ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "proiect de suflet"

proiect de suflet

,

Vasile Șoimaru: „Cartea despre tragedia de la Cotul Donului este proiectul meu de suflet”

– Domnule Șoimaru, acum vreo 6 ani, Revistele NATURA și Formula AS publicau interviul „Pe urmele lui Vasile Șoimaru”. Lumea vă cunoaște de „neastâmpărat” în continuare. Chiar recent ați făcut o fenomenală lansare de album. Ce urme ați mai lăsat și pe unde?

– Da, a fost un interviu acordat lui Alecu Reniță în 2008, imediat după lansarea primului album-monografie, intitulat „Românii din jurul României în imagini”. Ei bine, trebuia să duc măcar câte un exemplar și protagoniștilor care au ajuns în acel album. Lansasem albumul la 27 martie, de Ziua Unirii Basarabiei cu România. Studenții degrabă aveau să termine anul de studii și eu am pornit iarăși pe drumurile românimii, că așa-mi petrec vacanțele de vară și cele de iarnă de vreo 12 ani: tot pe drum, pe drum, pe drum, iar acasă – nicidecum. (Râde…)
Chiar la începutul verii 2008 am mers la românii din Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, la cei din Bulgaria și Ungaria, la aromânii din Balcani etc…

– Deci, ați mers iarăși pe la „românii de pretutindeni” pentru a le înmâna acel album?

– Nici unul dintre protagoniștii mei nu a rămas fără album. Mă marcase cumva o neîncredere a românilor din Balcani, din Nordul Bucovinei, din sudul Basarabiei că eu voi reuși să fac așa ceva. Chiar mă suspectau că eu am alte interese pe acolo. În genere, ideea mea de la început era de a face o expoziție fotografică despre românii din afara hotarelor țării. Peste vreo doi-trei ani am înțeles că trebuie să fac ceva mai mult, mai ales că se apropia aniversarea a 90-a a Unirii Basarabiei cu România. Mă întărise în acest gând și faptul că eram supărat pe două instituții de la București, care au refuzat chiar și susținerea morală a proiectului meu. N-au dorit să-mi răspundă nici la scrisorile mele. Mi-am zis atunci că, în timp ce ei vântură sume mari ale statului, eu am să le arăt ce se poate face cu sumele mici ale veniturilor mele.
Nici unii prieteni nu m-au crezut atunci când le-am solicitat ajutorul, înainte de a porni la drumuri lungi. Unii chiar mi-au zis-o, mai în glumă, mai în serios: „Adică, noi să-ți dăm bani, iar tu să te plimbi prin Balcani, prin Caucazul de Nord…”. Și-au dat seamă că nu sunt un aventurier tocmai când am început să public un serial de reportaje, inclusiv fotografice, în „Literatura și arta”, „Timpul,”, „Natura”…
Prin 2007, am început să caut bani pentru editarea albumului. O parte i-am găsit, dar am făcut și un împrumut mare, fără dobândă, de la Sergiu Cocoș, un basarabean, originar din Ismail. Mi-a spus să-i întorc atunci când voi avea posibilități s-o fac. Practic, mi-au trebuit cinci ani ca să întorc acel împrumut.

– Ați avut și posibilități de a face acești bani?

