ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Revoluția de la 1848"

Revoluția de la 1848

,

Prahovenii au participat în număr mare la Revoluția de la 1848 și-au  aderat cu mult entuziasm la acțiunea unionistă.

În casa negustorului și cârciumarului Alexandru (Duțu) Crivețeanu, situată în mahalaua Sfântul Dumitru (la intersecția străzii Armașului cu strada Buna Vestire), au avut loc întâlnirile conspirative ale căuzașilor care au pregătit Revoluția de la 1848 în Ploiești. La aceste întruniri participa și Costache Chirițopol, ce locuia în mahalaua Maica Precista.

Din scrisoarea adresată lui Vasile Alecsandri de Ion Ghica aflăm că sarcina lui Nicolae Bălcescu era de a merge la Telega, unde Marin Sergheiescu, Telegescu și Duca erau înțeleși cu ciocănașii de la ocnă ca, după revolta de acolo, să pornească să răscoale și Ploieștiul – orașul unde revoluționarii aveau înțelegere cu mai mulți negustori.

În ziua de 6 iunie 1848, Bălcescu pleacă din București în Prahova. Avea la el câteva sute de proclamații.

Urmărit de colonelul Banov, care primise ordin să îl prindă și să-l aducă la București, Nicolae Bălcescu e găzduit și ascuns la conacul Filipescu din Filipeștii de Târg. Bălcescu și Telegescu se întâlnesc cu căpitanul Alexandru Cristofi (comandantul trupelor care păzeau arestații din ocna Telega) și încearcă să-l atragă de partea revoluționarilor.

În ziua de 9 iunie avea loc în București o tentativă de atentat, ținta fiind domnitorul Gheorghe Bibescu. Doi dintre revoluționarii bănuiți de implicare în acest eveniment, Alecu Paleologu și Dimitrie Crețulescu au fost prinși la Văleni, dar în ziua următoare, grație victoriei revoluției, au fost eliberați.

Prin circulara numărul 2296 a Ministerului din Lăuntru, semnată de Nicolae Golescu, se făceau cunoscute evenimentele de la București din ziua de 11 iunie 1848, .

În aceeași lună, Guvernul provizoriu anunța schimbarea administratorului județului Prahova, în această funcție fiind numit pictorul I. D. Negulici (15 iunie 1848). Postul de Secretar al administrației este ocupat de Costache (Constantin) Chirițopol, scriitor. Noua conducere a înființat un club, a ținut cuvântări, a numit comisari de propagandă și a mobilizat populația la apărarea libertății. La câteva zile de la numirea noii conduceri, o delegație de ploieșteni, purtând steagul tricolor, s-a deplasat la București pentru a felicita guvernul revoluționar provizoriu. La 21 iunie, în centrul orașului Ploiești a avut loc o mare adunare populară. I. D. Negulici și Costache (Constantin) Chirițopol au reușit prin cuvântările lor să stârnească entuziasmul celor prezenți. Primul a prezentat scopurile și caracterul eliberator al revoluției, iar secretarul administrației, Chirițopol, le-a citit Proclamația și proiectul de constituție, precizând că Regulamentul organic nu mai este în vigoare.

În ziua de 8 septembrie 1848, în prezența unui număr mare de prahoveni, a conducerii județului, a comisarilor de propagandă, revoluționarii Chirițopol, Codrea, Cuțarida și alți tineri au venit cu cartea Regulamentului organic, așezată pe o targă cu blăni. S-a cântat „veșnica pomenire”, ca la parastas, iar apoi s-a dat foc Regulamentului, foaie cu foaie, nescăpând de pârjol nici copertele.

La Ploiești, în perioada guvernării revoluționare, Nicolae Candiano, șeful poliției, a luat măsuri pentru asigurarea ordinii și organizarea Gărzii naționale.

Unul dintre cei mai activi revoluționari prahoveni a fost Gheorghe Cantacuzino- Râfoveanu, judecător la tribunalul Ploiești În timpul revoluției, în urma unei acțiuni de remaniere a conducerii județelor, este numit, de locotenența domnească,  administrator (prefect) la Teleorman. Convingerile lui Gh. Cantacuzino- Râfoveanu reies, cât se poate de clar, dintr-o scrisoare adresată în ultimele zile ale revoluției ministrului care conducea Departamentul Treburilor din Lăuntru: “Am revoluționat și, ca să zic mai bine, am pregătit însumi eu pe săteni în chiar satele lor din tot districtul a muri pentru libertate și a se lupta cu oricare neam ar îndrăzni măcar să le propună sclavia trecută”.

