în ultimul an la facultatea de Construcții. La început nu a vrut să-mi spună. Când am aflat că a venit din București, l-am întrebat dacă s-a născut acolo. „Bine înțeles, draga mea!” mi-a răspuns. M-am liniștit. Mi-am dat seama că era un gând nebun,  păstram undeva în subconștient icoana acelui băiat blond, întâlnit la o vârstă fragedă și care era… fratele meu. Mai târziu acel student m-a iubit, putea să devină jumătatea mea de viață, dar eu nu l-am putut iubi cum ar fi vrut el; un sentiment straniu m-a ținut departe de el, era ca o barieră, acel gând nebun se cuibărise totuși în mintea mea și rămăsese pentru totdeauna… Acelui prieten, omul blând cu care nu am știut să mă port, nu am știut să-i prețuiesc bunătatea și grija pe care mi-a purtat-o, nu am putut să-i mărturisesc gândul meu nebun.

   Îmi amintesc cum alergam pe stradă în orașul Bolgrad împreună cu ceilalți copii, îmi adânceam piciorușele goale în praful străzii, praf care se așternea pe trupurile mici și îmi pătrundea și în nări. Când începea ploaia, copiii se dezbrăcau și ploaia îi spăla. Uneori îi priveam prin fereastră și când mi se părea că nu sunt supravegheată de cei din casă, alergam și eu în stradă; îmi plăcea să simt noroiul moale și să aud lipăitul picioarelor desculțe. Erau și zile când lipsea apa și ne era sete, și deschideam gurițele, ca ploaia să ne astâmpere setea.

   Într-una din acele zile călduroase ale verii anului 1941, îmi povesteau mai târziu rudele, tinerii din orașele ocupate de sovietici împrăștiau panglici tricolore și strigau cu glasurile înăbușite de bucurie: „Vin românii!” „Vin ai noștri!” Așa se trezeau mulți cu panglici tricolore în mână. O panglică din acele momente a păstrat-o tata pe biroul lui, apoi devenit biroul meu, tricolorul meu… Peste ani, în biblioteca noastră s-a mai adăugat o panglică tricoloră, a celor veniți în al doilea refugiu și mai apoi încă una, dăruită de socrii mei…

   Câtă durere trebuie să îndure o națiune obligată la traiul împărțit al fiilor săi?

   Părinții mi-au spus că am stat puțin în acele locuri și am plecat din nou spre Ardeal, din nou în județul din care plecasem, de data aceasta în orașul Alba-Iulia.

Pentru R.B.N.Press, Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

,

“ Să nu permitem celor bolnavi sau manipulați să arunce R.Moldova și cetățenii în haos și război civil”

 

Dan Dungaciu, Aleksandr Dughin, in scenariul planul anti Vilnius, Transnistria contra UE si Romania Mare in Uniunea Eurasiatica

