Procuratura Generala a Republicii Moldova

Asa ziși lucrători ai ilegalei miliții transnistrene ar putea ajunge URMĂRIȚI INTERNAȚIONAL !
Приднестровье, Внимание! Уведомление для любителей вмешаться! Вы будете привлечены к ответственности на международном уровне!

Приднестровье, Внимание! Уведомление для любителей вмешаться! Вы будете привлечены к ответственности на международном уровне!

ATENȚIE TRANSNISTRIA! AVIZ AMATORILOR! PROCURATURA REPUBLICII MOLDOVA INSTRUMENTEAZĂ CAZUL PRIVĂRII DE LIBERTATE A DIRECTORULUI ION IOVCEV! URMĂTORUL PAS: FĂPTUITORII TRANSNISTRENI VOR PUTEA FI DAȚI ÎN URMĂRIRE INTERNAȚIONALĂ!

Procuratura Generală a declanșat  o cauză penală pe faptul privării ilegale de libertate  a directorului Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, Ion Iovcev,  și a celor 2 angajați ai instituției.

Potrivit serviciului de presă al Procuraturii Generale, pentru privarea ilegală de libertate, legislația Republicii Moldova prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de la 3 la 7 ani.

Deși expertul în reglementarea transnistreană, Oazu Nantoi, le-a spus jurnaliștilor de la Moldova.org că procuratura nu va putea duce la bun sfârșit dosarul penal pentru că mimează buna intenție, așa cum o fac autoritățile centrale în privința soluționării conflictului transnistrean. “Teoretic există pârghii. Există o listă de persoane care trebuie condamnate, începând cu Evgheni Șevciuk, apoi șeful KGB-ului și terminând cu angajați simpli. Acum cei care scuipă în statalitatea Republicii Moldova, se plimbă fără vreo grijă la Chișinău la cumpărături. A fost reținut cineva? Nu. Despre ce fel de finalitate acestui dosar putem vorbi”, a opiniat Oazu Nantoi. De aceeași părere este și fostul membru al Comisie Unificate de Control, Ion Leahu. Acesta a spus pentru Moldova.org că în conformitate cu normele legale, există toate șansele ca acest dosar să fie finalizat, însă acest fapt este greu de crezut. “Judecata poate pronunța sentința, doar că aceasta nu va putea fi executată. Pot fi aplicate pedepse precum amenzi sau privațiune de libertate, dar nu există pârghii ca persoana vinovată să-și ispășească pedeapsa. Pentru a da persoana sau persoanele respective în urmărire, este nevoie de susținere internațională. Din experiența mea, pot spune cu siguranță cu Ucraina nu ne va susține în acest sens, iar Federația Rusă și mai puțin. Iar șansele ca cel vinovat să fie prins în țări europene și transmis autorităților moldovenești sunt minime”, a exeplicat Ion Leahu.

Și totuși… Dacă Republica Moldova, prin Procuratura Generală, apoi prin justiție și mai departe acționând pe toate căile și pârghiile organismelor internaționale va obține mandate internaționale de urmărire, chiar dacă Ucraina și Rusia nu vor da curs, va fi o presiune în plus asupra celor ce în mod ilegal acționează în Transnistria. Una este să acționezi nestingherit, în special ca individ știind că nimic nu ți se poate întâmpla sub „pălăria pasivității” organelor de Stat ale Republcii Moldova  și alta doar  sub „așa zisa protecție nistreano-rusească” dar URMĂRIT INTERNAȚIONAL !

ACUM R.Moldova nu mai este singură! Are în spate Statele Unite ale Americi, Uniunea Europeană și România, care cu siguranță vor putea da curs și asistență unei astfel de proceduri, chiar daca „tehnic” cei inculpați nu vor fi extrădați de Rusia sau Ucraina.

Această situație va fi un impediment serios pentru activitatea teroristă nistreană ce are girul Moscovei, în a controla și impune voința printre așa zișii subordonați.