Pe 14 septembrie, dimineața, chirigiii aduc vestea că Bucureștiul a fost ocupat de turci, cu toată rezistența eroică a pompierilor în Dealul Spirii. Enuță Baldovin, prezidentul, a convocat de urgență Sfatul orașului și le-a transmis locuitorilor să-și vadă în liniște de treburile lor.

După căderea guvernului revoluționar, prefectul județului Prahova, Ion Negulici, se refugiază la Brașov, apoi la  Brussa, unde gustă din pâinea amară a exilului. Are parte și de o satisfacție: se dedică exclusiv artei. S-a stins din viață la 5 aprilie 1851 de ftizie.

Vestea că trupele rusești urmează să intre în țară a provocat abandonarea proiectelor de rezistență.

Restaurarea vechiului regim a fost însoțită de represiune, aceasta accentuându-se după venirea trupelor rusești.

Casa lui Iorgu Cantacuzino a fost percheziționată, autoritățile crezând că aici se ascund cumnații acestuia, revoluționarii Dumitru și Costache Florescu.

Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu a fost arestat în decembrie 1848 pentru activitatea sa revoluționară. În închisoarea de la Văcărăști este cercetat de o comisie specială, iar la 22 ianuarie 1849, este eliberat “pe chezășie”. Revenind în Ploiești, fostul administrator constată că și-a pierdut postul de judecător, ba, mai mult, că poliția continuă să-l supravegheze. După un timp, reușește să redevină judecător, post în care funcționează până la retragerea sa din 1856. În perioada care umează, militează, cu aceeași pasiune cu care a slujit revoluția, pentru unirea Principatelor Române.

După mai multe luni de căutări, revoluționarul Costache Chirițopol a fost arestat, apoi declarat vinovat în urma cercetărilor făcute de o comisie și de comandantul armatei rusești.

Un alt revoluționar prahovean care s-a remarcat în timpul revoluției a fost tânărul Iancu Chirițopol. La numai 16 ani ani, fratele cel mic al lui Costache Chirițopol este numit comisar de propagandă în satele prahovene. A organizat militar un grup de prahoveni și s-a alăturat celor care se împotriveau intrării trupelor turcești în București. Pentru toate acestea a fost arestat și închis la Văcărești.

Comisia și Înalt ul comandament al armatei ruse i-au găsit vinovați pe frații Costache și Iancu Chirițopol de „îndemnare la răscoală”.

 

Prahovenii și Unirea Principatelor

Prahovenii au susținut unirea Țării Românești cu Moldova, fiind convinși că realizarea Unirii ar crea un cadru favorabil pentru obținerea independenței și pentru prosperitatea statului.

După înfrângerea revoluției, tinerii Costache Cantacuzino-Râfoveanu (fratele lui Gheorghe Cantacuzino-Râfoveanu) și Dumitru Florescu (fratele Elizei Cantacuzino-Râfoveanu, născută Florescu) au plecat  în surghiun la Paris, unde, alături de alți revoluționari, au făcut cunoscută dorința de libertate și unire a românilor din Principate.

În ultimele luni ale anului 1856, revoluționarii din exil revin în Principate, căci, spre deosebire de Barbu Știrbei, domnitorul Alexandru Ghica îi considera “propășitori ai partidei naționale.”

La Ploiești  se inființează un comitet unionist , iar I.I. Filipescu devine membru în Comitetului unionist al Țării Românești.

Alegerile pentru Divanul Ad-hoc dau câștig de cauză unioniștilor: Hristache Polihroniade și pașoptistul C.T. Grigorescu (din partea patentarilor de case, a patentarilor neguțători și a profesiilor libere), Ene Cojocaru din Filipeștii de Pădure, fost membru al Comisiei proprietății la 1848 (din partea „obștimilor plugărești”). Reprezentanții din colegiul marilor proprietari erau, de asemenea, unioniști.

În Adunarea Ad-hoc, toți deputații prahoveni au votat pentru unirea Țări Românești cu Moldova.

