ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "razboi civil"

razboi civil

,

Președintele Ucrainei Viktor Ianukovici (stânga) a aprobat ieri demisia guvernului condus de premierul Mikola Azarov, în contextul protestelor prooccidentale. Sursa: zf.ro

Președintele Ucrainei Viktor Ianukovici (stânga) a aprobat ieri demisia guvernului condus de premierul Mikola Azarov, în contextul protestelor prooccidentale. Sursa: zf.ro

Turnura violentă și mai ales amploarea luată de protestele antiguvernamentale din Ucra­ina, atât de mare încât l-a forțat pe președintele Viktor Ianu­kovici să dea înapoi, atrage atenția asupra paradoxului în care un stat bogat în resurse naturale este mai sărac decât țările care-i importă și prelucrează resursele. Problema Ucrainei este cu atât mai gravă cu cât aceasta este o țară europeană, cu o populație cât cea a Spaniei, una dintre cele mai mari economii din zona euro, dar care în Europa este mai bogată doar decât Republica Moldova. Cum a ajuns Ucraina în această situație?

PIB-ul Ucrainei era de 97 miliarde dolari în 2013, comparativ cu 113 miliarde dolari în 1992, raportat la valoarea dolarului din 2005, potrivit statisticilor SUA. Evoluția pare și mai puțin impresionantă dacă este comparată cu cea a Rusiei, marele vecin, al cărei PIB a crescut de la 684 miliarde dolari la 1.000 miliarde dolari, scrie The Wall Street Journal.

Economia-Ucrainei-a-depasit-etapa-critica-a-crizei-financiare

Luând în considerare PIB-ul raportat la paritatea puterii de cumprare, un indicator mai convențional, evoluția Ucrainei pare mai bună. Astfel, economia a crescut de la 267 miliarde dolari la 341 miliarde dolari în 20 de ani, ceea ce reprezintă un avans de 28%. Pentru că populația Ucrainei s-a diminuat în această perioadă, PIB-ul per capita a crescut cu 46%, de la 5.163 dolari la 7.532 dolari în perioada analizată. Dar aceste cifre își pierd din strălucire dacă sunt comparate cu cele ale Rusiei, unde PIB-ul a crescut cu 125% în aceeași perioadă, în timp ce PIB-ul per capita a avansat cu 137%, la 18.670 dolari, mai mult decât dublu comparativ cu Ucraina.

Din nefericire, Ucraina nu are resursele de gaze naturale și petrol care au alimentat creșterile din Rusia și din alte țări din Asia Centrală. Totodată, spre deosebire de țările baltice, Ucraina nu se află în vecinătatea Uniunii Europene și nici nu beneficiază de comerțul preferențial și sprijinul Moscovei, așa cum se întâmplă cu Belarus și Armenia. Ucraina trebuie să facă față tarifelor mari la gazele naturale importate din Rusia și de care nu se poate lipsi.

Guvernelor Ucrainei le-au lipsit voința politică, viziunea și economiștii cu experiență

Economiștii și instituțiile financiare din Occident, care au cerut Kievului în repetate rânduri reforme mai îndrăznețe, consideră că handicapul geopolitic și cel legat de resurse naturale al Ucrainei nu este suficient pentru a explica evoluțiile slabe.

Exporturile principale ale Ucrainei, metale și minereuri, sunt mai volatile decât cele de energie. De asemenea, o mare parte din uzinele vechi sunt mai puțin eficiente decât cele ale Rusiei, în timp ce creșterea producției agricole aproape că nu a putut acoperi creșterea cererii în prima parte a anilor 2000. Guvernelor Ucrainei le-au lipsit voința politică, viziunea și economiștii cu experiență pentru a lansa reforme eco­nomice și privatizări, așa cum s-a întâmplat în Rusia și în Europa Centrală.

Spre deosebire de Rusia și mai ales de țările baltice, o mare parte din structurile sovietice au continuat să existe în Ucraina.

