ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "romani basarabeni deportati"

romani basarabeni deportati

,

*republicat din 25 august 2014 (rbnpress.info)

„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…

Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:

„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.

Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.

Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.

Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…

Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro

Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii

Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu…   Eu sun româncuță, Sus inimă sus…

,

A fost deportată de mică în Siberia, împreună cu familia, iar acolo a uitat limba și cultura românească.

Iar când a revenit acasă peste câțiva ani, nimeni nu voia s-o primească la școală, pentru că deportații erau priviți cu alți ochi. Mai mult, casa de la Durlești în care trăia cu familia până în anul 1949 a fost transformată în școală, iar ei nu aveau nici măcar dreptul să se apropie de ea. Acestea sunt doar câteva dintre momentele pe care și le amintește Nadejda Pascal din Durlești despre perioada deportării. Acum, peste zeci de ani de la chinul și durerea pe care a suferit-o, femeia nu doar că vorbește limba română foarte bine, dar și scrie poezii despre calvarul prin care au trecut basarabenii în timpul deportărilor.

Nadejda Pascal, trecută de 70 de ani, spune că n-a uitat nimic din perioada pe care a trăit-o în Siberia. A fost obligată să părăsească Moldova când avea doar șase ani și a revenit deja când împlinise 13. Femeia a înțeles că perioada deportărilor este parte din viața ei și a acceptat acest fapt, însă nu și durerea și regretele. Motiv pentru care a început să le înșire pe foaie, astfel încât noile generații să afle prin ce greutăți au trecut strămoșii lor ca să-și păstreze identitatea, limba și cultura în locuri unde era interzis să gândești diferit, darămite să vorbești în limba natală.

Nici până în prezent nu se cunoaște exact de ce familia Pascal a fost deportată, însă printre cauzele posibile ar fi faptul că dețineau mai multe hectare de pământ, aveau boi, cal și casă în centrul orășelului Durlești.

Treziți de înjurături și de lovituri în poartă

Totul s-a întâmplat în vara anului 1949. Pe 5 iulie, puțin după miezul nopții, în casa familiei Pascal au dat buzna patru soldați – trei ruși și un reprezentant de la „selisovetul” din Durlești. Din spusele femeii, militarii au început să bată zgomotos cu armele în poartă și să înjure fără rușine. În doar câteva secunde, aceștia au intrat abuziv în casă și au început să orbească membrii familiei cu lanternele.

„În casă eram șase persoane – mama și cinci copii. Tata se ascundea într-o râpă care se afla în apropiere de casă de trei zile. El a auzit că în următoarele zile trebuiau să fie reținuți capii familiilor mai avute. Nimeni nu se gândea că ei vor deporta în Siberia familii întregi”, mărturisește Nadejda.

Fosta deportată își amintește că soldații au mers în beci să bea vin și să mănânce, iar maică-sa le-a spus copiilor să fugă. „Ne-am ascuns la o rudă, desculți și doar cu cămășile de noapte pe noi. Am stat ascunși toată noaptea, iar a doua zi a venit și tata. Între timp am aflat că mama și sora cea mai mare trebuiau să fie deportate. Se auzea că îi împușcă pe cei care fug, iar oamenii ne spuneau să ne predăm singuri. Într-un final, tata a decis să ieșim și noi, ca să ne putem găsi mama și sora”, precizează Nadejda.
Dormeau pe podea și erau nevoiți să suporte foame și frig
Nadejda Pascal ține bine minte în ce condiții mizerabile erau transportați oamenii în Siberia. Femeia spune că mii de moldoveni au fost duși la stația de tren din Ghidighici și urcați în vagoane în care, anterior, erau transportate doar animalele. Nu erau scaune, iar oamenii au mers câteva săptămâni într-un adevărat infern. „După ce am ajuns în Siberia ne-au repartizat mai multe familii în câteva încăperi, unde bătea vântul și ploua. Toți dormeam direct pe podea, pentru că nu aveam ce așterne jos. Chiar a doua zi după ce am ajuns acolo, tata și frații au început să lucreze. La început nu aveam ce mânca și ei aduceau de la lucru tot ce le cădea sub mână – boabe de grâu, ciuperci și altele”, își mai amintește fosta deportată.

Familia Pascal în timpul anilor petrecuți în Siberia

Mama și sora Nadejdei Pascal au ajuns într-o zonă a Siberiei, iar ea, tata și cei trei frați au nimerit în alta. Abia după câteva luni familia s-a reunit. „După ce ne-am adunat toți împreună, eu și cu un frate mai mare am început să mergem la școală, iar toți ceilalți membri ai familiei munceau din greu pentru ca să avem ce mânca. Mai târziu am cumpărat o oaie și aveam lapte, iar iarna mama ne făcea mănuși și ciorapi din lână”, mărturisește cu lacrimi în ochi femeia.

Nadejda Pascal și-a petrecut toată copilăria în Siberia, tot acolo și-a făcut și cea mai mare parte din studii

În toată perioada care s-au aflat acolo, deportații erau monitorizați de un reprezentant al Uniunii Sovietice, care avea grijă ca aceștia să se supună ordinelor și să nu fugă.
Străini la ei acasă
Nadejda Pascal s-a întors acasă pentru prima dată în anul 1955. Fiind o elevă foarte bună la școală, sovieticii i-au permis să meargă într-o excursie de o lună în Moldova. Din spusele femeii, Moldova i s-a părut raiul pe pământ în comparație cu Siberia. „Am venit la o rudă. Am mâncat harbuji și multe dulciuri. Când plecasem de aici eram foarte mică și nu mai țineam minte cât de frumos poate fi acasă. Tot atunci am aflat că fosta casă a noastră era școală în Durlești. Și chiar dacă nu aveam voie să merg acolo, eu am fost și am văzut cum învață elevii în camerele unde trăia familia mea. Când m-am întors în Siberia, știam că voi reveni cu orice preț acasă”, spune femeia.

Nadejda Pascal povestește prin ce calvar au trecut basarabenii deportați (Redactia Timpul.md)

În 1956 a revenit acasă toată familia Pascal, dar nu aveau unde trăi și erau nevoiți să închirieze o casă. Pe părinții și frații Nadejdei nu voiau să-i angajeze nicăieri și li se spunea să se întoarcă de unde au venit, iar pe Nadejda nici nu se gândeau s-o accepte să învețe în școală. „La început a fost greu, dar după câteva luni am început să merg la școală, iar tatăl meu și-a găsit de lucru. Mai târziu, am încheiat studiile și la institut, am făcut cursuri suplimentare de ghid turistic și am continuat să-mi aduc aminte limba română pe care în Siberia mi-au șters-o din memorie”, mărturisește tristă fosta deportată. Mai târziu, femeia s-a căsătorit, a născut un copil, dar calvarul prin care a trecut în Siberia spune că-i va rămâne în suflet până în ultima zi din viață, iar pentru ca să-și aline durerea, ea a început să scrie poezii despre deportări.

În anul 1949, din RSS Moldovenească au fost deportate 35.796 de persoane, din care 9864 erau bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. Biroul Politic al URSS a invocat diferite motive – fie că oamenii erau prea bogați, fie că ar fi colaborat cu fasciștii sau partidele burgheze românești, fie că făceau parte din diferite secte religioase ilegale. Deportaților li s-au confiscat averile și li s-a interzis să-și ia cu ei bunuri materiale.

„Româna mea”, de Nadejda Pascal
( fragment)
„Limba rusă m-a legat
Cu de-a sila, de-al ei stat.
Azi m-am dezlegat de ea
Și învăț româna mea”.

Autor:  Dorin Galben  / Timpul.md

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press