Redacția R.B.N. Press amintiește că pe 5 februarie 2014, în regiunea satului Parcani, raionul Slobozia,  în mod ilegal au fost reținuți și privați de libertate directorul Liceului „Lucian Blaga”, din  Tiraspol, Ion Iovcev, contabilul și șoferul, de către reprezentanții forțelor neconstituționale ale regiunii transnistrene, care au „confiscat” suma de bani destinată achitării salariilor profesorilor de la liceul românesc pe motiv de „contrabandă”!

Redacția R.B.N.Press vă supune atenției o serie de materiale cu temă legislativă care prin simpla parcurgere vă poate contura un traseu pe care il poate urma instrumentarea cazului: Justitia Republicii Moldova – Hotarare definitiva de condamnare a celor implicați, darea in urmarire internațională a celor gasiți vinovați ( așa zișii angajați ai miliției transnistrene -un organ inexistent juridic al unui stat inexistent)

Despre Mandatul european de arestare în contextul colaborării internaționale în materie procesual penală

…În condițiile săvârșirii unor infracțiuni pe teritoriul unui stat de către persoane aparținând altui stat sau în cazul organizațiilor criminale internaționale care implică săvârșirea de infracțiuni pe teritoriul mai multor state, sunt necesare acțiuni și reglementări de colaborare internațională pe plan judiciar. Această colaborare se obține prin încheierea de tratate internaționale de asistență juridică și judiciară între state,[4] pe baza unor recomandări ale convențiilor internaționale în acest domeniu.

În cazul în care se pune problema unei asistențe judiciare între statul nostru și alt stat, regulile convenite în tratatul de asistență judiciară își au deplină aplicare. Fiind însă posibilă o colaborare între statul nostru și un stat cu care nu avem tratat de asistentă judiciară, în practică se pot folosi reguli stabilite pe bază de reciprocitate. În fine, în cazul în care nici astfel de reguli nu sunt stabilite, Codul de procedură penală din 2003 a adoptat, în art. 531-559, norme după care să se ducă asistența juridică internațională.

Conform art. 8 al. (1) din Constituția RM „Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional“, iar conform art. 4 al (2) al Constituției RM „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele viitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale“.[5]

Potrivit legii procesual penale (art.531 din CPPRM), dispozițiile tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte și alte obligații intenaționale ale Republicii Moldova vor avea prioritate în raport cu dispozițiile legii interne, iar dacă Republica Moldova este parte la mai multe acte internaționale de asistență juridică la care este parte și statul de la care se solicită asistență juridică sau statul care o solicită și între normele acestor acte apar divergențe sau incompatibilități, se aplică prevederile tartatului care asigură o protecție mai benefică a drepturilor și libertăților omului.

Admițând necesitatea cooperării internaționale în cauzele penale, ca obligație decurgând din instrumentele juridice la care Republica Moldova este parte, se asigură și protecția intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică și alte interese ale Moldovei, definite prin Constituție, cărora le este subordonată aplicarea legii de cooperare judiciară internațională în materie; această regulă este de natură a face posibilă refuzarea unei forme de cooperare atunci când sunt atinse interesele Republicii Moldova indicate anterior.

Admisibilitatea acordării asistenței juridice internaționale în toate cazurile o decide instanța de judecată, pornind de la faptul că într-o asemenea activitate pot fi afectate anumite drepturi și interese ale persoanei. Totodată, Ministerul Justiției, ca organ executiv, poate decide de sine stătător neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind admiterea acordării asistenței juridice fără a implica o instanță de judecată în această activitate, în această decizie. Ministerul Justiției este în drept să decidă în situația când sunt afectate interesele naționale fundamentale. Astfel, în art. 532 CPP al RM se menționează că: „Cererile privitoare la asistența juridică internațională în materie penală se fac prin intermediul Ministerului Justiției sau al Procuraturii Generale direct și/sau prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova, cu excepția cazurilor cînd, pe bază de reciprocitate, se prevede o altă modalitate de cerere“[6].