-Să vă spun cum i-am întors lui Sergiu Cocoș cea mai mare parte din sumă. În vara lui 2008, mergând spre Marea Neagră, spre Cadrilater, m-am oprit la București și am lăsat un exemplar al albumului la Banca Națională, al cărei guvernator era și este Mugur Isărescu, un prieten de-al lui Paul Bran, fondatorul și primul rector al Academiei de Studii Economice de la Chișinău. După 1994, când Paul Bran a fost alungat de agrocomuniști și a trebuit să revină la București, drumurile mele spre țările în care căutam români treceau prin capitala României, și mă opream și la el. Adeseori, el făcea ca, pe drum, să găsesc „întâmplător” în unul din buzunarele hainei mele o sumă de bani strecurată pe ascuns acolo de mâna lui.
Ei bine, lăsasem cartea la Banca Națională și tocmai când treceam din România în Bulgaria îmi telefonă cineva din aparatul BNR, care mi-a spus că ar vrea să vorbească Mugur Isărescu cu mine. Ne-am înțeles ca, peste o săptămână, când voi merge spre Chișinău, am să opresc la București pentru o întâlnire cu guvernatorul BNR. Așa a și fost. La acea întâlnire dumnealui mi-a spus că l-a respectat mult pe regretatul Paul Bran, că albumul dedicat memoriei lui l-a surprins și că ar vrea să facă acolo o lansare în toamnă, de Ziua Băncii Naționale, cu achiziție de carte. Așa mi-au fost cumpărate 130 de exemplare ale primului meu album, ceea ce mi-a permis să întorc o bună parte din datoriile mele.
De fapt, toți sponsorii primului meu album au fost basarabeni.

– Domnule Șoimaru, doar ați apelat și la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, căci, prin acel album, ați făcut mai mult decât zece angajați ai acestei structuri?

– Reprezentanții structurilor statului român care ar trebui să aibă în grija lor soarta românismului din afara hotarelor țării nu numai că n-au reacționat la solicitările mele de ajutor, ele n-au vrut nici măcar să achiziționeze un exemplar de volum și nici pe gratis n-au dorit să ia 25 de exemplare. Le-am scris, le-am spus, că aș vrea ca albumul să ajungă peste tot acolo unde sunt mari comunități românești și unde n-am ajuns eu. La început mi-au spus:”Da, da, facem…”, după care, iată, au trecut ani și ani fără nicio reacție, tăcere absolută… Păcat, căci sunt bine finanțați de contribuabilii români anume pentru a susține asemenea proiecte, dar ei umblă și caută căpșunari sau cireșari tocmai pe litoralul Mediteranei – pe acolo unde apele mării sunt mai limpezi și mai calde.
Știu, sunt la curent cu proiectele lor, cu felul lor de finanțare, dar n-am vrut să cobor prea jos, mi-am dorit ca „Românii din jurul României în imagini” să fie o carte curată. Câte cărți au fost finanțate din gros, anunțate că au fost tipărite și lansate, dar care n-au mai văzut lumina tiparului! Ca să nu mai zic de „mulțimea” de biserici și mănăstiri românești construite doar pe hârtie (în rapoartele financiare) sau, dacă au fost totuși inaugurate, slujbele se fac în ele în alte limbi decât româna… Curtea de Conturi românească a dezvăluit în ultimul deceniu încălcări de milioane, dar nimeni dintre funcționarii acestor structuri n-a fost pus la dubă. Aceste bugete au devenit factor electoral pentru partidele de la guvernare și nimeni nu-i interesat în schimbarea realităților din aceste structuri. Numai câte supărări pe noi, basarabenii, am auzit de la comunitățile istorice românești din jurul României, învinuindu-ne de lăcomie și nesaț, că avem acces la cele mai mari sume din fondurile drp-iste sau icr-iste doar pentru că avem mulți cetățeni români care votează partidele din Țară… Sărmanul contribuabil român de-ar ști cum se folosește bănuțul său acumulat la Bugetul de stat!!!!
Copiii mei și-au așezat viața lor, iar eu îmi fac de-o bucată de pâine și mă mulțumesc cu atâta, fără a-mi îngloda bătrânețile în istorii mizerabile.

– Acest fel de indiferență, care e mai mult o atitudine cu bătaie de joc, nu v-a supărat, dacă v-ați continuat frumoasele ambiții cu o și mai mare îndârjire?

– Sigur că m-am supărat, dar, într-un fel, ar trebui să le mulțumesc de asemenea atitudine, căci, astfel, m-au făcut mai insistent în realizarea gândurilor mele. Apoi, cine știe ce soartă aveau proiectele mele, dacă intram în cârdășie cu ei. Poate că aveau să-mi schimbe concepția, să-mi redacteze gândurile, să-mi selecteze imaginile…

– Astfel v-ați respectat demnitatea de autor, de promotor al unor adevăruri istorice – ceea ce ați demonstrat-o și prin apariția recentă a unui alt volum din aceeași serie, mult mai voluminos și mult mai semnificativ. De ce l-ați numit altfel? Or, nu-i o continuare a volumului „Românii din jurul României în imagini”?

