ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "primul razboi mondial"

primul razboi mondial

,

Asociaţia Eurocentrica, în parteneriat cu Institutul Naţional al Patrimoniului din România, Direcţia Judeţeană de Cultură Prahova şi Asociaţia Convergenţe Europene, cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Prahova și Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova, desfăşoară în anul 2017 proiectul „Patrimoniu la răscruce – Digitizarea crucilor de piatră şi a monumentelor de eroi din Primul Război Mondial din judeţul Prahova”, care beneficiază de finanţare din partea Ministerului Culturii, prin Administraţia Fondului Cultural Naţional, în cadrul programului „Proiecte Culturale”, secţiunea „Patrimoniu cultural material”, informează romaniabreakingnews.ro citând un comunicat al instituțiilor mai sus citate.

Proiectul îşi propune să catalogheze, să digitizeze, să promoveze, să protejeze şi să contribuie la cercetarea primară a crucilor monumentale de piatră ridicate în judeţul Prahova în secolele XVI-XIX şi a monumentelor de eroi căzuţi în timpul Primului Război Mondial, construite de comunităţile locale prahovene între 1920 şi 1940.

Crucile de piatră sunt monumente comemorative de o mare importanţă istorică şi culturală, amintind despre acțiunile în slujba comunității derulate de oamenii cu stare sau despre faptele de arme ale domnitorilor. Deşi nu reprezintă un fenomen local, ele fiind o prezenţă constantă la nivel european, în țări precum Germania, Austria, Franța sau Irlanda, în spaţiul românesc au o însemnătate aparte, în calitatea lor de izvoare istorice scrise ale unei societăţi în care până târziu oralitatea a fost dominantă în transmiterea informaţiilor de la o generaţie la alta. În acelaşi timp, născute din tradiţia crucilor de piatră, monumentele comemorative moderne sunt un exponent material de marcă al memoriei culturale legate de Primul Război Mondial.
Având în vedere că în 2018 se va serba Centenarul României Moderne, marcându-se 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial (1914-1918), valorificarea culturală a crucilor de piatră și a monumentelor închinate eroilor acestui război reprezintă în acelaşi timp o modalitate de reînviere a spiritului comunitar în jurul istoriei locale şi naţionale.

„Intenţia noastră este aceea de a aduce o contribuţie necesară la conservarea şi promovarea patrimoniului cultural românesc, concentrându-ne eforturile asupra unei categorii de monumente istorice şi culturale din păcate deseori neglijate. Crucile monumentale de piatră şi monumentele de eroi sunt repere importante pentru istoria şi identitatea comunităţilor locale din România, iar punerea lor în valoare prin digitizare şi accesibilizare online va contribui, sperăm noi, cât mai semnificativ, la sensibilizarea publicului larg faţă de valorile culturii române”, a precizat coordonatorul proiectului, Bogdan Şandric.

Pe lângă digitizarea monumentelor în format 2D şi 3D, utilizând cele mai recente soluţii tehnice în domeniu, şi crearea unui catalog online al acestora, disponibil atât pentru cercetători, cât şi pentru publicul larg, proiectul îşi propune şi educarea tinerei generaţiei în spiritul respectului pentru patrimoniul istoric şi cultural local. În acest sens vor fi organizate ateliere cu elevii mai multor școli din județul Prahova, în cadrul cărora aceştia vor vizita crucile de piatră şi monumentele comemorative interbelice de pe raza propriilor localităţi, vor asista la prezentări privind istoria locală, se vor familiariza cu noţiuni generale de educaţie pentru cultură şi protejarea patrimoniului şi vor putea replica acţiuni specifice necesare pentru conservarea digitală a monumentelor istorice şi culturale.

Persoanele care doresc să semnaleze existența unor cruci monumentale de piatră sau a unor monumente de eroi din Primul Război Mondial din județul Prahova și să ofere mai multe informații despre istoria acestor elemente ale patrimoniului local, sunt rugate să scrie pe adresa de email contact@eurocentrica.ro, completând o fișă de evidență cu următoarele rubrici:
Fișă de evidență a monumentului
1. Nr.
2. Tip: cruce/monument comemorativ pt. eroi
3. Amplasamentul curent:
a. localitate
b. comuna
c. strada/descrierea amplasamentului
4. Amplasamentul inițial (dacă au fost mutate):
5. Autor:
6. Foarte scurtă descriere:
7. Tradiţiile locale privind originea crucilor de piatră (ce ştiu oamenii locului despre cine le-a ridicat şi de ce au fost ridicate?):
8. Informații bibliografice (studii și publicații monografice edite sau inedite) în care crucea/monumentul sunt menționate sau studiate.
Foto: Eugen Paveleţ/DJC Prahova

romaniabreakingnews.ro

,

acordul_romano-german_pentru_mormintele_de_razboi_romaniabreakingnews_ro

20 ANI DE LA SEMNAREA ACORDULUI INTERGUVERNAMENTAL ROMÂNO-GERMAN ÎN DOMENIUL MORMINTELOR DE RĂZBOI

La 25 iunie 1996, la Bonn, miniștrii de externe Klaus Kinkel și Teodor Meleșcanu au semnat Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germane privind mormintele românești de război din Republica Federală Germania și mormintele germane de război din România, primul acord semnat de statul roman în acest domeniu.

Scopul acestui Acord, ratificat de Parlamentul României prin Legea 170/1997, este de a asigura păstrarea și îngrijirea mormintelor celor căzuți în cele două războaie mondiale, în conformitate cu prevederile Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele conflictelor armate și Protocoalelor adiționale la acestea din 1977.

Pentru efectuarea tehnică în România a obligațiilor ce revin statului german din acord, a fost desemnată Uniunea Populară Germană pentru Îngrijirea Mormintelor de Război – VDK, asociație de utilitate publică aflată sub patronajul Președintelui Germaniei, partea română desemnând, din 2004, Oficiul Național pentru Cultul Eroilor.

Conform datelor statistice, încă provizorii, în Germania sunt înhumați aproximativ 1800 de militari români, majoritatea morți în prizonierat, în Primul Război Mondial, în orașe precum Ulm, Worms, Zwickau, Mannheim, Haltingen sau Ingolstadt. Mormintele acestor eroi sunt bine îngrijite de autoritățile locale germane.

Pe teritoriul României, în circa 170 de localități, sunt înhumate rămășițele a peste 95.000 de militari germani căzuți în ambele războaie mondiale.

Cele mai importante cimitire DEUTSCHE VOLKSBUND KRIEGSGRABERFURSORGE e.V. UNIUNEA POPULARĂ GERMANĂ PENTRU ÎNGRIJIREA MORMINTELOR DE RĂZBOI

Reprezentanța în ROMÂNIA de război se află în București (Cimitirul Pro Patria), precum și în județele Vrancea (Țifești, Bordești, Soveja, Focșani), Iași, Buzău, Prahova, Dâmbovița (Titu-Sălcuța), Argeș (Dragoslavele, Șuici, Lerești, Curtea de Argeș), Vâlcea (Titești, Călinești), Brașov, Buzău, Bihor, Gorj, Constanța, Brăila, Brașov, Sibiu, Bacău ș.a. După încheierea acordului, organizația germană și-a intensificat activitatea de identificare și îmbunătățire a stării locurilor de înhumare a militarilor germani, ”uitate” de zeci de ani. Au început lucrările de strămutare și centralizare a osemintele militarilor germani la Iași, în Cimitirul „Eternitatea”, unde a fost amenajată o mare parcelă de onoare.

Începând cu anul 1999 au fost organizate tabere de elevi, germane, precum și tabere ale militarilor germani, voluntari, care au desfășurat lucrări de întreținere a mormintelor germane din Brașov, Buzău, Brăila, Focșani, Craiova, Iași, Vișeu de Sus, Soveja.

Anul acesta, în contextul Centenarului Primului Război Mondial, au fost planificate patru asemenea tabere de lucru cu voluntari, în județul Argeș, la cimitirele de onoare din 1916-1918 din Lerești și Dragoslavele, două tabere militare, precum și două de tineret.

În toate aceste cazuri, autoritățile române, M.Ap.N în primul rând, au sprijinit demersurile părții germane, la lucrări participând și militari români, iar cazarea și masa participanților fiind asigurată în unități militare românești. Chiar dacă îngrijirea unor morminte de război nu este întotdeauna corespunzătoare, colaborarea româno-germană în domeniul mormintelor de război se poate aprecia ca fiind foarte bună.

La 100 de ani de la prima conflagrație mondială, încă avem surpriza „descoperirii” unor monumente comemorative ridicate de beligeranți în amintirea propriilor eroi, precum cele de la Suraia, Ciorăști, Țifești. Înființată în 1919, Uniunea Populară Germană pentru Îngrijirea Mormintelor de Război îngrijește mormintele a 2,3 milioane de soldați situate în 827 de cimitire din 45 de țări.

Comunicat de presă
Cristian Scarlat
Șeful Reprezentanței VDK în România

Despre cimitirele militarilor români înhumați pe teritoriul Germaniei decedați în lagărele de prizonieri din timpul celor două războaie mondiale.

Conform datelor pe care le deținem ONCE în prezent, în anii Primului Război Mondial și-au pierdut viața pe teritoriul german aproximativ 3.500 de militari. Ei sunt înhumați în localitățile: Zwikau (134), Veil am Rhein (53), Mannheim (64), Worms (155), Schaeferthal (72), Ulm (99).

În cel de-Al Doilea Război Mondial, între anii 1944-1945, au decedat în prizonierat circa 299 de militari români. Principalele localități în care se află parcele militare românești sunt: Berlin-Neukolln (12), Hamburg-Bergedorf (12), Minden (12), Hannover (11), Soldan (10).
În prezent, activitatea în ceea privește mormintele și opere comemorative de război românești din Germania și a celor germane din România se desfășoară în baza prevederilor Acordului semnat la 25 iunie 1996 între Guvernul României și Guvernul Republicii Federale Germania privind mormintele românești de război din Republica Federală Germania și mormintele germane de război din România.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Zwickau, land Sachsen

Are o suprafață de 750 m2. Este amplasată în cadrul Cimitirului Central din Zwickau, la poziția IV. Au fot înhumați 200 militari români. În cadrul acesteia se regăsesc în prezent însemnele de căpătâi a 134 eroi români și 34 de soldați ruși. Un monument obelisc a fost amplasat în centrul parcelei, la 21 decembrie 1918, realizat de foștii prizonieri români de la Zwickau „în memoria iubiților noștri camarazi români decedați în captivitate în timpul Războiului Mondial 1916-1918”.

Parcela eroilor români, ruși și belgieni din Primul Război Mondial
Göttingen, land Niedersachsen

Este amplasată în cadrul cimitirului central din localitate la nr. 46. Are o suprafață de 4.400 m2. Nu există morminte individuale ale eroilor români. În parcela respectivă sunt 12 gropi comune, marcate fiecare printr-un grup de trei cruci. 11 gropi comune sunt marcate prin cruci de tip rus și una singură prin cruci obișnuite. 13 prizonieri români au fost înhumați în cadrul acestei necropole.

Parcela eroilor români, ruși, italieni și britanici din Primul Război Mondial
Worms, land Rheiland Pfalz

Are o suprafață totală de 3.008 m2. Este amplasată în cadrul Cimitirului central, la nr. 8. Deși documentele din Arhiva Cultul Eroilor menționează că în cadrul cimitirului au fost înhumați 155 eroi români, un însemn de căpătâi amplasat pe o groapă comună amintește doar de un singur erou român. În centrul parcelei este amplasat un monument al eroilor ruși. Un monument al 116 eroi italieni a fost construit pe latura stângă, iar pe latura dreaptă a fost fixat un monument în memoria a 118 eroi britanici. De remarcat că ambele sunt de construcție recentă.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Mannheim, land Rheiland Pfalz

Este amplasată în cadrul Cimitirului central din Mannheim. Face parte din parcela 14, în care sunt amplasate și însemne de căpătâi ale eroilor germani. Are o suprafață de 337,8 m2. Cele 64 însemne de căpătâi ale eroilor români sunt din granit fiind așezate pe 4 rânduri. Preotul Ioan Popescu din Mannheim a amplasat, la 13.11.2005, în centrul parcelei eroilor români, o troiță adusă de la Bârsana (jud. Maramureș).

Parcela eroilor români, ruși și germani din Primul Război Mondial
Heilbronn, landul Baden Württenberg

Se află în cadrul cimitirului central. Este amplasată la nr. 30. Nu există însemne de căpătâi individuale. Gropile comune sunt marcate prin șase însemne de căpătâi de mari dimensiuni Pe ambele laturi ale însemnelor de căpătâi sunt inscripționate numele eroilor români (23), ruși și germani.
De asemenea, în cimitirul Böckingen din Heilbronn este înhumat, în sectorul 19, rândul 19, mormântul 26, eroul Dumitru Oros (n. 24.09.1897, în localitatea Vima Mică, jud. Maramureș; m. 2.06.1945).

Parcela eroilor români și sârbi din Primul Război Mondial
Ulm, landul Bayern

Este amplasată în Cimitirul Central, din Ulm. Suprafața parcelei este de 792 m2. Nu există însemne de căpătâi. Soldații români care au supraviețuit lagărului de la Ulm au realizat în partea dreaptă a parcelei un monument tip sarcofag „ÎN AMINTIREA CAMARAZILOR NOȘTRI CARE AU MURIT PENTRU PATRIE”. Această inscripție se află pe partea din față și din spate a monumentului, fiind scrisă în română și germană. Pe latura dreaptă a monumentului s-a inscripționat textul: „1917-1918. AICI SE ODIHNESC 99 ROMÂNI”, acesta fiind dăltuit și pe latura stângă, în limba germană.

Parcela eroilor români, ruși și sârbi din Primul Război Mondial
Ingolstadt, landul Bayern

Este amplasată în cadrul cimitirului central din Ingolstadt la nr. V. Are o suprafață de 12 m2. În centrul acesteia este amplasat un monument care are în partea superioară o cruce metalică de culoare galbenă. Nu sunt menționate numele celor 66 eroi români care au fost înhumați în groapa comună.

Cimitirul eroilor români, francezi, ruși, sârbi și polonezi din Primul Război Mondial
Furstenfeldbruk, landul Bayern

 

Locul în care au fost înhumați cei 19 eroi români se află amplasat în spatele fostei mănăstirii cisterciene Maria. Parcela adăpostește în cadrul a șase gropi comune și osemintele unor militari ruși, francezi polonezi și sârbi și a altor 468 de eroi necunoscuți, care au murit în perioada 1916-1918.

O placă comemorativă din bronz a fost fixată pe un zid ridicat în centrul parcelei, iar în partea superioară a locului de înhumare a fost montată o cruce din lemn care reprezintă un mesia crucificat.

Parcela eroilor români din Primul Război Mondial
Rastatt, landul Baden Württenberg

Cei 28 de militari români care au murit în lagărul din localitate au fost înhumați într-o parcelă amplasată în cadrul cimitirului civil din suburbia Niederbuchl. Aceasta avea o lungime de 50 m, însemnele de căpătâi ale eroilor români, de forma unei cărămizi, fiind amplasate de o parte și de alta a aleii centrale. Parcela eroilor români a fost, însă, reamenajată recent, fiind scurtată și regazonată. Însemnele de căpătâi vechi au fost înlocuite cu zece cruci din piatră, așezate pe două rânduri.
Numele celor 28 de eroi români sunt inscripționate și pe o placă din bronz, fixată pe latura frontală a monumentului central.

Cimitirul eroilor români, ruși, sârbi, bulgari, unguri, cehi, polonezi, greci și spanioli din Primul și Al Doilea Război Mondial
Obermeitingen, landul Bayern

A fost a reamenajat și este întreținut de Uniunea Populară Germană. Eroii din Primul Război Mondial (ruși, sârbi, români, un bulgar, un ungur, și un necunoscut) și din Al Doilea Război Mondial (iugoslavi, polonezi, greci, români, ruși, un spaniol, un ceh și cinci necunoscuți) sunt înhumați în trei parcele din spatele capelei, cu mențiunea că aceștia nu au însemne de căpătâi.
În cadrul cimitirului sunt amplasate patru monumente, unul dintre acestea fiind dedicat eroilor români din Primul Război Mondial.

Cimitirul eroilor români din Primul Război Mondial
Weil am Rein, Haltingen, land Baden Württenberg

Necropola a fost amenajată, în 1917, la marginea unei pădurici. În cadrul acesteia au fost înhumați 54 de militari români care au murit la amenajarea unei căi ferate. Aceasta a fost reinaugurată la 7 iunie 2008, când, la inițiativa Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, s-a dezvelit o troiță, realizată de meșterul popular Ilie Bența, și două plăci din bronz pe care sunt inscripționate numele eroilor români. Sursa: ONCE

Recomandat de RBN Press:

Soldați Români! Departe de patria voastră pentru care voi v-ați jertfit, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin”. „Soldats Roumains! Loin de votre patrie pour laquelle vous vous ętes sacrifiés, reposez en paix, auréolés de gloire, dans cette terre qui ne vous est pas étrangère”. – Maria, Regina României / Vedeți mai mult în articolul :

Povestea neștiută a eroilor români morți în lagărul de prizonieri de la Soultzmatt (1917)

romaniabreakingnews.ro

 

,

dr. Antoniu Martin

dr. Antoniu Martin

În 14 aprilie 2016, la Academia Militară ,, Alexandru cel Bun” din Chișinău, R. Moldova, se va desfășura simpozionul cu tema:,, Dezvoltarea armatei naționale în contextul aprofundării reformelor democratice”. La eveniment, care va reuni personalități academice din domeniul istoriei militare, va participa și istoricul arădean Antoniu Martin, care va prezenta comunicarea : ,, Diplomație și armată în primul război mondial: cazul României”. ,, Comunicarea  prezintă relația dintre diplomație și decizia militară în momentele cruciale traversate de România în timpul primului război mondial, în urma căruia s-a realizat România Mare”, a declarat dr. Antoniu Martin.

Dorian Theodorromaniabreakingnews.ro

,

Din Monografia Parohiei Brusturoasa, scrisă de preotul Sachelar Gheorghe Hanganu în anul 1915, răzbate, ca iarba prin piatra de hotar fals, dorința de unire a românilor din regat cu frații lor din teritoriile aflate sub dominația austro – ungară (comuna băcăuană Brusturoasa era situată chiar la granița cu imperiul dualist).

