ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "revoluția maghiară"

revoluția maghiară

,

Între 1849 și 1850 profesorul de la Harvard, Francis Bowen, a contestat paradigma deja acceptată că revoluția maghiară condusă de Lajos Kossuth a fost înainte de toate o luptă pentru libertate și pentru o republică democrată.

Din contră, a subliniat Bowen, Ungaria a luptat în special împotriva propriilor naționalități non-ungare – slavii, germanii și românii (valahii). Și acea luptă a fost determinată de decretul pe drepturi egale dat de Imperiul Habsburgic în ceasul al unsprăzecelea, care amenința privilegiile absolute ale artistocrației ungare, ce până atunci se bucura de imunitate legală completă, nu plătea niciun fel de taxe și, în ceea ce-i privește pe români, le nega orice reprezentare în Transilvania. Profesorul Bowen a descris mai departe, din surse de primă mână, campania de atrocități a generalului Bem, dusă pentru Budapesta, împotriva românilor, ca fiind una care „aproape depășea imaginația”; precum și extremismul generalului Damianich împotriva propriului popor, care le-a declarat co-etnicilor săi că: „Vin să vă extermin de la rădăcină; apoi o sa-mi trag un glonț în cap pentru ca ultimul sârb să dispară de pe fața pâmântului”. (F. Bowen, “The War of the Races in Hungary,” (Războiul raselor în Ungaria) North American Review (1850): 132; F. Bowen, “The Rebellion of the Slavonic, Wallachian and German Hungarians against the Magyars,” (Revolta slavilor, valahilor și germanilor unguri împotriva maghiarilor) North American Review (1851): 226).

În timp ce interpretarea lui Bowen era împărtășită de o mare parte din europeni, se confrunta direct cu opinia populară a concetățenilor săi. Influențată de viziunea unei noi republici democrate în politica internațională, de justificarea aparentă a modelului american încă neobișnuit, și, nu în cele din urmă, de o propagandă ungara a cărei armă principală era elocvența extraordinară a lui Kossuth, chiar și administrația prezidențială a SUA – și senatul statului Massachusetts care făcea parte din conducerea universității Harvard – au făcut public sprijinul acordat lui Kossuth și că revoluția lui reprezenta un aspect de interes pentru politica americană.

Bowen a fost ulterior acuzat ca fiind un „falsificator” și un „manipulator” al adevărului istoric. A fost criticat pentru că s-a bazat doar pe surse care i-au susținut argumentația sa. S-au depus eforturi considerabile pentru a-l discredita drept un plagiator atât al cuvintelor, cât și al ideilor. S-a insinuat că ar fi fost un paravan sau chiar un agent al Austriei. Și a fost acuzat în mod public că ar fi susținut absolutismul – fiind astfel un dușman al democrației americane – și că ar fi fost un ”admirator al lui Haynau și al lui Metternich” – la acea vreme „bestiile negre” ale opiniei publice internaționale. „Nu cred”, a declarat un detractor, „că pot fi găsite altundeva în limba engleză, în același cadru, atât de multe greșeli, atât de multe falsități, atât de multă dezonoare literară”. Bowen a fost privit că fiind un oponent nu doar „al opiniei generale din țara sa, dar și a lumii civilizate”. (R. Carter, The Hungarian Controversy: An Exposure of the Falsifications and Perversions of the Slanderers of Hungary (1852); (Controversa ungară: o expunere a falsificării și denaturării ale calomniatorilor Ungariei)  M. Putnam, The North American Review On Hungary (1851)).

Criticii lui Bowen și-au concentrat o mare parte din atacul lor asupra surselor profesorului, și au descris-o pe una dintre cele mai importante, „care i-a oferit nu mai puțin de o duzină din citatele sale”, ca pe „o producție fără valoare și care nu merită să fie menționată”. (Putnam (1851): 343). Lucrarea în discuție – Ungaria: Constituirea și Catastrofa sa (1850) – a fost ridiculizată ca fiind „prea josnică pentru a fi luată în serios”, iar autorul său era presupus a fi un „agent austriac” sau „un englez în serviciul austriac (sunt sute în armata austriacă)” sau un „avocat plătit al lui Metternich sau Haynau”. (Carter (1852): 25)

De fapt, sursa a fost expertul constituțional englez Sir Travers Twiss, membru al Societății Regale, consilier al reginei, profesor de drept civil și economie politică la Universitatea Oxford și profesor de drept internațional la Kings College London. Twiss era deseori chemat să ajute ambasadele britanice în cele mai spinoase probleme legale de diplomație internațională.

