ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "NKVD"

NKVD

,

‪#‎SVR‬ ‪#‎KGB‬ ‪#‎FSB‬ ‪#‎Rusia‬ ‪#‎Russia‬ ‪#‎NKVD‬ ‪#‎CIA‬ ‪#‎VladimirPutin‬ ‪#‎A2AD‬‪#‎BarackObama‬ ‪#‎SACEUR‬ ‪#‎NATO‬ ‪#‎NRF‬ ‪#‎VJTF‬ ‪#‎USNavy‬ ‪#‎GRU‬ ‪#‎URSS‬‪#‎NIE‬ ‪#‎SNIE‬ ‪#‎istorie‬ ‪#‎geopolitica‬ ‪#‎analizegeopolitice‬ ‪#‎intelligence‬

Spectaculoasele evoluții din arena relațiilor internaționale, manifestate în această toamnă a anului 2015, au bulversat cancelarile diplomatice occidentale, respectiv ale țărilor membre NATO și UE, relevând faptul că „necunoscuta rusă” rămâne la fel de tainică și, de ce nu, imposibil de descifrat.

Intervenția militară a Federației Ruse în războiul civil din Siria, de partea forțelor guvernamentale și a președintelui Bashar al-Assad, într-o alianță militară de neimaginat până acum, cu Iranul, China și Irakul, a surprins opinia publică internațională și a născut valuri de comentarii.

„serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe” – Vladimir Putin

Președintele Vladimir Putin avea să declare că, totuși, „serviciile secrete americane sunt cele mai bune din lume”, însă, ele „nu știu totul și nici nu trebuie să știe”. O ironie fină legată de incapacitatea comunității de intelligence a SUA de-a percepe și anticipa, pe de-a întregul, planurile strategice ale Kremlinului și ale aliaților săi, precum și posibilele evoluții tactice din zona conflictului sirian, fără a mai vorbi despre secretele Kremlinului. Pe măsură ce evoluțiile militare din zonă și neînțelegerile ruso-americane se amplificau, comunitatea de intelligence americană a fost supusă criticilor, împreună cu administrația Obama, deși președintele Barack Obama a încercat să pareze acest eșec strategic, cu implicații geopolitice majore, și a afirmat că intervenția Rusiei în conflictul din Siria este o dovadă a faptului că Vladimir Putin este disperat pentru că pierde din mână puterea de la Moscova. Și totuși, Evelyn Farkas, oficial de rang înalt din cadrul Pentagonului, însărcinată cu

Dr. Evelyn N. Farkas-Deputy Assistant Secretary of Defense for Russia/Ukraine/Eurasia – defense.gov

monitorizarea relațiilor militare cu Rusia și Ucraina, și-a anunțat demisia și părăsirea postului de asistent adjunct al secretarului Apărării pentru Rusia, Ucraina și Eurasia, după ce a lucrat pentru Pentagon vreme de cinci ani. O demisie generatoare de numeroase întrebări: vinovat de serviciu, criză de comunicare și armonizare cu strategiile Casei Albe sau eșec major de analiză strategică? „Farkas a consiliat trei secretari ai apărării cu privire la politica Rusiei, oferind consultanță în ceea ce privește modul în care ar trebui să răspundă SUA la acțiunile agresive ale Rusiei; a fost implicată în asigurarea unui ajutor în valoare de 244 milioane de dolari pentru Ucraina”, a declarat un oficial al Pentagonului în legătură cu demisia și activitatea lui Evelyn Farkas. Reamintim faptul că președintele Barack Obama l-a forțat pe fostul secretar al Apărării Chuck Hagel să se retragă, după ce acesta a făcut apel ca SUA să dea un răspuns mai puternic în legătură cu acțiunile Federației Ruse în Ucraina.

Totodată, comandantul suprem al Forțelor Aliate ale NATO din Europa (SACEUR), generalul Philip M. Breedlove, a avertizat asupra faptului că prezența militară rusească în Siria reprezintă de fapt realizarea unei alte componente dintr-o rețea complexă de sisteme de apărare creată de către Federația Rusă din perspectiva jocurilor sale geopolitice și intereselor sale strategice. „În condițiile în care încep să apară în Siria sisteme de apărare aeriană foarte capabile, suntem puțin îngrijorați în privința unei alte zone A2/AD ce este creată în estul Mediteranei”, a declarat generalul Breedlove cu ocazia unui expozeu la German Marshall Fund. A2/AD (anti-access/area denial) este o combinație de sisteme, precum baterii de rachete sol-aer și rachete anti-navă, dislocate pentru a împiedica forțele inamice să pătrundă sau să traverseze o anumită zonă – pe uscat, aerian sau maritim. În conformitate cu cele afirmate de principalul lider militar al NATO, crearea unei așa zise „umbrele” de tip A2/AD în Siria ar ridica la trei numărul acestor tipuri de zone care există în jurul Europei: prima „umbrelă”, și cea mai veche, este în regiunea baltică, unde baza maritimă rusească din Kaliningrad are capabilități antiaeriene semnificative, în timp ce a doua „umbrelă” acoperă Marea Neagră.

„Rusia a dezvoltat o puternică capabilitate A2/AD în Marea Neagră. În esență, rachetele lor de croazieră [anti-navă] pot acoperi întreaga Mare Neagră, iar rachetele lor de apărare antiaeriană au raze de acțiune care acoperă între 40 și 50% din Marea Neagră”, a declarat generalul Philip M. Breedlove la sfârșitul lui septembrie 2015.

Realizarea de către Federația Rusă a acestor zone A2/AD (anti-access/area denial) în zona Mării Baltice, a Mării Negre și în Estul Mării Mediterane, ar putea provoca dificultăți majore pentru Forța de Reacție Rapidă a NATO (NRF) care ar fi obligată să se deplaseze în zonele respective. În septembrie 2014, la Summitul NATO din Țara Galilor s-a decis să se creeze Very High Readiness Joint Task Force (VJTF) în cadrul NFR și care va avea capacitatea de a fi dislocată în 48 de ore pentru a răspunde provocărilor care pot apărea pentru interesele strategice și de securitate ale NATO. VJTF va avea valoarea unei brigăzi din trupele terestre (circa 5.000 de militari), sprijinită de elemente corespunzătoare din forțele aeriene, cele de marină și speciale.

Conducerea și componența VJTF va fi asigurată prin rotație, pe baze anuale, de către Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie, urmând ca această forță să devină complet operațională până la Summitul NATO de la Varșovia din 8 – 9 iunie 2016. Și, totuși…generalul Philip M. Breedlove insistă pentru stabilirea unor responsabilități clare privind activarea VJTF, respectiv existența posibilității de a avea autoritatea pentru a ordona o activare informală a VJTF, în anticiparea unei decizii a Consiliului Nord-Atlantic.

Experții militari apreciază că va fi destul de dificil să se ajungă la timpul de reacție dorit în cazul dislocării VJTF, respectiv două – trei zile, precum și faptul că prepoziționarea echipamentelor și sistemul de pregătire al trupelor NATO se vor confrunta cu limite practice. Totodată, NATO are nevoie să știe care este, în mod real, capacitatea de luptă a NFR. Dintr-o astfel de perspectivă, ar trebui să gândim și să înțelegem efortul politic și, cu precădere, cel militar al Federației Ruse de a crea cele trei zone A2/AD în condițiile în care se simte încercuită și trebuie să preîntâmpine orice posibilitate în acest sens.

John M. Richardson – admiral in the United States Navy and the current Chief of Naval Operations

Totodată, noul comandant-șef al US Navy, amiralul John M. Richardson, a declarat pentru Financial Times că US Navy reevaluează dacă își va întări prezența în Europa și în Oceanul Pacific, ca urmare a faptului că „forța submarinelor lor (ale rușilor – n. n.) și a navelor de război este mai mare ca niciodată în ultimele două decenii”. Amiralul Viktor V. Cirkov, comandantul Forțelor Navale ale Federației Ruse, a declarat recent că patrularea submarinelor ruse a crescut cu 50% din 2013, ceea ce a alarmat autoritățile americane care se tem de faptul că submarinele ruse supraveghează cablurile de telecomunicații instalate pe fundul marin al Atlanticului. O activitate pe care amiralul John M. Richardson o consideră ca fiind „foarte preocupantă”, „o amenințare contra altui sistem mondial, sistemul de informații, care este legat de prosperitate, legat de securitate”. Într-o intervenție la o reuniune militară de la Veneția, în fața staff-ului de rang înalt al forțelor navale europene, amiralul John M Richardson, șeful US Navy, a subliniat faptul că modernizarea marinei de război a Federației  Rusiei, precum și alte„amenințări” din partea Moscovei, constituie un motiv pentru revizuirea strategiei navale a NATO. În opinia înaltului lider militar american, Forțele Navale ale Federației Ruse au realizat progrese semnificative, rapiditatea operațională a atins niveluri fără precedent în ultimul deceniu, iar „competențele au crescut și Moscova nu va ezita să exercite o coerciție militară”. Amiralul John M. Richardson a punctat: „Multe lucruri s-au schimbat o dată cu amenințarea rusă, cu criza migrației și dezvoltarea sistemelor informatice și a venit vremea revizuirii strategiei navale a NATO și pentru a analiza dacă ea este adecvată problemelor actuale cu care suntem confruntați”.

Admiral James G. Stavridis

În contextul îngrijorărilor staff-ului US Navy, amiralul (r) James G. Stavridis, fost comandant al SACEUR, l-a criticat pe președintele Barack Obama pentru decizia de a retrage o navă de luptă americană din Golful Persic. Pe 30 iulie 2015, US Navy a anunțat că portavionul USS Theodore Roosevelt va părăsi Golful Persic în toamnă, pentru două luni, astfel încât va fi pentru prima dată din 2007 când Pentagonul nu va dispune de nicio navă de luptă în regiune. Portavionul USS Theodore Roosevelt a lansat lovituri aeriene împotriva pozițiilor grupului jihadist Statul Islamic în Irak și Siria începând cu 2014. „Avem 11 portavioane nucleare active în prezent în marina SUA. Îmi vine greu să înțeleg de ce nu poate o flotă de o asemenea dimensiune să păstreze în permanență un portavion în regiuni periculoase, precum Golful Persic. Deja am redus bugetul apărării…cu aproximativ 30% în ultimii 10 ani și încă ne aflăm în război. (…) Ne-am implicat activ pe mai multe continente în operațiuni de luptă reale. Nu ar trebui să reducem drastic nivelul trupelor noastre”, a susținut amiralul (r) James G. Stavridis. Referindu-se la criza din Ucraina, amiralul (r) James G. Stavridis a declarat: „Trebuie să…le arătăm (rușilor – n. n.) că acela nu este un comportament potrivit pentru secolul 21”.

Jean-Claude Juncker – the executive branch of the European Union, since 2014

Într-o astfel de atmosferă politică și militară, extrem de încordată, a survenit…surpriza lui Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene. „Știu din conversațiile mele cu (președintele rus Vladimir) Putin că el (nu acceptă) fraze ca cele de atunci când (președintele american) Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce înseamnă acest lucru? Nu poți să vorbești despre Rusia așa. (…) Trebuie, o spun deschis, să tratăm Rusia decent. Rusia trebuie tratată ca un egal”, a declarat Jean-Claude Juncker într-o conferință de presă desfășurată în orașul german Passau, pe 8 octombrie 2015, citat fiind de site-ul TheLocal.se. Trebuie să facem eforturi către o relație practică cu Rusia. Nu este sexi, dar așa trebuie să facem, nu putem continua așa, a declarat, citat de BBC, șeful Comisiei Europene care a insistat asupra faptului că relația dintre UE și Federația Rusă nu poate să fie dictată, la Bruxelles, de către cei din Washington.

Evgheni M. Primakov și Vladimir Putin

O astfel de declarație ne-a readus în memorie cele declarate cândva, în 1996, de către academicianului Evgheni M. Primakov, directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), respectiv: Mulți au prezis că dezideologizarea Serviciului de Informații Externe, în condițiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informații. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obținerii colaborărilor străine. Dar continuă să acționeze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum rusești, și nu sovietice. Au un cuvânt de spus și preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», și amenințarea unor revizuiri de granițe europene postbelice, și înțelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa și în lume. Așa încât dezideologizarea serviciilor de informații  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”.