– Inițial, mă gândeam să fac o nouă ediție, a doua, dar, după șase ani de la prima lansare, când am văzut cât material am adunat, mi-am dat seama că nu-i vorba de-o nouă ediție. Chiar și denumirea i-am modificat-o – „Românii din jurul României. Monografie etnofotografică”. Zamfira Mihail, care mi-a văzut toată munca pe parcursul anilor, căci e o consăteancă de-a mea stabilită la București și mereu treceam pe la ea, mi-a scris o apreciere pe care am folosit-o în loc de prefață, convingând-o pe autoare să-mi accepte asta. E un text deosebit, cea mai frumoasă prefață posibilă. E frumoasă și prefața lui Vlad Pohilă la primul album, dar aici Zamfira Mihail găsește ceva sufletesc, prin prisma unei monografii științifice, în imagini artistice.

– Câte imagini fotografice ați folosit în aceste două albume?
– Primul conține circa 800 de fotografii, al doilea – exact 1000 de imagini, în 375 de pagini. E o selecție riguroasă, căci am adunat de prin deplasările mele timp de 12 ani vreo 200 mii de imagini.

– Ce o să faceți cu cele rămase? Îmi dau seama că sunt niște bijuterii nu numai fotografice și ar fi păcat să se piardă…

– Văd că unul dintre cei doi nepoței ai mei își cam arată interesul față de ele. Cu timpul ar fi bine ca acest interes să-l materializeze în niște poiecte. Dacă nu, știu ce o să fac, unde o să le duc. Prima adresă e Biblioteca Academiei Române, unde am mai făcut niște donații. De mult nu am mai trecut pe acolo, dar cred că gândul acesta o să mă readucă. Altfel, o să-mi pară rău, dacă această colecție a mea nu are să fie folosită rațional, căci nu știu când se va mai găsi cineva să facă atâtea drumuri cu același scop.
Dacă s-ar schimba lucrurile la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni sau la Institutul Cultural Român, poate că le-aș oferi lor această fototecă, dar, deocamdată, o țin în grija mea.

– Tot din împrumuturi a fost posibilă și apariția celui de-al doilea album?

– După șase ani de zile, unii dintre cunoscuții mei, oameni de afaceri, s-au ruinat în condiții de criză economică. O jumătate de sumă am găsit-o, dar soluția a fost că am găsit o nouă tipografie – Balacron, direcor dl Dumitru Munteanu, originar din Nordul Bucuvinei – care cunoaște ce și cum am făcut, cunoaște că nu umblu cu minciuni financiare și mi-au tipărit-o fără a plăti ceva în avans. Tocmai în ultimele clipe, înainte de lansare, le-am plătit prima sumă…

– Sunteți autorul a mai multe cărți, inclusiv „Căderea premierilor” și „Căderea comuniștilor”. Totuși, consider că reprezentativ pentru Dumneavoastră sunt cele două volume ale cărții despre românii din jurul României și cele două ediții ale cărții despre tragedia ostașilor români rămași în uitare sub țărânile de la Cotul Donului, unde au căzut în luptele celui de-al Doilea Război Mondial. Știu că ați mers la Cotul Donului de trei ori, iar a treia – cu preotul Viorel Cojocaruu, de la Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Chișinău, care a făcut acolo o slujbă de pomenire pentru ostașii români ale căror oase nu au fost adunate într-un Memorial ostășesc…