Din lista electorală, cuprinzând cetățenii prahoveni cu drept de vot pentru alegerea deputaților în Adunarea electivă a țării (care urma să aleagă domnul) făceau parte, ca “proprietari direcți ai districtului Prahova” și Costache Cantacuzino Râfoveanu, clucer, Gheorghe Cantacuzino Râfoveanu, paharnic, Ioan Cantacuzino, agă, Dimitrie Ioanide, logofăt.

Printre alegătorii direcți ai orașului Ploiești se numărau: Panait Hagi Hristu Cantilli, Ion Hagi Hristu Cantilli, Dimitrie Hariton, Vasile Ioanidi, Vasile Mihailopolu, Matache Nicolau, Hristache Polihroniad, Ioan Hagi-Pitiș, Petrache Polihroniadis, Vasile Zaplan.

Alegerile pentru desemnarea deputaților au avut loc la 8 ianuarie 1859. După numărarea voturilor, numele celor cinci deputați de Prahova sunt afișate la judecătorie și administrație: Ioan Cantacuzino, mare proprietar la Măgureni-Filipești, Constantin I. Filipescu-Aga, proprietarul moșiei Chesarul de la Nedelea, Ion Mârzea, Postelnicul (cuscrul lui Iancu Philiu), Ion Filipescu Vulpache.

Din partea orășenilor a fost ales C. T. Grigorescu, partizan al Partidei Naționale. Boierii aleși înclinau la început spre fostul domnitor Gheorghe Bibescu, dar la 24 ianuarie 1859, simțind pulsul istoriei, l-au votat și ei pe Alexandru Ioan Cuza.

Vestea dublei alegeri a  prințului  Alexandru Ioan Cuza (în Țara Românească și Moldova) a stârnit mare bucurie la Ploiești. Administrația, municipalitatea, tribunalul, poliția, școala și casele din oraș au fost împodobite  cu covoare naționale, iar o orchestră a lăutarilor din mahalaua Sfinții Voievozi  a cântat cântece patriotice toată noaptea. Cuza  pleacă din Iași spre București (capitala noului stat), urmând să se oprească timp de două zile și la Ploiești. Pentru pregătirea vizitei înaltului oaspete, municipalitatea alege un comitet, format din șase membri .

Polițmaistrul Candiano răspundea de asigurarea securității domnitorului.

La 7 februarie 1859, ploieștenii îl primeau cu mare entuziasm pe Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul vizitează și Școala nr. 1, o vizită de neuitat  pentru elevul I. L. Caragiale și colegii săi de clasă. Aici,adânc emoționat, institutorului Bazil Drăgoșescu s-a adresat distinsului oaspete: „Măria-ta, Dumnezeu știe numai ce se  petrece în sufletul unui dascăl ca mine, venit aici din  părțile românești de dincolo (Transilvania-n.r.). Rog pe Dumnezeu să Te țină  sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, brațele, sângele nostru   și al acestor copii sunt de-acum închinate    neamului Român, Patriei române, Domnului Român, Măriei-tale! […Copii! După secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, românilor, bunul Dumnezeu. De astăzi încolo ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin.

Să trăiești! Cu români ca tine n-am treabă”, i-a răspuns Cuza.

(I.L. Caragiale, „Peste 50 de ani”, ziarul „Universul”, 18 mai 1909).

A doua zi, ploieștenii au însoțit trăsura domnească până la Bărcănești, localitate situată la câțiva kilometri de oraș. Aici, domnitorul s-a adresat mulțimii:

Vă mulțumesc de buna voastră primire. Acum duceți-vă acasă, că nu puteți merge cu mine până la București; și eu am treabă mâine acolo, trebuie să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și, de-acu, toți pe treabă! Rămâneți sănătoși! Să ne vedem sănătoși!

Alexandru Ioan Cuza era foarte popular în Prahova. În 1865, scrie istoricul ploieștean Paul D. Popescu, institutorul și memorialistul Zaharia Antinescu a  propus Consiliului  Județean să ridice în piața orașului Ploiești o statuie a lui Cuza, arătând cu mâna spre Transilvania. Mesajul unei asemenea lucrări era clar, dar consiliul, sub pretextul lipsei de fonduri, a amânat proiectul, care nu s-a mai realizat  (Paul D. Popescu, Ghid de oraș, Editura Sport-Turism, București, 1985, p. 85)

În anul 1959, bustul domnitorului, realizat de sculptorul Paul Zipser,  marca în Ploiești, cum nu se putea mai bine, împlinirea a 100 de ani de la Unirea Moldovei cu Țara Românească. Liceului nr. 5 din Ploiești i s-a dat numele Alexandru Ioan Cuza.