Adm. William Crowe Jr

În ceea ce privește comunitatea de intelligence a SUA și principalul ei adversar de ieri, din timpul Războiului Rece, și de azi, respectiv SVR&FSB&GRU, trebuie menționat faptul că istoricii și mass-media de peste Ocean au consemnat și eșecuri usturătoare, extrem de dureroase, atât la nivel operativ dar și în ceea ce privește analiza strategică, prognoza. Amiralul William James Crowe Jr., președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State-Majore (1985 – 1989), referindu-se la rapoartele CIA despre evenimentele din spațiul sovietic pentru perioada 1985 – 1989, declara:

„Vorbeau despre Uniunea Sovietică ca și cum nu ar fi citit niciodată ziarele, cu atât mai puțin rapoartele serviciilor de spionaj”.

Robert D. Blackwill

Ambasadorul Robert D. Blackwill, specialistul Consiliului Național de Securitate (NSC) al SUA pentru afacerile sovietice și europene între 1989 și 1990, mărturisea că disprețul pentru analizele CIA era cvasigeneral în acea perioadă. „Agenția încă producea grămezi de analize pe care nu le citeam niciodată. În cei doi ani, nu am citit nicio estimare națională. Nici măcar una. Iar cu excepția lui Gates (Robert – n. n.), nu cred că mai era cineva la NSC care să facă asta”, mărturisea Robert D. Blackwill. Milt Bearden, șeful Diviziei Sovietice a Serviciului Clandestin al CIA, avea să privească mut de uimire transmisia CNN ce înfățișa căderea Zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989. CIA a editat, în cooperare cu Center for the Study of Intelligence din Washington, în anii 1999 și 2001, două volume care conțineau documente declasificate ale CIA privind analizele despre URSS din ultima perioadă a Războiului Rece. Primul volum (At Cold War’s End) a fost editat de către istoricul Benjamin B. Fischer, iar cel de-al doilea (CIA’s Analysis of the Soviet Union 1947 – 1991) de către istoricii Gerald K. Haines și Robert E. Leggett. Volumele cuprind o serie de National Intelligence Estimates (NIE) și National and Special National Intelligence Estimates (SNIE) cu privire la evoluția URSS și sunt așezate, în ordine cronologică, însă „cu o logică demonstrativă – consemnează istoricul Catherine Durandin –, evident refăcută a posteriori, vizibilă în alegerea și organizarea documentelor”. Miza era obținerea calificativului „Good Job” pentru CIA din partea opiniei publice interne și internaționale.

Într-un recent interviu acordat revistei The National Interest, fostul secretar de stat Henry Kissinger menționa cu referire la politica externă a administrației Obama, implicit a SUA:

„Nu ar trebui să ne implicăm în conflicte internaționale, dacă la începutul lor nu putem să descriem o finalitate clară și dacă nu suntem dispuși să susținem efortul necesar pentru a atinge acel obiectiv.

Fostul înalt diplomat american consideră că SUA ar trebui să țină cont de faptul că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi redus la o simplă formulă de aplicare a principiilor care au funcționat în Europa Occidentală, nu atât de aproape de Stalingrad și Moscova. Referindu-se la întâlnirea cu președintele Federației Ruse, din 2013, Henry Kissinger va declara că problema ucraineană era văzută, la Moscova, ca fiind una de natură economică și care urma să fie gestionată prin intermediul tarifelor și prin prețul petrolului.

Henry Kissinger

„Prima greșeală ține de comportamentul neglijent al Uniunii Europene. Ei nu au înțeles implicațiile propriilor condiționalități. Politica internă ucraineană a făcut imposibil pentru Ianukovici să accepte termenii UE și să fie reales sau pentru Rusia să îi perceapă exclusiv într-o cheie economică. Astfel că președintele ucrainean a respins termenii UE. Europenii s-au panicat și Putin a devenit mult prea încrezător. El a văzut blocajul ca pe o mare oportunitate de a implementa imediat ceea ce era obiectivul său cu bătaie lungă. Astfel, a oferit 15 miliarde de dolari pentru a atrage Ucraina în propria sa Uniune Eurasiatică. În toate acestea, America a rămas pasivă. Nu a existat o discuție politică semnificativă cu Rusia sau UE despre ceea ce era în desfășurare. Fiecare dintre părți a acționat rațional pe baza percepției eronate despre celălalt, în timp ce Ucraina a plonjat în revoluția Maidanului chiar în mijlocul proiectului pentru care Putin lucrase timp de 10 ani pentru a pune în valoare statutul Rusiei. Fără îndoială că Moscova a privit aceste evoluții ca și cum Vestul folosea ceea ce era considerat un festival rusesc pentru a muta Ucraina în afara orbitei rusești. În acel moment, Putin a început să se comporte ca un țar rus – exact ca țarul Nicolae I în urmă cu un secol. Nu îi scuz metodele, doar le plasez în context, mărturisește Henry Kissinger.

Consider că această percepție a evenimentelor este mai mult decât tulburătoare, însă și adevărată!

În timp ce generalul Philip M. Breedlove susține, în cadrul forumului Reagan National Defense, necesitatea ca Pentagonul să trimită mai multe brigăzi americane pe continentul european, prin rotație, și să amplifice exercițiile militare în mai multe țări europene, pregătindu-se să contracareze o potențială interferență rusească în cazul izbucnirii unui război între cele două părți, Henry Kissinger consideră că, totuși, „dacă tratăm Rusia în mod serios ca o putere globală, atunci dintr-o fază timpurie trebuie să determinăm dacă preocupările lor pot fi reconciliate cu necesitățile noastre. Reputatul analist al relațiilor internaționale susține ideea unei discuții, în spatele ușilor închise și nu numai, privind posibilitatea unei grupări cu statut nonmilitar pe teritoriul dintre Federația Rusă și frontierele existente ale NATO.

Henry Kissinger

„Vestul ezită să își asume recuperarea economică a Greciei; cu siguranță, nu își va asuma Ucraina ca pe un proiect unilateral. Așadar, în acest context ar trebui să examinăm cel puțin posibilitatea unei cooperări între Vest și Ucraina într-o Ucraină nealiniată militar. Criza din Ucraina se transformă într-o tragedie, pentru că se confundă interesul pe termen lung al ordinii globale cu necesitatea imediată a restaurării identității ucrainene. Sunt pentru o Ucraină independentă în frontierele sale actuale. Am pledat pentru acest lucru încă de la începutul perioadei postsovietice. Dar când unități musulmane luptă în numele Ucrainei, atunci sensul proporțiilor s-a pierdut. (…) Înseamnă că obiectivul a devenit acela de a rupe Rusia; obiectivul pe termen lung ar trebui să fie acela de a o integra”, concluzionează Henry Kissinger.

Și, totuși…comandantul SACEUR, generalul Philip M. Breedlove consideră că o cooperare cu Federația Rusă în privința Siriei înseamnă că Occidentul a acceptat, ca un fapt împlinit, operațiunea de anexare a Peninsulei Crimeea de către Moscova, precum și suportul acordat de către Moscova pentru forțele separatiste din Donețk și Lugansk. În cursul lunii octombrie 2015, SUA a trimis la o bază NATO din Estonia câteva zeci de piese de echipament militar, inclusiv patru tancuri M1A2 Abrams, zece vehicule blindate Bradley și aparatură pentru suport operațional. Echipamentele au fost livrate pe cale ferată din Letonia și sunt destinate soldaților din Divizia 3 Infanterie a SUA.

În perioada Războiului Rece, liniile de bază ale strategiei NATO (concepția „stăvilirii” este identică cu concepția strategică și geopolitică a „anacondei”), dar și ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea URSS, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, au reprezentat dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, au permis Statelor Unite să-și pună în aplicare ideile privind cucerirea și dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” și al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale concepute în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile care se fac pentru securizarea „Rimland”-ului, respectiv regiunea de margine sau „bordura maritimă” a Eurasiei, relevă faptul că bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii se află în plină desfășurare. Liderii de la Moscova au depus și depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preț, a potențialului strategic al Federației Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână „o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micșorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice și teritoriale, și fiind convinși că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul rușilor.

În contextul evenimentelor petrecute în spațiul URSS în toamna anului 1991, respectiv pregătirile pentru referendumul din 1 decembrie 1991 privind aprobarea independenței Ucrainei, Mihail S. Gorbaciov avertiza:

„Dacă Ucraina părăsește Uniunea, Crimeea va insista asupra anulării alipirii sale la Ucraina, din 1954, și va cere întoarcerea la Rusia. Dar dacă Ucraina rămâne în noua Uniune a statelor suverane, atunci Crimeea nu va avea obiecții în privința apartenenței sale la Ucraina”.

În perioada campaniei electorale din 1996 din Federația Rusă, candidatul Mihail S. Gorbaciov va fi însoțit pe parcursul vizitei electorale din Sankt-Petersburg de către Vladimir V. Putin, președinte al Comitetului pentru Relații Externe și consilier al primarului din Sankt-Petersburg, care va dovedi „mult tact, o ospitalitate sinceră, o înțelegere subtilă a problemelor orașului și nu numai ale orașului…”.

Atentatul terorist de la Paris din 13 noiembrie 2015 a relevat fragilitatea unei mari puteri europene, precum și a comunității sale de intelligence, faptul că UE se clatină sub loviturile unui adversar extrem de crud și nemilos, în speță terorismul internațional de factură islamică, precum și a valului de imigranți, și a evidențiat necesitatea unei noi solidarități euro-atlantice…căreia Federația Rusă i-a „oferit” o mână de ajutor în Orientul Mijlociu. Un Orient Mijlociu în care planurile conservatorilor de la „Project for the New American Century” au eșuat. Concluzionând asupra evoluției relațiilor internaționale din acest început de secol XXI, precum și al vulnerabilităților anumitor construcții geopolitice, Henry Kissinger mărturisea:

„Istoria ne arată acest ciudat fenomen că o țară care a avut enorme probleme de-a lungul frontierelor sale a reprezentat totodată și salvarea ultimă a echilibrului – împotriva mongolilor, împotriva francezilor, împotriva germanilor. Așadar, putem să urmărim simultan obiectivul de a conserva o Ucraină liberă, dar și o Rusie suficient de puternică pentru conservarea echilibrului?.

„Necunoscuta rusă” și surprizele sale…pe care le poate oferi comunității internaționale rămân la fel de nepătruns pentru această comunitate extrem de divizată și, uneori, extrem de superficială în a înțelege semnificația unor atitudini și fapte, precum și de-a prevedea consecința anumitor decizii politico-militare și economice. În ciuda situației extrem de grele din toamna anului 1941, când armatele Reich-ului german asaltau Moscova, Stalin l-a chemat la ordin, în cursul zilei de 12 octombrie 1941, pe viitorul rezident al NKVD la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, înainte de plecarea acestuia în Statele Unite, pentru a-i cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci și pentru a fi în stare să le influențeze prin intermediul prietenilor URSS”.

ISTORIA are constantele și…(ne) surprizele sale!

Publicat de autor dr. Constantin Corneanuromaniabreakingnews.ro
Asociația Europeană de Studuii Geopolitice și Strategice „Gh. I. Brătianu”

,

Deși, așa cum cerea ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia și nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată infrastructura intactă, bandele de minoritari, precum și unitățile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit evacuarea autorităților române, a bunurilor și a populației. Multe din unitățile Armatei române în retragere, au fost răzlețite, soldații, în foarte multe cazuri – reținuți de ostașii sovietici și împiedicați să-și continue evacuarea.

Trupele Sovietice mărșăluind prin Chișinău după anexarea Bsarabiei

Unii din soldații români reținuți de bolșevici, au reușit să treacă legal în România și după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alții ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unitățile lor. Însă, odată ajunși, și unii și alții, erau puși sub supraveghere, fiind considerați potențiali spioni sovietici. Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii dintre ei au revenit la unitățile lor tocmai la sfârșitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care ar fi putut fi recrutați de organele spionajului sovietic și trimiși peste Prut în misiune. Pentru identificarea acestora, în unitățile românești au fost întocmite liste cu ostașii reveniți din Basarabia și nordul Bucovinei, și care urmau să fie supravegheați îndeaproape. În categoria celor suspecți au fost trecuți în primul rând ostașii originari din Basarabia și nordul Bucovinei, care, după cum se considera, erau printre primii luați în vizorul recrutorilor sovietici.

La 3 august 1940, Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major al Armatei române relata că, în urma cedării Basarabiei și nordului Bucovinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informațiilor militare în mare măsură chiar de unii ofițeri și soldați români rămași temporar în teritoriile ocupate. Aceștia au fost recrutați prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, constrângere sau amenințare) și după o scurtă pregătire, au fost trecuți clandestin în România, cu instrucțiuni de a se prezenta la unitățile lor și să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forțați de împrejurări. Sovieticii nu puteau rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenți chiar în sânul unităților române, care să le furnizeze informații extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiți, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unități vor fi puși sub supraveghere.