In preajma sumitul-ui istoric de la Vilnius din noiembrie, la care se preconizeaza ca Ucraina va semna acordul de asociere cu UE, iar RM, Georgia si Armenia ar putea parafa acordurile de asociere, Rusia lanseaza o contraofensiva de proportii imense, si incerca sa propuna in contrapondere cu ideea integrarii europene pe cea a integrarii eurasiatice. In acest scop sunt declansate masuri de intoxicare si propaganda paranoica in incercarea de reconstruire a unui URSS modernizat cu denumirea de Uniune Eurasitica, in care sunt implicate fonduri imense financiare, experti , partide, ong-ri, mass-media etc.Insa, incercarea de a impune idea superioritatii civilizatiei eurasaitice este imposibil de realizat in contextul geopolitic si geostrategic actual, caci un spatiu comun euroasiatic nu poate fi superior economic, politic, militar si civilizational si nici mai viabil ca cel occidental.Incercarea de a impune ideea ca Vestul este falimentar, versus Rusia infloritoare si prospera, este doar o simpla minciuna propagandistica, caci Rusia nu este, si nici nu are cum sa devina in viitorii 20-40 de ani superputere economica mondiala ca UE, SUA si China .Spațiul Euro-Asiatic pe care il creaza Rusia in jurul sau, este un fragment din fosta URSS, constituit din regimuri politice autoritare, Rusia si Kazahstan, plus dictatura lui Lukasenco, unde se incalca masiv drepturile omului, cu presa controlata de stat, si unde o elita corupta tine in robie majoritati obiediente, tinute cu forta in saracie severa, la care in perspectiva ar putea adera dictaturile din asia mijlocie.R.Moldova si Ucraina cu siguranta nu au ce cauta in acest nou URSS redenumit Uniunea Eurasiatica.De la un timp se discuta intens subiectele recunoasterii independentei transnistriei sau cedării transnistriei în schimbul integrării europene sau chiar al unirii Republicii Moldova cu România, in cadrul uniunii eurasiatice..S-au remarcat cu unle propuneri favorabile Rusiei, expertii Alexandr Dughin si Dan Dungaciu.Dughin este un intelectual rus, folosit de Kremlin pentru a promova idea eurasiatica, in care rolul de principal hegemon il va avea Rusia.Dughin a facut un turneu prin Chisinau si Tiraspol, a facut declaratii provocatoare si a plecat, iar recent a lansat la radio vocea rusiei principala sa torpila, Romania Mare in cadrul Evrazes, care a stirnit comentarii aprinse.Iar Dan Dungaciu, la rindul sau de la Bucuresti a reiterat ideea lansata de altii cu mult timp in urma, de cedare a Transnistriei contra integrarii europene.

Ambele scenarii convin Rusiei, dar sa le luam pe rind.

Din momentul revenirii lui Putin la Kremlin, Rusia fortifica regimul separatist de la Tiraspol, care in ultimul timp tensioneaza situatia, iar unii experti declara ca exista pericolul reizbucnirii unui nou conflict armat similar celui din 1992.

Chiar daca Sevciuk recent a declarat ca regimul pe care il conduce nu urmareste declansarea unor confruntari armate, acest scenariu nu trebuie exclus in totalitate.Modelul georgian, de care se vorbeste, adica provocarea confruntarilor violente, ar putea sa-i ofere Rusiei posibilitatea sa intervina militar unilateral de partea separatistilor, asa cum a facut-o in Georgia in 2008, si in consecinta sa recunoasca independenta Transnistriei.Insa acest scenariu implica o confruntare deschisa cu Ucraina, Romania, UE si SUA, ceea ce ar costa Rusia foarte mult atit in plan politic, diplomatic cit si economic, caci in mod clar Occidentul va impune anumite sanctiuni Rusiei. In plus, Transnistria nu are hotar comun cu Rusia, si asta ar complica foarte mult posibilitatea de a sustine un regim nerecunoscut si blocat din toate partile.In conditiile acutizarii situatiei in regiunea transnistreana, Ucraina ar putea sa impuna la insistenta UE si SUA unele restrictii si sanctiuni politice si economice , care fiind coordonate cu Chisinaul oficial, ar putea conduce la caderea rapida a regimului separatist prorusesc. Cedarea Transnistriei în schimbul integrării europene, promovata subtil de Dan Dungaciu, nu este o idee noua si este promovata de Kremlin si serviciile secrete ruse de mai multa vreme prin diferiti reprezentanti de-a lungul timpului.  Cedarea Transnisitriei si recunoasterea independentei acesteia de catre R.Moldova si Romania ar fi o gresela strategica de proportiile unei catatrofe geopolitice pentru intreg spatiul romanesc si pentru Ucraina, deoarece in acest mod Rusia ar obtine un Kaliningrad-2 pe care il va folosi de data asta absolut legitim, atit impotriva R.Moldova cit si a Ucrainei si a Romaniei, cu posibilitate in mod legal sa instaleze orice fel de armament inclusiv rachete si chiar arme nucleare.

Unirea Romaniei si R.Moldova cu tot cu Transnitria in cadrul Evrazes asa cum propune Dughin, face parte din acelasi joc ca si ideea cedarii Transnitriei promovata de Dan Dungaciu, cu deosebirea ca in acest joc Rusia ii face o propunere nerealizabila Romaniei.