– Proiectul Cotul Donului, finanțat de la bugetul familiei mele, s-a născut tot din drumurile mele prin românime. Într-un sat românesc, Moldovanskoie, din Caucazul de Nord, mi s-a aprins această idee în timpul unei șezători cu două românce care spuneau că străbunii lor sunt din Basarabia, dar cel mai probabil că sunt de dincolo de Tisa. Cercetez această temă și în curând voi publica un material. Când am încercat să le explic că moldovenii din stânga Prutului tot români sunt, una dintre ele s-a revoltat: ”Dar ce-i cu românii iștia? Și nemții, și ungurii, și italienii, toți au fost pe aici să strângă rămășițele pământești ale ostașilor lor, dar nu am văzut până acum să vină nici un român”. Tatăl ei a fost tractorist și povestea cum dezgolea cu plugul oasele românilor căzuți pe dealurile din împrejurimi. Am încremenit. Nici nu bănuiam că e posibil așa ceva. M-a pălit o rușine de neimaginat. Dimineața am urcat în mașinica mea și am mai făcut vreo 700 de kilometri, ca să ajung pe malul Donului și mă uitam cu frică: oare nu cumva și aici e aceeași situație ca în Caucaz? Știam că aici, la Cotul Donului, s-au prăpădit vreo 150 mii de ostași români, iar mai sus, în regiunea Voronej – încă vreo 100 mii de români, care erau înrolați în armata maghiară, români din Ardealul ocupat de unguri. Deci 250 mii de români zac pe malul drept al Donului, unde s-a vărsat un milion de litri de sânge românesc. Nu știu dacă de sângele românesc, dar solul din toată stepa Donului și cea Calmucă este roșu. Malul abrupt al Donului este alb, din cretă, iar la vreo sută de metri – tot pământul este roșu.

– E vorba de prima Dumneavostră vizită la Cotul Donului?

– Da. Era în iulie 2009, apoi în august 2012 am mai fost o dată, pentru că-mi apăruse ideea să fac o carte. Mai văzusem și filmul lui Iosif Niculescu, medic, participant la luptele de la Cotul Donului. Când m-am întors din a doua mea deplasare la Cotul Donului, l-am descoperit și pe Iosif Niculescu, printr-o fundație creștină din România. Avea 95 de ani când a făcut filmul și speranța mea de a-l mai găsi în viață se spulbera. Am insistat și când mi-a răspuns la telefon, am exclamat: „Of, Dumnezeu ține cu mine!”. „Dar de ce?”, m-a întrebat el cu o voce care mi se părea tânără. Când i-am spus pe unde am fost și că vreau să-i transmit niște fotografii de acolo, el s-a arătat sceptic: ”Dar nu-i posibil așa ceva…”. Ne-am înțeles să merg la el pe 27 septembrie, în ziua când împlinea 98 de ani de viață. L-am întrebat ce să-i aduc la ziua lui de naștere. Zice: ”Cel mai mult doresc și visez asta din 1944 – un kilogram de brânză de oi din Basarabia. Gustul acela îl port prin viață 70 de ani…”. În ziua respectivă am ajuns la el împreună cu o minunata radiojurnalistă de la București. A făcut o emisiune de o oră, dar n-a reușit să folosească tot materialul. Am rugat-o să-mi dea mie întreaga discuție cu Iosif Niculescu deoarece vroiam s-o includ în viitoarea carte, a cărei apariție mi-o programasem pentru ziua de 19 noiembrie, când se împlineau 70 de ani de la marea tragedie de la Cotul Donului. Vroiam să lansez cartea chiar în ziua respectivă.

– Ceea ce și s-a întâmplat.