         „Acest pământ păstrat de la strămoșii noștri este brăzdat de ape ale căror isvoare se află de cele mai multe ori tot pe pământ românesc, dar sub stăpânire străină. Când bunul Dumnezeu va asculta ruga noastră, munții Carpați, care astăzi ne fac hotarul dinspre apus, a căror fălnicie se întinde pe tot pământul și ceasul nostru va bate, ne vor părea niște coline mici. Frumos e idealul nostru și orice bun român îl visează, numai să ne ajute bunul Dumnezeu să-l împlinim mai curând – și atunci isvorul râului Trotuș nu va mai curge cu murmurul lui așa de duios, de parcă ar vrea să imiteze tânguirile românilor de sub jugul străin. Atunci va curge lin și vesel, iar murmurul său va fi ca o horă a unirei jucată la Alba- Iulia.”   – După cum observăm, preotul Hanganu avea și harul de a povesti viitorul .

La 15/28 iulie 1914 se declanșa Primul Război Mondial. La 14/27 august 1916, România declara război Austro – Ungariei. Trupele române au trecut munții, încercând eliberarea Transilvaniei. O parte a armatei române ajuns-a în Ardeal, înaintând prin Brusturoasa și trecătoarea Ghimeș-Palanca.

După respingerea ofensivei trupelor române, locuitorii comunei Brusturoasa sunt evacuați. Satele Cuchiniș și Brusturoasa ajung sub ocupația armatei austro-ungare.

La marginea de sud-est a comunei, pe dealul Șugura , în octombrie 1916, rezistența eroică a armatei române a zădărnicit , timp de doi ani, încercarea inamicului de a pătrunde mai adânc în Moldova, dinspre trecătoarea Ghimeș- Palanca.

„Pe aici nu se trece!”, strigau ostașii. „Pe aici se trece în istorie”, le răspundea ecoul!

După ani și ani, din tranșeele săpate pe dealuri, pe munții care străjuiau Brusturoasa, iarba ne aduce aminte de vremea coasei, de coasa vremurilor!..

Sângele vărsat atunci de ostașii români a făcut posibilă împlinirea visului de veacuri: formarea României Mari. Doi eroi naționali își leagă numele lor (și) de Brusturoasa: Emil Rebreanu, cel care și-a găsit sfârșitul în „pădurea spânzuraților” din Palanca (pe atunci, sat al comunei Brusturoasa) și generalul Radu R. Rosetti, proprietarul moșiei Brusturoasa .

Așezată la marginea județului Bacău, comuna Brusturoasa cuprindea până în anul 1885 toate satele de pe valea Trotușului, pe distanța Palaca – Asău. În 1895 și 1926, satele Agăș și Palanca s-au desprins de Brusturoasa, devenind comune.

Radu R. Rosetti, fiul scriitorului Radu Rosetti, s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1877 în satul Căiuți, plasa Trotuș, județul Bacău. A absolvit Liceul Național din Iași, Școala de Artilerie și Geniu și Școala Superioară de Război.

La vârsta de 30 de ani s-a căsătorit cu Ioana Știrbei , nepoata fostului domnitor al Țării Românești – Barbu Știrbei. Tatăl ei, prințul Alexandru Știrbei, îi lăsase moștenire un teren central în București, iar mama , Maria Ghika – Comănești, moșia Brusturoasa (județul Bacău) și Mândrești, lângă Tecuci.   Despre Ioana Radu Rosetti (Știrbei), preotul Hanganu scria în monografia sa, întocmită acum un veac : „Din mica ei copilărie, ea n-a avut alt gând decât ajutorarea celor nevoiași, celor fără de sprijin. Rămânând orfană de tată și mamă din frageda-i copilărie, spiritul ei era îndreptat numai spre bine. Astfel a făcut spital (după căsătoria cu Radu R. Rosetti, precizăm noi), la care vizita și medicamentele erau gratis, a înzestrat bisericile cu cele necesare cultului, precum alte fapte de mărinimie.”

După decretarea mobilizării în vederea participării armatei române la al doilea război balcanic,  Ioana Radu Rosetti a format la Brusturoasa un comitet de subscripție pentru ajutorarea femeilor ai căror soți erau pe câmpul de onoare.

Între 23 iunie/6 iulie și 31 august/13 septembrie 1913, Radu R .Rosetti, comandantul companiei 12 din Regimentul Constanța numărul 34, a participat la Campania din Bulgaria, fiind evidențiat de comandantul regimentului. Tot în 1913, este numit la comanda Școlii de Subofițeri de Infanterie.

În anul 1914, Ioana Radu Rosetti moare. Avea doar 29 ani. A plecat la nașterea celui de-al patrulea copil , îmbogățind familia cu un suflet și cerul   – cu un altul.

Odată cu furtuna lăuntrică, soțul, rămas văduv la numai șapte ani de la căsătorie, începea să simtă și furtuna de afară. După declanșarea Primului Război Mondial, Radu R. Rosetti face parte din Marele Stat Major, iar după intrarea României în războiul de reîntregire este luat la Marele Cartier General – funcție ocupată până la sfârșitul anului.

La 4/17 martie 1917 a primit comanda “Regimentului 6 infanterie Mihai Viteazul” (aflat în zona de organizare), dar, în ziua de 21 martie/3 aprilie, se îmbolnăvește de tifos exantematic.

După miracolul însănătoșirii, simțindu-se din nou apt pentru nobila-i misiune, preia comanda Regimentului 47/72 infanterie și se afirmă cu regimentul său pe frontul Mărășești – Răzoare. În ziua de 6/19 august 1917, Radu R. Rosetti este rănit grav . Lunile de spitalizare și de convalescență vor fi urmate, în iunie 1918, de plecarea în occident – pentru a sprijini cauza românească.

În perioada Iulie 1919 – octombrie 1920 este atașat militar pe lângă Legația română de la Londra.

Pentru meritele sale militare și contribuția adusă la formarea României Mari, în anul 1919 este avansat la gradul de general, iar în 1924, înaintat general de brigadă. În același an cere trecerea în rezervă.

O dovadă a recunoașterii meritelor sale sunt și decorațiile primite, românești și străine:

 Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, Crucea comemorativă a războiului din 1916-1918, Coroana Italiei, decorațiile franceze Legiunea de onoare și Crucea de război, ordinul englez Distinguished Service.

Radu R. Rosetti ne impresionează și prin funcțiile civile deținute: președinte al Consiliului de conducere al Muzeului Militar Național, membru corespondent, apoi membru titular al Academiei Române, conservator al Colecțiilor Bibliotecii Academiei Române. La 27 ianuarie 1941 a fost nevoit să accepte funcția de Ministru al Învățământului, Culturii Naționale și Cultelor (deținută timp de nouă luni – până la data de 29 octombrie 1941).

În domeniul istoriei este considerat cel mai mare cercetător al istoriei militare a românilor . Depun mărturie lucrările sale: Participarea populației la Războiul din 1877-1878, (apărută în anul 1941); Războiul pentru eliberarea Bucovinei și Basarabiei,1942; Artileria în trecutul românesc, 1943; Făuritori de seamă ai neatârnării României, 1946; Istoria artei militare a românilor până la mijlocul secolului al XVII, 1947 , etc.

Dintre monografii menționăm: Un uitat. Generalul I. Em. Florescu, 1937 ; Familia Rosetti, vol.1 și 2, 1938-1940.     

În Brusturoasa, Ioana și Radu R. Rosetti s-au îngrijit de sănătatea populației din comună, au sprijinit învățământul, biserica, dar și oranizarea unor frumoase acțiuni cultural- educative.

La curtea de la Șugura se făceau cursuri de țesătorie, croitorie, gospodărie și agricultură, cu durata de un an sau doi. După încheierea lor, fetele merituoase primeau câte o mașină de cusut.

Școala din Brusturoasa se înființase în anul 1864, în fostul local al primăriei. Era construită din lemn, acoperită cu șindrilă și lipsită de cele necesare unei bune funcționări. În anul 1904 s-a construit din cărămidă un nou local de școală, cu două săli mari de clasă, cancelarie și locuința învățătorului. Grație prințesei și Comitetului de patronaj al școlii, lângă grădinița din localitate a fost înființată o cantină școlară la care luau masa zilnic 20-30 de elevi. La serbarea Pomului de Căciun, în fiecare an erau distribuite haine elevilor săraci. Acestea și alimentele necesare cantinei erau dăruite de administrația moșiei Brusturoasa.

Anul 1920 marchează încheierea lucrările de reparație a școlii (localul fusese avariat în timpul războiului), iar anul 1925, construcția a încă două săli de clasă, școala devenind, grație ajutorului dat de familia Rosetti, Ministerul Instrucțiunii și   Prefectura județului Bacău, una dintre cele mai frumoase din județ.

Întru amintirea celor căzuți în Războiul din 1877-1878, 1913 și 1916-1918, generalul Radu R. Rosetti a înzestrat școala cu rafturi, lucrate în lemn de stejar și ulm, așezate în sala de intrare a școlii. În ele au fost așezate cărțile bibliotecii școlare și materialul didactic ce cuprindea în anul 1933 și 50 de fotografii din Primul Război Mondial. În mijlocul acestor rafturi erau așezate trei plăci de marmură pe care erau săpate, cu litere de aur, numele celor 155 de ostași din Brusturoasa , căzuți pe câmpul de onoare, dintre care locotenentul Eremia Gheorghe, sublocotenenții Coman Vasile și Hanganu Ion.

Mândru era Rosetti și de cei cinci civili de pe moșia sa , care, refuzâd să fie călăuze pentru armata austro-ungară , au devenit, prin jertfa lor, călăuze pentru români.

Biblioteca școlii purta numele „General R. Rosetti” și dispunea de 697 volume, dăruite de proprietarul moșiei Brusturoasa, sau procurate prin “Casa Școalelor “.   La finele anului școlar, premiile erau asigurate în mare parte de Radu R. Rosetti și distribuite personal elevilor merituoși. Cei mai buni dintre ei, însoțiți de un învățător, vizitau în vacanță orașe din țară , costurile fiind suportate tot de general.

Copiii orfani care încheiau cursul primar cu rezultate bune erau trimiși de generalul Rosetti la Școala Normală pentru a deveni învățători (maiorul Petru Butucaru, eroul care în 1944 și-a pierdut viața în luptele de la la Câmpia Turzii, era unul dintre ei ).

Membrii corpului didactic al școlii desfășurau o intensă activitate. Cercul cultural “Gheorghe Eremia “ își ținea ședințele lunare la școlile din Brusturoasa, Palanca, Ciughieș, Cotumba și Agăș. La unele ședințe, deși nu era membru, participa și Radu R. Rosetti, “contribuind la lămurirea chestiunilor puse în discuție, dând sfaturi și îndrumări folositoare“ . Se recenzau cărți, se țineau conferințe pe teme de interes școlar și de cultură generală, dar și de igienă, de prevenire și combatere a bolilor – atunci când lua parte și personalul dispensarului din satul Cotumba.

În ziua de 30 aprilie, 1933, la școala din Brusturoasa a avut loc prima ședință a Cercului cultural regional, la care au luat parte 80 de învățători din școlile zonei Palanca–Moinești, Târgu – Ocna, dar și personalități din alte domenii. Renumitul matematician Gh. Țițeica, membru al Academiei Române , a vorbit despre rolul învățătorilor, generalul Rosetti a prezentat “Câteva păreri despre lucruri școlare“, Al. Băluță, directorul școlii Brusturoasa, Ștefan Varga și Ecaterina Rădulescu au prezentat romanul lui Liviu Rebreanu “Pădurea Spânzuraților “. După activitate, mulți participanți s-au deplasat la Palanca pentru a depune flori la mormântul eroului.

Cele mai importante edificii din Brusturoasa erau:

– Biserica purtând hramul Nașterea Maicii Domnului (zidită din piatră și cărămidă în anul 1872, pe locul vechii biserici din lemn). În anii 1988-1989, în timpul preotului Balcanu Vențel, a fost zidit pridvorul (cel vechi era din lemn) , iar Toma Lăscoiu a repictat biserica.

În curtea bisericii se află mormântul lui Neculai Teodoreanu, preotul parohiei Brusturoasa în perioada 1867 – 1890, iar în cimitir, mormântul fratelui său, Alexandru (bunicul scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu).

-Școala – clădire zidită în anul 1904 și reparată în anii 1925 și 1944. Localul actual, cu încălzire și apă curentă, a fost construit în 1969, în timpul directorului Alexandru Stoian. Pe data de 9 iunie 2001, Școala Brusturoasa a primit denumireaIoana Radu Rosetti. La festivități a participat și Elisabeta Varlam, una dintre fiicele soților Rosetti. Avea 83 de ani.   Serbarea a fost un regal. Doamna Elisabeta Varlam mi-a oferit atunci cel mai frumos dar: cartea generalului Radu R. Rosetti “Mărturisiri (1914-1919) “, ediție îngrijită de Maria Georgescu.   își amintește nonagenara Maria Stoian, învățătoare la Școala Brusturoasa în perioada 1944- 1979.

-Clădrea gării. Zidită din piatră cioplită, purta numele arhitectului ei – Elie Radu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 25 august 1944, a fost distrusă de armata germană în retragere. De menționat că, înainte de proiectarea ei, inginerul Elie Radu (membru de onoare al Academiei Române ) a construit calea ferată Târgu Ocna – Palanca, terminată în anul 1896.

Conacul Ioanei Știrbei (Ioana Radu Rosetti). Construit din bârne, se afla pe valea pârâului Șugura, aproape de vărsarea în râul Trotuș. După Al Doilea Război Mondial, comuniștii au făcut ce știau ei mai bine. L-au demolat. Lemnul recuperat a folosit la înălțarea „Școlii de 4 ani” din satul Buruienișul de Sus. Încă o dată, familia Rosetti contribuia la înălțarea unei școli.

-Societatea de Cooperativă și Credit (Banca Populară Brusturoasa). Înființată în anul 1904, a contribuit, prin acordarea de împrumuturi, la ridicarea multor case în locul celor distruse de Primul Război Mondial.

-Clădirea Primăriei . A fost ridicată în anul 1936 din cărămidă.

– Dispensarul Ioana Radu Rosetti. Amplasat pe partea dreaptă a pârâului Cotumba, construit, dotat și întreținut de Ioana și Radu R. Rosetti, a fost primul dispensar apărut pe Valea Trotușului, de la Ghimeș la Comănești. Un dispensar modern, cu medic, asistentă și moașă. Avea și paturi pentru bolnavi, iar cei cu venituri mici primeau medicamente gratuit.

-Biserica cu hramul Sfintei Troiți, de la poalele munților Cotumba. A fost zidită în anul 1771 de jupânul Grigore Crupenschi Vel Paharnic. Sub starețul Pahomi (un fost haiduc) a devenit schit. Un schit cu doar șapte călugări, ne spune părintele Teodor. Biserica era loc de închinăciune pentru ei numai duminica. În restul zilelor, se rugau în peșteri din Munții Cotomba, numai de ei știute. Din anul 1916, sfântul locaș e mănăstire de maici.

Crescut în spiritul religiei stăbunilor, Radu R. Rosetti a vizitat în mai multe rânduri mănăstirea. I-a dăruit în jur de 300 de hectare și cerul de deasupra acestora . Exista o cărare spre Brusturoasa, numită “Cărarea domniței“. Mulți cred că domnița era frumoasa prințesă Ioana Radu Rosetti (Știrbey).

          Comuna Brusturoasa ne atrage atenția și cu cele două monumente închinate eroilor din Primul Război Mondial: Unul mare (“Monumentul Victoriei “) , cu efigia lui Ferdinand , Mihai Viteazul , Ștefan cel Mare, Decebal și Traian, altul mic, în formă de cruce, ridicat în anul 1935 de “foști combatanți”. Pe crucea de piatră, sculptorul D.D. Leorde a „desenat” harta României Mari, turnată în bronz , înnobilat de cuvintele: Onoare și glorie sătenilor localnici: Dumitru Roșu, Tinca V. Matei, Mihai Țăranu, Catrina I. Socaci și Neculai Ion Atomulesei, care, în octombrie 1916 au preferat tortura și moartea prin sabia inamicului, decât să folosească drept călăuză inamicului, contra fraților și patriei lor.

         De menționat că, în perioada ocupației, austro-ungarii au ridicat în satul Cuchiniș (comuna Brusturoasa) un monument. Pe soclul înalt de trei metri , un leu de piatră, cu capul îndreptat spre Moldova, simboliza forța armatei imperiale (pentru cei care visau să extindă “închisoarea popoarelor”, zebra ar fi fost un simbol mai potrivit).

         După încheierea războiului, românii au coborât leul de pe soclu și l-au întors cu capul spre apus (spre apusul Imperiului Austro –Ungar). Pe soclul rămas liber a fost amplasat “Monumentul Victoriei “.

         Învinuit de comuniști că a făcut parte din guvernul Ion Antonescu , neținându-se cont de memoriul Marelui Rabin al României , Alexandru Șofran, care aducea noi dovezi în sprijinul nevinovăției ministrului, Radu R. Rosetti a fost condamnat la doi ani de detenție. A murit în închisoarea Văcărăști la data de 2 iunie 1949, îngrozit de gândul că țara încăpuse pe asemenea mâini.

       În condițiile prezenței armatei sovietice în România, adevăratul motiv al condamnării, credem noi, este lucrarea generalului, tipărită în anul 1942: Războiul pentru eliberarea Bucovinei și Basarabiei .

   “Mare și neasemuit de înălțătoare a fost pilda  strămoșilor“, spunea generalul într-o cuvântare de Ziua Eroilor.

   Mare și înălțătoare este și pilda istoricului și generalului Radu Rosetti…

Pe  moșia cea mică ,

                                               …pe moșia cea Mare !