„Vechea elită comunistă a schimbat pur și simplu carnetul de partid cu insigna națională“, a explicat economistul suedez Anders Aslund.

El este expert în economie de tranziție și a fost consilier al guvernelor postcomuniste ale Rusiei și Ucrainei. De asemenea, Aslund este colaborator al Peterson Institute for International Economics.

El arată, într-o carte intitulată „Ucraina – cum a devenit Ucraina o economie de piață și o democrație“, că principala prio­ritate a Ucrainei în 1991 a fost indepen­dența. Naționalismul a trecut peste re-for-mele structurale în lista de priorități politice. Nomenclatura și naționaliștii ucraineni au făcut atunci un târg: prima a acceptat democrația și independența în schimbul rămânerii la putere. Vechea elită comunistă a acaparat de atunci procesul politic. Reformele economice au început abia în 1993-1994, mult mai târziu decât în Polonia, Rusia și în alte state foste comuniste. Ucrainei i-a trebuit ceva timp să realizeze că se scufundă și mai adânc în sărăcie. Înainte de 1990 Ucraina era considerată mai bogată decât Rusia și Polonia. Acum, țara este mult mai săracă decât ambele.

Economia a intrat pe mâna unor dealeri dubioși de gaze naturale

La mijlocul anilor 1990 au existat unele privatizări, iar lupta cu hiperinflația a dus în cele din urmă la crearea monedei naționale, în 1996. Apoi, nimic nu s-a mai întâmplat până la criza financiară din 1998, cauzată de blocarea reformelor de către președintele Leonid Kucima. În această perioadă, și libertățile cetățenilor au avut de suferit. Puterea canalelor media a fost redusă, iar jurnaliști au fost uciși. Economia țării a intrat pe mâna unor dealeri dubioși de gaze naturale.

Taxele au ajuns la niveluri exorbitante, dar la fel și evaziunea fiscală, în timp ce elita privilegiată se bucura de scutiri de la plata unor impozite.

Guvernul lui Viktor Iușcenko din perioada 1999-2000 a inițiat o serie de reforme care au contribuit la boom-ul economic al Ucrainei până în momentul 2008 cum ar fi: continuarea privatizărilor, vânzările de terenuri, reformă fiscală și punerea la respect a dealerilor de energie. Ucraina și-a revenit într-o oarecare măsură la mijlocul anilor 2000 datorită ieftinirii creditelor externe, intrărilor de capital și prețurilor mari ale metalelor. Ucraina ocupa în 2007 locul opt la nivel mondial la producția de fier și oțel și poziția a treia la exportul acestor resurse.

Potrivit lui Aslund, reformele au facilitat îmbogățirea unor noi oameni de afaceri din afara sectorului energetic, de la industria metalurgică la bănci și agricultură. Unii dintre aceștia au sprijinit Revoluția Portocalie din 2004. De le Revoluție, în afară de aderarea la OMC, Ucraina nu s-a mai remarcat pe plan economic prin nimic. Economia s-a contractat semnificativ odată cu venirea crizei, când prețurile oțelului la nivel internațional s-au prăbușit, iar finanțarea internațională a secat.

Cum văd europenii situația din Ucraina: „Credeam că toate acestea fac parte dintr-un trecut pe care l-am lăsat în urmă“

„Mă întreb cum de s-a ajuns aici începând cu 21 noiembrie. Unii vorbesc chiar de război civil. Dacă o parte dintre cetățeni protestează, iar altă parte nu protestează, înseamnă că o parte din Ucraina tace. Cred că Ucraina care tace nu este de acord cu ce se întâmplă în Piața Independenței, dar nu putem merge până acolo încât să spunem că este în război cu cealaltă parte a Ucrainei. Nu pot să înțeleg violența forțelor de ordine, reținerile ilegale, brutalitatea, umilirea protestatarilor, lovirea jurmaliștilor, toate aceasta în inima Europei de astăzi. Este greu de acceptat, mai ales pentru că noi am crezut că toate acestea fac parte dintr-un trecut pe care l-am lăsat în urmă. Amintiți-vă de decembrie 2004, când tensiunile erau mari, dar nu au fost victime, și exista voință pentru dialog. Hotărârea pașnică a acestor demonstrații a forțat părțile opozante la dialog, schimbând cursul lucrurilor“, spune Jean-Paul Véziant, fost ambasador al Franței în Ucraina, într-un interviu acordat euronews.com.