În vederea prevenirii și combaterii activității acestor agenți sovietici, Secția a II-a a dispus ca toți militarii care se încadrau în această categorie de suspecți, să fie puși sub supraveghere discretă. Cei ce vor fi prinși în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie dați pentru cercetări celui mai apropiat organ informativ al Marelui Stat Major. De asemenea, trebuia amplificată „educația națională în unități”.

La 8 august 1940, unităților Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toți ostașii reîntorși la unități după 4 iulie, să fie supravegheați „îndeaproape și în modul cel mai discret, asupra întregii lor activități”. Acei bănuiți, nu trebuiau utilizați în serviciile importante ale Armatei, „unde ar putea ușor culege informațiuni”. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culegerea și transmiterea informațiilor, pentru ca agenții sovietici din cadrul Armatei române să fie mai ușor identificați și anihilați.

De asemenea, în categoria potențialilor spioni sovietici erau incluși și refugiații (civili) basarabeni și bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenții bolșevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălți, sovieticii „trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane”. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost polițist român, care s-a pus în serviciul spionajului sovietic. Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiați. Se căutau nume asemănătoare a repatriaților cu cele ale agenților (spre exemplu, Pavlof – Pavlov, Mândrescu – Mandescu, etc.) și la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autoritățile de la Chișinău au comis o eroare. Un asemenea caz a avut loc și atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu – „Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chișinău”.

La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, comandamentul era informat că, unii dintre refugiați (în special femei) veniți din Basarabia și nordul Bucovinei, și stabiliți în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta „sub formă de plimbări, fără ca organele de poliție să le impună anumite restricțiuni”. Reieșind din considerentul că, printre refugiați, fie chiar și de origine etnică română, puteau fi agenți de propagandă comunistă și spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile și controlului, toate deplasările refugiaților, „care nu se vor face decât pentru motive reale și bine întemeiate”.

Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei și nordului Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, organele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulți agenți-informatori. Unul dintre aceștia, Ion Istrate, funcționar la Primăria orașului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940. Însă, pe teritoriul românesc a fost reținut de Poliția orașului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de sub regimul de ocupație în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupație), a fost cercetat minuțios și ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliției din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei și în câteva ședințe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău. Pentru reușita misiunii, i s-a recomandat să-și găsească un serviciu în Buzău, de preferință chelner, și să culeagă informații despre trupele române, armamentul și fortificațiile din zonă. Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele necesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău. La interogatoriu spionul Istrate, a mai declarat că, în afara lui „s-au trimis mulți agenți sovietici la noi în țară”.

La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informații al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale diviziei a fost reținută la Tecuci, pentru posibile activități de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucrătoare la fabrica de tricotaje din Chișinău. În urma declarațiilor acesteia, care erau „cu multe contraziceri și fapte neadevărate”, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localități ale României. Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci cu motor, conduse de ofițeri sovietici îmbrăcați în haine civile. Iar „într-un păpuriș din Deltă, aparținând nouă (României de după 28 iunie 1940 – n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldați ruși, care le așteaptă și care le făceau paza în timpul trecerii”. Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galați de către un ofițer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direcții diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofițerii, subofițerii și efectivul de trupă al acestei garnizoane, în special, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obținerii diverselor informații militare. După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofițer sovietic care a adus-o anterior la Galați, cerându-i informațiile culese, ofițerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acțiuni de spionaj.

Pentru prevenirea penetrării acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităților armate au primit ordine stricte să facă „toate diligențele pentru a nu intra printre soldați astfel de spioane”.

În fața acestui val de spioni sovietici, care necontenit veneau din Basarabia și Bucovina ocupată, s-au luat un șir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informații pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis ordinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă și maghiară. Deci, toți minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu ușurință toate convorbirile telefonice din zonele de importanță strategică pentru România și a-i demasca pe potențialii spioni care transmiteau informațiile în aceste limbi. Despre această măsură a fost anunțată și Societatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-și dea concursul la supravegherea convorbirilor telefonice. De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea și supravegherea zonelor telegrafo-telefonice, cu o atenție sporită „în regiunile cu număr mare de minoritari”.

de Pavel MORARU / foaienationala.ro prin RBNpress

,

Genocid ascuns timp de 50 de ani: Masacrul prizonierilor români de la Bălți.

Un document cutremurător, o succintă relatare a masacrului comis de către militarii N.K.V.D. în anul 1944, la marginea orașului Bălți din Basarabia. Textul scris în anul 1994 este la fel de actual și astăzi. Călugării români de la Sf. Munte Athos au primit, prin căi ocolite, o scrisoare zguduitoare din partea Ierodiaconului Ieronim Șchiopu de la Bălți, Basarabia, care relata masacrul comis, acel îngrozitor masacru despre care s-a scris prea puțin și prea târziu. Putem lua exemplu de la evrei, trebuie să-l facem cunoscut întregii planete. Victimele de la Bălți sunt morții noștri, sunt cei ce au apărat Țara și Neamul. Prizonieri fiind, au fost uciși mișelește pentru singura vină de a fi fost militari români care și-au făcut datoria. La fel și prizonierii militari germani, unguri, polonezi, cehi… După cum se poate constata, nici Rusia, nici Occidentul nu ne recunosc dreptul de a ne cinsti morții! Încă o dată istoria o scriu cei puternici – „învingătorii”.

În jurul Regelui Mihai se vântura o faună pertriță, o șleahtă de oportuniști care și-au adus contribuția funestă la marea trădare națională de la 23 august 1944. „La începutul lunii iulie 1944, o vizită discretă la Iași a generalului Aurel Aldea, trimis de rege pentru a se întâlni cu generalul Racoviță, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraș-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în «Poarta Iașiului», iar la sfârșitul lunii iulie 1944, Bodnaraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevăzută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.”[1]

Arestarea Mareșalului Ion Antonescu de către Regele Mihai, cu sprijinul nemijlocit al camarilei sale, apoi difuzarea prin postul de radio, în seara nefastei zile a Neamului Românesc – 23 august 1944 – a „Proclamației către țară”[2], a însemnat, în fapt, o capitulare necondiționată. Militarilor români li s-a ordonat să nu riposteze inamicului, iar acesta, avertizat din timp prin Bodnăraș, a dat prilejul nesperat Armatei Roșii să înceapă distrugerea Armatei Române și ocuparea întregului teritoriu al țării. În intervalul 23 august-12 septembrie 1944 (perioadă în care România s-a găsit în situația de a avea inamici atât pe fostul aliat, Germania, cât și pe inamicul de până atunci, Uniunea Sovietică), în jur de 170.000 de militari români, lipsiți prin ordin regal de dreptul de a se apăra, au fost luați prizonieri de către sovietici. Au urmat deportările, masacrele, crimele abominabile ale asasinilor N.K.V.D., ascunse timp de decenii și, regretabil, ascunse și astăzi.

1944 – Masacrul prizonierilor de la Bălți

„În anul 1944, la năvala hoardelor rusești care au invadat Basarabia, Armata Roșie a făcut zeci de mii de prizonieri militari. În orașul Bălți au fost concentrați cca. 50.000 de militari români, care ținuseră piept hoardelor dezlănțuite. Dintre cei 50.000 de militari, 80% erau români, iar ceilalți erau aproximativ: 5.000 germani, 2.000 unguri, iar restul cehi și polonezi. În nord-estul orașului, unde curge râul Răut și se formează mlaștini, KGB a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul îngonjurat cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Chinurile acelor prizonieri erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoțit de lipsa de higienă; bolile, frigul și umezeala produceau decese fără număr. Din acel lagăr unii mai curajoși au evadat, dar au fost mitraliați. Totuși, au mai fost și fugari scăpați, pe care nu i-a găsit nimeni, decât că s-au făcut singuri cunoscuți, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informații despre crimele petrecute în acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord” din orașul Bălți, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare și acum, dar ștrangulat și amenințat de către cei care urăsc tot ce este românesc. Din declarațiile celor evadați s-au stabilit crimele KGB săvârșite la Bălți.

Toți cei 50.000 de prizonieri au fost împușcați în ceafă de militarii KGB-ului (corect N.K.V.D.-ului – n.r.) și aruncați în șanțurile mocirloase pe care tot ei le-au săpat la ordin (exemplu tipic al asasinilor KGB-iști (corect N.K.V.D.-iști – n.r.), întocmai ca în cazul Katynului, unde diferă numai numărul celor asasinați). Îndată ce au fost date în vileag cele întâmplate, s-au făcut sondaje în mlaștini, în anii 1991-1992, iar rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârlețele, nici lopețile nu au mai putut fi utilizate din cauza mulțimii scheletelor și osemintelor răspândite în acele mocirle. Inimile îndurerate ale evlavioșilor creștini și ale celor da la săptămânalul „Curierul de Nord”, i-au împins să facă o piramidă de oase și cranii, care au fost strânse pe un loc mai uscat, peste care s-a așternut o mare cantitate de pământ bătătorit și s-a ridicat în felul acesta un delușor mai înalt, o moviliță în trepte, tot din țărână, iar pe partea ei de sus s-a așezat o troiță. Troița de lemn sculptat a fost darul credincioșilor din raionul Rășcani, din apropierea Bălților. Pe data de 7 mai 1992, s-a sfințit această troiță de către Preasfințitul Petre de Bălți, cu sobor de preoți și monahi, la care sfințire au participat mii de credincioși români și autorități orășenești. Atunci, cu ocazia cuvântului solemn, întocmit de Ierodiaconul Nicodim Șchiopu, s-a lansat chemarea ca pe acel loc să se construiască o „Biserică sau Mănăstirea oaselor”, pentru ca zi și noapte, prea cuvioșii monahi și prea cucernicii preoți să pomenească sufletele celor 50.000 de martiri nevinovați, uciși mișelește cu gloanțe trase în ceafă, de către militarii sovietici.

Preasfințitul Petru de Bălți a investit ca paroh al viitorei „Biserici a oaselor” pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Eparhiei Bălți. După aceea, lucrurile au luat o întorsătură tragică: Presfințitul Petru a fost atacat cu arme și bâte chiar la sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări și preoți, adepți ai Arhiepiscopului Vladimir Cântăreanu, care ține de Patriarhia de Moscova. Atacurile au fost extinse și la cele două mânăstiri din Eparhia de Bălți și mai continuă și astăzi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a așezat șeful agresorilor moscoviți, arhimandritul trădător Marcel Mihăescu. Biserica a rămas numai în proiect, un plan făcut de arhitecți inimoși, din cauza lipsei de fonduri, din cauza sărăciei în care se zbate Biserica Românească din Basarabia, sub persecuția moscovită.

Oare de ce nu se vorbește nimic despre acest genocid împotriva poporului român? De ce nu se stabilește adevărul în privința masacrelor făcute împotriva neamului nostru? Aceste crime monstruoase trecut însă sub tăcere, nu sunt oare tot un Holocaust? Aici se încheie cutremurătoarea scrisoare a cucerniciei sale, Ierodiaconul Nicodim Șchiopu. (Nicolae D. Rusu)

Nota redacției: Textul de mai sus a fot reprodus respectând ad-literam texul tipărit în ziarul „Curierul de Nord” (foto)

Există unele analogii ale evenimentelor și, în mod firesc, apar întrebări. După Al Doilea Război Mondial, evreii au intreprins o campanie îndreptățită, dar foarte agresivă pentru mondializarea, sacralizarea și „valorificarea” holocaustului, ceea ce l-a determinat pe Norman Finkelstein să declare: „Campania care se desfășoară sub ochii noștri, având ca scop extorcarea de bani a statelor pentru „victime” ale holocaustului lipsite de posibilități”, instrumentată de industria holocaustului, a adus statura morală a martiriului lor la nivelul unui cazinou din Monte Carlo”.[3] Scriitorul israelian Boas Evron susține: „Conștiinta Holocaustulu este în realitate o îndoctrinare propagandistică oficială, o mașinărie agitatorică producătoare de lozinci și o viziune falsă asupra lumii, al cărui țel nu e nicidecum înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului”.[4]

Supremul furnizor al mistificării cunoscute sub numele „sacralizarea holocaustului”, este Elie Wiesel – împostor dovedit. Pentru Wiesel, susține istoricul american Peter Novick, „Holocaustul este efectiv o «religie a misterului»: duce în întuneric, neagă toate răspunsurile, se situează în afară, dacă nu dincolo de istorie, sfidează atât cunoașterea cât și descrierea, nu poate fi explicat, nici vizualizat, nu poate fi înțeles sau transmis în veci, marchează o destrucție a istoriei și o mutație la scara cosmică.”…

„Numai preotul-supraviețuitor e calificat să-i oficieze misterul. Orice supravietuitor are mai mult de spus decât toți istoricii la un loc despre ce s-a întâmplat. Și totuși, misterul Holocaustului este noncomunicabil. Nici măcar nu putem discuta despre el. […] A existat un singur Holocaust. A compara Holocaustul cu suferințele altor popoare constituie «o trădare totală a istoriei evreiești». A desacraliza sau a demistifica Holocaustul este o formă subtilă de antisemitism.”[5]

Trăim într-o epocă în care credința în Dumnezeu este ridiculizată de mulți pentru că „nu poate fi explicată rațional”, dar după concepția unora asemenea lui Wiesel, holocaustul este superior credinței în Dumnezeu, în acest caz „misterul” fiind permis. Clamarea unicității holocaustului este ruptă de pretenția că, holocaustul nu poate fi înțeles rațional. Dacă holocaustul nu are precedent în istorie, ar trebui – după unele afirmații – să stea deasupra acesteia. În concluzie, conform acelorași principii absurde, nu poate fi înțeles prin intermediul istoriei: „este unic pentru ca e inexplicabil și este inexplicabil pentru ca e unic”.

„Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”?

Contrar spuselor nestimatului neprieten al românilor, Elie Wiesel, propaganda exacerbată care nu permite compararea suferințele evreilor cu suferințele altor popoare poate fi numită terorism intelectual. Spre diferență de cei ca Elie Wiesel, care urăsc oricare altă nație decât a lor, îmi respect și iubesc poporul din care fac parte, dar nimic nu mă împiedică să le respect pe toate celelalte, deopotrivă. Din punct de vedere existențial toți suntem egali în fața Creatorului Suprem și povestea cu „poporul ales” n-are decât să o creadă cine vrea. Eu, unul, nu știu cine l-a „ales”, când și pentru ce. Cu ce sunt mai buni sau mai răi evreii uciși decât românii lipsiți de apărare, decât nemții, rușii, polonezii sau alte nații? Cu ce sunt mai presus morții evrei decât polonezii asasinați la Katyn sau decât prizonierii români, nemți și unguri masacrați la Bălți? „Pentru unii mumă, pentru alții, ciumă”?

Astăzi, după 68 de ani de la comitere, privit din alt unghi, cazul masacrului de la Bălți poate fi analizat și altfel. În România, instituția Bisericii este respectată și de stat și de popor, chiar dacă printre înalții demnitari ai Parlamentului European se află persoane care nu o agreează, precum însuși Președintele acestei instituții, care i-a numit pe slujitorii bisericii noastre „corbi negri”. În România ultimilor douăzeci de ani au fost înălțate sute de lăcașuri monahale sau bisericești. Oare Înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.) nu pot sau nu vor să-i susțină pe frații lor din România de pe malul stâng al Prutului? Dacă greșesc, rog să fiu corectat, dar nu am auzit de vreun protest al B.O.R. în legătură cu batjocorirea Episcopului de Bălți, aflat în subordinea B.O.R.. Cum ajută BOR credincioșii români de pe Valea Timocului, din nordul Bucovinei (Ucraina) sau Herța, din Bulgaria sau Ungaria?

————————————————————————–

[1] http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1144-inalta-tradare-grava-eroare-politica-dezonoare html http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/23-august-1944-salvarea-romaniei-tradare-nationala#

[2] Proclamația către țară a regelui Mihai I difuzată la radio în seara zilei de 23 august 1944

ROMÂNI,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.

ROMÂNI,

Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

ROMÂNI,

Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței poporului și este un trădător de Țară.

ROMÂNI,

Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate și vor fi respectate.

Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominația străină.

ROMÂNI,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.

Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite.

Mihai I

[3] Norman G. Finkelstein „Industria Holocaustului”, New York City, 2000

[4] Ibidem

[5] Elie Wiesel

Autor: Ion Măldărescu

sursa : art-emis.ro

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !

,

Crimele și ororile comise de comuniștii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocitățile și trădările făcute de comuniștii evrei împotriva românilor în perioada evacuării din Basarabia și Bucovina în special în vara lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roșu împotriva neamului românesc.

Subiectul pune în context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu încetează să rescrie istoria românilor în funcție de interesele străine românilor. Inventând antisemitisme false, apoi pictându-i pe români în culorile mincinoase ale unui oprobiu dezlănțuit contra unui neam întreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul Roșu prin care zeci de milioane de creștini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolșevici, conduși de cadre iudaice.

Scriitorii de rea credință au scris, pentru a ilustra minciuna că România ar fi „ucis, ucis, ucis”, despre jandarmi români operând în teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen Ionescu în direct la televiziunea franceză, acuzatorul începe să oscileze și se dă singur în vileag declarând că „oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”.

Ei bine, istoria îi preocupă intens pe români, care, deși iartă crestinește, au suferit prea mult pentru ca să uite vreodată. Trebuie precizat că Nord-Vestul Transilvaniei a fost sub ocupație maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 și până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată în întregime.

Nicolae Iorga, la 6 iulie 1940, scria în „Neamul Românesc” sub titlul „De ce atâta ură?”: „Se adună și cresc văzând cu ochii documentele și materialele, actele oficiale și declarațiile luate sub jurământ. Inalți magistrați și bravi ofițeri care și-au riscat viața ca să apere cu puterile lor retragerea și exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaților, lovituri cu pietre și huiduieli. Toate aceste gesturi infame și criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănțuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Așa ni se răsplătește bună-voința și toleranța noastră?

Am acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii și evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Si de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă și publică de isprăvile bandelor ucigașe de sectanți sau sanguinari.

Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, orașe și sate. Frații noștri își părăseau copii bolnavi, părinții bătrâni, averi agonisite cu trudă(…) In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă(…) Li-s-au servit gloanțe, au fost sfârtecați cu topoarele(…) li s-au luat hainele, li s-a furat ce aveau cu dânșii, ca apoi să fie supuși tratamentului hain și vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de musafiri și jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde și frățești față de neamul nostru în nenorocire”.

Incă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiați evrei care se agitau pentru denigrarea României prin Alianța izraelită au obligat instituțiile democratice ale țării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării neamului românesc de către acesti refugiați. Pentru economia românească, dinamica iesirilor de capital sub controlul noilor refugiați (atingând intr-o singură generație numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simțită.

Situația era fără iesire mai ales din cauza intervenției conjugat anti-românesti a puterilor străine, manipulate de Alianța izraelită. In fine, prin arendarea pământurilor moldovenesti in mod concentrat sub controlul acestor refugiați, care au folosit sălbăticie contra țăranilor români, s-a ajuns la marea răscoală din 1907, în urma căreia mii de români și-au pierdut viața.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat în timpul primului război mondial între bolșevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura în zeci de milioane de victime si un atac fără precedent împotriva creștinismului) și respectiv sionism, care este o mișcare ideologică fascistă, rasistă și de purificare etnică.

Ambele grupuri de ideologi, agenți și teroristi au trădat statul român, care le oferise protecție și adăpost timp de multe generații.

Bolsevicii, luptând direct și fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri și prozelitism, au amenințat ființa națională românească, statul național român, biserica națională, și civilizația creștină. Pentru a înțelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creștinilor în Rusia bolșevizată, unde milioane de creștini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacralizate sau distruse, în timp ce nicio sinagogă nu a fost atinsă.

Sioniștii urmăreau ruperea unei părți din teritoriul național român și vinderea lui prin alipirea de imperiul bolșevic. Prima incercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetățenii români evrei basarabeni, trădând interesele țării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolșevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia și Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie„, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În același timp, grupuri specializate organizează acțiuni antiromânesti în vederea creării panicii, dezorganizării și confuziei generale. Astfel de acțiuni au loc în orasele: Chisinău, Cernăuți, Soroca,Tighina, Reni.

Starea de spirit a populației basarabene, incă de la inceputul evacuării armatei, administrației și civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel:…rușii indiferenți; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinși de evenimente, nu înțeleg ce se petrece„.

Documentele strânse arată că „actele de agresiune și batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost inițiate îi desfășurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, „între care și o sumă de evrei”.

În timpul celui de-al doilea război mondial doar mareșalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, și Mișcarea Legionară i-au susținut pe sionisti, preferând să-i vadă pe cetățenii români evrei mai degrabă plecați din România în Palestina decât rămasi, ca să fie trădători, activi în chip de agenți comuniști ai puterilor străine cu care România era în război.

România este astfel singura țară care nu i-a deportat pe evrei la Auschwits, un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se plecați în Palestina.

Deși au fost numărați printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc încă mijloacele de propagandă comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, în plin negaționism al Holocaustului Roșu (al căror teoreticieni și practicieni erau ca foștii profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numeroși decât înainte de război!.

Un autor sionist deosebit de discreditat de poziția sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populația evreiască (secret de stat). Lucrarea sa este publicată imediat după invazia sovietică, un context discutabil, pentru a fi citată în extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult, istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase în 1947 la Bucuresti, de către Matatias Carp, sunt „fără trimiteri la fondurile de arhivă”.

Alexandru Șafran, fost rabin șef, într-o declarație din 1946 recunoaste faptul că anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici „a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă și comunisti”.

În timpul evacuării din Basarabia și Bucovina de Nord a armatei române și a populației refugiate române, provocată de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietică a cerut României cedarea acestor provincii amintite, populația evreiască de aici a inițiat și desfăsurat o serie de manifestări și asasinate antiromânesti:
-uciderea și batjocorirea ofițerilor și militarilor români;
-jefuirea și maltratarea refugiaților români;
-asasinarea oficialilor români din diferite instituții publice și devastarea acestora;
-distrugerea și denigrarea însemnelor oficiale românesti.

Aceste fapte grave antiromânești nu au fost întâmplătoare, ci ele au fost programate și organizate cu mult timp înainte, existând în Basarabia 118 organizații teroriste și un Plan de bolșevizare a României în care comuniștii evrei erau implicați foarte mult.

Începând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei și Bucovinei de Nord si-au manifestat bucuria că au devenit cetățeni sovietici, unii dintre ei s-au inarmat si fluturau niste liste negre dorind să-i pedepsească pe cei notați acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunțarea românilor care erau considerați „trădători de țară” față de Rusia, între ei și mulți membri ai Sfatului Țării. Alte liste destinate execuțiilor au fost redactate chiar de intelectualii evrei comuniști ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata română aflată în retragere.

La Cernăuți, imediat ce a fost anunțat ordinul de evacuare, evreii au inițiat si desfăsurat acțiuni antiromânesti: aurupt si scuipat steagurile tricolore românesti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul rosu sovietic. După ce au vandalizat insemnele oficiale românesti, evreii au distrus crucea de pe catedrală si „au inlocuit-o cu steagul rosu si portretul lui Stalin„. Au mai fost consemnate devastări si impuscături.

Tot la Cernăuți, evreii si puscăriasii eliberații, i-au atacat pe românii care se refugiau, jefuindu-i si maltratându-i. Preotul bisericii catolice si câțiva gardieni au fost impuscați de evrei. In timp ce preoții si teologii români erau maltratați iar militarii umiliți de evrei, alți evrei de pe margine stăteau si fotografiau aceste scene.

Ziarul „Universul” relatează faptul că populația ucraineană din Cernăuți a manifestat un comportament mai corect față de populația românească ce se refugia, în timp ce populația evreiască a avut o atitudine atât de neomenească incât i-a revoltat si pe comandanții armatei de ocupație rusești.

La Chișinău, evreii plasați in intersecții au atacat refugiații români si i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atât asupra lor cât si asupra militarilor români aflați in retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, si conținutul oalelor de noapte. Sub protecția unor soldați rusi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofițerilor fiindu-le smulse tresele, iar unor ostasi lis-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care intr-o primă fază li s-a dat drumul in hohote de râs, pentru ca mai apoi, să fie luați de soldații rusi.

În momentul aterizării la Chisinău a unui grup de 20-30 de avioane rusesti, „imediat evreii au arbora drapele rosii” si au inceput să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat si comunistii proaspăt eliberați din inchisoarea locală. Impreună, „manifestanții evrei si comunistii” au strigat lozinci antiromânesti si defăimătoare la adresa armatei române: „Jos Armata Română!”, si impotriva regelui, „Jos Carol!”, precum si de susținere a ocupantului sovietic „Trăiască Stalin si Armata Rosie!”.