Asupra aceleiași probleme se pronunță și legislatorul rus care indică expres că interpelările de efectuare a acțiunilor procedurale se expediază prin intermediul:

1. Curții Supreme de Justiție a Federației Ruse;

2. Ministerului Justiției al Federației Ruse;

3. Ministerului Afacerilor Interne al Federației Ruse precum și a Serviciului Federal de Securitate al Federației Ruse;

4. Procuraturii Generale a Federației Ruse.[7]

Cooperarea judiciară internațională în materie penală se realizează, în ce privește cererile de asistență juridică internațională ale României, prin următoarele autorități centrale române: Ministerul Justiției, dacă au ca obiect extrădarea și transferarea persoanelor condamnate sau dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor penale; Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă se referă la activități din faza de cercetare și urmărire penală; Ministerul Administrației și Internelor, dacă se referă la cazierul judiciar.[8]

Conform CPP al RM, obiectul asistenței juridice este cuprins în anumite activități, cum ar fi: Comisia rogatorie, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, recunoașterea hotărîrilor penale definitive pronunțate de către instanțele judecătorești din străinătate. Cu toate acestea, asistența juridică internațională poate lua și alte, diverse, forme pe lîngă cele enunțate, precum: transmiterea anumitor acte persoanelor fizice sau juridice, citarea persoanelor aflate peste hotarele țării pentru a participa la anumite acțiuni procesuale în țară sau a se prezenta în fața instanței, de asemenea citarea persoanelor pentru audiere.

Potrivit dispozițiilor art. 158 din Legea nr. 302/2004 a României, asistența judiciară cuprinde: comisiile rogatorii internaționale; audierile prin videoconferință; înfățișarea în statul solicitant a martorilor, experților și a persoanelor urmărite; notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal; cazierul judiciar.[9]

În pofida tuturor acordurilor internaționale încheiate de către statul în cauză, există și anumite derogări de la normele de bază care menționează că în unele cazuri, Republica Moldova poate să refuze asistența juridică internațională, și anume când este vorba de infracțiuni politice sau infracțiuni conexe cu alte infracțiuni. În același timp, refuzul nu se admite dacă persoana este învinuită sau condamnată pentru anumite infracțiuni penale internaționale. Asistența juridică internațională poate fi refuzată și în cazul cînd este vorba de o încălcare a disciplinei militare, cât și în cazul când organul de urmărire penală sau instanța de judecată solicitate pentru acordarea asistenței juridice consideră că acordarea acesteia este de natură să aducă atingere suveranității, libertății sau ordinii publice a statului; refuzul este și în cazul când există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau de a crede că persoana este urmărită sau pedepsită penal din motive de rasă, religie, cetățenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtășirea unor anumitor convingeri politice, sau dacă situația lui se va agrava și mai mult din motivele enumerate mai sus. Asistența juridică este refuzată și în cazul când în țara respectivă fapta se pedepsește cu moartea și nu există nici o garanție că nu se va aplica această pedeapsă, cât și în cazul când în conformitate cu legislația penală națională, fapta dată nu constituie infracțiune sau persoana nu poate fi trasă la răspundere penală. În toate cazurile când este vorba de un refuz, acest refuz trebuie motivat, altfel statul își încalcă obligațiile stipulate de tratatele internaționale de asistență juridică internațională. În afară de temeiurile invocate, orice tratat de asistență juridică, bilateral sau multilateral, poate să prevadă și alte temeiuri care vor fi în toate cazurile obligatorii și vor prevala asupra normelor prevăzute de art. 534 CPPRM. Statul solicitant determină în toate cazurile dacă există un temei de refuz al asistenței juridice, de exemplu, când este vorba de caracterul politic sau militar al unei infracțiuni, cu anumite ecxcepții când există anumite acte internaționale care determină caraterul unei infracțiuni.[10]

În toate cazurile când acordarea asistenței provoacă anumite cheltuieli, acestea sunt suportate de către partea solicitantă, pe teritoriul țării sale. Totuși în unele tratate bilaterale sau multilaterale pot fi prevăzute și alte modalități de recuperare a cheltuielilor.[11]

Legea României, deasemenea prevede (art. 24’ și 242) un șir motive obligatorii de refuzare a cooperării decurgând din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, ca motive obligatorii de refuz al cooperării judiciare internaționale în materie penală se numără temerea că se urmărește pedepsirea unor persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau de apartenență la un grup social, ori se referă la o infracțiune de natură politică sau la una pur militară; printre motivele opționale de refuzare a cooperării judiciare internaționale se situează, în primul rând, existența în țara noastră a unui proces în curs pentru aceeași faptă sau declanșarea unui astfel de proces; în al doilea rând, atunci când prin acceptarea cererii de cooperare judiciară s-ar putea produce consecințe grave pentru persoana vizată datorită vârstei sale, a stării de sănătate sau al oricărui motiv cu caracter personal.