 Moșia Brusturoasa (în centru  –  Radu R. Rosetti)

Moșia Brusturoasa (în centru -Radu R. Rosetti )

Moșia Brusturoasa (în centru -Radu R. Rosetti )

 

Radu R. Rosetti  – MĂRTURISIRI, Editura Modelism, 1997

Cartea generalului Radu R. Rosetti MĂRTURISIRI (1914-1919),Editura Modelism, 1997

Cartea generalului Radu R. Rosetti MĂRTURISIRI (1914-1919),Editura Modelism, 1997

 

Centrul Cultural Regional. În primul rând – acad. Gh. Țițeica și generalul Radu R. Rosetti

 

Cercul Cultural Regional. În primul rând - GH. Țițeica și generalul R. R. Rosetti

Cercul Cultural Regional. În primul rând – GH. Țițeica și generalul R. R. Rosetti

 

Elisabeta Varlam, fiica lui Radu R. Rosetti (2001)

 

Elisabeta VARLAM, fiica lui Radu R. Rosetti (2001)

Elisabeta VARLAM, fiica lui Radu R. Rosetti (2001)

 

Elisabeta Varlam și învățătoarea Maria Stoian (Brusturoasa, 2001)

 

Brusturoasa.Elisabeta Varlam, și învățătoarea Maria Stoian

Brusturoasa.Elisabeta Varlam, și învățătoarea Maria Stoian

 

Gara Elie Radu, Brusturoasa

 

Gara ELIE RADU, Brusturoasa

Gara ELIE RADU, Brusturoasa

 

Mănăstirea Cotomba. Biserica veche

 

Mănăstirea Cotomba. Biserica veche.

Mănăstirea Cotomba. Biserica veche.

 

Cu părintele Teodor la Mănăstirea Cotomba. Biserica nouă

 

Autorul - Nicolae Redi Petrescu - Redactor RBN Pres, Cu părintele Teodor la Mănăstirea Cotomba -biserica nouă.

Autorul – Nicolae Redi Petrescu – Redactor RBN Pres, Cu părintele Teodor la Mănăstirea Cotomba -biserica nouă.

 

Monumentul Victoriei și leul austro-ungarilor

 

Monumentul Victoriei și leul austro- ungarilor, 27 mai 1946

Monumentul Victoriei și leul austro- ungarilor, 27 mai 1946

 

Monumentul Victoriei, 2015

 

Monummentul Victoriei, 2015

Monummentul Victoriei, 2015

Monumentul Victoriei (detaliu)

Monumentul Victoriei (detaliu)

Monumentul Victoriei (detaliu)

 

Flori pentru eroi

FLORI PENTRU EROI

FLORI PENTRU EROI

 

 

Așa se scrie istoria

Așa se scrie istoria!

Așa se scrie istoria!

Școala primară Brusturoasa, 1925

Școala primară Brusturoasa

Școala primară Brusturoasa

Școala Ioana Radu Rosetti în anul 2015

Școala Ioana Radu Rosetti în anul 2015

Școala Ioana Radu Rosetti în anul 2015

Primăria comunei Brusturoasa

Primăria comunei Brusturoasa

Primăria comunei Brusturoasa

Casa Alexandru Teodoreanu (bunicul scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu)

 

Casa Alexandru Teodoreanu -bunicul scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu.

Casa Alexandru Teodoreanu -bunicul scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu.

Brusturoasa azi

Brusturoasa azi

Brusturoasa azi

 

Bibliografie:

Sachelar Gheorghe Hanganu, Monografia parohiei Brusturoasa (dedicată domnului maior Radu R. Rosetti, proprietarul moșiei Brusturoasa și Sfinției Sale, Patriarhul Th. Zota, protoiereul jud. Bacău), 1915.

Alexandru Băluță, Monografia Școlii Brusturoasa, 1933.

Elena Coman, Monografia Școlii generale de 10 ani – comuna Brusturoasa, județul Bacău (1865-1973)

Volmer V. Nicolae, Monografia Școlii cu clasele I-X , Comuna Brusturoasa, județul Bacău, 1865-1990.

Maria Stoian, Cuvânt la ceremonia din 9 iunie 2001, Școala Brusturoasa.

Ionel Maftei, Istoricul Radu Rosetti, 125 ani de la naștere, Evenimentul, 3. 04. 2002.

Pentru sprijinul acordat, autorul articolului adresează muțumiri doamnelor și domnilor:

Virginia Merlușcă, director – Școala Ioana Radu Rosetti, Brusturoasa.

Preotul Teodosie, Mănăstirea Cotomba .

Maria Stoian, învățătoare la Școala Brusturoasa în perioada 1944- 1979.

Maria N. Volmer, învățătoare la Școala Brusturoasa în perioada 1946 – 1981.

Sorin Atomulesei, primarul comunei Brusturoasa.

Preotul Balcanu Vențel, Biserica Adormirea Maicii Domnului, Brusturoasa.

Maria Petrescu (născută în Brusturoasa), profesor – învățământul primar.

Fotografii de arhivă:

Școala Ioana Radu Rosetti, Brusturoasa;

Maria Stoian – învățătoare;

Maria Volmer- învățătoare.

Fotografii – 2015: N. Petrescu –Redi

 

 

Publicat de Nicolae Petrescu-Redi /Redactor Romania Breaking News –romaniabreakingnews.ro

(articol apărut și în revista „Convorbiri literare”, decembrie 2015)

,

In urma cu 101 ani, pe 28 iunie 1914, au fost trase focuri de arma in plina strada, intr-un oras din sudul Europei

In acea zi fatidica, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei in Sarajevo a fost trecuta cu vederea de multi, insa tragicul incident a fost folosit ca pretext peste 6 saptamani pentru declansarea Primului Razboi Mondial.

grecia-steagLarry Elliott, jurnalist la The Guardian, sustine ca decizia premierului grec Alexis Tsipras de a organiza un referendum pe tema reformelor ce fac obiectul negocierilor cu creditorii internationali are potentialul de a deveni un nou „moment Sarajevo”.

„Aceasta criza nu are legatura doar cu problemele pe care le vor intampina bancile grecesti in urmatoarele zile sau daca institutiile internationale au fortat mana elenilor, ci e vorba despre viitorul monedei euro”, se arata in articolul citat.

Cu siguranta, liderii de pe Batranul Continent vor discuta despre cum au de gand sa bage Grecia in carantina. Cei trei oameni care au condus negocierile din partea creditorilor – Christine Lagarde de la Fondul Monetar International, Jean Claude Juncker de la Comisia Europeana si Mario Draghi de la Banca Centrala Europeana – pot spera ca populatia tarii mediteraneene nu va tine partea lui Tsipras in cadrul referendumului.
In aceste circumstante, daca nu va iesi invingator, premierul va fi nevoit sa ceara alegerile anticipate. Iar daca scrutinul va fi castigat de Noua Democratie, de exemplu, e posibil ca Atena sa se supuna conditiilor troikai.

Dar nimeni nu poate garanta ca acest lucru se va intampla. Creditorii internationali au dat de inteles (nu mai devreme de saptamana trecuta) ca Tsipras va ceda si va accepta oferta finala. Insa s-au inselat. „Fondul, BCE si Comisia Europeana au facut o eroare fatala, iar acum au pierdut controlul”, potrivit The Guardian.

Bancile elene, tinute artificial in viata

Banca Centrala Europeana a transmis ca va mentine finantarea de urgenta a bancilor grecesti, la nivelul convenit vineri.

Acestea au ramas in viata doar datorita fondurilor injectate de institutia condusa de Draghi. Insa bancile elene au anuntat ca vor fi inchise pana pe 7 iulie, iar retragerile sunt limitate la 60 de euro pe zi.

Ce urmeaza la Atena? Guvernul ar trebui sa pregateasca planurile de contagiune pentru iesirea din zona euro. Liderii eleni sustin ca acest lucru nu e de dorit, insa, daca referendumul decide asa, atunci dorinta poporului e suverana.

Cipru a ramas in zona euro dupa impunerea controalelor de capital, insa a avut nevoie de aprobarea celorlalte state membre si a acceptat mai multe masuri de austeritate.

Situatia statului elen e grava

Creditorii au avut dreptate sa impuna masuri. Produsul intern brut al Greciei este la 25% fata de nivelul de dinainte de criza, o patrime din populatie e somera, astfel ca revenirea era un proces dificil. Dar deciziile creditorilor nu ar impulsiona economia, avand in vedere ca au propus masuri precum cresteri de taxe, care vor elimina si ultima picatura de vlaga care ar fi revitalizat economia si ar fi condus la scaderea poverii datoriei.

Daca Grecia se afla in afara euro, sfatul FMI ar fi fost altul, anume sa deprecieze moneda, iar creditorii ar fi fost nevoiti sa suporte o taiere a datoriei. Mai mult, ar fi impus noi masuri de austeritate.

Dar optiunea nu a fost una viabila pentru Grecia, asa ca singura cale a fost sa scada pensiile si salariile.

Erori fatale

The Guardian aminteste ca zona euro a permis intrarea unor state, chiar daca acestea nu erau nici pe departe la fel de competitive ca Germania. Un pact de stabilitate si crestere desemnat pentru a controla bugetele a fost doar un substitut insuficient pentru o uniune fiscala.

Iar inca de la inceput era clar ca singurul mecanism pentru a rezolva problemele unei tari era impunerea unor masuri de austeritate.

Iar Grecia e rezultatul catastrofal atunci cand politicul vine inaintea economiei, potrivit analizei citate.

In cazul unui Grexit, ideea monedei euro este distrusa irevocabil si se va crea un precedent. Mai mult, pietele financiare vor taxa fiecare tara care pare vulnerabila, tocmai de aceea criza prin care trec elenii reprezinta una existentiala pentru intreaga uniune monetara.

„Unii spun ca Grecia e doar o tara mica si insignifianta, iar zona euro e mai puternica decat in timpul crizei din 2012. Insa aceeasi parere o aveau si liderii de pe Batranul Continent in iunie 1914″, incheie articolul citat.

Andrei Lisenco (R. Moldova/Găgăuzia)
Editor Flux News MD / romaniabreakingnews.ro

Surse:ziare.commesaj.md

,

PORTRET DE EROU –  Plutonierul ȘERBAN NICOLAE, eroul al Primului Război Mondial

„Născut în satul Slobozia din județul Neamț, acest fecior de fruntași gospodari a îmbrățișat încă de tânăr cariera armelor și s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 15 „Războieni”.

Prin dragostea pentru această carieră și prin capacitatea sa de muncă puse în slujba îndatoririlor sale, tânărul a câștigat încrederea șefilor săi, care știindu-l ostaș desăvârșit, i-au încredințat serviciul de instructor la școala de ofițeri de rezervă, unde l-a și găsit decretarea mobilizării.
Din acest moment însă Șerban nu mai are răbdare să își continue activitatea de instructor la școală în timp ce camarazii săi făceau acte de vitejie în lupte și aveau nevoie de sprijin. A cerut cu stăruință șefilor săi să fie trimis la regiment pe front, ceea ce i s-a îngăduit până la urmă dar și colegii și ofițerii de la școală s-au despărțit cu greu de el.
S-a distins în toate luptele pe care le-a avut regimentul, atât la înaintarea în Transilvania, în trecătoarea Uzului, cât și în luptele din jurul capitalei, unde a fost și rănit, fiind evacuat în spital. Revenind la corp, se implică în atacurile date de regimentul său în anul 1917, pe Valea Slănicului, unde camarazii îl vor pierde pe acest ostaș inimos.
Era în data de 29 iulie 1917, când Batalionul I, Regimentul 15 „Războieni”, după o luptă de patru zile și patru nopți, cu un inamic de trei ori mai puternic, ocupă vârful muntelui Cireșoaia de lângă Tg. Ocna. Plutonierul Șerban cu plutonul său și două piese de mitraliere, stăpânea punctul cel mai înaintat. Pe la ora 2 00, în după-amiaza acelei zile, inamicul începe un bombardament violent de artilerie. Curgeau ghiulelele în tranșeele românilor precum grindina. De două ori Șerban a fost complet acoperit de pământ scos la suprafață de proiectilele ce cădeau în jurul lui. El și-a păstrat însă sângele rece, s-a scuturat de pământ și a încercat să-și îmbărbăteze oamenii făcând glume pe seama dușmanului. La un moment dat, un glonte l-a rănit drept în frunte pe ochitorul de mitralieră și pe înlocuitorul său.

Atunci plutonierul Șerban a pus mâna pe mânerele mitralierei și a început rând pe rând să își doboare inamicii. Un glonte blestemat l-a lovit însă și pe el drept în față, frângându-i, pentru totdeauna, avântul.
Astfel s-a sfârșit acest vrednic ostaș, care, prin moartea sa, a mai pus o piatră la zidul ridicat în fața dușmanului.”
(Sursa: Col (r)Octavian Mancu, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2007) / M.Ap.N.

 

,

Pe 24 iulie a început bătălia de la Mărășești (până la 6/19.VIII.1917); Armata română, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a oprit o puternică ofensivă germană condusă de mareșalul von Mackensen, declanșată cu scopul scoaterii definitive a României din război.

Succesul repurtat de Armata 2 la Marasti a fortat Puterile Centrale sa-si revizuiasca planurile. S-a renuntat la ofensiva proiectata in zona Namoloasa, fortelele principale fiind mutate in zona Focsani. Noua ofensiva urma sa se dea la vest de Siret, pe directia Focsani – Marasesti – Adjud, cu Armata 9 germana (general de infanterie Johannes von Eben), concomitent cu o alta lovitura in lungul vaii Oituz, executata de Armata 1 austro-ungara (Arhiducele Joseph). Aceasta actiune avea ca scop incercuirea Armatei 2.

De cealalta parte, Marele Cartier General Roman decisese sa renunte la lovitura sa in zona Namoloasa. Armata 4 rusa trebuia scoasa din frontul din sudul Moldovei si deplasarea ei in zona nordica, unde putea ameninta flancul trupelor austro-germane aflate in ofensiva in Galitia. Armata 1 romana urma sa inlocuiasca trupele rusesti.

Pentru ofensiva Armata 9 germana a fost intarita cu trupe aduse de pe frontul francez (Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august) sau italian. Generalul von Eben a hotarat ca lovitura principala sa fie data de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, in timp ce in stanga sa Corpul 18 Rezerva german, alcatuit din 3 divizii, trebuia sa fixeze trupele Antantei din fata sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurata de Grupul Ramnic, format din 2 divizii. Rezerva era formata dintr-o divizie germana, una austro-ungara si Corpul Alpin, care a ajuns in zona de abia in prima zi a bataliei. Fortele germane in sectorul de ofensiva erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncatoare de mine, 223 tunuri de camp, 122 tunuri si obuziere grele.

In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusa, care mai avea in contact cu inamicul doar doua corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus (3 divizii), iar pe stanga Corpul 7 rus (2 divizii). Rezerva era formata dintr-o divizie de infanterie si una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de camp si 36 tunuri grele. Grosul fortelor Armatei 1 romana se afla in zona Tecuci, unde se pregatea sa treaca la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.

Ofensiva Armatei 9 germana a fost precedata de o puternica pregatire de artilerie asupra luncii Siretului, care a inceput la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german (general Kurt von Morgen) a trecut la atac, avand in primul esalon Diviziile 12 bavareza, 76 si 89 infanterie, si in esalonul doi alte doua divizii. Frontul aparat de Diviziile 13 si 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retragandu-se in dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervina cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie sa ia pozitie de aparare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 Dorobanti Mircea si 8 Dorobanti Buzau au contraatacat, stopand ofensiva germana pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.

Vazand ca sansele de fortare a raului sunt minime, in dimineata zilei de 7 august, comandamentul german a directionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind insa respins. Doar la jonctiunea cu trupele ruse s-a realizat o patrundere, dar situatia a fost restabilita de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiaza, dupa o scurta dar masiva pregatire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forte de trei ori mai puternice decat cele ale diviziei romane atacate. Regimentul 3 Vanatori a rezistat pe pozitii in satul Doaga in fata unei intregi divizii germane. La fel in sectorul Regimentului 32 Dorobanti Mircea. Soldatii din aceasta unitate au efectuat contraatacuri la baioneta, numai in camasi, datorita caldurii sufocante, reusind sa impinga trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou si au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unitati romane. Fiind in pericol sa fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanti Mircea s-a retras pana la Podul Cosmesti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusa la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romana, care a fost supusa de asemenea unui atac neintrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea intunericului, o grupare germana s-a apropiat si a atacat in flancul Diviziei 9, ajungandu-se la lupte corp la corp. Unitatile romane au parasit satul Doaga si s-au retras pe marginea padurii Prisaca, unde au organizat o noua aparare. In acea zi, Divizia 5 romana a pierdut 44 de ofiteri si 1770 soldati morti, raniti si disparuti. A refacut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai inapoi.

La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul aparat de unitati ruse. Spre seara, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul roman a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 si 9 Infanterie romane fiind reluat in ziua urmatoare. Ziua de 9 august inregistreaza un nou varf al violentei atacurilor germane. Asaltul a inceput la ora 19:00, dupa o puternica pregatire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a carei soldati nu reusisera sa sape decat gropi individuale, deoarece pamantul era foarte tare. Germanii au suferit iarasi pierderi mari datorate gruparii de artilerie romano-ruse situata pe malul estic al Siretului si care lovea exact in flancul atacului. Totusi prima linie a infanteriei romane a fost rupta in mai multe puncte, dar interventia rezervelor i-a respins dupa lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareza, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A ramas in prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul sef al Marelui Stat Major in 1940 si 1944. Acesta a contraatacat si a capturat 62 de prizonieri si doua mitraliere. Steagul unitatii a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decorati si comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, si precum si cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost insa foarte grele: 35 de ofiteri si 1551 soldati. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri si 954 soldati. De asemenea Regimentele 7 si 32 Dorobanti au suferit si ele pierderi insemnate. In timpul noptii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reusit sa impinga Divizia 9 si dreapta Diviziei 5 Infanterie cateva sute de metri inapoi. Divizia rusa vecina a fost si ea silita sa se retraga, dar Armata 4 rusa a contraatacat puternic, capturand 2500 de prizonieri si recastigand terenul pierdut.

Ultimele esecuri slabisera forta Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a intarit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezerva cu Corpul Alpin.