Acesta idée de integrare a Romaniei in Uniunea Eurasiatica este una fantezista, este o pista falsa si mai degraba are scopul de a servi drept pierdea de fum pentru desfasurarea altui scenariu. Tactica de a lansa citeva scenarii, cu scopul de a introduce deruta si de a camufla adevaratele intentii este folosita de marii jucatori geopolitici, iar Dughin si Dungaciu fara indoiala sunt piese ale aceluiasi joc, si promoveaza scenarii convenabile doar F.Ruse.

In acest context, R.Moldova are doua avantaje care pot sa o salveze de dezastru, cel al stabilitatii politice prin instalarea recenta a unei Guvern proeuropean, si avantajul strategic al sustinerii masive din partea occidentului, UE si SUA, pe calea modernizarii si integrarii europene.

Pierderea acestor doi piloni de stabilitate, ar fi fatala pentru RM si pentru cetateni, si ar conduce la haos, conflict miltar in regiunea transnitreana si razboi civil, care ar putea sa aiba consecinte catastrofale. Situatia de conflict din regiunea transnitreana a R.Moldova nu poate dura la nesfirsit, iar in toiul ofensivei UE, care tinde sa scoata de sub controlul F.Ruse atit R.Moldova, cit si Ucraina, Armenia si Georgia, Kremlinul va riposta. Sa vedem cu ce mesaje vor veni Traian Basescu si Catherine Ashton  la Chisinau.

Autor – Roman Mihaesi

SURSA: romanmihaes.wordpress.com

…Problema UNITATII ROMANILOR intr-un singur stat- si inca unul PUTERNIC- va deveni in urmatorii ani tot mai acuta , chiar daca ea astazi mai este escamotata in mai toate cancelariile europene si nu numai.Are toate sansele sa se constituie intr-un punct geostrategic central pentru intreaga Europa.De aceea vom fi multi dintre noi nevoiti de forta lucrurilor,faptelor si a imprejurarilor sa ne revizium , ba chiar si sa renuntam la multe din obisnuitele noastre frustrari despre noi insine si despre TARA NOASTRA. PRAGUL DEMOGRAFIC DE COTITURA ABSOLUTA va aparea cand vom fi vizibil decisi spre atingerea a 35-40 de milioane de suflete.”Schimbarea la fata a Romaniei”(1937) a lui Emil Cioran nu este o “utopie” fara sens . Determinismul istoric functioneaza deplin si in cazul romanesc . Ne place sau nu ne place, ne convine sau nu ne convine.Nici comod insa nu ne va fi.

,

NOUA SULIȚĂ –  HOTIN

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

 

    Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.

   Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare.

   Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călători, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii țării noastre și m-am oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse într-o voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concentrare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneți, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învățând orice artă nouă numai dintr-o singură vedere la altul, în iuțeala cu care-și găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele sălbatice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întunericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munții cei mai periculoși, prin pustietățile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânuirea iute a armelor, la înțelegerea fără preget și la spontana imitație, fără a mai adăuga numele și graiul”.

   Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporului nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurile-i simple, curățenie și cinste”, cu excepția clasei de sus, asupra căreia s-a întins influența corupătoare a Fanarului”.

   Cât privește Noua Suliță, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, într-o publicație germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumusețea peisajelor, a dumbrăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindu-le „condiții primitive de trai: dorm pe pământ și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genunchii celuilalt”. Pe mine m-a amuzat această descriere, chiar mi-am imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemții imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertății, poate plăcerea de a simți răcoarea și mirosul pământului…

   La vremea când m-am născut, județul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Județul se afla în nord-estul României Mari și la vest se învecina cu județul Cernăuți. Despre orașul Cernăuți, înconjurat de numeroase edificii religioase, ctitorite de-a lungul secolelor de domnitori și boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de orașul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăstirilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuți. Distanța dintre Suceava și Cernăuți, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece minute. Distanța dintre Cernăuți și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă într-o oră și nouă minute.

    Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, mi-au dat lacrimile. Am îngenuncheat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi s-a ivit în fața ochilor, un sentiment dureros m-a năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina țărânei și-al strămoșilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune / și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?