Fără a fi omul doborât de o provocare, Bowen a adunat zeci de surse germane, franceze, britanice și ungare pe acest subiect doar ca să fie din nou acuzat de tot felul de infracțiuni și contravenții (inclusiv de o „aversiune puternică” față de limba maghiară și de o „ură profundă pentru unguri”). În timpul acestor atacuri, traiul său, și chiar viața, i-au fost amenințate. În ultima astfel de incursiune deschisă împotriva libertății de exprimare academice la Harvard, în februarie 1951, senatul statului Massacussetts a profitat de poziția pe care o deținea în conducerea universității Harvard și l-a îndepărtat pe Bowen de la conducerea Catedrei de Studii istorice „McLean” a Universității Harvard.

Universitatea Harvard, condusă de un președinte care ocupase același scaun de la Catedra de Istorie chiar înainte de Bowen, a considerat acuzațiile ca fiind nejustificate și complet false. Senatul statului Massachusetts a fost scos din Consiliul de conducere de la Harvard – și nu s-a întors niciodată – iar în 1853 Bowen a fost reangajat și numit în unanimitate la conducerea Catedrei de „Religie naturală, Filosofie Morală și Politică civilă”, o poziție în care avea să rămână pentru următorii 36 de ani. Universitatea Harvard continuă să acorde și astăzi un premiu anual Francis Bowen în Filosofie morală.

Am o oarecare afinitate pentru Profesorul Bowen. În timp ce nu am pretenția de a mă afla la nivelul erudiției sale (Bowen, la urma urmei, a absolvit primul de la Harvard în generația 1833), am publicat recent două volume – Ferește-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României și Cei din urmă vor fi cei dintâi: România și sfârșitul Războiului Rece – cu privire la comportamentul României ca un actor de stat în alianța sovietică, în cadrul mai larg al comunității socialiste, și pe plan internațional. În aceste cărți, am contestat paradigma acceptată anterior cu dovezi noi care demonstrează că România nu a fost „calul troian” al Uniunii Sovietice în vest (sau oriunde altundeva), că politicile și acțiunile române au constrâns în mod semnificativ comportamentul sovietic pe plan internațional, în timpul Războiului Rece, și că cei de la Kremlin „i-au permis” României independența doar în același mod în care Moscova „a permis” comportamentul independent al SUA – pentru că a fost obligată să facă astfel din cauza lipsei oricărei alternative viabile nu pentru că n-a dorit în mod disperat să schimbe comportmentul României și nu pentru că n-a căutat în mod activ o altă soluție.

Abordând această percepție convențională am fost pe deplin conștient de necesitatea de a oferi o gamă largă de cazuri specifici cu mii (aproximativ 5,000) de note de subsol pentru a demonstra că o schimbare de paradigmă în interpretare a fost justificată. În această privință sunt de acord cu Bowen că „întrebările factuale, oricând prejudecățile comunității au fost incitate, pot fi rezolvate doar prin abundență de mărturii; și prin urmare noi am chemat în instanță o mulțime de martori…ale căror mărturie unită și armonioasă nu poate lăsa nicio urmă de  îndoială într-o minte cu o capacitate normală, oricât de nedorit ar putea fi acel adevăr, sau oricât de încăpățânate au fost prejudecățile care au prevenit receptarea sa mai devreme”. (Bowen (1851): 236-237) Într-adevăr, modul în care prejudecățile cognitive operează și cum au funcționat în ceea ce privește relațiile americano-române și ruso-române în mod special, este o temă principală a lucrării mele.

În diferite atacuri pe care profesorul Bowen le-ar fi găsit familiare, am fost acuzat de falsificarea și distorsionarea istoriei. Munca mea, spun unii, este unilaterală. (A. Pavelescu, 3/4/11, wordpress.com)  Numele meu, spun alții, a fost folosit ca să camufleze opiniile și lucrările altora. (C. Vasile, 17/12/11, contributors.ro). Iar alții chiar susțin că sunt un paravan sau un agent al serviciului de informații român, un susținător al stalinismului național, si un admirator și un apologet al lui Nicolae Ceaușescu – „bestia neagră” a opiniei publice internaționale pentru o mare parte din ultimul sfert de secol. (V. Tismaneanu, 11/05/13, 20/12/11, 30/5/11, contributors.ro)