Pe 10 august a venit randul trupelor Antantei sa treaca la ofensiva. Generalul Christescu si generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotarat sa atace, fiecare cu cate un corp de armata a doua divizi, intrandul realizat de germani in frontul romano-rus. In timpul diminetii, Armata 9 ataca sectorul rus al frontului, dar obtine numai un castig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliata porneste la asalt, dupa o lunga pregatire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a patruns in prima linie germana, dar datorita pierderilor a fost silita sa se regrupeze. Intarita cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fara succes. Divizia 5 Infanterie si un regiment al Diviziei 14 a reusit si ea sa patrunda in pozitiile germane, dar nu a putut pastra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanti si 3 Vanatori au intrat in satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situatia a fost similara in sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta insa scazuse si mai mult capacitatea de lupta a Diviziilor 76, 89 si 115 germane care suportasera socul, deja obosite dupa cateva zile de atacuri esuate. Raportul generalului von Eben catre comandantul grupului de armate, maresalul von Mackensen, mentioneaza de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari in urma bombardamentului din flanc executat de artileria romana de pe malul estic al Siretului.

Pentru ziua urmatoare, generalul Christescu a decis sa impuna o tinta limitata pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusa hotarase sa ramana in defensiva. Germanii au atacat la ora 16:00 in sectorul acesteia, dupa o pregatire de artilerie de trei ore si au silit din nou trupele ruse sa se retraga. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fara stie situatia din sectorul vecin. Retragandu-se rusii, flancul a ramas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au inaintat spre Marasesti, situatia devenind foarte periculoasa. Regimentul 9 Vanatori care constituia rezerva diviziei a fost adus in graba si s-a instalat in fabrica de la nord de oras, reusind sa opreasca trupele germane ce amenintau sa incercuiasca Divizia 9 Infanterie. Pentru aceasta actiune, lt. col. Gheorghe Rasoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legatura cu trupele ruse a fost refacuta de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat in zona Doaga, dar Regimentele 7 si 8 Dorobanti nu au reusit sa patrunda in sat. In aceeasi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.

Constatand ca trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotarat sa mute atacul principal si mai la vest, in sectorul Corpului 18 Rezerva al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai putine pierderi si era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germana si-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reusind sa cucereasca Panciu. In urma acestui esec, generalul Ragoza a dorit sa retraga frontul romano-rus la nord de Marasesti. Planul a fost abandonat la insistentele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armata Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General, a hotarat sa inlocuiasca Corpul 7 rus cu Corpul 5 roman (Diviziiile 10 si 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus sa treaca sub conducerea Armatei 1 romane. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacau si urma sa primeasca o noua misiune.

Pe 13 august, Corpul 18 Rezerva a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a esuat. Ziua urmatoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrandul romanesc din zona padurii Prisaca si sa ia podul peste Siret de la Cozmesti. Concomitent, Corpul 18 Rezerva trebuia sa atace pe valea Zabrautului. Dupa o puternica pregatire de artilerie a inceput asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigada Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis in ajutor Regimentul 10 Vanatori, care a surprins trupele Corpului Alpin producand pierderi importante, in unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vanatorii au reusit sa ocupe Cota 334, dar au fost siliti sa se retraga apoi in urma unui puternic bombardament de artilerie. Alaturi de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab, comandantul sau col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninta sa patrunda pe valea Susitei in spatele Armatei 2 romane. Corpul 8 rus a fost insa nevoit sa se replieze la nord de Iresti si de Straoani.

Divizia 5 Infanterie, in cealalta extremitate a frontului, era redusa in urma ultimelor lupte a aproximativ o treime din efective. Pozitiile de la padurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germana. La ora 17:00 a inceput asaltul, dat cu doua divizii, care a fortat trupele romane sa se retraga. A intervenit si de aceasta data rezerva diviziei impreuna cu un regiment din Divizia 14, aflata in rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de padurea Prisaca. Podul de la Cozmesti a fost ulterior aruncat in aer, deoarece pontonierii romani construisera alte doua mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizata, a fost retrasa din linia intai.

Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva german a continuat ofensiva, reusind sa creeze o bresa la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie si divizia rusa din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vanatori, sprijinit de 10 baterii romane si 3 ruse, si a reusit sa restabileasca situatia. Cu aripa stanga, insa, Corpul 18 Rezerva a cucerit Muncelul, silind trupele ruse sa se retraga. Astfel era amenintata chiar jocntiunea dintre cele doua armate romane. Armata 2 a atacat cu Detasamentul „Colonel Alexiu” alcatuit din 2 batalioane de vanatori, 2 batalioane de infanterie si 3 baterii de artilerie, care, impreuna cu o divizie de cavalerie rusa, a reocupat satul. Ziua urmatoare, germanii au luat jumatate din Muncelul, dar in urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit sa se retraga.

Zilele de 17 si 18 august au calme. Pierderile insemnate suferite de ambele parti i-au fortat pe comandanti sa-si reorganizeze unitatile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutata pe malul de nord al Siretului in zona Cozmestii de Vale. De asemenea, a fost mutata artileria grea a armatei astfel incat sa se asigure o buna concentrare a focului in sectorul Corpului 5 (Diviziile 10, 13 si 9 Infanterie). Rezerva Armatei 1 era constituita din Divizia 15 Infanterie si Divizia 5 aflata in refacere. De partea cealalta, la interventia maresalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat in Corpul 1 german sapte divizii de infanterie si i-a subordonat aproape toata artileria Armatei 9. Aceste forte totalizau 55 de batalioane si 95 de baterii.

Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacand cu Corpul 1 armata spre Marasesti si cu Corpul 18 Rezerva armata pe directia Panciu-Muncelul, lovitura principala fiind data in sectorul cuprins intre Marasesti si padurea Razoare, aparat de Diviziile 9 si 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urma au fost concentrate trei divizii. Pregatirea de artilerie s-a declansat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 si 50/64 Infanterie, din primul esalon al Diviziei 13, si asupra pozitiilor de la marginea de vest a localitatii Marasesti, aparate de Regimentul 9 Vanatori din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore si jumatate si a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bataliei. La ora 9:00 au inceput primele asalturi, de mica amploare, care sunt respinse cu usurinta. Dupa 11:00, insa s-a declansat un atac foarte puternic, avand efortul principal la nord de padurea Razoare, la jonctiunea dintre Diviziile 13 si 10 Infanterie. Divizia 10 era atacata de Divizia 13 austro-ungara, dar care a esuat sa patrunda in dispozitivul roman.

Divizia 13 Infanterie, comandata de generalul de brigada Ioan Popescu, a fost cea ma incercata unitate romana in acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, avand Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a padurii Razoare, Regimentul 50/64 Infanterie in viile Negroponte si Regimentul 51/52 Infanterie intre ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 si unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii romane si 15 baterii rusesti.

Atacul a inceput la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au esuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stanga, la sud de padurea Razoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) si unitati din Diviziile 115 si 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreapta de unitati ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezerva. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul sef al Biroului Operatii al Marelui Cartier General in 1916, a fost ranit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperita a fost si el puternic atacat, fiind nevoit sa se retraga. Germanii au incercat sa fructifice acest succes si sa se infiltreze in spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat si a oprit patrunderea. Au contraatacat si rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unitatii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei sa soseasca. Compania 1 mitraliere, comandata de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe pozitii cu inversunare, fiind aproape in totalitate distrusa. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, in spatele careia se afla artileria aliata. Regimentul 50/64 a trebuit si el sa-si replieze aripa dreapta, in urma patrunderilor inamice in frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apararea la sud de cota 100 si a mentinut pozitia in fata atacului a doua regimente bavareze timp de doua ore.

La cota 100, asupra fortelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezerva, care impreuna cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie si cu alte subunitati, au lovit concentric fortele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, patrunse intre padurea Razoare si Viile Negroponte. Atacul a fost sustinut si de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a iesit prin surprindere din viile Negroponte si a impins infanteria germana spre padurea Razoare. Cpt. Miclescu a cazut ranit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat in lupta si Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie si Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenta inamica la marginea padurii Razoare a fost infranta in urma unui violent atac la baioneta, trupele germane incepand o retragere dezordonata. Intreg Regimentul 47/72 a iesit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Susitei, antrenand si unitatile Diviziei 13 austro-ungare. Romanii au cucerit prima pozitie inamica, dar inaintarea a fost oprita de generalul Grigorescu, deoarece von Eben isi pusese in miscare rezervele.

Divizia 10 si, in special, Divizia 13 Infanterie au obtinut o importanta victorie. Comandantii celor doua divizii, precum si comandantii Regimentelor 47/72, 50/64 si 51/52 au fost decorati cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiteri au primit aceasta inalta distinctie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rares a luat 376 prizonieri si 7 mitraliere, inaintand 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri si 4 mitraliere. Insa pierderile au fost grele. Acelasi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni (99 morti, 300 raniti si 481 disparuti). Steagul regimentului, precum si al celelorlalte doua unitati greu incercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

In aceeasi zi, germanii au atacat si in sectorul Diviziei 9 Infanterie, situata la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusa practic la 4500 de oameni in urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vanatori pe aripa dreapta si Regimentul 40 Infanterie Calugareni pe aripa stanga. Dupa o puternica pregatire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date in ruinele fabricii de la nord de Marasesti, Regimentul 9 Vanatori a fost silit sa se retraga spre oras. La fel si Regimentul 40, care a abandonat prima pozitie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Marasesti – sud Marasesti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand si sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflata pe malul estic al Siretului si care tragea in flancul germanilor.

Datorita esecului inregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis ca nu mai era posibila continuarea ofensivei. A urmat o saptamana de pauza, pe care ambele parti au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezerva german a fost intarit cu trei divizii si i s-a subordonat toata artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 romana a fost intarita de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu si-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreapta armatei in zona Muncelul, avand in prima linie doua divizii, in timp ce alte doua erau in spate in refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 si 15 Infanterie) ocupa frontul pana la gara Marasesti, unde facea jonctiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat intre Marasesti si Siret. La est de rau se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 si 13 Infanterie si cealalta brigada a Diviziei 5.

Ofensiva Corpului 18 a inceput in sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au patruns intre cele doua divizii ruse, care au trebuit sa se retraga. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 romana. Acestea au contraatacat impreuna cu rezervele rusesti si au reusit sa opreasca inanintarea germana. Ziua urmatoare, generalul Grigorescu a pregatit un atac in zona Muncelul pentru a elimina intrandul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusa, Divizia 9 Infaterie romana, un regiment din Divizia 13 si altul din Divizia 15. La atac urmau sa ia parte si doua regimente din Armata 2 romana.

Asaltul a inceput la ora 8:00, dinspre nord si vest, dar i-a gasit pe germani pregatiti sa atace si ei si a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost si el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse sa se retraga. Au intervenit doua batalioane din Armata 2, care au reusit sa opreasca inaintarea in timpul noptii. Diviziile 11 si 13 Infanterie au fost aduse in spatele zonei amenintate. Divizia 5 a fost trecuta la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezerva german a reluat atacul, trupele sale reusind sa patrunda intre Regimentele 18 Dorobanti Gorj si 2 Vanatori din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta, care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 si a reusit sa astupe bresa.

Corpul 8 rus a fost intarit cu Diviza 13 Infanterie, in timpul zilei de 31 august, cand datorita vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie si o divizie ruseasca comandantului Diviziei 13, generalul de brigada Ioan Popescu. Aceasta grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregatirea de artilerie a inceput la ora 6:00, cu toate tunurile gruparii, precum si cu artileria apartinand altor doua divizii ruse si artileria grea a Armatei 1. Dupa o ora au inceput atacul Diviziile 9 si 13 Infanterie dinspre vest si Divizia 3 Infanterie, comandata de generalul de brigada Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezerva german a executat un contraatac in sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua urmatoare, aceeasi Divizie 3 a suportat socul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, aparat de Regimentul 30 Dorobanti Muscel. Acesta a cedat pozitia, dar a fost recucerita in urma unui contraatac dat de rezerva diviziei si de un regiment rus. A fost ultima actiune de anvergura a Armatei 9 germane, in sectorul Marasesti.

Ofensiva Armatei 1 in zona Muncelul a fost reluata pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost si ea subordonata Gruparii general Popescu, trecand in linia intai alaturi de Diviziile 9 si 13. Divizia rusa si regimentele din Armata 2 au trecute in rezerva. Planul era ca Divizia 9 Infanterie si o brigada a Diviziei 11 sa atace frontal, pentru a fixa fortele germane din sector, in timp ce Divizia 13 si cealalta brigada a Diviziei 11, urmau sa atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a inceput pregatirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a inceput asaltul, insa nu a reusit sa inainteze. La fel si in sectorul Diviziei 9. A fost necesara inca o violenta pregatire de artilerie de o ora si jumatate si apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie sa cucereasca marginea estica a satului Muncelul. Insa pierderile romanesti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni.

Aceasta a fost ultima zi a bataliei de la Marasesti, ambele tabere hotarand sa treaca la aparare pe intregul front. Armata 1 romana a pierdut 610 de ofiteri si 26800 de subofiteri, gradati si soldati, iar Armata 9 germana circa 47000 de militari (morti, raniti, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofiterilor romani pentru faptele din timpul.luptelor din zona Marasesti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai putin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.

Ecaterina Teodoroiu – Scena din film

Luptele au continuat cu mica intensitate, cu atacuri si contraatacuri locale, si in zilele urmatoare. In una din aceste confruntari, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a cazut voluntara Ecaterina Teodoroiu in fruntea plutonului sau. De partea cealalta, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezerva german a fost ucis de explozia unui obuz in zona Muncelul.

Autor: Victor Nitu

Sursa: worldwar2.ro

 

,

Unitatea națională a românilor a fost realizată în decursul veacurilor impunând participări, contribuții exprimate printr-o diversitate de manifestări, reclamând sacrificii de mare amploare. Iureșul evenimentelor sau voita ignoranță au generat adeseori nejustificate uitări ale elementarei datorii de a acorda cuvenita cinstire celor care, prin faptele lor ar fi trebuit să primească de la Patrie veșnica pomenire din partea urmașilor.

Cu atât mai mult această răspundere o avem față de aceia care, în anii interbelici, îndeplinind misiunea de apărători ai fruntariilor, au căzut la datorie organizând la granița răsăriteană protejarea graniței de repetatele imixtiuni ale bolșevicilor îndoctrinați, ca prin fapte ucigașe să penetreze România pentru a genera o iradiere peste hotarele Rusiei, care să conducă la o sovietizare a întregii Europe.

Pentru asigurarea hotarului pe aliniamentul Nistrului misiunea a fost încredințată proaspătului avansat ca general Stan Poetaș.

Stan Poetas

Stan Poetas

Era la timpul respectiv un militar cu o bogată experiență. S-a născut la 5 decembrie 1870, implicându-se din anii adolescenței în rândurile celor care au urmat pregătirea militară ca viitori ostași ai Armatei Române. Au fost anii când cerințele unei asemenea cariere la situat constant la notațiile anuale la excepțional. Cariera militară exemplară s-a consemnat prin aprecierea modului cum s-a manifestată în acțiunile anilor 1916-1917. S-a distins prin modul cum și-a condus subordonații în timpul luptelor din zone ca: Topraisar, Neajlov, Mărășești.

Vara anului 1916 impusese armatei române o dislocare a unităților în subordine pentru a asigura protejarea tuturor hotarelor. Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august/ 5 septembrie 1916. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, care, prin modul cum și a îndeplinit misiunile încredințate a fost promovat, dovedindu-se a fi unul din destoinicii generali români în acest război. În această epocală confruntare în centru se afla brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, ostașii au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața presiunii inamice. Cuvântul l-au respectat, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin. Pentru modul cum la Topraisar – Amzacea, a coordonat trupele în subordine i s-a conferit colonelului Stan Poetaș denumirea de Eroul de la Topraisar. Regimentul 40 „Călugăreni” participă și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaiei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, ca urmare a faptului că trupele ruse care se aflau în flancurile celor române părăsiseră pozițiile fără a-i anunța și pe români, fiind una din primele defecțiuni ale colaborării preconizată de clauzele contractuale la începutul campaniei. A urmat retragerea din fața presiunii armatelor inamice dar și a ceea ce devenea de la o zi la alta și din ce în ce mai evident că atitudinea de noncombatant și necooperant a armatei ruse era un act premeditat impus de la eșaloanele superioare, atât militare și mai ales politice. Rusia își dorea o ulterioară altă hartă care să excludă România, teritoriul ei să revină marilor interesați întru stăpânirea Europei răsăritene. Faptul s-a vădit și în cazul bătăliei din zona râurilor Neajlov și Argeș, numită și bătălia Bucureștilor, acțiune dorită a contribui la protejarea Capitalei României, fapt care nu era însă în concordanță cu ascunsele intenții ale Rusiei.

Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria (azi localitate rebotezată: Valea Plopilor, aflată în zona șoselei Alexandria-București), reușind să captureze 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o

Trupe germane in Bucuresti - 1916

Trupe germane in Bucuresti – 1916

înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate, aflându-se la doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil. Această captură a oferit inamicului posibilitatea de a reacționa dur, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Încă odată a fost evidentă atitudinea celor două divizii ruse aflate în apropiere care au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre Capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916.

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

Armata a IX-a Germană intrând în București pe 6 decembrie 1916

A urmat retragerea la timp de toamnă și început de iarnă în perimetrul Moldovei. Au fost luni în care frigul, foamea, tifosul exantematic n-au reușit să înfrângă cerbicia ostașului român. Au fost luni de profundă reorganizare, instruire, dotarea cu tehnica de luptă competitivă cu care să putem acționa împotriva unităților inamice care, contând pe rolul asumat de trupele ruse, considera ca în campania anului 1917 va putea să treacă cu ușurință de porțile Moldovei. Informările respectivilor comandanți erau din fericire incomplete, fiind lipsite de cele petrecute în simțirea românească, de la moral și până la dorința de a da cuvenita replică cotropitorilor. Totodată fie că n-au înțeles fie că l-au subapreciat apelul generalului Eremia Grigorescu, apărător al porților din Carpații Orientali, se generalizase, fiecare combatant român își cunoștea bine misiunea încredințată de a fi apărător al gliei strămoșești, ca apoi să poată înlătura inamicul de pe întreg teritoriul național. Între unitățile aflate pe aliniamentele porții sudice erau și cele care-l aveau pe colonelul Stan Poetaș în postura de destoinic și în același timp grijuliu comandant. Nu întâmplător modul lui de comportament generase semnificativa apreciere din partea trupei. „Taica Stan”, manifesta o constantă preocupare pentru soarta subordonaților.