De asemenea, ei au blocat străzile, nepermițând refugiaților români accesul spre gară. Incercând să facă ordine pentru ca populația să poată ajunge la gară si să se refugieze, comisarii Pascu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin si Stol, au fost prinsi de evrei si executați prin impuscare in pină stradă. Alte incidente s-au inregistrat pe strada Alexandru cel Bun, unde funcționarii români refugiați care doreau să ajungă la gară au fost opriți de „o masă compactă de evreis i rusi” care postându-se pe trotuare amenințau si aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria și poliția au fost ocupate de evreii comunisti aflați sub comanda avocatului evreu Michel Flexer (Flexor). La poliție, acesta a ținut un discurs prin care a defăimat autoritățile si administrația românească, apoi i-a asasinat pe comisarul Murafa si pe ajutorul acestuia Eustațiu Gabriel în fața statuii Generalului Poetaș.

A fost jefuit tezaurul administrației financiare, din camionul in care era transportat iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul Gheorghe Stănescu si locotenentul Pavelescu, insoțit de mai mulți subofițeri au fost prinsi de evrei si li s-au rupt galoanele.

Administratorul Ion Gheorghe si căpitanul Georgescu au fost impuscați. Pavelescu si Vartolomei au scăpat dând 50-60 de mii de lei unor evrei.

Subofițerul Ene a fost impuscat pe la spate in timp ce incerca să fugă, iar avocatul Stănescu a fost coborât din masină si impuscat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru. Maiorul Virtic Gheorghe comandantul jandarmilor din Soroca si căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o masină au fost prinsi de evrei, au fost dezarmați si li s-au rupt galoanele. Preoții care voiau să se refugieze din oras au fost opriți de evrei si intorsi din drum.

La Vijnița, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunisti cărora li s-au alăturat si ucrainenii. Astfel, seful sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâsia rosie pe care si-a legat-o peste piept strigând că „a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul.

In momentul intrării armatei sovietice in oras, aceasta a fost asteptată de populația evreiască in frunte cu evreul Satran. Perceptorul si preotul au fost atacați si jefuiți de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger. Fapte grave s-au mai inregistrat la Românesti in județul Lăpusna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni unde s-au inregistrat incidente intre evrei cu banderole rosii pe mâini si autorități, la Tighina unde jandarmii români au fost dezarmați de evrei, si li s-au luat si uniformele, si la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste Prut de Rădăuți, evreii strigau „Trăiască Rusia Sovietică și Stalin!”.

În data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea iși notează în jurnalul personal „că mai ales evreii” sunt cei „care-i atacă și-i insultă pe ai nostri” și că acestia i-au batjocorit pe ofițerii români.

Presa străină relatează si ea despre cele intâmplate in Basarabia si Bucovina de Nord: „Corriere della Serra” scrie că in ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni in Basarabia au atacat atât refugiații civili, cât si armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au impiedicat să-si continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul si le-a distrus mijloacele de transport.

Mai mult chiar, căutau să-i instige si pe localnicii români impotriva acestora. Și „Gazzeta dell Popolo” confirmă situațiile grave create de evrei consemnând că la Galați, comunistii evrei locali impreună cu cei veniți din alte părți, au provocat dezordine, atacând forțele de poliție si garnizoana, rezultând 15 morți. Tot „Gazzeta dell Popolo” vorbeste si despre Cernăuți arătând că după evacuarea militarilor români, evreii in număr de câteva zeci de mii, după ce au comis numeroase delicte, au eliberat deținuții din inchisori, i-au inarmat si „au inceput cu furie să masacreze pe românii aflați pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile si palatele”.

„Corriere della Sera” relatează si el despre cele intâmplate la Galați vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părțile la Galați pentru a trece in Basarabia si după ce i-au dezarmat pe soldații din gardă, au atacat orasul, trăgând nebuneste, devastândvitrinele si agresând cetățenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat si că au rămas, instigând la acțiuni antiromânesti si făcând manifestații comuniste. Refugiații din Basarabia au declarat că cei care le-au făcut greutăți pe parcursul evacuării au fost comunistii locali, in majoritate evrei si că acestia i-au torturat, i-au lovit cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au impiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele si le-au devastat vehiculele folosite pentru deplasare.

La Chișinău, incă inainte de apariția trupelor rusesti, evreii din baroul local si-au legat la mâini banderole rosii si i-au supus pe funcționarii români la tot felul de violențe. In toate gările de la chisinău si până la Ungheni, bandele de evrei inarmați cu pistoale si bâte loveau populația română pentru a o impiedica să urce in trenuri. Și în Bucovina, la Cernăuți, inainte de intrarea soldaților sovietici, evreii au făcut manifestații antiromânesti, au devastat biserici si au asasinat personalități românesti si ofițeri.

Se mai raportează că un grup de evrei comunisti cu vârste de 15-16 ani au săvârsit crime si acte de barbarie, ucigând soldați, ofițeri si jandarmi români cu propriile baionete, după ce inițial ii dezarmaseră. Tot la Cernăuți, grupuri de muncitori au devastat clădiri si cămine studențesti, au eliberat deținuții din inchisori si au maltratat armata si populația română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul „Ororile și devastările comise de evrei în Basarabia și Bucovina” în care vorbește de manifestările de bucurie ale evreilor față de armata de ocupație sovietică și consemnează faptul că la Cernăuți s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunisti. Acelasi gen de inițiative a avut loc și la Reni, Ismail, si in alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că încă înainte ca armata sovietică să-si facă apariția, populația evreiască din Cernăuți a devastat bisericile si i-a asasinat pe mulți dintre sefii autorităților locale. Se raportează si că Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofițeri si soldați precum si echipament din cauza greutăților, sicanelor si umilințelor la care au fost supusi de către armata sovietică in colaborare cu bandele de civili formate din „bolșevici și jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat în difetite orase comitete revoluționare in vederea preluării puterii. La Cernăuți, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar si viceprimar sunt tot doi evrei, Glaubach si respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chisinău, este condus de un evreu originar din Husi, si anume, avocatul Steinberg. Comitetul local inființat la Chilia Nouă il are ca sef pe un evreu medic din oras, dr. Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind „conducătorul acțiunii teroriste” un evreu gardian public in serviciul poliției locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alți doi evrei fosti ziaristi la Adevărul si Dimineața au luat posturi importante in Basarabia. Ei sunt Terziman si Cândea.

Sunt consemnate atentate si asasinări impotriva oficialităților si impotriva românilor civili, din partea evreilor comunisti. Bandele evreo-comuniste din Chisinău futurând steaguri rosii, acționau in gări pentru a-i determina pe călători să coboare din trenuri. Refugiații români care nu puteau să se apere au fost jefuiți de acestia, si doar cei care au avut arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chisinău, intervenția unui detasament de jandarmi i-a salvat pe studenții teologi de a nu fi linsați de o bandă de evrei comunisti, asta după ce jandarmii au fost nevoiți să facă uz de armă.

Însă doi inspectori financiari, Preotescu si Pădureanu, nu au mai putut fi salvați, fiind impuscați. De asemenea, teroristii evrei i-au mai ucis pe perceptorul si notarul din Ceadâr-Lunga, județul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator colonelul Adamovici, pe seful poliției din Abaclia, tot din județul Tighina. La Cazaclia si Ceadâr-Lunga au mai fost omorâți notari, preoți si polițisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole rosii, i-au impuscat pe doi marinari români, ceea ce a determinat o ripostă a autorităților si au fost lichidați, in urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunisti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoții au fost schingiuiți de bande comuniste de evrei. Preoților le-au fost arse bărbile cu țigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuți, bandele de evrei au atacat cu pietre două autocare cu soldați români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor. La Brăila, frații Birnbaum amenințau că „multora dintre români le-a sunat ceasul” si că ei ii au pe câțiva in vedere pentru ca să se răfuiască cu ei.

In alt caz, o persoană pe nume Iancu, zis si Jean, amenința si el că in scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul rosu sovietic. O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniță, informează că populația evreiască manifestă o atitudine ostilă tot mai pronunțată in zona Prutului si că acest fapt face ca localitățile locuite de evrei să fie focare comuniste periculoase.

Ziarul maghiar „Pesti Ujsag” din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la „presa italiană care condamnă uneltirile evreilor din România” arătând că ziarele italiene consemnează că „Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”.

Alte informații transmise de armată relatează că la Cernăuți au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunisti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască in 6 colțuri si o banderolă rosie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniții din Rădăuți, insă atacul a fost respins de către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morți in urmă.

Acțiunea de asasinare a românilor din orasul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Intre victime, au fost protopopul județului Crisan Folescu, preotul Petru Siniță, seful gării si ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii comunisti au oprit un tren si au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, si numai intervenția sovieticilor a im piedicat acest lucru. Si la Volintiri, grupurile de evrei comunisti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane printre care grefierul Stirbu Iosif.

La Bălți, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase focuri de armă asupra lor. Tot in acest timp, au fost rupte crucile bisericilor si arborate in locul lor, steagurile rosii sovietice. La Chisinău, ziarele „Sovietskaia Bessarabia” și „Bessarabskaia Pravda” scoase de ocupația sovietică, sunt conduse de redactori evrei. La Ismail, morarii si brutarii evrei au instigat bandele de teroristi evrei impotriva manutanței locale răspândind zvonul că armata a rechiziționat făina.

Au fost asasinați lt. Alexandrescu si plt. mj. Jianu. Manipulați de instigările evreo-comuniste, la acțiune au participat si soldați aparținând manutanței. La Reni, un grup de comunisti evrei împiedică populația ce dorea să se imbarce pe vaporul Carpați pentru a se refugia în țară, lovindu-i cu bâtele. Vaporul a reusit totusi să plece doar după ce s-au tăiat parâmele de ancorare.

În comuna Ashita, evreii au împuscat în picioare doi soldați români care rămăseseră în urmă. La Chilia Nouă, bande de evrei comunisti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituții și au împiedicat populația românească să se refugieze. Un soldat originar din Piatra Neamț, care era rănit a fost îngropat de viu, la ordinul și sub îndrumarea comisarilor sovietici evrei, care au ignorat rugămințile acestuia de a nu fi îngropat pentru că avea acasă 4 copii.

Un alt soldat român care era bolnav, și care era transportat cu o căruță a fost împușcat pentru că agresorii voiau căruța. Cererile ofițerilor români de a le lăsa acea căruță pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate în seamă, și unul dintre agresori a tras câteva gloanțe sfărâmându-i țeasta.

Tulburarile provocate de evrei in timpul evacuarii Basarabiei si nordului Bucovinei au atras dupa sine reactii violente din partea refugiatilor si soldatilor romani.

Ura mocnita din sufletele conationalilor nostri a erupt impotriva evreilor dupa evenimentele dramatice petrecute in teritoriile cedate. Nimic nu a putut sa le stavileasca simtul razbunarii, rusinea trebuia spalata.

Urmatoarele randuri o sa descrie ultimul capitol dintr-o tragedie traita nu doar de romani, dar si de evrei, un capitol inca foarte putin cunoscut publicului larg.

Un invatator prins la stramtoare

Povestea noastra incepe cu invatatorul Tzimrig David. Lasandu-si in urma casa din Chisinau, de frica sovieticilor, el, impreuna cu multi altii, cauta sa se refugieze dincolo de Prut.

Urcand in unul din trenurile ce plecau din oras, speranta lui era sa pripaseasca la casa fiicei sale din Ivesti. Insa, fara sa stie, el era deja insemnat.

Evreu fiind, ceilalti calatori ii cer socoteala pentru crimele si actiunile nerusinate ale consangenilor sai.

Este mai intai sicanat, ca apoi totul sa degenereze fiind batut pana cand ii sunt sparti dintii si i se fura toti banii.

Vrand sa-l umileasca pe invatator, barba ii este taiata si abia in gara Vaslui omul insangerat este scapat de cativa ostasi.

Urgia razbunarii face victime

In urmatoarea zi, pe 1 iulie, Sapara David, ce se urcase intr-un tren ce plecase din Iasi, este sechestrat de pasageri si este batut crunt. Cativa soldati si un jandarm se napustesc si ei, il dezbraca, il lovesc si ii dau foc barbii.