   „Moldova de sus, ne spune Dimitrie Cantemir în « Descrierea Moldovei », cuprinde șapte ținuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cernăuților, Sucevei, Neamțului și Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpânirea turcilor, deși erau foarte mulți moldoveni care-și păstrau religia creștină. Era formată din patru părți : Buceag, Akerman, Chilia și Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătarilor înseamnă « colț », deoarece aici pământul între Dunăre și Nistru, spre Marea Neagră, face un colț ascuțit; că acest nume vine de la o denumire mai veche « bessi » și de aici ar veni denumirea de Basarabia.

     Despre acele șapte ținuturi ale Țării de sus vorbește și Sadoveanu în scrierile sale, adăugând cele cincisprezece ținuturi ale Țării de jos. De fapt în acest spațiu exista o „ salbă de cetăți” care au străjuit statul românesc de la est de Carpați. 

   Cernăuți-ul își trăiește viața pe malurile Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în antichitate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciții îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpații Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcția sud-est și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galați. Formează astăzi granița între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuți i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominației habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexandru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înțelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vorbeau era cea românească, chiar dacă graiul suna puțin altfel. Și era al treilea oraș al României interbelice, ca populație, după București și Chișinău.

   La distanța de 48 km nord-est de orașul Cernăuți – fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu – se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată într-o mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colț de țară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri.

   În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeții pe drumul Bucovinei, amintindu-și de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliță, ca fiind „granița a trei împărății”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi.

    În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Sulița, numit și Noua Suliță după pârâul care curge prin el. Sulița era parte din județul Hotin, unul dintre județele Moldovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ultimul județ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ținutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina”  provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”), putem înțelege că vorbim de o „Țară a fagilor”. Județul și-a luat numele de la cetatea care-și răsfrânge, în fața Cameniței – bastion al Poloniei de altădată – chipul în apele Nistrului.

Cetatea Hotinului

   Ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, lăsată pe pământ străin. Istoria cetății pare confuză: Costache Negruzzi ne-a lăsat o nuvelă romanțată în care vorbește de sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificații între care – Petridava (Kameneț-Podolisk-ul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru”- afirmația ar putea fi adevărată. Săpăturile arheologice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăți mai vechi – una datând din secolele IX-X și alta – din secolele VII-VIII, după unii chiar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificației. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele schimbări care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăznețe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt, și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți ca s-o vezi mai bine.” Unele informații istorice ne spun că Cetatea a fost înălțată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400.  În secolul XVII, Abdi Pașa  trecând prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franței, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Moldovei. Cu ajutorul chiar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparații și adaosuri „într-un mizerabil stil turcesc”- ni se spune – și a dat-o în primire, împreună cu ținutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct amenințat de expansiunea Rusiei.

   Așa s-a scris istoria Hotin-ului, a cărui existență a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Moldaviae, scrisă în limba latină, în perioada 1714-1716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, față în față cu Camenița. Se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Înainte vreme era întărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanțuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuțite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, i-au dărâmat zidurile cele vechi dintr-o parte, iar în cealaltă parte au împrejmuit-o cu lucrări de întărire noi și au lărgit-o mai mult de jumătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetățile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voievodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă turcesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetățile Moldovei nu va putea fi așezată oaste turcească.”

   Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță: „Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. Eleganța exterioară și eclectismul istoric se regăsesc și în interior, unde se amestecă straturi arhitectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puține construcții ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta – de la ornamentele zidurilor și meterezelor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porților, ușilor, ferestrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreței este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăinată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat împotriva otomanilor și care au fost măcelăriți în interiorul fortăreței. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetății. Hotinul este o filă de aur smulsă dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba românească a devenit o raritate, într-un oraș care și-a pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetății, să vezi Nistrul măreț, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voința de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simți că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranță. Altfel, de ce, de fiecare dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sentiment de intimitate, de acasă? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” 

   Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariția soțului ei cu titlul nobiliar de Pan, obținut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, s-a căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliță, ai cărui părinți purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Sulița și din Cernăuți s-au refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toți în locuința noastră din Oltenia.