Cum văd rușii protestele din Ucraina: „S-ar putea transforma într-un alt scenariu sirian“

„S-ar putea transforma într-un alt scenariu sirian. Criza din Siria a început, de asemenea, cu proteste aparent spontane împotriva guvernului și s-au transformat într-un adevărat război civil. Sunt cu siguranță forțe în partea de vest a Ucrainei care au fost întotdeauna ostile majorității populației ucrainene și care au fost chiar aliați cu naziștii în cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu este o întâmplare că mișcările de protest primesc cel mai mult sprijin din această parte a țării. Cei din Crimeea au avertizat deja că nu vor sta cu mâinile în sân și nu vor privi nepăsători cum viitorul le este furat de vestici“ – Nebojsa Malic, analist pe probleme externe, într-un interviu acordat postului rus de televiziune Russia Today.

Autor: Ioana Tudor/Sursa:.zf.ro

PIB-ul pe cap de locuitor din Romania vs. Ucraina sau Moldova. Ce văd manifestanții din Kiev cu ochii lor

Uitați-va la graficul de mai jos și comparați PIB / locuitor – cel mai bun indicator pentru a defini bunăstarea.

Nu va uitați neapărat la cifrele absolute cât mai ales la tendința de la anul zero (1987 – anul în care sistemele comuniste din cele două țări au început să se clatine).

Normal că ucrainienii văd că în 25 de ani au bătut pasul pe loc și că țări precum România, cu aport similar ar resurselor naturale în PIB, a decolat economic vorbind mai ales după ce și-a deschis economia în perspectiva intrării în Uniunea Europeană. Sistemul economic și de bună guvernare al României este net superior față de cel al Ucrainei.

Sursa:timpul.md
,

Un material de Dinu Zară /adevarul.ro

Ucraina este în pragul războiului civil. Scindarea țării între vestul proeuropean și estul filorus nu este deloc exclusă. Este pregătită România să intervină și să apere românii din Regiunea Cernăuți și sudul Basarabiei?

Ucraina ar putea fi separată în două state, proeuropean și filorus. FOTO: springtimeofnations.blogspot.com

Ucraina ar putea fi separată în două state, proeuropean și filorus. FOTO: springtimeofnations.blogspot.com

Stat artificial, apărut din ruinele URSS, neomogen, cu o istorie de nici 24 de ani, față de care România are cele mai mari revendicări teritoriale, Ucraina s-ar putea rupe în două într-un viitor deloc îndepărtat. Gestionat cu violență de administrația Ianukovici, conflictul cu opoziția proeuropeană alunecă încet spre un adevărat război civil. Săptămâna aceasta, violențele din capitala Kiev s-au extins spre regiunile din vestul Ucrainei. Sediile administrațiilor regionale de stat au fost ocupate de opoziție în mai multe capitale regionale.

La Cernăuți, aproximativ o mie de persoane au luat cu asalt, vineri, sediul administrației regionale de stat. Președintele Mihai Găiniceru a fost lovit la cap în timpul conflictului. Guvernatorul Mihail Papiev a fost evacuat sub scuturile Miliției. Protestatarii au preluat puterea la nivelul regiunii Cernăuți și au înființat un „Consiliu Național al Bucovinei”, format din politicieni ai opoziției și reprezentanți ai societății civile și organizațiilor nonguvernamentale.