Atacurile zonale ale inamicului menite a găsi breșa pe unde să penetreze pentru ca, printr-o promptă învăluire, să distrugă apărarea românească au fost frecvente, impunând ca pe frontul de la Mărășești, unde deseori trupele ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, i-au determinat pe comandații români să mute operativ trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de „aliații” noștri. După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă, atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă.

În vara anului 1917, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul Prim Război Mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți se aflau în prima linie și aproape un milion în rezervă. Teoretic raportul de forțe ne era nefavorabil. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu[vii], acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari biruințe din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați, care, printr-o acțiune complexă, căutau să dobândească stăpânirea teritoriului, a potențialului uman și material. A fost concludent momentul, când a răsunat strigătul românilor de dincolo de Prut de a cere ajutor, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă. A fost fireasca reacție a guvernului care a trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor de bolșevism. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, avansat general de brigadă, alături de oamenii săi.

După confruntarea cu bolșevicii ruși la Mihăileni[viii] în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, a primit ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice, ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie.

Generalul Stan Poetaș avea comanda Brigăzii 17 infanterie, căruia îi era repartizat sectorul de apărare de la Atachi[ix] până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov[x], de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija[xi], În subordinea generalului Stan Poetaș acționau Regimentul 3 roșiori și Regimentul 34 infanterie, având în rezerva subsectorul batalioanele 2 și 3 din Regimentul 34.

La timpul respectiv propaganda bolșevică a reușit să atragă și din rândurile românilor o serie de adepți care îndeplineau cele mai murdare misiuni pentru a-l sluji pe Lenin care le promitea orice pentru a-și îndeplini ascunsele obiective de dominare a omenirii.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin[xii], care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv vadurile de la Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Situația era agravată și de faptul că la începutul lunii ianuarie râul Nistru era înghețat facilitând trecerea frauduloasă a graniței. Totodată este necesar să consemnăm că încă nu era organizat un serviciu care să ofere prompt date certe despre cele ce pregăteau inamicii României. Unele informații alarmante despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenire la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea dinspre 6/19 spre 7/20 ianuarie 1919, la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași a fost împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, a fost prins ulterior, judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța a fost executat de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru.

Constantin Kirițescu[xiii], cronicarul evenimentelor militare, a consemnat astfel moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre satul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Situația creată a impus suplimentarea trupelor române pentru declanșarea contraatacul, cerându-se de către eșalonul superior al armatei Române restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe și exemplare, inclusiv contra populației civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, batalionul 7 din Regimentul 13 artilerie și batalionul 3 din Regimentul 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înaintat spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. Prin lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13, românii dobrogeni din Divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile aflate la sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura[xiv] ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea a avut loc la 14 ianuarie 1919, la Soroca.

Depășirea momentelor deosebit de tensionate au permis ca vineri 25 iunie 1920, la Soroca, să fie organizată solemnitatea punerii pietrei fundamentale pentru preconizatul simbol al cinstirii generalului Erou Stan Poetaș, căzut pentru Patrie. La Solemnitatea a participat generalul Iacob Zadik[xv], comandantul Corpului IV Armată.

Operativ misiunea conceperii și modelării monumentului a fost încredințată de către Comitetul de inițiativă sculptorului George Dimitriu[xvi], care, în 1920, a modelat statuia generalului Stan Poetaș pentru Soroca, lucrare turnată în bronz, având înălțimea de 3 m., pentru a fi amplasată[xvii] pe un bine proporționat piedestalul din granit cu înălțimea de 4 m. Vor fi necesari ani buni până la aducerea în forul public, la Soroca, a acestui simbol[xviii].

A fost inaugurat la 10 august 1929. În anii deceniului următor au fost numeroase actele de profanare a monumentului, manifestările de ostilitate la adresa României fiind bine coordonate, stipendiate de propaganda sovietică, care, din păcate, a găsit în rândurile localnicilor fideli slujitori gata a întreprinde cele menite a demonstra că administrația nu era capabilă să asigure fruntariile de la Nistru.

A existat și în localitatea Otaci, jud. Soroca un simbol al pietății menit ai cinsti memoria generalului Stan Poetaș. Era o Cruce albă de piatră[xix],cu înălțimea de 2,50 m. care a costat pe inițiatori 50.000 lei. Credem că la acest simbol se referă afirmația că nu a fost distrus în 1940, după cum sunt formulate diverse supoziții, de acest simbol erau înlănțuiți patrioții români[xx] înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrus abia după anul 1944, când Basarabia a fost „recuperată” de a tot biruitoarea Armată Roșie, primind concesiv și interesat acceptul aliaților la 10 februarie 1947.

Evenimentele ulterioare create prin raptul teritorial al semnatarilor Pactului Sovieto – German din 23 august 1939 al cărui prevederi au fost aplicate la adresa României în iulie 1940 au generat și pentru monumentele de for public situații care, ulterior, au fost prezentate în diverse ipostaze, adeseori formulările fiind contradictorii.

La București în patrimoniul Arhivelor Naționale este păstrat[xxi]Procesul Verbal încheiat la 17 septembrie 1940 cu ocazia acțiunii de predare-preluare a componentelor în bronz ale monumentului generalului Stan Poetaș evacuate din Basarabia: respectiv statuia și 3 basoreliefuri. Nu se cunoaște soarta acestora după 1944 când omniprezența eliberatorilor ocupanți s-a manifestat și prin distrugerea vestigiilor care aminteau de prezența românească la est de râul Prut.

Sursa: ascor.md

Moartea unui erou, generalul Stan Poetaș

de Cristian Negrea

Un nume uitat astăzi, ca și ale altor eroi căzuți pentru neam și țară, generalul Stan Poetaș a plătit cu viața lupta sa pentru România Mare. Am mai avut și alți generali căzuți pe câmpul de luptă, ca și generalii Praporgescu și Dragalina în primul război mondial, sau generalul Ion Sion căzut cu arma în mână la Stalingrad, în al doilea război mondial. Dar generalul Stan Poetaș a căzut în 1919, într-un război ciudat, interzis de istoriografia comunistă și ignorat cu desăvârșire de către istoricii noștri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viață și pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanității au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuși, dacă existau, aceștia erau torturați până la moarte în disprețul oricărei convenții umanitare ca și cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat granița estică a civilizației contra barbariei comuniste roșii ce încerca să răbufnească spre vest. Nimeni nu ne-a mulțumit că timp de douăzeci și cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizației occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reușit să o facem. La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire și cel britanic Barclay își informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistență puternică ascensiunii bolșevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creștere a bolșevismului; învinsă și contaminată, s-ar termina cu ordinea și pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de față este nu numai o cauză românească, ci una europeană”. Liniștea Europei plătită cu sânge românesc. La fel cum timp de secole am stat în fața pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul își crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaștini, alții, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproșeze că nu am reușit să ne ridicăm la nivelul lor. Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizație franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toții ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol și-a lăsat aripa peste Europa, dar șansa acesteia a fost faptul că marele han a murit și valurile de călăreți s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac și cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit. O șansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizații lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansați, mai civilizați, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecții? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârșire.

Cum și-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-și amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puțin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comuniști atunci, și care s-au jertfit sub cizma roșie douăzeci și cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoștința istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia și Prusia împărțea Polonia. Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolșevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduși de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat orașul și-l traversau în patrule puternice, cu pas cadențat, cântând „Deșteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităților care și-au revenit după liniștirea morbului bolșevic. La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniștesc lucrurile, dar aici recunoștința cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezența unui participant la evenimentele din 1918 și reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu prețiosul concurs al soldaților români din armata poporului aliat”. Bineînțeles că după 1945 placa a dispărut și nu a mai fost niciodată repusă la loc. (veziRevoluția din Ardeal și gărzile naționale române (I)).

Când Ungaria a devenit bolșevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forța armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulțumit atunci că i-am scăpat de teroarea roșie, dar în câțiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi dușmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoștința istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuții ale României, pe lângă cele menționate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ținând pericolul roșu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut și am luptat, plătind cu sânge și jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut și recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora? În toate emisiunile și documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veți vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veți vedea marte lucru despre eforturile și luptele românilor și rolul lor în păstrarea civilizației europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidență a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? Bine că se pot face reportaje și emisiuni despre toți maneliștii și fotbaliștii agramați, despre pipițele siliconate, dar nu se poate face un documentar despre eroii României datorită cărora încă mai vorbim românește?

Revenind la anii cumpliți 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deși erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov – Argeș, numită și bătălia Bucureștilor. Noncombatul trupelor rusești care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 și luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărțită între Rusia și Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune și numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofițerii ruși spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile rusești de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci rușii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul național, doar pentru ca frontul să fie mai scurt!

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimați de epidemia de tifos, a izbucnit revoluția rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruși. Câți știu că ofensiva de la Mărăști a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că rușii au refuzat să ne susțină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluție” să lupte pe front? Câți știu că la Mărășești, mare parte a trupelor ruse își părăseau pozițiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marș forțat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruși fără luptă? După marșuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranșeele abandonate de ruși și ocupate de germani fără luptă!

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăști, Mărășești și Oituz, rușii, după revoluția bolșevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolșevizează în mare parte și încep o acțiune sistematică de jaf și teroare a populației civile, ba chiar încearcă să asasineze primmistrul român și să-l aresteze și suprime pe rege, la sfârșitul lui 1917 (vezi Primele lupte cu bolșevicii)

Basarabia își începe lupta pentru independență, dar călcată de bolșevici este pe cale să fie suprimată total ca și existență (vezi Curățirea Basarabiei (I) Renașterea și Curățirea Basarabiei (II) Bătălia). România găsește resurse în bravii ei soldați, învingătorii nebiruitului Mackensen, și pacifică Moldova prin forța baionetei, ba mai mult izbăvește și Basarabia de teroarea roșie tot prin brațul și baioneta soldatului român, același soldat care va pacifica și Ungaria bolșevică un an mai târziu și va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat și am trecut Nistrul în mai 1919 și am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii frnceze și trei grecești ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolșevică, deși duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolșevice a lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe TisaRăzboiul româno-ungar de la 1919 (II) Expectativa pe Tisa și Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta), iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, și-au împachetat efectele și au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizației. Drept mulțumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916.

Iar pe frontiera de est a Europei civilizate, am luptat și am murit de nenumărate ori, deși Basarabia s-a unit cu România încă de la 27 martie 1918 (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Iar în contextul acestor lupte a căzut la datorie generalul Stan Poetaș.

Un destin de luptător

Colonelul Stan Poetaș se afla la comanda brigăzii 17 infanterie în ziua de 23 august sau 5 septembrie după calendarul nou. Botezul focului îl primește alături de Brigada 5 călărași, condusă de colonelul Romulus Scărișoreanu, cel ce va deveni unul dintre cei mai capabili generali români în acest război. Regimentul 40 „Călugăreni” participa și el la această luptă din fața Bazargicului, respectiv încercarea de reocupare a acestuia de către trupele române. Situația din sudul Dobrogei, din Cadrilater, devenise critică după căderea Turtucaei. După 12 ore de luptă cumplită, românii primesc ordinul de retragere din fața Bazargicului, nu înainte de a asista la masacrarea unui întreg regiment rus de cavalerie care a atacat în șarjă o poziție inamică întărită cu mitraliere. Au fost pur și simplu decimați, iar comandantul făcut prizonier. Într-un mod asemănător se va desfășura și șarja cavaleriei române de la Robănești, cavalerie în galop împotriva focului concentrat al mitralierelor. Dacă în cazul românilor, această decizie ar putea fi parțial explicată prin lipsa experienței de război și prin necesitatea protejării retragerii trupelor proprii, în cazul rușilor, cu experiență de doi ani pe front, mi se pare un sacrificiu inutil.

Se stabilește linia defensivă Rasova – Cobadin – Topraisar – Cocargea – Tuzla, în fața românilor va cădea în luptă prințul Frederic Wilhelm de Hessa, nepot de soră al kaiserului Wilhelm. Nu a fost singurul os regesc german căzut în fața românilor, cam în aceeași perioadă căzând la datorie și prințul Henric de Bavaria în bătălia Sibiului în fața „diviziei de fier” a generalului Traian Moșoiu. La 18 septembrie (1 octombrie st. n.) aveau să se izbească reciproc ambele tabere într-o ofensivă cruntă la sud de Cobadin. Regimentul 40 „Călugăreni” a luat prizonieri turci și 7 tunuri turcești, care din ordinul colonelului Stan Poetaș sunt trimise la București pentru a fi depuse la picioarele statuii ecvestre a lui Mihai Viteazu, ca un omagiu adus de regimentul ce purta numele biruinței marelui voievod la 1595.

Între timp manevra de la Flămânda a generalului Averescu eșuează, iar trupele inamice trec la ofensivă pe ambele fronturi, în Transilvania și Dobrogea. Doi dintre cei mai mari generali germani, Falkenhayn și Mackensen conduc trupele germane și austro-ungare în Transilvania, respectiv cele germane, bulgare și turcești în Dobrogea.

În Dobrogea, urmează bătălia de pe linia Topraisar – Amzacea, bătălie care avea să-i aducă colonelului Stan Poetaș denumirea de eroul de la Topraisar, iar colonelului Scărișoreanu gradul de general de brigadă.  În fața Tropaisarului generalul Mackensen a dispus trupe proaspete, ca și divizia germană 271 comandată de generalul von Galwitz, la fel ca și întreaga artilerie grea germană și bulgară. În fața lor, ostașii lui Scărișoreanu, iar în centru brigada colonelului Stan Poetaș, „taica Stan”, cum era alintat de soldații săi din regimentul 9 vânători și 40 infanterie „Călugăreni”. Simțind iminența atacului, au cerut să li se aducă drapelul regimentului și sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona „Deșteaptă-te române!”, au jurat pe steag că nimic nu-i va face să dea înapoi în fața puhoiului dușman. Se vor ține de cuvânt, timp de două zile și jumătate toate atacurile germane sfărâmându-se în fața zidului de piepturi românești. Străpungerea inamică s-a făcut pe flanc, acolo unde diviziile ruse 61 și 115 au părăsit pozițiile retrăgându-se spre Cobadin, lăsând prizonieri bulgarilor 24 de ofițeri și 2800 de soldați, și fără să înștiințeze aliații români despre retragere. Poziția de la Topraisar este descoperită și pe flancul de est, așa că a urmat retragerea, urmată de pierderea întregii regiuni dobrogene, cu excepția unei porțiuni de la nord. Bulgarii, după ce vor intra în Constanța vor răsturna statuia lui Ovidiu de pe soclu, în speranța că acest gest simbolic va șterge orice urmă de latinitate din Dobrogea (vezi Noi și bulgarii).

Colonelul Stan Poetaș își continuă destinul eroic în bătălia de la Neajlov – Argeș supranumită și bătălia Bucureștilor. După ce inamicul rupe rezistența Carpaților la Jiu și afluiește spre est, către capitală, trupele bulgare și germane ale lui von Mackensen trec Dunărea pe la Zimnicea. Generalul Prezan concepe și execută o manevră pe linii interioare, destinată să lovească și bată ambele grupări pe rând, iar una din diviziile destinate era chiar divizia 9/19 a generalului Scărișoreanu. În sectorul acestei divizii, chiar în capul de avans se afla divizia 217 germană, pe care comandamentul român o credea încă în Dobrogea. Colonelul Stan Poetaș declanșează un atac furibund la Bălăria și ia 200 de prizonieri, trei tunuri grele și numeros material de război. Statul Major al diviziei germane 217 se salvează prin fugă spre Ghimpați. Deruta se amplifică după ce colonelul german Vogel, comandantul brigăzii 18 de rezervă, aflat la Mihăilești, încearcă să ia legătura telegrafic cu divizia 217, și a primit răspuns o înjurătură neaoșă românească. Dar, din păcate, planurile atacului român sunt capturate asupra a doi ofițeri români de stat major ce se deplasau cu un automobil, și de aici încolo va interveni reacția dură a inamicului, acesta știind perfect unde să lovească și cum. Trebuie menționat că cele două divizii ruse aflate în apropiere au refuzat să susțină ofensiva românească, au refuzat chiar să taie singura linie de comunicații inamică spre Dunăre, pe motiv că nu au ordin în acest sens. Bătălia Bucureștilor s-a încheiat cu retragerea trupelor române, inamicul având cale liberă spre capitală în care a intrat la 6 decembrie 1916. Românii se retrag în Moldova, astfel încheindu-se campania dezastruosului an 1916.

Vor urma late bătălii, cum a fost cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara lui 1917 unde, pe un spațiu relativ restrâns, se afla una din cele mai mari concentrări de efective și mijloace de luptă din întregul război mondial de pe frontul de est. Opt sute de mii de combatanți în prima linie și aproape un milion în rezervă. Însuși împăratul german, kauserul Wilhelm, va vebi să asiste la viitoarea ofensivă victorioasă a feldmareșalului von Mackensen, supranumit spărgătorul de fronturi, care anunțase deja obiectivul său, „peste două săptămâni la Iași”. Dar împotriva lor se vor opune trupele românești, reorganizate și dotate cu armament modern de către misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot. În sfârșit, ne băteam cu echipament similar trupelor atacatoare. Ofensiva marelui Mackensen s-a topit în fața rezistenței române, chiar dacă în ultimul moment trupele noastre înlocuiau diviziile rusești ce fugeau fără luptă. De cele mai multe ori, după marșuri epuizante de zeci de kilometri pe jos, românii intrau în focul luptei pentru a-i scoate pe germeni din tranșeele părăsite de ruși fără luptă. Nu există cuvinte pentru a descrie dramatismul acelor lupte, uitate astăzi de majoritatea compatrioților noștri. Nu există cuvinte pentru a descrie eroismul acelor luptători țărani în uniformă care se băteau de la egal la egal cu cele mai bune trupe din lume, zdrobindu-le și frângând intenția lui Mackensen de a rupe frontul, cum a făcut-o în Galiția și în Serbia. Patru divizii române au respins zece divizii germane și austro-ungare, o divizie românească a ținut piept rând pe rând asaltului a trei divizii germane. Așa ceva nu s-a mai pomenit în istoria militară germană.