– Da, am reușit. Am făcut la acea lansare și o comemorare a celor 250 de mii de români căzuți la Don.
Dar bătrânul Niculescu și-a ars tot sufletul cu amintiri în acel interviu încât peste câteva zile a nimerit la spital, în reanimare, după care n-am putut să ne mai întâlnim în această viață. El atât de mult s-a bucurat să vadă acele fotografii! Și spera că va ține în mâini și cartea despre Cotul Donului. Supărat că nimeni din România nu se interesează de soarta propriilor morți, el s-a bucurat că s-a găsit un basarabean să facă acest lucru. O fi fost și asta o împăcare la sfârșitul vieții sale. Căci nu putea Armata Română să se oprească la Nistru, dușmanul trebuia aruncat dincolo de Volga. Dar nu s-a întâmplat acest lucru pentru că au fost mari trădări din partea comandamentului german, dar și din partea ilegaliștilor cominterniști de la București. Aceștia din urmă puneau în obuzele și minele armatei nisip în loc de praf de pușcă. Niculescu văzuse asta cu ochii lui: „Domnule, trecea tancul peste acele mine și ele nu explodau. Când am verificat ce se întâmplă, am descoperit că unele mine erau umplute cu pietriș în loc de explozibil. O mare trădare. La Cotul Donului, armata sovietică era de 11 ori mai numeroasă, mai înarmată, iar germanii ne plasaseră pe noi la flancuri și noi am fost pur și simplu căsăpiți”.

– A devenit cunoscută și simbolică imaginea cu o cruce improvizată în grabă de către Dumneavoastră la Cotul Donului, acolo unde au căzut acele mii de români. Tot singur ați fost la Cotul Donului și a doua oară?

– Cartea „Cotul Donului” m-a marcat cel mai mult, deoarece, consider eu, le-am făcut celor căzuți acolo cel puțin o modestă dreptate. Ajungând a doua oară, m-am certat că nu mi-a dat prin cap să iau cu mine o cruce și un tricolor. Aveam cuțit și un rulon de lipici în mașină, dar nu aveam un Tricolor, căci era periculos să-l trec prin Transnistria. Dar aveam primul meu album din 2004, Poeme în imagini, care se încheie cu un Tricolor și semnăturile deputaților primului parlament, care au votat Independența Republicii Moldova. Am meșterit o cruce din două ramuri de copac, am prins de ea acel Tricolor și am stăpânit-o cu niște pietre în solul de la Klețkaia, unde au fost cele mai grele lupte.
Ajungând acolo m-am uitat pe panoul mașinii care indică kilometrajul, am văzut că făcusem exact 1942 de kilometri de la Chișinău. Pe hartă, direct, o fi mai puțini, dar eu mai trecusem prin niște localități foste românești din regiunile Harkov, Donețk și Luhansk, despre care voi scrie mai târziu. La 70 de ani de la marea bătălie de la Cotul Donului, kilometrajul de la mașina mea mi-a arătat anul în care s-a întâmplat tragedia.
Aveam cu mine o sticluță de coniac „Ștefan Vodă”. Am deschis-o, am vărsat câteva picături, apoi mi-am turnat în dopul sticlei și l-am dat peste cap, în memoria ostașilor români. În acele clipe simțeam ceea ce a simțit primul astronaut ajuns pe Lună…

– Totuși, în carte scrieți că ați mai revenit. L-ați luat și pe preotul Viorel Cojocaru, care a făcut un parastas acolo, cu pomenire creștinească pentru ostașii români rămași în pământul de la Cotul Donului. Ați regăsit crucea? Nu era batjocorită de trecători?