Nu este admisibilă o formă de cooperare judiciară internațională în cazul regulii non bis in idem, în sensul că în Republica Moldova sau în oricare alt stat, printr-o hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal pentru aceeași faptă ori pedeapsa aplicată printr-o hotărâre penală definitivă a fost executată sau a făcut obiectul unei grațieri sau amnistii.

O altă regulă a cooperării judiciare internaționale în materie penală este confidențialitatea cererilor de asistență judiciară internațională și a actelor anexate acestora.

O conotație deosebită instituția asistenței juridice internaționale în materie penală a căpătat-o în cadrul Uniunii Europene. Astfel, Tratatul de la Amsterdam[12] stipulează că Uniunea Europeană trebuie să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate, securitate și de justiție. Libertatea presupune existența unui spațiu judiciar comun, în care cetățenii europeni să poată să se adreseze justiției în unul din statele membre ca și în propria țară. În același timp, trebuie eliminată posibilitatea ca infractorii să exploateze diferențele dintre sistemele juridice ale statelor, de aceea se impune ca hotărârile judecătorești să fie recunoscute și executate în străinătate fără formalitățile prevăzute de convențiile clasice privind asistența judiciară internațională.

În cadrul Consiliului European de la Tampere, Finlanda, din 15 și 16 octombrie 1999, s-a statuat că recunoașterea reciprocă a hotărârilor este piatra unghiulară a cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene.

În timpul Președinției olandeze a Consiliului UE, a fost adoptat Programul Haga, care își propune accelerarea măsurilor menite a da viață unui spațiu judiciar comun.

Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se desfășoară în baza unor instrumente comunitare adoptate în temeiul Titlului VI din TEC, care, în ultima perioadă, în contextul deciziilor luate la Tampere și la Haga, au din ce în ce mai mult la bază principiul recunoașterii reciproce. Dacă inițial preponderente erau Convențiile, în ultimii ani s-a optat pentru soluția adoptării unor decizii-cadru și decizii ale Consiliului, care prezintă avantajul că nu mai este necesară ratificarea de către statele membre (De exemplu, Convenția UE de asistență judiciară în materie penală din 29 mai 2000 a intrat în vigoare abia în august 2005, întrucât abia atunci s-a îndeplinit condiția celor 8 ratificări) și facilitează armonizarea legislației.

Convenția UE de asistență judiciară în materie penală din 29 mai 2000 reprezintă principalul instrument juridic în domeniu între statele membre ale Uniunii Europene.

Această convenție a fost adoptată de Consiliul UE în vederea facilitării Convenției Consiliului Europei din 20 aprilie 1959, pe care o completează. Instrumentul juridic comunitar permite comunicarea actelor de procedură prin poștă și reglementează forme moderne de asistență: audierile prin videoconferință și prin telefon, livrările controlate, supravegherea transfrontalieră, transmiterea spontană de informații, etc. Ceea ce-i important este că, în cele mai multe dintre situații, Convenția permite contactul direct între autoritățile judiciare solicitante și solicitate. Convenția UE de asistență judiciară în materie penală este completată prin Protocolul din 2001.

Tot în spațiul Schengen mai sunt aplicabile, inclusiv, dispozițiile privind cooperarea judiciară ale Convenției de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, 19 iunie 1990 și decizie-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002, pusă în aplicare de toate cele 27 de state membre, prin care a fost instituit mandat european de arestare.