Colonelul Stan Poetaș și-a făcut și aici cu prisosință datoria. A luptat la Mărășești și Muncelu, acolo unde soldații români au sfințit cu sânge una dintre cele mai mari victorii din istoria românilor. A urmat armistițiul și mai apoi luptele din Moldova contra foștilor aliați bolșevizați (vezi Primele lupte cu bolșevicii), care doreau să transforme România în republică populară. În aceeași perioadă, când a răsunat strigătul de ajutor al românilor de dincolo de Prut, împilați de aceeași teroare bolșevică pe care noi abia am evitat-o prin luptă, regele și guvernul au trimis armata pentru pacificarea Basarabiei și eliberarea cetățenilor ei. La toate aceste evenimente participă din plin și Stan Poetaș, devenit general, alături de oamenii săi.

Luptele de la Atachi și Hotin

După ce îi pacifică prin forță pe bolșevicii ruși la Mihăileni în ianuarie 1918, soldații generalului Stan Poetaș, după intrarea în Basarabia și unirea cu România, primesc ordin să asigure frontiera Nistrului împotriva incursiunilor bandelor bolșevice ce încercau să răscoale populația pentru a smulge de la România această frumoasă provincie. În vara lui 1918 a fost liniște, datorită ocupației germane și austro-ungare a sudului Ucrainei, dar după dezintegrarea acestor armate în urma înfrângerii din războiul mondial, bolșevicii se fac din nou stăpâni pe regiune. Românii intră în județul Hotin ce fusese inițial ocupat de austro-ungari, stabilind frontiera pe Nistru.

 Hărțile din Costin Scurtu, op. cit.

Printre cei însărcinați cu paza acestei frontiere a fost și generalul Stan Poetaș, care comanda Brigada 17 infanterie, de la Atachi până la pichetul de grăniceri Vadul Roșcov, de unde se continua cu Brigada 18 infanterie, condusă de generalul Gheorghe Dabija, cel care va lupta mai târziu împotriva ungurilor și va scrie una dintre cele mai complete lucrări despre războiul României, în patru volume, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918). În subordinea generalului Stan Poetaș acționau regimentul 3 roșiori și regimentul 34 infanterie, având în rezervă subsectorului batalioanele 2 și 3 din acest regiment 34.

Pentru a înțelege mai bine cauzele sprijinului local de care s-au bucurat bolșevicii în cursul acestui atac nu numai din partea populației ucrainene din regiune, ci și din partea unor elemente din populația locală moldovenească, trebuie făcută o mică paranteză explicativă. Valul revoluționar rusesc din toamna lui 1917, când bolșevicii lui Lenin au cucerit puterea, au venit cu lozinci foarte pe placul tuturor. „Pace și pământ!” era lozinca lui Lenin, din care nu s-a materializat nimic, nu a fost nici pace, în ideea de a răspândi prin forță pe tot globul ideologia comunistă, dar nici pământ, acesta fiind confiscat și create colhozurile, iar țăranii care se opuneau erau uciși sau deportați în lagărele din Siberia. Până și forța de bază a bolșevicilor, marinarii răsculați din fortăreața Kronstadt, în 1921, când au înțeles că au fost păcăliți de Lenin, s-au revoltat, doar pentru a fi zdrobiți și supraviețuitorii executați de Armata Roșie. Așa a învins bolșevismul în Rusia.

Au fost și în Basarabia astfel de bolșevici, păcăliți de propaganda lui Lenin, care spunea că odată cu Unirea cu România, basarabenii vor intra în robia boierilor români, pierzând toate cuceririle revoluționare obținute în 1917 și începutul lui 1918 sub conducerea Sfatului Țării. Unii dintre ei au acționat în cadrul bandei lui G. I. Bărbuță, basarabean din Călărași, care a trecut Nistrul ocupând Atachi.

Descrierea luptelor ce urmează este preluată din cartea lui Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), apărută la Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008.

Având în vedere caracteristicile Nistrului, existau trei sectoare favorabile de trecere, respectiv Zveniec – Hotin, Berezovo – Lămăcuiți și Moghilev – Atachi. Informații despre intensificarea pregătirii inamice pentru trecerea Nistrului au sosit inclusiv în ziua de 5/18 ianuarie 1919, fapt care a intensificat activitatea de prevenție la frontieră a detașamentelor de pază și patrulare. În noaptea de 6/7 ianuarie 1919 (19/20 ianuarie stil nou), la ora 3.40, bandele bolșevice au trecut Nistrul în număr mare și au atacat trupele române din zona Atachi, între satele Călărași și Verzani. Companiile 11 și 21 grăniceri s-au retras spre satele Ocnița, Secureni, Briceni și Româncăuți. În sectorul atacat se afla un detașament compus din două batalioane de infanterie și două baterii sub comanda generalului Stan Poetaș. La orele 9.00 se primesc informații că bolșevicii au trecut Nistrul și în alte puncte, surprinzând posturile de pe malul râului, care au fost atacate și din spate de populația civilă răsculată înarmată. Nu era prea greu să procuri arme atunci, erau multe abandonate de rușii în retragere care n-au putut fi strânse în totalitate de trupele române, dar multe au fost obținute și prin contrabandă peste Nistru. Secția mitraliere a batalionului 1 din regimentul 34 infanterie ce apăra podul de la Atachi este aproape încercuită și nevoită să se retragă. Se oprește la liziera de sud-vest a satului Atachi, păstrând sub supraveghere satele Atachi, Volcineț și Calarașofca. În acest timp, generalul Stan Poetaș a dorit să inspecteze sectorul din dreapta batalionului 2 din regimentul 34 infanterie, „deși i se atrăsese atenția asupra pericolului să nu intre în sat căci populația e răsculată, ceea ce dânsul nu a voit a crede; coboară pe șoseaua Atachi – Calarașofca și este atacat de populația civilă, fiind omorât și cadavrul batjocorit”. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărași avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța. S. Fosu, cel care l-a împușcat, avea să fie judecat și condamnat la moarte în anul 1929, iar G. I. Bărbuța avea să fie executat la puțină vreme de la evenimente de către ucrainenii naționaliști ai hatmanului Petliura dincolo de Nistru. Ca o paranteză, hatmanul Petliura, conducătorul naționaliștilor ucraineni, după ce a fost înfrânt de Armata Roșie care a pus capăt independenței Ucrainei, se salvează prin România.

Istoricul Constantin Kirițescu a scris astfel despre moartea generalului Stan Poetaș: „I-a fost dat să moară, lovit de un glonț mișel, tras din spate, acestui erou legendar al armatei române, care la Topraisar. Neajlov și la Mărășești, înfruntase de atâtea ori moartea în față, în cele mai dramatice momente ale războiului nostru”. Comanda trupelor o preia colonelul Ion Petrescu, care raportează către comandamentul diviziei a 9-a: „domnul general mort sau prizonier”.

În timp ce trupele noastre se regrupau spre sarul Sauca, bolșevicii au pus stăpânire pe satele Arionești, Unguri Calarașofca, Ocnița, Atachi, Volcineț, Merișofca. Se pregătește contraatacul românesc, cerându-se restabilirea ordinii și distrugerea bolșevicilor, luând măsuri severe inclusiv contra populațiunii civile care a făcut cauză comună cu ei. La 9 ianuarie, bat 7 din reg 13 art și bat 3 din reg 35 au alcătuit detașamentul maior Lascăr cu misiunea respingerii bolșevicilor ce au înainta spre Ocnița. Au fost primiți cu foc în localitatea Bârnova, dar au preluat inițiativa și au respins inamicul din sat. Au fost curățate de elemente inamice localitățile Soroca, Lincăuți, Postova, Cvăzdăuți, Româncăuți. Colonelul Ion Petrescu raportează spre seară respingerea inamicului din zona Sauca, continuând înaintarea către Atachi și Codreni pentru distrugerea bandelor bolșevice. În lupte grele, au fost reocupate localitățile Călărași, Atachi și Volcineț. La 10 ianuarie, în urma rezistenței inamice îndârjite din satele Ugri și Arionești, sunt necesare aducerea de întăriri pentru respingerea inamicului. Către ora 13.00, românii dobrogeni din divizia a 9-a au pus stăpânire pe înălțimile imediat sud de malul Nistrului, nimicind inamicul care a lăsat pe teren morți și răniți, un tun și alte materiale militare. Detașamentul maiorului Butunoiu atacă de la sud de-a lungul râului. Bolșevicii scăpați încercând să fugă peste Nistru au fost în mare parte uciși în bărci, iar alții înecați, conform raportărilor colonelului Petrescu. Li se pune în vedere responsabililor ucraineni din armata lui Petliura ca răzvrătiții să fie împrăștiați și să li se ia tunurile, altfel comandamentul român amenință cu trageri de artilerie contra orașului Moghilev, inclusiv cu proiectile asfixiante. Răspunsul ucrainenilor a fost că atacul bolșevic s-a produs fără știrea armatei lui Petliura.

La 11 ianuarie colonelul Ion Petrescu informa: „corpul mult regretatului comandant Poetaș l-am dezgropat, depus în sicriu și l-am evacuat spre Sauca”. Înmormântarea va avea loc în data de 14 ianuarie 1919, la Soroca.

 
Statuia generalului Stan Poetaș la Soroca
(fotografii din colecția Cătălin Teodoreanu)

Dar bolșevicii nu au renunțat după înfrângerea de la Atachi, ci doar au schimbat direcția de atac. La 10/23 ianuarie, bolșevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleșite numeric. O parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolșevicii ucraineni. La fel ca și la Atachi, atrocitățile la care s-au dedat bolșevicii au fost de nedescris. Soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși și limbile smulse, sunt atârnați în ștreang de-a lungul șoselelor. Șeful siguranței române din Hotin este torturat și aruncat în puțul fortăreței.

Valoarea forțelor bolșevice era de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreți și 8-10 tunuri, deci vorbim de efective importante, care își pregătesc terenul din timp organizându-și terenul din timp și acționând coordonat, atât între unitățile proprii cât și în legătură cu agitatorii acoperiți din teritoriu, nu doar bande dezorganizate fără căpătâi.

Împotriva lor, comandamentul corpului 5 armată organizează un detașament sub comanda generalului Davidoglu, iar căpitanul Mironescu atacă inamicul la Nedebanți.  la 17 ianuarie, comandantul diviziei 1 cavalerie, generalul Mihail Schina hotărăște declanșarea atacului decisiv pentru 19 ianuarie (1 februarie st. n.) asupra Hotinului, pe la sud și vest de oraș, în timp ce o trupă va manevra prin Aristovka, Prigoradok și Atachi  spre acest oraș. Detașamentele menționate, maior Lascăr, căpitan Chițulescu, colonel Petrescu și maior Bălănescu aveau sarcina pe lângă respingerea bolșevicilor și restabilirea ordinii, și cea de poliție militară, de percheziție și strângere a armelor și munițiilor, precum și investigații pentru descoperirea liderilor bolșevici veniți de dincolo de Nistru. Avansul trupelor române se făcea prin luptă, inclusiv dueluri de artilerie. La 21 ianuarie s-a executat foc de artilerie contra concentrărilor de bolșevici ce se pregăteau să treacă Nistrul în sprijinul capului de pod prin punctul Filimonov – Joi, după ce în prealabil a tras circa 200 de lovituri, împrăștiind taberele bolșevice din satele Ladova și Lasavcea. Până la începutul lui februarie, ordinea este restabilită și inamicul izgonit dincolo de Nistru.

Represalii

Chestiunea represaliilor este una delicată pentru orice armată din lumea asta. Tratamentul prizonierilor și populației civile din zona de război au făcut obiectul multor tratate internaționale, dintre care cea mai cunoscută și mai des invocată este Convenția de la Geneva încheiată în 1949, care era de fapt o îmbunătățire a altor convenții încheiate pe rând în 1864, 1906 și 1929. Un lucru uitat cu desăvârșire de majoritatea celor care o invocă fără să o cunoască este faptul că aceasta se referă la protecția prizonierilor, a răniților și a populației civile din zona de război. Această convenție nu se referă decât la trupe combatante în uniformă sau care poartă un semn distinctiv vizibil care să le distingă ca și combatanți în una dintre tabere. Nu face nicio referire la trupele îmbrăcate în uniforma inamicului sau civile care luptă fără vreun semn distinctiv vizibil care să-i definească clar ca și combatanți într-una dintre tabere.

De aceea americanii după ofensiva din Ardeni i-au executat pe toți prizonierii germani ce purtau uniforma americană, un lucru nu prea amintit în istoriografia americană. Napoleon Bonaparte a luat patru mii de prizonieri în campania din Egipt, nu avea cum să-i hrănească, așa că a ordonat împușcarea lor. Francezii și astăzi îl consideră cel mai mare general al lor.

Și istoriografia noastră militară are lacune, mai ales din timpul comunismului, când istoria noastră ne spunea că noi am fost buni și blânzi cu inamicii, chiar dacă ei s-au dedat la atrocități fără număr contra noastră. Adevărul este că lucrurile nu au stat chiar așa. Dacă am fi fost așa de buni și blânzi cu prizonierii care s-au dedat la atrocități contra civililor și i-am fi eliberat pe cuvânt de onoare, a doua zi ne-am fi trezit cu ei din nou asupra noastră, practicând aceleași crime și atrocități, iar rezultatul final ar fi fost anihilarea noastră ca și neam. Întorsul obrazului nu prea se aplică în istoria lumii. Un exemplu sugestiv este chiar Ștefan cel Mare (și Sfânt), după cea mai cunoscută biruință a sa contra tătarilor, cea de Lipnic (Lipinți), în anul 1469, chiar pe locul luptelor din acest articol. Incursiunea Hoardei de Aur a fost respinsă după o luptă grea, în cursul căreia au căzut prizonieri fiul și fratele hanului. Trebuie menționat că tătarii duceau un război de distrugere totală, în fiecare sat ei omorând cu sânge rece întreaga populație bărbătească și bătrânii, pe femei și copii luându-i în robie. După această înfrângere a sa, hanul trimite o sută de soli pentru a-i cere lui Ștefan să-i elibereze fiul și fratele, precum și pe restul prizonierilor. Ce ar fi trebuit să facă Ștefan, să dea curs cererii, să le dea drumul tuturor pentru ca anul următor să lupte din nou împotriva lor? El a ales altă soluție, l-a sfâșiat între patru cai pe fiul hanului chiar în fața celor o sută de soli, apoi le-a tăiat tuturor celor o sută nasurile, le-a pus într-un sac pe care l-a înmânat unuia dintre ei. Pe restul de nouăzeci și nouă i-a tras în țeapă, după care l-a eliberat pe solul rămas, spunându-i că-l va elibera pe fratele hanului, deoarece poate va deveni și el han, și să știe ce va păți dacă va mai încerca vreun atac contra Moldovei. În timp ce solul fugea călare spre est, cu fața șiroind de sânge și în mână cu sacul cu nasuri, Ștefan a strigat către el: „Să-i spui hanului că toți nenorociții ăștia trași în țeapă sunt cu fața către răsărit!”, aluzie la locul spre care se închină mahomedanii. Rezultatul a fost că ani buni tătarii nu au mai călcat Moldova.

Ce ar fi trebuit să facă românii după atrocitățile descrise ceva mai devreme (vezi foto de mai jos)? Să-i elibereze pe toți bolșevicii capturați? Experiența românilor ce au luptat contra bolșevicilor este clară, la fel cum spuneau voluntarii români ce luptau la acea oră în Siberia (vezi Luptătorii români din Siberia), orice înțelegere făcută cu bolșevicii era urmată de un atac al acestora, pe motiv că ei nu fac înțelegeri cu burjuii, la fel cum Stalin a preluat această sintagmă spunând că „tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise”.

De aceea, ordinele de la comandamentele române în timpul atacurilor de la Atachi și Hotin au fost clare: „veți lua măsuri severe contra populațiunii care au făcut cauză comună cu ei (bolșevicii), veți restabili ordine deplină cu orice preț”. Dar aceasta nu s-a aplicat contra populației civile, ci doar asupra acelor civili capturați care luptau alături de bolșevici. Referitor la acest lucru, un alt ordin spune așa: „bandele cu care luptăm nefiind considerate ca trupe regulate nu se bucură de legile care se aplică în război trupelor regulate, ci vor fi fără milă complet și radical exterminate. Contra populației care a făcut cauză comună cu bandele, atacând cu focuri trupele noastre, se va proceda cu ultimă energie și extremă severitate”.

 
Imaginile de mai sus sunt ale cadavrelor soldaților români din regimentul 3 roșiori
(sub comanda generalului Stan Poetaș) torturate și multilate de către bolșevicii ruși
sursa: Memorie și onoare, Românii în primul război mondial, 2008

 Contra unui inamic ce nu respecta legile războiului, care tortura până la moarte prizonierii, scoțându-le ochii, smulgându-le limbile, agățându-i în căngi de copacii de la marginea drumurilor sau spânzurându-i de aceștia, ce mesaj le puteai transmite? Armata română le-a transmis un mesaj dur, ca și un avertisment.

Raportul colonelului Ion Popescu, care l-a înlocuit la comandă pe generalul Stan Poetaș ucis de banda lui Bărbuța care nu avea semne distinctive ca și combatanți: „am respins bandele bolșevice care în parte nimicite au luat fuga lăsând pe teren morți, răniți, prizonieri (executați)”. Detașamentul general Davidoglu din regiunea Creștinești au reocupat și dezarmat satele Medibăuți, Stănceni, Dobzoc, cauzând mari pierderi bandelor de bolșevici (300 morți, 100 executați). Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Până la urmă, nu am fost mielușei duși la tăiere, așa cum apare în istoriografia noastră. Și nici nu aveam motive să fim.

Luptele pe frontiera de est au continuat și nu s-au oprit total până la al doilea război mondial (vezi Lupte antibolșevice după Unire). Generalului Stan Poetaș i-a fost ridicată o statuie la Atachi, dar care nu a fost distrusă în 1940, după cum spun zvonurile, de această statuie erau înlănțuiți patrioții români înainte de a fi deportați în Siberia. A fost distrusă abia după 1944, când Basarabia a revenit în robia rusească.