-Nu cunosc toate regulile bisericești, obiceiul creștinesc de pomenire, și mi-am zis să merg la preotul Petru Buburuz și să-i solicit dezlegare pentru tânărul preot Viorel Cojocaru, ca să meargă cu mine. Când l-am întrebat pe părintele Viorel Cojocaru dacă dorește să facă un drum la Don, el a reacționat: „Când mergem?”. I-am zis că mergem a doua zi dimineață. Și am plecat. Părintele Buburuz i-a strecurat subalternului său în buzunar 91 de dolari, bani care ne-au salvat drumul înapoi, deoarece poliția rutieră din Luhansk pentru că am încălcat regulile de circulație mi-a golit portmonelul de cei 230 de euro pe care îi aveam pentru benzină, hotel și alimentație… Drumul de două zile înapoi l-am putut face cu benzina cumpărată cu cei 91 de dolari ai părintelui Petru Buburuz, fără hotel, baie și cu un meniu care consta din roșii și pâine.
…Îmi era dor de Crucea mea, dar nu speram s-o mai găsesc acolo. Totuși, am găsit-o jos, la pământ, răsturnată de vântoaicele din Câmpia Donului…
Am instalat-o pe cea nouă, adevărată, adusă pe bucăți de la Chișinău și sfințită de părintele Viorel Cojocaru, iar pe cea veche am adus-o acasă. Dacă nu o voi da unui muzeu militar, am să-i rog pe urmașii mei s-o lege de crucea de la mormântul meu…
Cărțile despre tragedia de la Cotul Donului sunt proiectul meu de suflet. Am reușit să le fac o mică dreptate celor 250 de mii de români care zac acolo de 70 de ani, uitați de Statul român. Speram să ajung acolo și în acest an dar evenimentele din regiunile Donețk și Luhansk nu-mi vor permite să fac acest drum fără mari pericole. Statul român trebuie să ajungă acolo. Au trecut 70 de ani, dar statul român încă nu a făcut acolo un cimitir, precum au procedat germanii, care au o minune de cimitir acolo. Și ungurii au făcut, și italienii, slovacii. Dar românii tac, de parcă ar fi niște marțieni, deși au părinți, bunici care zac la Cotul Donului. Să ducă acolo măcar o troiță maramureșeană. Nici la Odesa românii nu au un cimitir. Au pus doar o singură cruce, care e năpădită de bălării.

– Nu e vorba de poporul român, ci de guvernanții de la București, care ar trebui să îngenuncheze în fața trecutului…

– Sigur că vina o poartă guvernanții. Oare cine sunt ei, dacă nu vor să răscolească trecutul nici după 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989? Domnule, vine o vreme când trebuie să răspunzi pentru cele făcute și pentru cele nefăcute. Și să nu creadă cineva că nu va răspunde vreodată pentru faptele săvârșite…

– Domnule Șoimaru, facem Unirea și atunci poate vom tămădui mai multe dureri… Sau nu?

– Trădarea Mișcării de Eliberare Națională din aprilie 2005 de către „unionistul nr.1” (Nr.1 în sensul celui mai sponsorizat „unionist), Iurie Roșca, ne-a convins definitiv la ce ne mai putem aștepta în viitor din partea „unioniștilor” de azi, și aceștia ”sponsorizați” masiv din aceleași puncte cardinale…

– Să mizăm, dară, pe adevărații politicienii moldoveni în speranța Unirii?

– Pe care dintre ei? Pe „unioniștii” cărora nu le ajung degetele de la mâini și picioare ca să-și numere milioanele acumulate în cei 25 de ani de „luptă înverșunată pentru unire”? Sau pe cei ce „iubesc” Moldova separată de Țară, pe dodonii de la care pute de la o poștă a moldovenism primitiv, că îți vine să vomiți? Azi, într-o anumită măsură, „unionismul” – ca și unionalismul, ca și separatismul sau iredentismul – a devenit un eficient business, product autohton, de pe ambele maluri ale Prutului, factor electoral, lozincă cu care se pescuiesc voturile alegătorilor de orientare unionistă… Dacă ar fi fost altfel și totul curat, se făcea reîntregirea!

– Aici, mai aproape, în estul Nistrului, unde românii istoricește erau în majoritate, care e situația lor?

– Am fost peste tot în Transnistria, spre Balta, la Valea Hoțului, Ananiev, Lupolovo, Harkov, în fosta Noua Serbie, dar și în Slavo-Serbia, unde rușii azi construiesc cele două „republici populare, separatiste, Luhansk și Donețk”. Poți să mai auzi pe acolo români care mai vorbesc un pic în limba lor strămoșească, dar ucrainenii i-au terminat. E o istorie zbuciumată. Dacă i-am spăla cu „DERO” pe ucraineni, vom descoperi că o jumătate din ei sunt români cu numele ucrainizat. Dar ucrainenii s-au purtat mizerabil cu românii din teritoriul țării lor. Chiar aici, în Nordul Bucovinei, în Ținutul Herța, în Maramureșul istoric, în regiunea Odesa, au înăbușit spiritul românesc, i-au divizat pe români, le-au închis școlile. Mă gândesc că și pentru aceasta îi pedepsește acum Dumnezeu. Dacă nu vor înțelege nici acum că minoritatea românească din Ucraina trebuie respectată, e trist de tot. Ucrainenii se tem că România va pretinde la pământurile sale istorice. Cum să mai pretinzi la ele dacă politicienii români încă din 1997 s-au dezis de ele, fără să le pună neo-nkvd-iștii pistolul la tâmple? Le-aș spune ucrainenilor, să nu se teamă de aceste perspective, căci nu poți scăpa de ceea ce te temi, nici nu știi ce surprize îți pot aduce timpurile ce vin; și să-i respecte pe cei 500 de mii de etnici români, căci ei împărtășesc astăzi, alături de ucraineni, tragedia Ucrainei.