 

BIBLIOGRAFIE

Nicolae Petrescu Redi, Maria Petrescu, Pe drumuri de istorie prahoveană, Editura Printeuro, f.a., pp.14, 26.

Ioan Groșescu, Mahalalele Ploieștilor, Editura Kartha – Graphica, Ploiești, 2008, p. 234.

Mihai Apostol, Mihai Vulpescu, Muzee și monumente prahovene, Comitetul pentru Cultură și Artă al județului Prahova, 1971, pp. 90,146.

Marin Nicolau- Golfin, Istoria artei (2), Editura Didactică și Pedagogică, 1968, pp.130,131

Paul D. Popescu, Prahova în vremea revoluției de la 1848 (1848-1852), Editura Mectis, Ploiești, 2002, pp. 20,  95, 150.

Prahovenii în lupta pentru libertate socială, unitate și independență națională (ediție de documente), volumul I 1848 – 1914, București, Direcția Generală a Arhivelor Statului, Județul Prahova, p. 4, 5. 6

.Carol Nicolae Debie, O cronică ploieșteană 1875 – 1974, Cartea I, 1825-1865, pp. 19, 235, 236, 297, 322, 323.

Mariea Petrescu, Nicolae Petrescu Redi, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Crestomație, Editura Fiat Lux, București, 1997, pp. 150, 151, 160.

Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalități prahovene. Dicționar bio-bibliografic, Ediția a p.II-a, revăzută, actualizată și adăugită, Ploiești, Editura Premier, f. a., pp. 66, 81, 183.

Marian Chirulescu, Gheorghe Marinică, Oana Dinu, Mihaela Sandu, Istoria Ploieștiului în date, Editura Ploiești- Mileniul III, 2010, p.23.

Mihai Apostol, Dicționar istoric al județului Prahova, Editura Ploiești- Mileniul III, 2004, p.90.

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Chipuri ale istoriei, Editura Oscar Print, p.29.

Paul D. Popescu, Ghid de oraș, Editura Sport-Turism, București, 1985, pp. 28, 85.

Vasile Florea, Istoria artei românești, Editura Litera Internațional, 2007, pp. 397, 398.

Foto:

Nicolae Bălcescu. Portret de Ion Negulici

 

Revoluționarul și unionistul C.T. Grigorescu (Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova)

Monument funerar C.T. Grigorescu (foto: N. P. Redi)

Monument funerar C.T. Grigorescu (foto: N. P. Redi)

Divanul Ad-hoc din București (1857)

Institutorul B. Drăgoșescu (Casa memorială I.L.Caragiale, Ploiești )

Institutorul B. Drăgoșescu (Casa memorială I.L.Caragiale, Ploiești )

Copilul I.L. Caragiale.

Elevii Colegiului Elie Radu la statuia Domnului Unirii

(Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova )

Nicolae Petrescu Redi – romaniabreakingnews.ro

,

Avram_Iancu

La 2 septembrie 1848, în Adunarea de la Blaj, 60.000 de moți refuză „uniunea” cu Ungaria și îl aleg comandant pe Avram Iancu.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea cancelist laTârgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.

Avram Iancu s-a născut în Țara Moților, în satul Vidra de Sus, actualmente denumită Avram Iancu, județul Alba. Cel dintâi despre care se mai pomenește din familia lui Avram Iancu este bunicul său, Gheorghe Iancu, care ar fi fost preot ortodox și ar fi luat parte la răscoala lui Horea din anul 1784. Unele surse afirmă că Gheorghe Iancu ar fi fost rudă cu Horea. Bunicul său a trecut la cele veșnice probabil înainte de anul 1812.

Gheorghe Iancu a avut șapte copii, pe Sântioana, Maria, Zamfira, Ana, Alisandru, Avram și Ioan. Alisandru Iancu va fi tatăl legendarului erou Avram Iancu.