Este trist că astăzi nimeni nu-și mai amintește de acest erou român căzut în luptă contra bolșevicilor, unul dintre sutele de mii. E trist că nu poți găsi pe internet o biografie a lui (ce fac istoricii noștri nu pot să știu), e trist că nu poți găsi pe internet nici măcar o fotografie a monumentului său. Sunt multe lucruri triste, acesta este doar unul dintre ele. Dumnezeu să-l odihnească, la fel ca și pe toți românii căzuți pentru apărarea patriei!

Bibliografie:

Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 – 1919), Editura Muzeului Marinei Militare Române în 2008

Anatol Leșcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei, Editura militară, 2009

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989

Nicolea Ciobanu și colectiv, Enciclopedia primului război mondial, editura Teora, 2000
Cristea Marius și Smaranda Cutean, Memorie și onoare. Românii în primul război mondial, editura Altip, 2008

Glenn Torey, Armata revoluționară rusă și România în 1917, Editura militară, 2005

Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Editura Alfa, Iași, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991

Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, Editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic și România, Editura Militară, București, 2000

Sursa:cristiannegrea.blogspot.ro

,

Pe 11.XI. 1918 la ora 11.00 a fost semnat armistițiul între conducătorii militari ai Germaniei și Franței, într-o garnitură de tren aflată într-o pădure de lânga Paris. Astfel s-a pus capăt celor 4 ani de război în care s-au înregistrat peste zece milioane de victime din ambele tabere.

Drept consecință a sfârșitului războiului, Austro Ungaria se descompune și apar noi state. La 28 noiembrie 1918 Bucovina cere Unirea cu România iar la 1 Decembrie 1918 Transilvania și Banatul cer Unirea cu Patria Mamă.

Alba_Iulia_Resolution

Documentul Unirii de la Alba Iulia

Aceasta a urmat după ce la 28 iunie 1918 Basarabia s-a unit cu România prin exprimarea voinței populare reprezentată de Sfatul Țării.

La București s-a comemorat în aceste zile sfârșitul primului război mondial. Se împlinesc  95 de ani de la armistițiul încheiat la Compiegne, în Franța, între puterile aliate și Germania, pentru încetarea focului.

Diplomați și militari au depus  coroane de flori în sectorul francez al cimitirului Bellu Militar, în amintirea milioanelor de soldați și civili care au murit în timpul celor 4 ani de război.

Ambasadorii Franței și Germaniei au adus astăzi un omagiu nu doar soldaților francezi din colonii morți în primul război mondial, ci și tuturor militarilor care și-au pierdut de atunci viața.

Phillipe Gustin, ambasadorul Franței, vorbește despre importanța sacrificiului soldaților.

„Sacrificiul soldaților francezi, români, germani și al altora, chiar și astăzi în serviciul națiunilor, impune respect și ne aduce aminte că pacea este un bun prețios și fragil și este responsabilitatea noastră, a tuturor, să o păstrăm și să o apărăm. Această pace am făcut-o împreună, zi de zi, construind Europa, și trebuie să continuăm împreună pe această cale”, spune Phillipe Gustin.

Ambasadorii Franței și Germaniei, Phillipe Gustin și Werner Hans Lauk.

Primul război mondial a fost cea mai sângeroasă conflagrație din Europa, însă acum continentul a adunat peste jumătate de secol de pace, a explicat ambasadorul german Werner Hans Lauk.

„Astăzi trebuie să ne amintim că reconcilierea franco-germană a marcat începutul unui mare proces de unificare europeană, căruia îi datorăm peste 60 de ani de pace.

„O singură privire în afara frontierelor noastre este suficientă ca să ne dăm seama că această situație rămâne o excepție. Iată de ce fiecare dintre aceste cruci și aceste stele funerare reprezintă deopotrivă un avertisment și un apel pentru noi să susținem pacea peste tot în lume”, spune Werner Hans Lauk.

Sursa parte din material romania-actualitati.ro

,

MOTTO:

“Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Contele de Saint-Aulaire

Am relatat în articolul precedent (Trădarea rusească. Tratative (1914 – 1916)) despre felul în care rușii ne-au trădat încă dinainte de a intra în război în august 1916, pentru a putea ieși ei înșiși cu fața curată printr-o pace separată cu Germania, prin împărțirea României între Rusia și Austro-Ungaria. În acest articol nu am insistat asupra rolului nefast al celui care a fost instalat de către țar prim ministru (din ianuarie) și ministru de externe (din iunie, înlocuindu-l pe Sazonov) al Rusiei chiar în perioada critică a războiului României, începând cu perioada premergătoare lui august 1916. Sturmer avea reputația de germanofil convins și a făcut tot posibilul să-și mențină această reputație, dând de înțeles tuturor că scopul său este încheierea unei păci separate cu Germania. Pentru toată lumea era clar acest lucru, mai puțin pentru comodul nostru ministru din Rusia, Constantin Diamandy, care nu observă nimic. Tocmai pentru această atitudine Sturmer a fost acuzat deschis de la tribuna Dumei de trădare de către Miliukov, șeful partidului cadeților, căruia ulterior țarina a încercat să-i închidă cu orice preț gura, tocmai din cauza acuzelor aduse lui Rasputin și omului său, Sturmer, precum și adjunctului lui Sturmer, Protopopov. “Iuda trădătorul!” strigase Miliukov de la tribuna Dumei, adăugând că ”toate secretele ministerului nostru de afaceri străine sunt imediat cunoscute de dușmanii noștri”, apoi arâtând un teanc de documente: “Am aici, domnilor deputați, evidența trădării lui Sturmer, piesele și cifrele sunt aici împreună cu prețul trădării!”

Trădarea României din vârful guvernului rus

Poate părea ciudat, dar acesta era pulsul în cercurile conducătoare ale Rusiei la acea vreme. În ciuda insistențelor lui Rasputin și Sturmer, țarul, credincios angajamentelor față de Antantă, refuza constant să încheie pacea separată. De aceea, acești trădători au decis să pună Rusia în acea situație încât să fie nevoită să încheie această pace. Dar pentru a nu-și pierde prestigiul și să dea astfel apă la moară revoluționarilor, trebuia ca această pace să fie încheiată cu un succes de compromis, pe spinarea României prin împărțirea acesteia. De asemenea, exista în clasa conducătoare rusă un curent care se opunea unei victorii decisive rusești, de teama de masele de soldați reveniți de pe front și vor cere drepturi și libertăți, la fel, revoluționarii ruși se temeau că o victorie decisivă ar fi întărit țarismul pe care ei îl doreau răsturnat. În același timp, o înfrângere ar fi deschis calea mișcărilor revoluționare la fel ca și cu zece ani înainte, după înfrângerea din războiul ruso-japonez. De aceea soluția cea mai la îndemână rămânea pacea separată. Iată ce ne pregăteau aliații noștri ruși!

Boris Sturmer (27.07.1848 – 9.09.1917)

Această manevră cinică și machiavelică nu a scăpat observației factorilor responsabili din țările Antantei. Conducătorii au tăcut, deoarece aveau nevoie de intervenția României, indiferent ce s-ar fi întâmplat ulterior, dar liderii de opinie au sancționat această manevră perfidă a Rusiei. De exemplu, iată ce scrie Charles Rivet, fostul corespondent la Petrograd al ziarului Le Temps, în cartea sa Ultimul Romanov apărută în vara lui 1917:

Cu venirea lui Sturmer la guvern interveni planul machiavelic a cărui victimă trebuia să fie România. Escomparea înfrângerii sale trebuia să conducă în mod fatal, în gândul autorilor acestui complot, la o pace ruso-germană. Pacea aceasta avea și un caracter profitabil: Rusiei i se alipea Moldova, iar Austriei i se da Muntenia. România ezita încă să se alăture Antantei. Ea nu era gata. Dar conducătorii ruși trimiseră la București, sub forma unui ultimatum, aceste cuvinte care au precipitat un popor la înfrângere: Acum ori niciodată!

Guvernul român se văzu silit să opteze pentru o partidă dintre cele mai riscante sau să renunțe la realizarea aspirațiilor sale naționale. El fu luat de curentul patriotic, de astă dată cedă injoncțiunilor de la Petrograd. Cu toate acestea el nu o făcu decât cu anumite condițiuni. Temându-se de bulgari, guvernul român obținu promisiunea unui ajutor serios rusesc în Dobrogea, unde trebuiau să fie aruncate patru corpuri de armată. Ce-l importa pe Sturmer să promită, când era ferm decis să nu se țină de cuvânt? Se știe ce a urmat. Românii, lăsați la singurele lor forțe, fură zdrobiți; cooperarea rusească, din derizorie ce fusese în timpul intrării triumfale a nemților în Oltenia și Muntenia, nu deveni eficace decât pe linia Siretului.

Pentru ce? Pentru că acolo era locul hotărât de Sturmer să se oprească retragerea, în scopul ca negocierile de pace separată să poată lua semnificarea pe care voia el să le-o dea. Trebuia ca opinia publică rusească să înțeleagă inutilitatea unor sforțări mai îndelungate, însă să nu resimtă săgeata unei înfrângeri împlântată însăși Rusiei. Austro-Germanii, opriți pe linia Siretului, Rusia era aceea care avea să stăpânească înaintarea lor din momentul ce aceasta amenința teritoriul rus. Singură România era învinsă. Și din această nouă victorie germană reieșea faptul că puterea germană de ofensivă nu era încă înfrântă. Ce era de făcut atunci dacă nu o pace?

Deoarece Rusia nu era umilită de o înfrângere care s-o atingă direct, ea trebuia să vadă rece lucrurile, să discearnă propriul ei interes. Aceasta nu-i impunea oare să deschidă ochii în fața realității? Devenind cert că Germania era invincibilă, nu era oare mai bine să se trateze cu ea în momentul în care se putea face, fără a fi constrânsă de pierderea cu totul a campaniei care, dacă nu ar fi fost oprită, era să fie îndreptată și de astă dată împotriva Rusiei?

Manevra putea reuși, dar Miliukov și Duma i-au pus capăt. Liderul cadeților, într-un discurs istoric a dezvăluit cu curaj scopurile aventurierilor, denunțând de la tribuna camerei planurile urzite pentru a ajunge la infamia nemaiauzită ce ar fi fost o pace separată.

Despre acest plan ticălos a vorbit și generalul Dumitru Iliescu, fost șef al cartierului general român, într-un interviu dat presei franceze în 3 aprilie 1917 la biroul de presă român la Paris și publicat în nr 12089 al ziarului Le Matin:

De la începutul marelui război, România a fost sigură că va trebui să intre în linie alături de aliați. Încă din luna august 1916 noi am început să preparăm și să reorganizăm armata noastră, de la 180000 de oameni trebuia să ridicăm armata noastră la 820000 de oameni, dintre care 500000 de combatanți. Cadrele noastre de ofițeri trebuiau să fie triplate. N-aveam nici munițiuni, nici mitraliere. Această afirmațiune să nu vă surprindă: în iulie 1916, date fiind imensele dificultăți de transport și comunicații cu aliații noștri occidentali, România, lucrând fără încetare, încă nu era gata. Și tocmai la această epocă ne sosi din Rusia un fel de ultimatum: Acum ori niciodată! glăsuia acest document al cărui text îl țin la dispoziția dvs.

Guvernul rus ne supuse un plan de campanie în întregime elaborat. În el nu se ținea seamă de rolul probabil al Bulgariei. La obiecțiunea noastră, dl Boris Sturmer, pe atunci președinte de consiliu, a răspuns că niciodată Bulgaria nu va lupta contra Rusiei. Am cerut atunci 200000 de oameni, trupe rusești, pentru frontul din Dobrogea. El ne-a răspuns că 20000 de oameni sunt prea suficienți pentru o demonstrație cu caracter pur politic. În două rânduri, statul nostru major a cerut guvernului rus să înceapă printr-o operațiune contra Bulgariei, care s-ar fi tradus prin ocupațiunea unei bande teritoriale pe partea dreaptă a Dunării. Luarea Rusciukului ar fi fost o siguranță pentru capitala noastră. Statul major francez ne-a împărtășit pe de-a întregul punctul nostru de vedere, dar Rusia ne-a opus un veto absolut.

Generalul Iliescu ne-a dat detalii cu toate preciziunile asupra istoricului campaniei din Transilvaniei. Armata 1 trebuia să servească drept pivot pe Jiu, în regiunea Orșova. Armata 2, trecând prin pasurile centrale, urma să invadeze în Transilvania, în vreme ce a 3-a urma să înainteze în legătură cu trupele rusești de la Vatra Dornei.

Vai! ne spune generalul Iliescu, trupele rusești de la Vatra Dornei n-au înaintat niciodată măcar cu un metru. Chiar azi se găsesc în același loc unde erau în momentul în care am intrat în război. Această nemișcare compromitea chiar planul ordonat de ruși, fiindcă pentru a reuși trebuia să mergem repede, să scurtăm cât mai iute posibil imensul front transilvan de 800 km ocupînd ipotenuza triunghiului mergând de la Vatra Dornei la Orșova.

După ce a explicat faptele petrecute, ca atacul bulgar pe Dunăre, luarea Turtucaiei și a Silistrei și retragerea din Transilvania, generalul Iliescu continuă:

Silite să dea înapoi, armatele noastre timp de 40 de zile au luptat în trecători împotriva unui inamic superior în armament. Cinci divizii românești au fost așezate pe Argeș pentru a acoperi Capitala. Acolo una din divizii a slăbit. Era acea aflată sub comanda generalului Socec, condamnat apoi de consiliul de război. Generalul acesta, seara la 9 a plecat fără autorizație la București. La 9.30, pe întuneric, inamicul a atacat această divizie, care cedă. Linia Argeșului era sfărâmată, Capitala dată inamicului.

Mă rezum: intrarea în linie a României răspundea unui îndoit plan: politic și strategic. Guvernul d-lui Sturmer ne-a forțat să declarăm război căci el avea nevoie de trupele noastre spre a acoperi flancul stâng al armatei rusești din Bucovina. Trupele aflate în această regiune erau destinate, contrar asigurărilor date României și Franței, să rămână pe loc. Înfrângerea României era prevăzută și organizată de dl Sturmer care vroia să termine războiul în acest mod răsunător.

Așa, încă din luna septembrie armatele rusești organizau linia Siretului în deplină cunoștință de desfășurarea evenimentelor. Iată care era, după părerea mea, planul d-lui Sturmer când ne-a forțat mâna, când a organizat campania noastră: a lăsa să fie invadată România până la Siret, a face să reiasă puterea nilitară a țărilor centrale, a încheia pacea separată în urma unei înfrângeri care, nefiind o înfrângere rusească, nu putea zdruncina întru nimic nici prestigiului său, nici al țarului.

Închei. Am fost bătuți, deoarece eram mai puțin înarmați ca dușmanul, pentru că comandamentul său era vădit superior celui al nostru, dar cauza inițială a înfrângerii a fost planul neleal al guvernului germanofil din Petrograd care s-a jucat cu soarta României spre a ușura o trădare premeditată. Aici găsim acel imponderabil pe care niciun diplomat român, francez sau englez n-ar fi putut să-l prevadă. Asta ne-a pierdut.

Deci, acesta a fost rolul nefastului Boris Sturmer. Dar nu a apucat să-și ducă trădarea până la capăt. La puține zile de la discursul lui Miliukov din 1 noiembrie, Sturmer a fost schimbat de la putere (10 noiembrie 1916), chiar dacă țarina și Rasputin se opuneau. A fost urmat de generalul Treppov pentru 3 luni, apoi de către prințul Galițin, răsturnat de revoluția rusă din martie 1917. Sturmer a fost arestat de guvernul revoluționar și acuzat de trădare, dar a murit bolnav într-un sanatoriu la 9 septembrie 1917, chiar în ziua în care Centralii cucereau Riga, ducând cu el în mormânt multe dintre secretele trădării de la vârful imperiului țarist.

Pavel Miliukov (15.01.1859 – 31.03.1943)

Printre acești trădători se număra și Rasputin, șarlatanul protejat al țarinei care numea miniștri în guvernul rus, ca dovadă fiind și telegrama primită din Berlin de către acesta și găsită printre hârtiile sale după asasinarea sa de către prințul Iusupov: Ne vei face personal un raport asupra negocierilor cu România și asupra sforțărilor pe care noi le facem pentru ca materialul de război englez să nu sosească în România”. Ne mai mirăm de faptul că materialul militar, armamentul și munițiile destinate României, transportate pe ruta Arhanghelsk – Petrograd –Ungheni – Iași nu ajungeau României decât parțial, uneori defect, sau deloc? Navele de transport erau atacate în Marea Nordului de submarinele sau corsarii germani, aceștia scufundând în largul coastelor Norvegiei și nava Bistrița a societății de navigație România. O parte din transporturile trimise pentru a înzestra armata română încă din august 1916 au fost găsite de agenți francezi zacând prin gări rusești (la Kiev, Razdelnaia, Chișinău etc) unele în decembrie 1916, iar altele abia în vara lui 1917!

Trupele ruse în războiul mondial

Înainte dea analiza operațiunile militare de pe frontul românesc și rolul rușilor, implicarea sau neimplicarea lor în principalele bătălii, se impune o analiză asupra trupelor ruse și comandanților lor, făcută nu de către români sau alții, ci chiar de către ruși, mă refer în primul rând la comandanții ruși, cei mai în măsură să judece din interior aceste aspecte sensibile. S-a scris mult despre prăpastia existentă între ofițeri și soldați, în sensul că ofițerii, mai ales cei superiori, proveneau din familiile nobiliare ruse, slab cunoscători ai sufletului mujicului rus, unii fără cunoștințe sau merite militare, ajunși în posturi de răspundere doar fiind aparținători unei anumite familii. Mai ales în a doua parte a războiului, ofițerii pregătiți, cu experiență, se împuținaseră destul de mult, locul lor fiind luat de acei care nu prea aveau ce căuta în aceste roluri. Desigur, era un fenomen prezent în armatele din întreaga lume, dar într-un regim ca și cel rusesc acest fenomen a căpătat proporții majore.