– Ați fost deputat de două ori în Parlamentul Republicii Moldova. Nu cumva v-ați lăsat de politică?

– Nu m-am dezis: gândesc, acționez ca un om politic, sprijin unele curente politice, dar nu vreau să mă implic, căci nu mai am timp pentru aceasta. În plus, nu cred că există un partid care ar dori să aibă în rândurile sale un om cu caracter ca al meu.

-În primăvara curentă am văzut vreo două liste cu basarabeni decorați la București. Am căutat și numele Dvs. printre ei, căci ați făcut lucruri mai importante pentru românism decât unii dintre cei nominalizați acolo, dar nu l-am văzut?

-Și bine că nu mi-ați văzut numele în acele liste, puțin zis – neobiective. Aceste distincții au adâncit și mai mult prăpastia dintre intelectualii Basarabiei. Nici „amicilor” din Kremlin, Tel Aviv sau Budapesta nu le-ar fi trecut prin minte astfel de idei. (Dar poate asta s-a și dorit?). Se zvonește prin târgul Chișinăului că prima listă a alcătuit-o Eugen Tomac în scopuri electorale, a doua – de către ambasadorul României, cu scopul de a „corecta” nedreptatea comisă de primul „alcătuitor” de liste… Vedem că aceste liste au și câțiva unioniști de marcă ca să nu se prea evidențieze reprezentanții celorlalte trei culori ale partidelor din listele menționate…Ceea ce știu cu certitudine este că în Basarabia sunt români adevărați care au suferit și s-au zbătut sincer pentru cauza românească și în anii de ocupație sovietică, și după Declarația de Independență, fără să cerșească recunoaștere și distincții din partea conducerii statului român. Personal consider că e ridicol să faci pe timp de pace o sesizare la Curtea Constituțională și după aceasta să fii decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român. Dar, slavă Domnului, flacăra românismului e întreținută în sufletul basarabenilor nu de distincțiile acordate foarte subiectiv, pe criterii partinice, ci de românii băștinași, care au o demnitate înnăscută, fără să facă parte dintr-un partid sau altul de la Chișinău sau București.
În ceea ce mă privește: adevărul e că oficialii de la București, ca și cei de la Chișinău, niciodată nu-mi vor acorda mie o distincție pentru ceea ce merit (știu și de ce, îmi cunosc turnătorii autodefiniți „unioniști”!), iar eu niciodată nu voi accepta de la ei o distincție pentru ceea ce nu merit. Am demonstrat acest lucru refuzând trei distincții ale statului moldav, inclusiv Ordinul Republicii, acordat pentru că am avut norocul să semnez la 27 august 1991 Declarația de Independență a R. Moldova. Asta-i situația și nu mai am ce adăuga aici.
În fine, România se sprijină pe Eminescu, pe Iorga, pe înaintași, pe tot poporul român, care își face datoria față de Țară și Neam fără să stea în anticameră la Cotroceni sau să aștepte „aprobarea” partidelor de la guvernare pentru distincții, care, din păcate, adeseori, sunt prea departe de o contribuție reală pentru înălțarea și demnitatea națiunii române de pe ambele maluri ale Prutului.

Consemnare de Gheorghe BUDEANU/Revista NATURA, iunie 2014

Sursa:romaniidinjurulromaniei.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press