Astfel, în statele Schengen, dacă este cazul, mandatul european de arestare (MEA) înlocuiește procedurile de extrădare oficiale anterioare dintre statele membre și contribuie semnificativ la o urmărire penală mai eficientă a infractorilor care se deplasează în teritoriul Uniunii Europene. Mandatul european de arestare se bazează pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești, precum și pe menținerea unor standarde comune privind protecția drepturilor omului.

Este de menționat faptul că MEA are o mulțime de avantaje în comparație cu sistemul anterior de extrădare, și anume:

— MEA este emis și executat în mod direct de către autoritățile judecătorești — rolul ramurii executive (ministere etc.) a fost eliminat sau redus la cel de a facilita transmisia;

— MEA este emis folosind același formular simplu în toate statele membre, deci este ușor de utilizat și de tradus;

— MEA abordează în mod eficient dubla incriminare pentru o listă de 32 de categorii de infracțiuni grave specificate, în anumite condiții, rezolvând astfel problemele care rezultau din aplicarea codurilor penale diferite ale statelor membre;

— motivele de refuz sunt limitate în mod strict la decizia-cadru care face deosebirea între motivele obligatorii și cele opționale. Predarea cetățenilor statelor membre, de exemplu, nu mai poate fi refuzată din motive de cetățenie. Cu toate acestea, anumite state membre au adăugat câteva motive de refuz în momentul punerii în aplicare a deciziei-cadru în legislația națională.

— Termenele pentru deciziile care trebuie luate în baza unui MEA și pentru executarea acestuia sunt explicite, astfel încât procedura de predare este mai rapidă decât procedura anterioară de extrădare;[13]

— o alertă SIS are același statut ca MEA original, fapt care simplifică distribuția mandatelor.[14]

În această ordine de idei ar fi foarte elocvent să facem unele referiri și asupra structurii mandatului european de arestare. Astfel, din cuprinsul Deciziei-cadru nr. 584/JAI/13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, rezultă conținutul și forma mandatului european de arestare:

„1) Mandatul european de arestare conține următoarele informații:

a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;

b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;

e) descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;

f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii“.[15]

Alin. 2 al art. 8 din Decizia-cadru C.E.(2002/584/JAI) stabilește că: „Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Orice stat membru poate, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, să indice, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că acceptă o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituțiilor Comunităților Europene“, prevedere care de asemenea preluată în legea națională, astfel ca, mandatul european de arestare transmis autorității competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una ori mai multe alte limbi oficiale ale Instituțiilor Comunităților Europene, pe care acest stat le accepta, conform declarației depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Un aspect extrem de important în analiza instituției mandatului european de arestare îl reprezintă însuși procedura de transmitere a acestuia.

Sub aspectul dat, atât reglementările comunitare, cât și cele naționale ale statelor-membre au avut în vedere că, după emiterea mandatului european de arestare, acesta să fie transmis autorității judiciare de executare, tocmai pentru a se ajunge la scopul scontat, adică să-i dea curs în sensul predării infractorului pentru executarea mandatului de arestare ori a executarii pedepsei privative de libertate ori a unei măsuri de siguranță( de asemeni privativă de libertate).

Decizia-cadru C.E.(2002/584/JAI) a reglementat procedura de transmitere a mandatului european de arestare prin art. 9-10, stipulând că, în cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul european de arestare, totodată putând decide( în toate cazurile) să semnaleze persoana căutată în Sistemul de Informații Schengen (SIS). O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispozițiile articolului 95 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990. În acest fel, o semnalare în SIS are valoarea unui mandat european de arestare, însoțit de informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Decizia-cadru.

Totodată, „pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informațiile menționate la articolul 8, semnalarea are valoare de mandat european de arestare, până la primirea originalului, în buna și cuvenita formă, de către autoritatea judiciară de executare“.