Cei cu și mai multă imaginație mă acuză că aș poza în rolul unui spion american (după ani de zile în care am contestat public acuzațiile presei că aș fi fost „antena CIA”) și că aș fi solicitat și aș fi obținut azil politic în România de la o democrație americană represivă în timpul regimului lui Ceaușescu – deși probabil nu din motive economice. (A. Bădin, 18 & 19/10/12, badin.ro)

Desigur, orice provocare la o paradigmă cunoscută și convențională este obligată să stârnească emoții, controverse și critici. Astfel de revelații contrare nu trebuie numai să fie dovedite, dar și să fie demonstrate din nou și din nou, în destule cazuri specifice ca noile contururi să apară în mod clar, înainte ca paradigmele și interpretările să fie schimbate. Nu există niciun mister și nicio conspirație aici. Schimbarea de paradigmă este acceptată doar cu mare reticiență de cei care s-au obișnuit cu paradigma veche, și în special, de cei care și-au bazat propriile interpretări și chiar carierele pe paradigma acum demodată. Ce va rămâne din munca lor dacă fundația lor de orientare se dovedește să fie puțin mai mult decât picioare de lut?

Acestea fiind spuse, multe dintre afirmațiile menționate mai sus sunt în mod evident destinate să distragă atenția de la cărți. Rolul lor nu este de a discuta argumentele conținute în paginile cărților, dar de a reorienta atenția de la ele, și de la orice ar putea fi într-un fel interpretat ca fiind vinovat în atitudinea sau în comportamentul autorului, fie descoperite sau inventate. Unii calomniatori au apelat indirect la instituțiile și autoritățile americane să se alăture în campania lor, pretinzând o amenințare la adresa intereselor americane în România, și chiar la însăși democrația României, cauzate de practicile mele subversive. Abordarea mea, spun ei, este o încercarea de a submina politica americană și de a discredita CIA.

În perioada 1850-1852 profesorul Bowen a fost supus la o ofensivă similară care implica denaturarea surselor sale, atacuri false asupra metodologiei sale, și acuzații de motivare perfidă și agenție clandestină. Un calomniator a recunoscut în mod oficial într-o diatribă de 66 de pagini că primele 50 de pagini au fost dedicate atacului asupra surselor lui Bowen și modului în care le-a folosit (și, chiar dacă nu a recunoscut în mod deschis, motivațiile sale „dubioase” de a scrie pe acest subiect). (Carter (1852)). Ultima parte a acelei diatribe cuprindea simple refuzuri și repetiții ale afirmației inițiale – de la aceleași sau surse similare – care au determinat articolele lui Bowen în primul rând.

Astfel, au declarat criticii, nu au existat niciodată „încă din cele mai vechi timpuri, niciun fel de distincții politice în Ungaria, fondate pe diferența de naționalități” și Ungaria „nu a încercat niciodată să interzică limbile locuitorilor non-maghiari din Ungaria sau să le impună, prin violență, limba maghiară”. (Putnam (1851), p. 293; Carter (1852), p. 54) Dovezile oferite erau afirmațiile oficialilor unguri sau aristocraților maghiari din Europa și America care reflectau în mod constant doar ceea ce era mai liberal și mai generos în gândirea politică maghiară de la acea vreme. Românii / valahii, insistă criticii, se bucurau de drepturi egale și „orice înțelegere greșită cu privire la acest subiect, care ar fi putut exista între valahi, nu poate fi pusă decât pe seama ignoranței lor extreme”. (Putnam (1851), p. 332)

Eșecul evident de a înțelege marea diferență dintre politica declarată și cea implementată, dintre inteția exprimată și comportamentul real, a fost incredibil de naiv. Criticii americani ai lui Bowen nu par să fi știut, de exemplu, că Budapesta a anulat aplicarea drepturilor egale în Transilvania de îndată ce a avut loc Decretul la Viena în 1848 (ceea ce a mobilizat marea adunare de la Blaj). Limitându-se la declarațiile oficiale ale ungurilor, acei critici erau nevoiți să se bazeze pe falsuri, simple negări, și (auto-) decepții în campania împotriva profesorului Bowen, a scrierilor sale, și a varietății de surse și de martori.

Va urma.

Autor: Larry Watts / Adevarul.ro prin Romania Breaking News

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press