Victor Ianukovici

Victor Ianukovici

Președintele Viktor Ianukovici a anunțat că va remania guvernul și va abroga legile speciale împotriva protestelor. Opoziția nu renunță însă la principala revendicare: demisia lui Ianukovici și alegeri libere. Cum reconcilierea dintre cele două tabere pare aproape imposibilă, specialiști în geopolitică din întreaga lume nu exclud ruperea în două a statului vecin. Acest lucru nu se va face însă în mod pașnic. Într-o astfel de situație, în cazul unor manifestări violente, nu ar trebui oare statul român să intervină pentru a apăra românii care locuiesc pe teritoriul actualului stat Ucraina?

Rusia sigur își va apăra etnicii. Așa cum o face în Caucaz de vreo 20 de ani. Statul român nu trebuie să excludă, ba chiar trebuie să se pregătească cu atenție pentru situația în care ar deveni iminentă și necesară o eventuală intervenție, inclusiv militară, în nordul Bucovinei, ținutul Herța, nordul și sudul Basarabiei și, de ce nu, în Transnistria, atunci când statul ucrainean nu ar fi capabil să mențină ordinea publică în teritoriile locuite de români. Locuitorii aceste teritorii trebuie să beneficieze în sfârșit de dreptul la autodeterminare. Așa cum cu siguranță Rusia își va proteja etnicii ruși, este oare în acest moment statul român pregătit să intervină pentru a apăra românii din Regiunea Cernăuți și sudul Basarabiei?

Autor Dinua Zară

Sursa:adevarul.ro

,

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa!

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com/ romanialibera.ro/spania.

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !
,

Capul de afiș al tuturor agențiilor de presă îl ocupă, de o bună bucată de vreme declarațiile făcute de Tom Head, Judecător în orasul Lubbock, din statul Texas, care proferează iminența unui nou război civil, dacă actualul președinte, Barack Hussein Obama, va fi reales. Domnia sa a afirmat că este gata să pună mana pe arme. (Nici mesajele celebrilor actori Clint Eastwood și Chuck Norris la adresa actualului locatar de la Casa Albă nu sunt măgulitoare – n.r.)

Deci, cu alte cuvinte, ne putem aștepta la o recrudescență a celor întâmplate în data de 12 Aprilie,1861, anul declanșării Războiului Civil American, când Fortul Sumter din statul South Carolina a fost atacat de trupele unioniste. La terminarea războiului civil, deși dotarea militară de atunci era mult inferioară celei prezente, s-au înregistrat 184.594 de victime. Doar spre stricta dumneavoastră informare, populația civilă a Statelor deloc Unite ale Americii, deține mai multe arme decât armata U.S.A. și după date care nu comporă nici cel mai mic dubiu, o treime din totalul armelor existente pe mapamond se află în dotarea cetățenilor americani. Fără a-mi asuma atribute care aparțin cu totul altor „sfere”, din respect pentru adevăr îmi permit să vă reamintesc că acest subiect l-am mai dezbătut încă din 10 Aprilie, 2010. Nu de alta, dar „sunt anumite persoane asa de mult adicte la exagerare, încât ele nu pot spune adevărul fără ca să mintă” (there are some people so addicted to exaggeration that they can’t tell the truth without lying). Cuvintele aparțin lui Josh Billings numele sub care și-a semnat capodoperele faimosul scriitor umoristic American, Henry Wheeler Shaw.

Iraționalitatea măsurilor luate de guvernanți împotriva guvernaților, aroganta extrema manifestata de Pontifus Maximus și aghiotanții lui față de voința poporului american, credibilitatea din ce în ce mai scăzută a tuturor deciziilor care emană de la Washington D.C. cât și faptul ca 14 state au intentat deja proces guvernului federal, mă duce cu gândul la Războiul de Secesiune, când un număr similar de state americane, motivând dezacorduri flagrante cu politica promovată de Washington, au decis să se desprindă din Uniune. Fiind adeptul teoriei ca nimic nu este întâmplător și că fenomenele au o repetivitate ciclică, întrezaresc la orizont stpri conflictuale de mare tensiune, care pot genera repetarea evenimentelor care au generat razboiul civil American. Există o stare tensionantă, o deconectare totală între preocupările administrației și necesitățile populației. Am îndreptățite temeri că Republica creată de către fondatorii acestei foste democrații și statuată la Convenția Constituțională din 1787, nu mai poate fi păstrată, iar un grup restrâns caută implementarea unui nou sistem de guvernământ, total anacronic cu perceptele care au stat la baza inființării acestei țări.