Pentru ca autoritatea judiciară emitentă să poată să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauza în Sistemul de Informații Schengen, trebuie aplicate dispozițiile art. 95 ale Convenției din 19 iunie de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, articol care prevede „procedura de introducere „a alertei“, menționându-se și informațiile esențiale care trebuie s-o însoțească, și anume:

— autoritatea care a formulat cererea de arest;

— dacă există un mandat de arestare sau un alt document cu același efect juridic sau o hotărâre executorie;

— natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

— o descriere a împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea, inclusiv data, locul și măsura în care persoana pentru care s-a emis alerta a participat la comiterea infracțiunii;

— în măsura în care este posibil consecințele infracțiunii.“

Cert este că, dacă informațiile susmenționate însoțesc semnalarea făcuta în Sistemul de Informații Schengen, aceasta semnalare echivalează cu un mandat european de arestare (potrivit alin. 4 al art.9 din Decizia-cadru).[16]

Un moment esențial și demn de menționat este că în literatura de specialitate întâlnim diverse opinii vis-a-vis de impactul colaborării internaționale asupra suveranității statelor implicate în procesul penal. Așadar, aplicarea principiului teritorialității legii procesual penale nu poate fi limitată decât în mod excepțional și în măsura în care derogarea se justifică obiectiv, oferind soluții singulare pentru realizarea unor interese majore.

Astfel, colaborarea internațională în toate domeniile nu încalcă drepturile statelor care intră în relații, ci dimpotrivă le amplifică în măsura în care cooperarea este bazată pe respectarea neabătută a principiului suveranității. Acest deziderat trebuie să se manifeste și în domeniul asistenței juridice internaționale.

Lupta contra infracțiunii pe plan mondial atrage colaborarea între state. Aceasta duce la urmărirea și judecarea infractorilor în altă țară decât unde s-a săvârșit infracțiunea, ceea ce impune sprijinirea activității desfășurate de organele judiciare ale unui stat de către organele judiciare ale altor state (înmânarea de citații, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de martori sau părți, extrădarea unor persoane, tranzitarea de arestați etc.).

Ca urmare, colaborarea internațională în materie procesual penală sprijină activitatea organelor de urmărire penală și ale instanțelor de judecată în vederea descoperirii noilor infracțiuni a căror rezonanță a trecut cu mult peste hotarele unui singur stat.

[1] D. Baltag, A. Guțu. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002, p. 52.

[2] A se vedea în acest sens, spre exemplu, В. Воложина, Нормы международного права в российском уголовном процессе.

[3] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte specială. Vol. II, Editura Paideia, București, pag. 484

[4] Republica Moldova a încheiat un șir de tratate internaționale în domeniul asistenței juridice: Convenția europeană de asistență juridică în materie penală din 20.04.1959, Protocolul adițional la Convenția europeană de asistență juridică în materie penală din 17.03.1978, Convenția europeană de extrădare din 15.10.1975, Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 18.12.1997 ș.a.

[5] Constituția RM adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al RM nr. din 12.08.1994.

[6] Legile Republicii Moldova, nr. 122/14.03.2003 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, //Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003

[7] Научно-практический комментарий к уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации под общей редакцией Председателя Верховного Суда РФ В.М. Лебедева, 5-е издание, изд. Юрайт, Москва 2009, стр. 295.

 

[8] Grigore Theodoru. Tratat de Drept procesual penal. Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 1016.

[9] Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

[10] Spre exemplu, statutul Curții Penale Internaționale prevede că refuzul la asistență nu se admite în cazul cînd persoana este învinuită, bănuită sau este condamnată pentru săvîrșirea unor fapte: crime de genocid, crime împotriva umanității, crime de agresiune și crime de război. Pentru abordări suplimentare a se vedea Stelian Scăunaș, Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, ALLBECK, 2002.

[11] Această prevedere este stipulată de art. 20 al Convenției europene de asistență juridică în materie penală.

[12] (vizitat 27 decembrie 2010)

[13] (vizitat la 20 decembrie 2010

[14] http://www.consilium.europa.eu/showPage.aspx?id=1192&lang=RO (vizitat la data de 22 decembrie 2010)

[15] http://www.e-juridic.ro/articole/continutul-mandatului-european-de-arestare-3466.html (vizitat la 23 decembrie 2010)

[16] http://www.e-juridic.ro/articole/procedura-de-transmitere-a-mandatului-european-de-arestare-3493.html (vizitat la 20 decembrie 2010)

Sursa: studiijuridice.md