Generalul Anton Denikin (16.12.1872 – 8.08.1947)

Dar, cum am zis, voi cita din cele scrise de către generalul Denikin, cel care a luptat în război și mai apoi a condus o armată a rușilor albi în sudul Ucrainei în războiul civil împotriva bolșevicilor. Acesta își scrie memoriile care apar în 1921 sub titlul Descompunerea armatei și a puterii, unde dă detalii uimitoare, mai întâi despre dotarea armatei rusești, asupra căreia s-a putut afla câte ceva cu ocazia procesului lui Suhomilov, ministru de război, care adus în boxa acuzaților în august 1917 a produs o impresie deplorabilă, făcându-i pe mulți să se întrebe cum a fost posibil ca un asemenea personaj să poată ajunge să conducă ministerul de război al unei mari puteri chiar în timpul celei mai mari conflagrații de până la acel moment. Ignorant total în problemele militare, a condus acest minister timp de șase ani. Dar să revenim la Denikin:

“Înaintea războiului nici nu s-a examinat mijlocul de a asigura armatei rezerve suplimentare de muniție. Cum războiul muniției a luat, încă de la începutul ostilităților, proporții neașteptate și fără precedent, răsturnând calculele teoretice ale științei militare, atât europene, cât și ruse, era cu atât mai necesar să se ia măsuri eroice pentru a se ieși dintr-o situație extrem de gravă. Cu toate acestea, începând cu luna octombrie 1914, au fost epuizate rezervele pentru înarmarea întăririlor ce ni s-au trimis pe front, din care numai 10% aveau la început arme, iar mai târziu niciuna. Comandantul frontului de sud-vest a expediat la Marele Cartier General o depeșă care suna cam așa: Rezervele de muniție sunt complet epuizate. În lipsa altora noi, vom fi obligați să încetăm lupta și să readucem trupele acasă, în condiții dintre cele mai dificile…

Și totuși, în aceeași perioadă (sfârșitul lui septembrie 1914), la întrebarea lui Joffre dacă armata imperială rusă este dotată cu muniție suficientă pentru artilerie, spre a continua să continue fără probleme operațiunile, ministrul de război Suhomilov răspundea: Situația actuală, în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție nu inspiră nicio neliniște serioasă. Nu se dădeau comenzi în străinătate și au fost refuzate puștile americane și japoneze pentru a evita inconvenientul multiplicării calibrelor…”

Interesant este faptul că ministrul francez la Petrograd, Maurice Paleologue confirmă spusele lui Denikin, mai mult, amintește de discuțiile sale cu ministrul de externe rus Sazonov care face repetate apeluri pentru intervenția guvernelor aliate pentru dotarea cu muniții a armatei rusești. Astfel, situația precară a aprovizionării armatei ruse era cunoscută la Paris și Londra, astfel se explică intervențiile și întrebările generalului Joffre. Doar ministrul nostru la Petrograd, Constantin Diamandy, doarme în post și raportează constant că totul este în regulă în imperiul țarilor!

Denikin are unele aprecieri mai puțin măgulitoare la adresa generalului Brusilov, considerat încă unul dintre cei mai capabili generali ruși din primul război mondial, dar aici ar putea fi bănuit de subiectivism, deoarece Brusilov și-a oferit serviciile bolșevicilor, pe când el, Denikin, a condus trupele fidele Rusiei albe. Dar merită să vedem ce spune despre Brusilov, sub ordinele căruia a luptat în prima fază a războiului:

După operațiunea strălucită a Armatei a 8-a, operațiune care s-a soldat cu trecerea Carpaților și invadarea Ungariei, a survenit în decembrie 1914 în spiritul comandantului armatei, generalul Brusilov, un fel de criză psihologică. Sub șocul eșecului parțial al unui corp de armată, a dat ordin de retragere generală și armata a dat înapoi rapid. Se credea tot timpul forțat, amenințat, străpuns de cavaleria inamică ce amenința mai ales statul major al armatei. De două ori generalul Brusilov a ridicat statul major cu o grabă frizând panica, devansând cu mult grosul armatei și pierzând orice contact cu ea. Ne retrăgeam zi de zi, făcând etape lungi și epuizante și neînțelegând absolut nimic. Austriecii nu ne erau cu nimic superiori, nici numeric, nici moral și nu ne presau prea tare. Trăgătorii mei și regimentele vecine ale lui Kornilov efectuau în fiecare zi conraatacuri rapide, făcând numeroși prizonieri și capturând mitraliere.

Cartierul General era și mai uimit. Rapoartele zilnice pe care le prezentam și în care demonstram că retragerea nu era justificată de nimic rămâneau fără rezultat în afară de furia violentă strnită lui Brusilov. Statul major a găsit până la urmă un alt mijloc penru a-l infuența pe Brusilov. A fost chemat un prieten al lui Brusilov, bătrânul general Panciulidzev (șeful serviciilor sanitare ale armatei) și a fost convins că dacă situația continuă, armata ar putea bănui vreo trădare și lucrurile ar lua o întorsătură proastă. Panciulidzev s-a dus la Brusilov. Între ei a avut loc o scenă emoționantă, la sfârșitul căreia Brusilov era în lacrimi, iar Panciulidzev leșinat…

În aceeași zi s-a semnat ordinul de atac. Armata a trecut rapid și cu ușurință la ofensivă, urmărindu-i de austrieci și restabilind situația strategică și prestigiul șefului ei.

Interesante mărturii, dar trebuie neapărat menționate cele referitoare la pregătirea morală și patriotismul soldatului rus. Trebuie menționat faptul că Denikin provenea din pătura de jos, tatăl său fiind servitor până la treizeci de ani, apoi soldat, iar după 22 de ani de serviciu a ajuns la gradul de aspirant. La fel ca și generalul Kornilov, ucis de explozia unui obuz în războiul civil pe când conducea o armată a albilor, fiu de țăran cazac, prin originea lui putea cunoaște cel mai bine sufletul țăranului rus care forma majoritatea armatei. Iată ce spune Denikin:

În hărmălaia asurzitoare a frazelor patriotice, repetate la nesfârșit în toate cele patru colțuri ale Rusiei, am scăpat din vedere defectul organic al poporului rus: lipsa de patriotism. Ideea apărării naționale a fost și mai puțin înțeleasă de către oamenii simpli. Ei mergeau docili la război, dar fără entuziasm, fără conștiința clara a necesității sacrificiului suprem. Mentalitatea lor nu mergea până la înțelegerea dogmelor naționale abstracte. Poporul înarmat, care era de fapt armata, era încurajat de victorii și demoralizat de înfrângeri. NU pricepea de ce trebuia să treacă peste Carpați și abia dacă înțelegea de ce trebuie să se bată pe Styr și Pripet. Dar, până la urmă, se consola cu considerații de genul: suntem din Tambov, neamțul n-o să ajungă până acolo… Sunt obligat să repet această frază, pentru că toată psihologia rusului stă în ea..

Da, e adevărat, cam așa se justificau rușii care părăseau pozițiile de pe frontul Moldovei: Rusia e mare! De aceea au fost aduse pe front unități formate din basarabeni (divizia a 14-a) care să nu cedeze, deoarece în spatele lor se aflau căminele lor de peste Prut. Pentru viitorul României Mari a fost un lucru benefic, basarabenii convingându-se prin contactul cu trupele române că sunt același neam și făcând renașterea națională din Basarabia anilor 1917-1918 mai lesnicioasă. Dar până atunci va trebui să bem până la fund paharul întins de aliatul care ne-a trădat cu cea mai mare lipsă de scrupule.

Trădați de toți

Realitatea este că am fost trădați de toți aliații încă din momentul intrării noastre în război. La 17 august 1916 (stil nou) au fost semnate Tratatul de alianță și Convenția militară de către toți miniștrii Antantei acreditați la București. Această Convenție militară, care era de fapt condiția executării Tratatului de alianță cu cele patru puteri ale Antantei, prevedea în linii generale faptul că puterile Antantei garantau integritatea teritorială a României acordându-i mână liberă în anexarea Ardealului, Bucovinei și Banatului. România se angaja să declare război Austro-Ungariei și să atace cu toate forțele. Aliații promiteau să nu încheie pace separată înainte ca România să primească satisfacție la negocierile de pace pe picior de egalitate, acordându-i-se astfel aceleași condiții ca și Italiei. Partea cu integritatea teritorială și pacea separată Rusia era decisă să o încalce încă înainte de a semna acest tratat.

Mai departe, în același tratat s-au fixat următoarele condiții: “Deschiderea ostilităților (de către români) va fi precedată, cu o săptămână mai devreme, de o ofensivă pornind din Salonic; Rusia se angajează să-și continue ofensiva pe întregul front și să trimită trupe în Dobrogea pentru a o apăra contra bulgarilor. România trebuie să primească 300 de tone de material de război pe zi.” Franța și Anglia se angajau la o ofensivă pe frontul de vest care să împiedice Puterile Centrale să mute trupe de acolo pe frontul românesc.

Ministrul francez la București, contele de Saint-Aulaire, semnatar al tratatului și convenției din partea Franței, va nota cu amărăciune mai târziu: “Toate aceste clauze, în afară de obligațiile României, vor fi încălcate.”

Ar trebui să le analizăm puțin și o voi face pe scurt. Pe Frontul de Vest francezii se resimțeau puternic în urma atacului german de la Verdun care, deși trecuse de apogeu, punea la grele încercări rezistența franceză. Pentru a slăbi presiunea s-a pornit ofensiva de pe Somme împreună cu britanicii, dar nu a fost suficient. De pe frontul italian nu se putea aștepta nimic, italienii își pierduseră suflul, la fel ca și ofensiva Brusilov de pe Frontul de Est. Singura soluție viabilă, care să atragă trupele germane și să le dea răgaz să sufle aliaților era România cu cele 500000 de baionete proaspete aruncate în luptă într-un sector nou, deschizând un nou front. Din start, pe frontul de vest era limpede că nu se putea iniția vreo ofensivă.

Armatele lui Falkenhayn și Mackensen înainte de intrarea României

în război, concentrate împotriva rușilor și armatei lui Sarrail

De pe frontul de la Salonic, cu câteva zile înainte, generalul Sarrail a trimis un raport generalului Joffre în care menționează că nu va putea menține frontul în cazul unei ofensive germano-bulgare, deci ne dăm seama că acesta nu avea niciun fel de posibilitate sau intenție ofensivă, ba dimpotrivă, se afla în pericol în urma declanșării unui atac bulgar la 2/15 august 1916. Scrisoarea generalului englez Milne de a doua zi le interzicea trupelor britanice de aici să ia parte la vreo acțiune ofensivă atât timp cât România nu declara război Bulgariei (de parcă ar fi avut această posibilitate!). O tentativă demonstrativă s-a produs abia la 28 august/10 septembrie (mai bine de două săptămâni după intrarea în război a României și după atacul bulgar împotriva noastră de a doua zi fără declarație de război!). Această acțiune demonstrativă a avut loc fără participarea britanicilor, doar în Macedonia, cu puține schimbări de linie de front. Priviți dispunerea trupelor germano-bulgare-turce înainte și după intrarea noastră în război, o armată de peste 100000 de oameni, ca să vedeți cum am salvat armata de Salonic. Nu degeaba soldații noștri strigau: “Vai, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem și tu stai!”.

Intrarea României în război salvează armata lui Sarrail și a lui Brusilov,

atacul concentric al Centralilor se mută împotriva României

 Am vorbit de munițiile și materialul militar oprite și rătăcite prin Rusia. După calculele făcute de Serviciul de Înzestrare al Armatei pentru perioada de 90 de zile de la intrarea noastră în război, am primit abia echivalentul a 120 de tone pe zi, dintr-un necesar minim de 300 de tone pe zi, deci mai puțin de jumătate. Mai trebuie să ne mirăm că armata noastră lupta slab înzestrată și cu muniții puține?

În Dobrogea, împotriva bulgarilor, Brătianu ceruse ca și asigurare 200000 de soldați ruși, rușii auacceptat 50000 prin convenția militară și au trimis 20000  sub forma a două divizii de infanterie și una de cavalerie, dar și acestea foarte slab calitativ, practic sub orice critică (cu excepția Diviziei sârbe, după cum se va vedea mai încolo). Generalul Zaioncikovski, investit la comanda acestor trupe, a refuzat inițial să o primească motivând că acești ostași “nu erau în stare să țină sus drapelul armatei ruse”, totuși a fost nevoit să o accepte, Alexeev spunându-i că “importanța corpului său de armată era numai secundară și că nu va înfrunta în Dobrogea nicio rezistență specială”. Iată ce păre avea șeful Statului Major Rus (STAVKA) despre frontul dobrogean, poate el credea că renumitul general Mackensen, spărgătorul de fronturi, se afla acolo doar să primească parada trupelor bulgare ale generalului Toșev! Ce spune A.S. Kazakov despre asta: “Noi ne-am străduit a face economii în Dobrogea. În loc de 50000 de oameni am adunat cu chiu cu vai 30000 de oameni, cu un stat major adunat, unde unul nu-l cunoștea pe celălalt și i-am trimis în Dobrogea, unde le-am dat misiunea responsabilă de a reprezenta forța rusă în Balcani”. Generalul Alexei Brusilov în memoriile sale notează: “În opinia mea, din păcate, generalul Alexeev nu a dat nicio importanță trupelor noastre din Dobrogea.” El spune că ar fi fost nevoie nu de “un corp de armată cu două divizii de mâna a doua ci de o armată întreagă de trupe bune”. Nu numai acești soldați ruși trimiși în Dobrogea s-au comportat slab pe câmpul de luptă, dar chiar comandantul lor a fost sub orice critică.

Despre Frontul de Est, articolul 2 al Convenției militare spunea cam așa: “…armata rusă se angajează să acționeze deosebit de energic pe tot frontul austriac, în scopul de a asigura operațiunile române susmenționate. Această acțiune va fi în special ofensivă și viguroasă în Bucovina, unde trupele ruse vor trebui să-și păstreze pozițiunile ca și efectivele lor actuale”. Iată cum au fost îndeplinite aceste cerințe, la minima rezistență, în sensul că trupele  rusești pur și simplu s-au oprit și nu au mai atacat. Dacă căutați pe internet despre ofensiva Brusilov veți vedea că acolo scrie că a durat din 4 iunie până în 20 septembrie 1916. Fals, s-a oprit în iulie, din august până în septembrie e vorba doar de ofensiva română în Transilvania de la sudul frontului rusesc, fără vreo legătură cu ofensiva Brusilov. Chiar și avansul Armatei de Nord române care a ajuns în fața Reghinului a trebuit stopat în primul rând în urma inactivității și a faptului că rușii din Bucovina, flancul drept al acestei armate, nu au avansat, apărând astfel pericolul învăluirii dreptei noastre. Care a fost rezultatul inactivității rușilor pe Frontul de Est? Inamicul a luat din fața frontului rusesc 17 divizii de infanterie (13 germane și 4 austriece) și 10,5 divizii de cavalerie (4 germane, 6 divizii și o brigadă austriece), deci un total de 27 divizii și jumătate! Cu cele retrase de pe Frontul de Vest (inclusiv de la Verdun) se ajunge la mai mult de 40 de divizii scoase de pe alte fronturi și aruncate împotriva României care avea de apărat singură sau aproape singură un front de 1300 de kilometri, mai lung decât Frontul de Vest (800 km) sau Frontul de Est (1200 km)!

Dovezile trădării rusești

Am dat deja câteva exemple din mărturiile celor implicați în evenimente cu privire la intențiile rusești asupra României. Știu că pare greu de crezut, de aceea voi mai veni cu câteva.

Tot în memoriile sale, contele de Saint-Aulaire povestește despre cele întâmplate generalului Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze din România, care s-a oprit pe la Saint Petersburg în drum spre București. Iată raportul generalului: Președintele Consiliului, Sturmer, căruia m-a prezentat Paleologue (ministrul Franței în Rusia), nu s-a obosit să-mi ascundă defetismul său. Vorbea pe un ton agresiv despre trădare și pace separată. În ceea ce-l privește pe generalul Alexeev, încă mai brutal decât Sturmer, mi-a spulberat ultimele iluzii ce-mi rămăseseră. Puțin politicos, m-a concediat după numai câteva minute. Nici măcar nu m-a invitat să iau loc, nu mi-a cerut vești despre Joffre și frontul francez. Nu mi-a vorbit despre România decât pentru a-mi spune, pe un ton foarte neplăcut: Deoarece românii țin așa de mult să vă aibă alături, vă urez mult noroc, dar încercați să-i faceți pe oamenii aceștia să priceapă că România nu se apără pe Carpați, ci pe Siret. Și cu un couppe papier mi-a arătat pe o hartă, lovind cu nervozitate, linia de separație dintre Muntenia ce trebuia evacuată și Moldova ce trebuia apărată, ca un taluz al Rusiei meridionale. Saint-Aulaire adaugă: Mai târziu, în lumina altor relecții asemănătoare și a unor decizii corespunzătoare, am descoperit aici primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război de statele majore rus și german .

Scriitorul englez Athur Evans, în Manchester Guardian, 17 iunie 1917: “… astăzi se știe că ajutoarele externe pe care conta guvernul român n-au sosit din cauza intrigilor care au avut loc la Petrograd”.

Stephen Pichon, fost ministru francez de externe scria în ziarul  Petit Journal din 26 iunie 1917: Nu este momentul să insistăm asupra condițiilor dezastruoase în care s-a produs intervenția României, compromisă chiar din primul moment de greșeli imputabile altora decât guvernului de la București și predată, prin trădarea lui Sturmer, armatelor austro-germane.

La Sorbona, la 28 iulie 1917, cu ocazia înmânării reprezentanților României a steagului lui Ștefan cel Mare recuperat de către trupele franceze de la mânăstirea Zografu din Grecia, generalul Malterre a spus în prezența președintelui Franței, a membrilor guvernului și a reprezentanților tuturor puterilor aliate, următoarele cuvinte: Astăzi știm ce s-a petrecut. Și ne permitem, chiar în acest lăcaș, fără a nega omagiul pe care îl datorăm republicii ruse și extraordinarei deșteptări a armatei sale, să declarăm că România nu putea prevedea, în august 1916, oribila intrigă ce se țesea la Petrograd. Aliații știau oare mai mult?

Eram vânduți și trădați înainte de a trage primul foc de armă, dar vom vedea cum s-au comportat aliații noștri ruși odată operațiunile militare începute.

Bibliografie:

Pamfil Șeicaru – România în marele război, editura Eminescu, 1994

Ion Pavelescu, Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu – Proba focului, editura Globus, 1991

N. P. Conene – Războiul românilor, editura Moldova, 1996

 

Cristian Negrea

Redactor R.B.N.Press

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press