Pe 2 iulie 1940, ofiteri de politie sunt surprinsi sa gaseasca langa linia de tren ce trecea prin comuna Fantanele, patru evrei, Poltrajon Iacob, Sigler Avram, Siochis Leib si Guraliuc Ibil, originari din Chisinau.

Cu totii prezentau rani si leziuni grave, fiind nevoiti sa fie transportati de urgenta la Spitalul Municipal din Bacau. Ei fusesera aruncati din tren.

Oprindu-se in gara Barlad, intr-un alt tren, care plecase din Bucuresti si se indrepta spre Iasi, sunt agresati cateva zeci de evrei.

Ingrijiri medicale au avut nevoie douazeci si patru dintre ei, facute, insa, abia cand trenul a ajuns in Iasi.

Militarii evrei traiesc momente dramatice

Tot pe 2 iulie, ostasii evrei Planciu Beiumis si Margulius Leon sunt incoltiti de un jandarm si de doi angajati ai cailor ferate in vagonul trenului in care se aflau. Le sunt luati banii si in urma spaimei trase coboara in gara Vaslui.

Unii nu au fost chiar atat de norocosi. Ostasul Davidovici Iosef, care urma sa se prezinte la regiment, se afla in acelasi tren.

Un controlor, impreuna cu un soldat si un jandarm, il inghesuie si ii fura banii, iar apoi este smucit violent din compartimentul in care se afla si aruncat pe jos, dezbracat, batut cu picioarele si lovit cu baioneta. Intre statiile Munteni si Crasna este aruncat din trenul in miscare.

Ostasul Segal Leon are parte de un tratament similar la mana camarazilor sai de arme care il bat si il arunca din tren tot intre statiile Munteni si Crasna.

Cand ura copleseste ratiunea

Desi aceste fapte par de necrezut ele se pot gasi detaliate intr-un raport al Inspectoratului Regional de Politie Iasi, datat 4 iulie 1940.

De altfel, documentele emise la acea vreme de autoritatile romane au consemnat abuzuri frecvente asupra evreilor.

Ele abunda de informatii legate de comportamentul inadecvat nu doar al romanilor obisnuiti, dar si al ostasilor dupa cum spune chiar raportul contrainformativ al Biroului Statistic Militar, de pe data de 4 iulie 1940:

„…acte de molestari contra evreilor calatori in trenuri continua cu o furie din ce in ce mai pronuntata; s’au inregistrat cazuri cand insasi ofiterii de rezerva comandanti de gari au indemnat ostasii din subordine la asemenea acte.”

Ingrijorati de aceste situatii autoritatile militare au considerat, dupa cum ne spune acelasi raport:

„… necesar sa se dea ordine circulare autoritatilor ca sa puna in vedere tuturor ostasilor de a se abtine dela orice manifestari ce nu se cadreaza cu spiritul de ordine, disciplina si demnitate.”

Pe 5 iulie 1940, inspectoratul de Politie Vatra Dornei reclama intr-un raport ca ostasi ai Regimentului 77 Infanterie, in ziua de 2 iulie, au pradat douazeci si patru de magazine si au produs pagube insemnate.

Se aminteste si de capitanul Marin Nicolae, care era foarte aproape sa fie ucis de jandarmi fiind confundat cu un evreu.

Inspectoratul Regional de Politie Iasi emite un raport pe data de 3 iulie 1940, in care sunt mentionate actele de vandalism la adresa comerciantilor si carciumarilor evrei din regiune, dar si alte fapte teribile:

„….evreul Iancu Weissmann…. plecand din Vaslui, cu trenul personal intr-un vagon cl III-a, au sarit asupra lui sase militari, care l-au batut si, dupa ce i-au luat banii si obiectele cele necesare…. intre statiile Munteni- Crasna, l-au asvarlit pe fereastra.

La Tg-Frumos serviciul de politie militara din statie a transportat la spitalul local, pe Landam Haim Itic, din Piatra-Neamt, in stare muribunda, care prezenta o lovitura la baza craniului.

La spital el a sucombat, cadavrul fiind dus la morga. Din informatiuni, sus-numitul ar fi fost batut in trenul ce venea de la Pascani, in ziua de 2 iulie.

[…] in trenul Pascani-Venesti si retur, au fost aruncati din mersul trenului opt evrei care mergeau pentru concentrare la unele din unitati.

[…] s-au produs cazuri similare pe linia Iasi- Pascani, fiind adusi multi raniti, care au fost pansati in gara Pascani.”

Soldatii romani vor sa-si faca dreptate

Este subliniat ca multi dintre agresori sunt ostasi romani care se intorceau din Basarabia si nordul Bucovinei intaratati si furiosi pe evreii care s-au dedat la violente impotriva lor:

„[….] Un capitan Sabresie, de la o unitate de tancuri, ce se afla in ziua de 2 la Sculeni-Targ, s-a exprimat ca atunci cand vor trece prin Iasi, vor impusca cel putin o suta de evrei pentru a razbuna suferintele lor din Basarabia.”

Pana si oficiali ministeriali au comis acte vadit impulsive:

„Comisariatul de Politie Pascani raporteaza ca in ziua de 1 in oficiul biroului de Politie Pascani, in timp ce un numar de patru calatori evrei loviti pana la sange, au fost scapati de organele politiei dintre militari, cari ii loveau, a intrat dl. locotenent Nicolae Mihai, din Ministerul Apararii Nationale si, fara niciun motiv, a lovit, fata de politie, pe unul din evreii cari se plangea ca a fost maltratat.”

Evreii, cu grenade si revolvere

Tot in raportul eliberat pe 3 iulie se mentioneaza ca ostasii care s-au dedat la acte violente invoca faptul ca evreii au fost inarmati si ca vroiau sa comita acte de sabotaj, insa, ca invinuirile nu au putut fi dovedite.

O telegrama adresata Marelui Stat Major pe 2 iulie 1940 mentioneaza o astfel de intamplare:

„In statia Cucuteni, un evreu in haine militare a fost surprins cand a scos un revolver din buzunar cu intentia probabila (de a trage – n.red.) intr-un general ce se afla pe scara unui tren in trecere.

Evreul a fost dezarmat de serg. Pavelescu din Reg. 6 Vanatori si apoi batut si strapuns cu baioneta de mai multi ostasi. In aceasta statie alti doi evrei au fost aruncati din tren tragandu-se asupra lor.

In statia Targul Frumos un alt evreu gasit cu un revolver si o grenada in buzunar a fost dezarmat si apoi omorat. Evreul era medic in Targul Frumos.”

Piedici in calea violentelor

In fata tuturor acestor desfasurari tragice de evenimente comandantii armatei au cerut ca fiecare tren sa aiba o escorta militara care sa mentina ordinea si sa curme orice act de violenta, paza in statii sa fie intarita, iar ostasii rataciti de unitatile lor sa fie reincorporati grabnic.

S-a facut apel si la simtul demnitatii fiecaruia. Totusi, in ciuda eforturilor de a restabili pacea, unii nu au renuntat la violente.

Trenul condamnatilor

Inspectoratul de Politie Iasi aduce la cunostinta tot pe 3 iulie 1940 de un incident ce se petrecuse cu o zi inainte.

Un tren ce transporta optzeci de evrei care vroiau sa treaca granita in Uniunea Sovietica sosise la Iasi racnind ca au fost batuti in statiile Vaslui, Grajduri si Barnova de locuitorii din zona.

Pe tren fusese scris cu var urmatorul indemn: „Omorati jidanii caci acestia ne-au distrus tara”. Numai dupa ce inscriptiile au fost sterse si paza trenului a fost intarita, el si-a putut continua drumul.

Pogromul de la Dorohoi

In raportul contrainformativ adresat Marelui Stat Major pe 4 iulie 1940 gasim detalii legate si de un alt eveniment tragic:

„Organele Jandarmeriei si Curtea Martiala a Diviziei a 6-a au constatat ca devastarile diverselor pravalii si locuinte, la Dorohoi, in ziua de 1 iulie s’a facut de catre soldatii Legiunei de Jandarmi Hotin si Regimentul 3 Graniceri pe tot axul soselei ce trece prin Dorohoi.

Focurile au fost trase de soldati. Sunt patruzeci si trei de morti dintre care sapte militari[…] Victimele sunt evrei.

Panica a fost provocata de svonul poate intentionat, ca la gara sosesc tancuri rusesti cari trag.”

Pogromul de la Dorohoi a fost socotit unul dintre cele mai violente episoade antievreiesti petrecute la noi in tara.

Numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci, printre care s-au aflat si militari evrei. Represaliile au inceput in timpul inmormantarii soldatului evreu Iancu Solomon, ca apoi violentele sa se extinda in oras.

A fost necesara interventia generalului Constantin Sanatescu pentru a opri atacurile impotriva evreilor, care s-a infuriat pe generalii care nu si-au putut infrana oamenii.

Chiar si asa ura nu s-a lasat inabusita. Violentele savarsite in Basarabia si nordul Bucovinei au fost intr-atat de dramatice incat evreii care au participat la ele au intarit vina intregii etnii in constiinta multor romani.

Cu totii ajung sa fie catalogati ca tradatori sau neloiali. In acest fel un numar mare de oameni nevinovati au devenit victimele unei razbunari mistuitoare, care nu va fi potolita nici in anii urmatori.

Sursa: ziare.com,  stiri.botosani.ro   prin R.B.N. Press

,

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa!

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com/ romanialibera.ro/spania.

Rămâi în contact cu noutățile R.B.N.Press ! Apreciază pagina de facebook Romanian Breaking News Press cu un Like ! și selectează opțiunea PRIMEȘTE NOTIFICĂRI !
,

19 Decembrie 2010 by Razvan Iorga // Karadeniz Press – Agentia de Presa a Marii Negre

felix dzerjinski CEKA NKVD

Cum premierul rus Vladimir Putin pastreaza deasupra biroului sau un portret al fondatorului si totodata seful CEKA, Felix Dzerjinski, cunoscut pentru cruzimea actiunilor sale, Rusia nu putea sa nu celebreze si o zi a serviciilor secrete. Conform zicalei care spune ca “Rusia nu are servicii secrete, ci serviciile secrete au o tara”, rusii vor celebra luni Ziua serviciilor secrete. Aceasta mai este denumita si “ziua cekistilor”, tocmai in amintirea unuia dintre cele mai temute organisme represive si de spionaj care au existat vreodata  – CEKA. Aceasta institutie care se ocupa in special de politie politica a fost infiintat la 20 decembrie 1917 de catre Vladimir Lenin. Ca sa imbrace intr-o nota moderna aceasta “sarbatoare”, fost presedinte Boris Eltin a schimbat denumirea acestei manifestatii in “Ziua membrilor serviciilor de securitate”. Insa in Rusia este folosita in continuare vechea denumire, cu atat mai mult cu cat mentinerea datei simbolice de 20 decembrie stabileste filiatia direct dintre serviciile sovietice si cele ruse, de la CEKA la GRU, NKVD sau KGB.

Istorie sangeroasa

Nu toata lumea insa priveste aceasta zi ca pe o sarbatoare. Intelectualii lideralii raliati in grupuri de interese din jurul Sankt-Petersburgului si a Moscovei privesc aceasta zi mai degraba ca pe una plina de momente sangeroase, de represiune, cand milioane de persoane au fost executate cu cruzime sau trimisi in lagarele de munca din Siberia. Cu toate acestea, oficialii moscoviti doresc sa puna accentul pe succesele serviciilor speciale rusesti si se mandresc de fiecare data cu orice reusita inregistrata de acestea, mai ales asupra Occidentului. Ca dovada, chiar la inceputul acestui luni, SVR-ul (unul dintre serviciile de informatii externe al Moscovei – n.r.) a pus amplasat pe unul din zidurile exterioare ale cladirii o placa in memoria lui Kim Philby, ofiter si reprezentant al serviciilor de informatii britanice si agent dublu care a spionat in favoarea Moscovei in timpul Razboiului Rece si din cauza caruia sute de agenti occidentali au fost deconspirati si ucisi de sovietici.

Esecuri in contemporaneitate

Cu toate acestea, gloria serviciilor speciale ruse pare sa fi apus in ultimii ani, in special dupa terminarea Razboiului Rece. Numai in acest an, SUA a deconspirat o intreaga retea de spioni rusi care actiona pe teritoriul acestei tari intr-o maniera rudimentara, specifica Razboiului Rece. Nu mai putin de 10 agenti rusi au fost arestati iar la inceputul lunii decembrie Marea Britanie a anuntat arestarea rusoaicei Katia Zatuliveter, in varsta de 25 de ani, banuita ca ar fi agent al Rusiei.