Alisandru s-a născut în anul 1787, s-a căsătorit cu Maria Gligor și va moșteni casa bătrânească a familiei. Alisandru Iancu era iobag, la fel ca și toți străbunii săi, însă fiind la fel de bun gospodar ca și aceștia, ajunge să fie „pădurar”, fiind astfel un fel de „om al stăpânirii” pentru că datorită atribuțiilor sale venea în contact cu autoritățile vremii. Alisandru Iancu va avea doi copii, pe Ioan și pe Avram.

Primul copil, Ioan, s-a născut în anul 1822 și va ajunge preot ortodox.

Avram Iancu, viitorul erou național, s-a născut în anul 1824. Data exactă la care s-a născut Avram nu a rămas menționată exact, dar după mărturisirile eroului el s-ar fi născut „la vremea cireșelor”. Ținând cont că în munți cireșele se coc mai târziu datorită climei mai aspre, e posibil ca el să se fi născut în luna iulie sau august.

Avram Iancu nu a fost căsătorit niciodată și nu a avut urmași direcți. Unele surse de informare spun că al ar fi avut în tinerețe, în timpul revoluției pașoptiste, câteva legături amoroase (dintre care cel puțin una cu o unguroaică), însă nici una nu este bazată pe dovezi, nici măcar slabe de tot. Toate acestea sunt până în ziua de azi speculații, făcute de diverși autori din varii motive.

Primele informații despre revoluția de la Viena

…au ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24 martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut

„să nu li se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”.

Tinerimea maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă:

„Domnia-ta ai semnat doar uniunea! Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!”

La această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.

La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.

La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică.

De la Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. La această dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.

Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis guvernuluiIancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar Buteanu prin cele aduse de la Cluj.

Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza oamenii pentru acțiune politică.În această perioadă, în urma informărilor venite din partea unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-a ordonat arestarea lui.

Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:

„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri…

Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”

— Dragomir, op. cit.

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea adunării naționale românești programată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru adunare.[23]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munți pentru a-i liniști pe moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.

În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au început să ridice spânzurători prin satele românești, pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie.

Episcopul greco-catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea guvernatorului Transilvaniei. Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.

La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare. Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că nu vor suporta consecințe ulterioare.

Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era:

 „Voi sunteți poporul!”.

La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 mai și a luat parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania.  La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le prezenta Dietei Transilvaniei.

La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.

La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe împotriva lui Avram Iancu. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000 sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.

În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în caz de nevoie. La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare, informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale, mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.

La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud. Ca urmare, la 9 iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână liniștiți și să nu atace pe nimeni.La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2 companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.La 18 iunie s-a publicat oficial desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.

La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei numărându-se Simion Balint. Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar, aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în scop de apărare. Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și în Zarand.

La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe comisar. Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor, care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței. De asemenea, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de multă vreme.

Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.

La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.

La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici o victimă și nici un exces.

La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect” (echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți. Baza juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.

Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost mobilizate la 19 octombrie 1848.

Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun organizator, din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre luptele duse în anul 1849.

Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești, Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești,Hudricești, Gipaia, Lunca Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca, Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.

Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și Bucium-Poieni.

Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan. Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din partea trupelor maghiare staționate la Aiud. După doar câteva zile de la înființare, la 25 octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.

Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul Munților Apuseni.

Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție.

Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde, pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date împotriva maiorului Hatvani la Abrud în primăvara anului 1849

La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu 4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de cca 30.000 combatanți români. Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă. Orașul s-a predat fără luptă la 20 noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.

La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă luptătorii. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre Huedin pentru a coopera cu armata austriacă De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru a lămuri diferite chestiuni, militare și politiceO adunare a fruntașilor români, puși în dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți. Generalul austriac, văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța armată

În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii

La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata maghiară. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică.

La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați în munți de trupele ungare. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele, pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din Moldova și Muntenia. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale că între decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.

La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de români un act de trădare din partea maghiarilor. A doua zi, mobilizarea românilor începuse deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit. La 15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria, iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud).

La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă, încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați morți în luptă.

La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy, care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor. La 2 iulie 1849, colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu. Acesta a răspuns la 5 iulie, dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios, nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate.

La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse. Kossuth a semnat documentele necesare organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849.Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are rostul.

În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor.

La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare. Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente, lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție.

Publicat de romaniabreakingnews.ro / Surse: ro.wikipedia.orgromanialibera.roenciclopediaromaniei.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press