Benjamin Franklin, a avut perfectă dreptate când a afirmat: „V-am dat o Republică, dacă o puteți păstra”. Se pare că la 223 ani de când s-au rostit aceste memorabile cuvinte, soarta Republicii Americane este în mare pericol. Ultimele sondaje de opinie organizate de Rasmussen Report, ne indică un procent de 78 % dintre americani care detestă masurile adoptate de Congresul Statelor Unite, în timp ce popularitatea lui Pontifus Maximus înregistreaza o scădere îngrijorătoare. Drept urmare a măsurilor antipopulare luate de administrație și a unei economii în constant declin, grupările paramilitare și milițiile au înflorit ca ciupercile, scopul urmărit fiind crearea condițiilor care să genereze revolte împotriva guvernului Statelor Unite.

Michael Barkun, profesor de științe politice la Syracuse University, ne avertizează de o recrudescență a organizațiilor cu caracter paramilitar. La ora actuală grupările antiguvernamentale, autointitulate „patriot groups” (grupări patriotice), se cifreaza la 512 organizații, capul de afiș, nici nu se putea altfel, fiind deținut de statul Texas cu 49 organizații – miliții armate.
Recent, organele federale au arestat nouă membri ai organizatiei Hutaree – Christian Warrior (Luptători Creștini) din statul Michigan, care urmăreau asasinarea funcționarilor guvernamentali și o revoltă generalizată împotriva guvernului federal, considerat, în opinia lor, drept Antichrist. Surprinzător este faptul că în toate cele 50 state americane, există grupări paramilitare care urmăresc răsturnarea guvernului. Regretabil este faptul că nimeni nu-și pune întrebarea, ce a generat asemenea reacții din partea populației americane, obișnuită să trăiască la cu totul alte standarde. Chiar nimeni nu observă ca zilnic Statele Unite se dezintegrează, depărtându-se total de standardele democratice la care a fost creată?

Pontifus Maximus nu numai că a spus ca va schimba Statele Unite ale Americii, dar persoanele cu care s-a asociat de-alungul vieții au manifestat ostilitate deschisă față de valorile, principiile și populația Americană. Pastorul Jeremiah Wright, apropiat al „mesianicului” a afirmat „God damn America” (Dumnezeu să pedepsească America) și Bill Ayers, prieten al mesianicului, a organizat atacuri teroriste asupra unor instituții guvernamentale americane și își continuă nestingerit cariera de profesor universitar, iar armate de „czars”, numiți în administrație ăși manifestă atașamentul deschis față de Mao Tze Dun și față de sistemul de tristă amintire, sistem care a făcut zeci de milioane de victime în rândul populatiei civile.

Să numești în guvern persoane care resping valorile americane și care manifestă ostilitate față de populația Americii, mi se pare o greșeală de neiertat.
Am serioase dubii și semne de întrebare, dacă populația Americii se va trezi, înainte ca America să fie total dezmembrată și, în final, să nu mai existe.
Oricum, îmi permit să-i dau un sfat lui Pontifus Maximus, sfat desprins din opera lui Lao-Zi, filozof chinez din secolul al VI-lea I. Cr., și regăsit in „Cartea despre Dao si Putere”: „guvernează o țară, un popor, similar cum gătești un pește foarte mic: nu fă focul prea tare”. Se pare ca „focul” este la maximum, lucru care încinge. Asta, pentru cine are urechi de auzit, să audă. După cum evolueaza situația, am motive temeinice să cred, că nimeni nu aude iar drumul pe care a apucat America este ireversibil.

Grafica – Ion Măldărescu
Un articol de Dwight Luchian Patton, S.U.A.

 

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press