Bibliografie bogata

Aceste incidente nu impiedica insa aparitia in Rusia a numeroase carti despre realizarile serviciilor de informatii. Una dintre ultimele aparitii este o carte de memorii publicata in decembrie de Filip Bobkov, fost general KGB care isi justifica lupta de 20 de ani impotriva disidentilor. Astfel de carti au fost, de-a lungul timpului, si sursa de inspiratie. “Cartile, filmele m-au facut sa visez la o viata de spion, care mi se parea la fel de inaccesibila ca si planeta Marte”, a marturisit Vladimir Putin, fost agent KGB, intr-o carte de memorii publicata in 2000. Autorii unei carti publicate numai in engleza, The New Nobility – The rebirth of the Russian Security State, ziaristii Andrei Soldatov si Irina Borogan remarca influenta obtinuta de FSB in sferele puterii si afacerilor de la venirea lui Putin la putere. “Oricata putere ar fi avut KGB in perioada sovietica, trebuia sa dea socoteala Partidului Comunist. Astazi, FSB beneficiaza de libertate nelimitata si nu da socoteala nici Parlamentului, nici opiniei publice. Nu se stie daca da socoteala Kremlinului, in lipsa unui mecanism adecvat”, afirma autorii cartii, citati de AFP.

Cadouri pentru kaghebisti

Pentru a-si arata afectiuna fata de fostii “securisti” rusi, cetatenii acestei tari pot sa cumpere un cadou pentru 20 decembrie pentru un fost membru al KGB sau colaborator al FSB au la dispozitie site-ul www.lubanka.ru, de unde pot fi achizitionate brichete sau farfurii cu portretul fondatorului CEKA, Felix Dzerjinski, ceasuri de buzunar cu fotografia lui Iuri Andropov, fost director al KGB si simbol al luptei impotriva disidentei, insigne ale politiei politice staliniste sau portrete ale lui Lavrenti Beria, unul dintre cei mai brutali directori ai politiei politice. Amatorii de kitsch pot comanda, pentru echivalentul a 40 de euro, chiar si un tort de cinci kilograme cu blazonul KGB sau un bust in bronz al lui Dzerjinski (730 de euro).

sursa: http://karadeniz-press.ro/kara/rusii-sarbatoresc-luni-ziua-serviciilor-secrete-si-gloria-apusa/

,

ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Timp de o jumătate de an, după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care și-l revendica Patriarhia Moscovei și sucursala sa de la Chișinău, nu s-a știut aici de nici o autoritate bisericească rusească. Abia în decembrie 1940 și-a făcut apariția Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”). După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chișinăului și Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominație care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieții Bisericești din Basarabia” (până la 1944) m-am referit și la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavonește: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect și fidelitate, că îi considera pe preoții refugiați în România trădători și că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităților comuniste de amabilități și favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului. Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chișinău, aceleași autorități i-au pus la dispoziție un automobil cu care să se întoarcă acasă. Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informații despre misteriosul prelat. Nu știam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărți apărute mai demult în Occident, recent și în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiți însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veți găsi printre cei la care face trimitere titlul cărții, ci taman în tabăra cealaltă, a torționarilor și a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova și a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat și ținut câtva timp pe cont propriu și asumându-și toate riscurile, o școală clandestină de teologie. Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunț, poliția politică sovietică GPU a aflat de existenta „școlii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentința a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunțătorul era „monahul Alexie”, el însuși cursant al acelei „școli” care oferise „securității” sovietice și lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chișinăului și Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriașii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta și sub nici un pretext, întrucât era informator politic (Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus” (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor șapte chiriași ruși, câți s-au perindat la Chișinău în timpul „puterii sovietice” a început, așadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărții amintite, unul care avea pe conștiință uciderea propriului său părinte duhovnicesc și dascăl și s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice și morale”, până când „nemulțumirea poporului băștinaș l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”. E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată și pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chișinăului și Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun și promițător început, în acele timpuri de mari speranțe. Din păcate apartenența națională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferențiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

Boris BUZILĂ      /       ziaristionline.ro

,

Parte a I-a

Scriam  zilele  trecute  despre  bunicul  lui  Victor  Ponta  , despre  faptul  ca  dupa  ce  acesta  si-a  facut  studiile  in  URSS  a  fost  angajat  la  Directia  de  Informatii  Militare  sa-l  sprijine  pe  generalul  Serghei  Nicolau  ( pe  numele  real  Srghei  NIKONOV  ) care  devenise  Seful  acestei  structuri  de  informaii  militare  .  Mai  aratam  in  articol  ca  acest  general  Nikonov  a  carui  mana  dreapta  era  bunicul  lui  Victor  Ponta ,  era  un  fel  de  ” Terminator ”  al  acelor  timpuri , era  omul  care  la  solicitarea  Moscovei  lichidase  in  1951  SSI -ul ( Serviciul  Special  de  Informatii  al  Armatei  Romane  ) si  tot  atunci  incorporase  serviciul  de  informatii  externe  al  Romaniei  in  Securitatea  Statului  . In  articolul  de  azi   vom  incerca  sa  deslusim   cine  erau  cei  care  conduceau  chiar  Securitatea  Statului  Roman  in  acele  vremuri  ?

Sa  o  luam  cu  inceputul  .  Directia  Generala  a  Securitatii  Poporului a  fost  infiintata  oficial  prin  Decretul  nr  221  al  Prezidiului  Marii Adunari  Nationale  a  Republicii  Populare  Romania .  Primul  Director  General  a  devenit  printr-un  decret  emis  in  aceeasi  zi  generalul  locotenent  Pintile  Gheorghe  poreclit  ” PANTIUŞA ” ( pe  numele  real  Pantelei  Bodnarenko nascut la  09. 11. 1902  la  Tiraspol  si  decedat  la  11  .08 . 1985  la  Bucuresti ) . Faptul ca  ” PANTIUSA  ” era  doar  cetatean  sovietic  si  nu  avea  si  cetatenia  romana  , asa  cum  cerea  legea , nu  a  constituit  un  impediment   in  numirea  sa  in  acea  inalta  functie , mai  ales  ca   era  protejatul  Anei  PAUKER  ( nascuta  Hanna  RABINSOHN ) si  al   ” tovarasului ” Teohari  Georgescu ( pe  adevaratul  nume  Techo  BLUM ) . Dupa  cum  usor  se  observa  cu  totii  erau  alogeni , la  conducerea  Romaniei si  a  institutiilor  Statului  nu  se  aflau  decat  cativa  romani .  Pantelei   Bodnarenko alias  Pintilie  Bodnarenko era  un  vechi  agent comunist , cadru  al  serviciilor sovietice  de  spionaj trimis  in  Romania  in  perioada  interbelica  in  mai  multe  misiuni  de  spionaj  si  diversiune . Adolescenta  sa  a coincis  cu  anii  sangerosi  ai  revolutiei  bolsevice  din  Rusia  . Belu  ZILBER  , fost  militant  comunist  in  ilegalitate  si  recrutat  de  Siguranta , scria  in  notele  informative  catre  Siguranta  Statului despre  ” PANTIUŞA ”  ca  acesta  ca  ” luptase  in  trupele  de  cavalerie ale  generalului  Budionîi devenit  ulterior  maresal  sovietic si  ca  zeci  de  ani  ucisese  cu  mâna  lui  duşmanii  de  clasă  „. Belu  Zilber  continua  ” spovedania  ” catre  Siguranta  Statului  si  spunea  despre  Pantelei  Bodnarenko  ca  ” era  ofiter  GPU  la  centrul  de  la  Tiraspol spcializat  in  actiuni  subversie  impotriva  Romaniei . In  1928  a  fost  lansat  peste  Nistru  cu  misiunea  de  a  organiza  o  retea  de  spionaj  si  diversiune  in  favoarea  Rusiei  sovietice ” .

Bine  , din  cei  1.150  de  fosti  activisti  ilegalisti  cat  au  existat  in  Romania pana  la  23 august  1944  , 95 % erau  alogeni (rusi , ucraineni , evrei-rusi , unguri  si  bulgari ) cam  950  fusesera  recrutatati  de  Siguranta  si  SSI . Preventiv  oricum  majoritatea  se  aflau  in  inchisori  si  lagare  speciale .

” PANTIUŞA ” este  si  el  depistat  de  organele  SIGURANTEI  si  condamnat la  ani  grei  de  detentie  la  Doftana . In  puscarie  cunoaste  pe  alti  comunisti  printre  care  Gheorghe  Gheorghiu – Dej  si  Iosif  Chişinevski cu  care  leaga  o  stransa  prietenie . Chişinevski  îi da  misiunea ” speciala ” de  a  se  ocupa  la  inchisoare  de  munca informativa si  contrainformativa  pentru  a  identifica  agentii  serviciilor  speciale  romanesti  infiltrati  printre  ei  . Este  eliberat  odata  cu  alti  detinuti comunisti  , abia dupa  23  august 1944 , din  penitenciaul  Aiud  si  este  numit  imediat  Sef  al  Departamentului  Special  al  CC  al  PCR . Unul  dintre  primele  sale  acte  prin care  sa-si  manifeste  credinta  si  ” fidelitatea  ” fata  de noul  regim  l-a  constituit  asasinarea  cu  sange  rece  a  fostului  prim-secretar  al  PCR  , Stefan  FORIŞ . Crima  a  avut loc  in  sediul fostei  Legatii  Poloneze din  Bucuresti , devenita  in  timpul  razboiului  sediul  unui  comandament german .  Din  functia   pe  care  o  detinea  in  CC al  PCR  , a  orientat  Siguranta  Statului  eclusiv  spre  combaterea  dusmanilor  comunistilor  si  a  contribuit  din  plin  la  infiltrarea  Sigurantei  cu  membri  activi  ai  vechilor  retele  de  spionaj  soietice din  Romania : Alexandru NICOLSCHI ( pe  adevaratul  sau  nume  Boris  GRUNBERG ) , Vladimir  Mazuru , Serghei  Nicolau ( pe  adevaratul  nume  Serghei  Nikonov ) si  multi  altii prin  care  Siguranta  a  fost  transformata  in cativa  ani  in  Securitate  , organizata  dupa  modelul  NKVD .  Primul  Sef  al Securitatii  Romane , in  afara  de  faptul  ca  nu  ra  cetatean  roman , este  descris  de  alti  comunisti  din  acea  vreme  drept  ” un tip  grobian , primitiv , semianalfabet , nu  stapanea  scrisul  si  vorbea  prost  limba  romana ” .  In  schimb  lucra  direct  cu  consilierii  sovietici  prin  ignorarea  totala a  legilor si  chiar  a  Ministerului de  Interne  din  acea  perioada . Tine  legatura  activa  cu MGB -ul  sovietic  creat  in  martie  1946  si  transformat  in  KGB  in  martie  1951 .

Iata  cum  il  descrie  un  fost  ofiter  de  Securitate  , col ( r ) Gheorghe  Craciun : ” … bea  multa  vodca  si fuma  multe  tigari … se  incuia in  birou  ceasuri  intregi  , unde  lucra  , el  stie  ce , fumand  tigara  de  la  tigara  si  golind  sticle  de  vodca . Vorbea  stricat  romaneste  si  se  exprima  cu  rezeve  in  ceea  ce  spunea , adica  vorbele  si  instructiunile  lui  lasau  loc  la  interpretari , avand  posibilitatea  sa  retracteze  ce  a  spus  , daca  nu  iesea  bine si  sa  minta  ca  o  precupeata, fara  sa  roseasca , privind  in  fata  cu  rânjet de  greaţă  pe  cel  pe  care-l  instruia  sau  pe  care  îl  minţea . ” Alti  contemporani  îl  descriau  drept ” şmecher , mincinos , superficial  şi  duşmănos  cu  oamenii  care  nu-i  erau  pe  plac , un  individ  fara  scrupule , slab  pregatit dar  cu  spate  puternic  la  NKVD . Pentru  el  viata  unui  om  nu  valora  mai  mult  decat  a   unei  vietuitare  oarecare  .”  A  fost  eliberat  din  functie  la  20  septembrie  1952 , cand  DGSP  se  transforma  in Ministerul  Securitatii  Statului la  conducerea  ajunge  vehiul  ilegalist  Alexandru  Draghici ( casatorit  cu  o  evreica – unguroaica , Draghici  fuge  in  Ungaria  in  1990  de  frica  mâniei  populare  , de  teamă ca  familiile  victimelor  opresiunii  comuniste  să  nu  încerce  să  se  rabune  pe  el  . ) Desi  crimele  si  abuzurile  lui  au  fost  denuntate  la  Plenara  PCR  din  aprilie  1968  , acest  lucru  nu  a  avut  alte  consecinte  pentru  el  decat  excluderea  sa  din  PCR . Cu  toate acestea   Nicolae  Ceausescu  l-a  decorat  cu  Ordinul  Tudor  Vladimirescu , clasa a  II-a , in  1971  cu  ocazia  semicentenarului  PCR . Pantelei  Bodnarenco  alias   Gheorghe  Pintilie  nu  a  stapanit  niciodata  limba  romana  si  nu  a  avut  nici  cea  mai  mica  legatura  cu  stilul  de  viata  , cu  interesele  si  aspiratiile  poporului  roman , in  mijlocul  caruia  traia . Intreaga  sa  activitae  si-a  dedicat-o  servirii  intereselor  sovietice  in  Romania . Sotia  sa  , Ana  Toma , era  o  versata  agenta a  Directiei  de  Informatii  Externe a  NKVD ceea  ce  demonstreaza  controlul  absolut pe  care-l  introdusese  Securitatea  sovietica asupra  conducerii  statului  roman . Ana  Toma era  nascuta  pe  numele  real  Hanna Grossman  si  era  agenta  tipica  pentru rolul  rezervat  femeilor  de  catre  NKVD .