   Prima mențiune documentară a orașului Noua Suliță datează din anul 1456, timp în care făcea parte din Ținutul Hotinului – regiunea istorică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, s-a semnat tratatul de pace între Imperiul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și l-a alăturat Ținutului Hotin și Basarabiei Buceagului luate de la Turci, transformând-o într-o gubernie cu zece ținuturi. După unirea Basarabiei cu România în 1918, Noua Sulița a făcut parte din Țara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost integrate separat în RSS și Ucraina.

   Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltați. În cea mai mare parte a ținutului pâlcurile de stejari de pe înălțimi erau despărțite de porțiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriu-zisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subțire. La începutul secolului XX-lea, în 1905, a fost construită gara de cale ferată din localitatea Sulița, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 și-a început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jurnalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i s-a dat o locuință în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșenița, comună apropiată de Noua Suliță și a moașei comunale despre care se spunea că adusese pe lume mulți copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoție și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume.

  Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliță. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuința dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp.

  Mai apoi și-au construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiți, făcea alții în serie și de multe ori se creșteau unii pe alții. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreținerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o familie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După terminarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinat-o să renunțe; tata fusese admis la Facultatea de Electro-mecanică din Paris și deoarece părinții nu puteau să-i asigure acolo întreținerea, a renunțat și a urmat cursurile Academiei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinți, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcțiile de contabil, șef al depozitelor CAM și economist.  S-a căsătorit în 1933 cu o ființă născută tot în Noua Suliță, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetițe… aceea eram eu. Cordonul ombilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Am rămas legată de cei preexistenți vieții mele, vii sau morți. Cei cunoscuți și dispăruți se reîntorc deseori în visele mele…

   Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învățat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam să-mi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia să-l ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoțea, alteori rămânea la mal și îl urmărea. Într-una din zile, înotând ceva mai departe, a intrat într-un vârtej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu l-ar fi auzit nimeni – s-a trezit înșfăcat de câinele său care l-a dus până la mal. Și acum, la bătrânețe când îmi repovestea, se minuna de inteligența și afecțiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”.

   Clima în acea parte a țării, îmi povesteau părinții, este mai aspră decât în sudul țării, strugurii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelungată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, imaculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintr-un basm. Doar săniile  cu zurgălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniți, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliței, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simțeai că poți zbura din sanie.

   Într-o zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineață în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simțea mirosul de ger proaspăt și scârțâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, într-un zbor zglobiu. Copacii erau dantelați, parcă pregătiți și ei de festivitate în acea dimineață geroasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îți fermecau privirea când priveai jos, înspre pământ, căci fuseseră nopți lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul  amorțise sub imensul ocean de ninsoare. Și-n adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivității, s-a auzit glasul servitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă m-ar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asistase la naștere, îmi spusese că m-am învinețit, s-au speriat, au chemat preotul și m-au botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calendarul de atunci și bunica le-a spus să-mi dea numele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se botează în numele Domnului – Vavila-Maria”. În certificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume.

   Într-o zi de sărbătoare națională m-am născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră țară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost  un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă.

   Nu-mi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă l-am părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memoria începe să se dezvolte mai târziu.

   Aș fi dorit să descriu casa în care m-am născut, dar despre ea nu am auzit vorbindu-se. Știu doar, din spusele părinților, că bunicul le-a atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcția ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva să-și construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupațiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu s-au mai întors pe acele meleaguri.

   Acolo sunt neamurile mele de veacuri în țărână-ngropați, alții răspândiți în cimitire îndepărtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorința, dar n-a avut putința să ne păstreze.

   Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasatti: În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea școlii./ Cântam:„Pe-al nostru steag e scris unire/ într-o limbă dulce, în care/ mi-am strigat prima oară părinții,/ locul în care am deschis ochii și am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei pași…/ Rudele s-au împrăștiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spune-mi, cine a suflat cu-atâta ură și blestem/ de s-au risipit toți atât de departe, atât de ușor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoșilor/ ieșind din morminte și-alcătuind în aer,/ o imensă cruce din nacru…”

  Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăți de viață! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învățat cum numai din clipa trecută poți pleca…

   La doar doi ani împliniți, părinții au plecat într-o localitate montană din Transilvania (Ardeal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic.

Pentru R.B.N. Press 

Vavila Popovici

(Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire)

                                                                      ***

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press