Un  articol  de  Dacian  Dumitrescu
*Acest  articol  si  toate  articolele  publicate  de  RBN  PRESS  pot fi  preluate  de  toate  ziarele , publicatiile  si  site-urile  interesate  cu  mentionarea sursei  de   unde  au  fost  preluate.
,

BUNICUL  LUI  VICTOR  PONTA  ? ? ? ?
Sursele  noastre  din  interiorul  PSD  sustin  ca  bunicul  matern  al  lui  Victor  Ponta  era  evreul-rus  Naumovici ( ulterior  mama Premierului  si-a  scurtat  numele  in  ” Naum ” , din  motive  lesne  de  inteles ) . Pana  aici toate  bune  si  frumoase , nimeni  nu  e  vinovat daca  se  naste  nigerian , congolez  sau  brazilian . La  propunerea  consilierilor  sovietici  care  conduceau  pe  atunci  Romania , bunicul  lui  Ponta  este  trimis  la  studii  in  URSS . Acolo  dupa  absolvirea  Academiei  Militare  ” Frunze ” , revine  in  Bucuresti  , este  avansat ” colonel cu  stea ” – unul  din  gradele  introduse  de  sovietici  dupa  ocupatia  militara  a  Romaniei si  desfiintat  in  1963 . Proaspatul  colonel  Naumovici  este  incadrat  la D I A – Directia  de  Informatii  a  Armatei  , care  in  acea  perioada  era  condusa  de  general- locotenent  Serghei  Nicolau ( pe  adevaratul  sau  nume Seghei  NIKONOV -nascut  la  22  septembrie  1905  in  Basarabia , pe  atunci ” gubernie  tarista ” ). NIKONOV  era  un  vechi  agent  al  NKVD-ului  cu  studii  la  Iasi dar  este  exmatriculat  de  Universitate  pt  ” activitate  comunista ” si  pleaca  sa-si  continue  studiile  la  Bruxelles . Aici  este  reperat  de  Siguranta  belgiana  iar  Serghei  Nikonov  fuge  la  Marsilia  unde  se  inscrie  in  Partidul  Comunist  Francez . Este  adus  de  sovietici  la  Bucuresti  si  devine  Director  General  al  SSI -ului  in  perioada  ianuarie  1947 – 1951 . (SSI-ul  era  in  perioada  interbelica  si  pana  in  1951  , SSIAR – Serviciul  Special  de  Informatii  al Armatei  Romane , restructurat  in  1940  cand  a  luat  denumirea  de  SSI – Serviciul Special  de  Informatii ). Serghei  Nikonov  semneaza  practic  desfiintarea  in  1951  a  SSI-ului , cel  mai  redutabil  serviciu  de  informatii  si  contrainformatii  militare si  nu  numai  al  Romaniei  interbelice   si  care  a  si  reusit in  perioada  celui  de-al  Doilea Razboi Mondial  sa  produca  pierderi  grele  Armatei  Rosii  si  prin  infiltrarea a  sute  de  agenti  cu  statii  portabile de  emisie – receptie in  spatele  trupelor  sovietice , SSI-ul  a  procurat  informatiile  militare  atat de  necesare  Marelui  Stat  Major  al  Armatei  Romane  si  a  executat  sute  de  operatii  de  sabotaj  si  diversiune pe  teritoriul   URSS pana  departe  in  Caucaz . SSI -ul  a  reusit  cu  un  urias  efort  uman  in  doar  doua  luni  dupa  ocuparea  Romaniei la  23  august  1944  sa  puna  la  adapost  de  urgia  sovietica  zeci  si  zeci  de  tone  de  arhive  militare  si  civile . Asa  au  mai  ramas  pana azi   cateva arhive  care  altfel  ar  fi  fost indiscutabl  transportate  in  Rusia . Serghei  Nikonov  alias  Serghei  Nikolau  devine  intre 1951  si  martie  1954 Seful  Directiei  I de  Informatii  Externe  a  M.A.I.  Dar  si  aici  procedeaza  identic  ca  si  in cazul  SSI  si  anume  desfiinteaza si  aceasta  directie  si  o  incorporeaza  in  Departamentul  Secuitatii  Statului  , conform  indicatiilor  consilierilor sovietici  de  a  Bucuresti ( practic  a  luat  Serviciul  de  spionaj  extern  si  l-a  inglobat in  Securitate  … Adevarul  e ca  si  SSI-ul  si  Directia I  de  Informatii  Externe erau  fostele servicii  romane care  se  opusesera cu  suucces  NKVD -ului  si  GRU  in  perioada  interbelica  si  in  timpul  razboiului  si rusii  abia  asteptau  sa  le  desfiinteze  . Plus  ca  SSI-ul  era  cel  care  a  inarmat  pe partizanii  din  Bucovina , Moldova si  Transilvania si  le-a  asigurat  arme , munitii  si  bani  gratie  carora  unii  partizani  au  rezistat  in  munti  pana  in  1955 . Nu  toti  partizanii  lucrau pentru  SSI  ci  numai  sefii  acestor partizani  erau  ofiteri  sau  rezidenti  SSI . Dar  sa  revenim  la  Serghei  Nikonov . Din  martie  1954  si  pana in  26  noiembrie  1960  Nikonov  ocupa  functia de  Sef  al Directiei  Militare  a  Marelui  Stat  Major  al  Armatei  . Exact  in  perioda  asta  colonelul  Naumovici  devine  mana  dreapta  a  generalului  S Nikonov . Apoi din  noiembrie 1960 si  pana in  decembrie  1963  Nikonov  indplineste  functia de  Sef  al  Directiei  de Contol  din  Ministerul  Fortelor  Armate , unde  il  ia  si  pe  protejatul   sau  , colonelul  Naumovici . In  decembrie  1963  cei doi  sunt  scosi  la  pensie .  In  acea  perioada  Niconov  si  Naumovici  colaborau  excelent  cu  generalul-maior  Alexandru  Sergheevici NICOLSCHI  din   Directia  Generala  a  Securitatii  Poporului  ( pe  adevaratul  nume  Boris  GRUNBERG , vechi  agent  NKVD ”  condamnat  in  1941  la  munca  silnica  pe  viata  pentru  crima de  spionaj in favoarea  URSS si  decedat  in  1992 ) , dar   cei  doi  colaborau  excelent  si cu  celebrul  ” PANTIUSA ” , general-locotenent  Ghe  PINTILIE ( pe  adevaratul  nume  Pantelei  Bodnarenko , nascut  la  Tiaspol  la  09.11 . 1902 si  decedat  la  Bucuresti  la  11 august 1985 , fost  ofiter  NKVD la  Tiraspol  inca  din  1920 ) care  devenise  Seful  Securitatii  Statului  la  data  de  15 august  1948 ( Director  General al  Directiei  Generale  a  Securitatii  Poporului ). ” PANTIUSA  ” vorbea  prost  romaneste  dar  in  schimb  era  cunoscut  ” drept  omul  de  mare  incredere  al  tovarasei  Ana PAUKER ( nascuta  Hanna RABINSOHN ) . Ei  dar  despre  toti  acestia  vom  scrie  mai  pe  larg  in  editiile  ulterioare .
Dacian  Dumitrescu
,

Generalul Gheorghe Avramescu, a fost executat de NKVD

A luptat in Primul Razboi Mondial si al Doilea Razboi Mondial din 22 iunie 1941 pana in martie 1945 cand a fost executat de sovietici.
Pe 2 martie 1945, la ora 13.00, Generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. G-ralul Avramescu sosește la 2 martie 1945 chemat de urgență la comandamentul g-ralului Jmacenko pentru a prezenta un raport. Este însoțit de doi ofițeri și de garda sa personală comandată de locotentul Alexandru Doroftei care rămân toți în anticameră. După prezentarea raportului, i se comunică lui Avramescu că este chemat de urgență la București pentru a primi o importantă funcție politică. Având în vedere propunerile din presă și înțelegerea sa cu Regele, Avramescu nu vede nimic neobișnuit în această chemare. Mai mult, la îndemnul ofițerului sovietic, scrie un bilet soției, spunându-i să plece a doua zi la București cu familia ca să asiste la ceremonie. Până în acest moment, Avramescu nu bănuiește nimic. Dacă ar fi bănuit o cursă, nimeni nu ar fi putut să-l determine să scrie acel bilet care va pecetlui soarta unei părți a familiei sale. În momentul următor, Avramescu este invitat în mașina NKVD-ului cu destinația București fără să mai ia contact cu garda personală. Probabil că Avramescu și-e exprimat nedumerirea observând lipsa gărzii personale dar Jmacenko s-a grăbit să-l asigure că totul este în regulă și că el va fi dus la București escortat numai de militari sovietici. Odată în mașină, văzându-se flancat de doi ofițeri NKVD iar alături de șofer, un general NKVD, Avramescu intră la bănuieli. În clădirea comandamentului lui Jmacenko, el predase pistolul de serviciu. Sovieticii nu l-au controlat corporal deoarece Avramescu ar fi realizat intențiile rușilor și s-ar fi creat un incident deoarece garda personală ar fi intervenit în caz că acesta ar fi fost în pericol. Avramescu avea însă un mic revolver Browning ascuns în brâu de care nu se despărțea niciodată. Evident că nu se putea folosi de revolver fiind flancat de cei doi ofițeri. Se gândea că a doua zi, parte din familia lui se va îndrepta fără să știe spre dezastru, atrasă în cursă de acel bilet. Singura soluție, și aceea cu puțini sorți de izbândă, ar fi fost să provoace un incident care să fie observat de cineva care ar fi putut să alerteze vreun militar din armata română. Ocazia o pierduse însă în clădirea comandamentului datorită stratagemei sovieticilor. O nouă ocazie se ivește în momentul atacului avionului german. În confuzia creată de atac, Avramescu reușește să iasă din mașină, să scoată revolverul, să schimbe câteva focuri cu agenții NKVD-ului ca până la urmă să fie și el împușcat. G-ralul NKVD a mușamalizat împrejurările sfârșitului generalului român de teamă că va fi tras la răspundere pentru că a scăpat de sub control un prizonier important. După o oră, ofițerilor din delegația română li s-a comunicat că Avramescu și generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemați de mareșalul Malinovski. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenții pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-s sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.
Pe 3 martie 1945, Adela, soția generalului și fiica sa, Felicia, au fost arestate. Fata sa, Felicia Sturza, care avea un fiu în vârstă de 11 luni, s-a sinucis imediat în momentul arestării. Adela s-a reîntors din Siberia în 1956, fiind grav bolnavă.
Ce a declanșat această tragedie familială? Agenții dubli și organele de spionaj sovietice au fost informate că generalul Avramescu nu vedea cu ochi buni conlucrarea cu armata sovietică și că era un mare naționalist anticomunist.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

G-ralul Avramescu înființase „Cantina Românească” pentru copiii orfani ruși și de alte naționalități din Simferopol unde a lucrat și fiica sa Felicia ca voluntară. A fost singurul general român căruia sovieticii i-au adus mulțumiri pentru comportamentul umanitar în campania din Est. În ciuda meritelor sale, a fost arestat de autoritățile militare sovietice și executat de NKVD.

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press