ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "nistru"

nistru

,

inaugurarea_podului_peste_nistru_1930_romania-polonia_cernauti_romani_interbelica

O descoperire de excepție în arhiva ploneză în care putem vedea emoționante imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei la inaugurarea în ianuarie 1930 a podului de cale ferată peste Nistru dintre Zalescic/Polonia și gara Schit/Costrijeni, Plasa Colacinului, județul Cernăuți, ROMÂNIA, ce făcea legătură cu Colomeea (Pocuția).

În materialul video găsit în arhiva poloneză, se pot vedea imagini cu țăranii români de la Nistru din nordul Bucovinei, satul Ștefănești, gara Ștefănești, gara Schit de la Nistru, personalități române și poloneze prezente la eveniment.

Au fost prezenți la inaugurare Grigore Gafencu, adjunct al Ministrului de externe, președintele Poloniei Ignacy Mościcki, alte oficialități, soldați și polițiști români. Clerul românesc a celebrat o liturghie.

Video: Imagini cu trenul străbătând teritoriul României…

Facebook Romania Breaking News – RBN press

În nordul Bucovinei populația nu era uniformă în ce privește originea etnică. După datele furnizate de documentele cronicarilor români și străini, de la începuturi populația județului a fost majoritar românească. Se vorbește răspicat ca Românii au înființat țara Sepenicului – vechiul nume al județului Cernăuți. Dar cu timpul a intervenit o schimbare. Marile moșii boierești și mânastirești având nevoie de brațe de muncă, făceau să se importe, cu permisiunea domnului țării, elemente străine de oriunde. Profitorul de căpetenie a fost elementul maluros din Polonia.

Invazia elementului maluros (ucrainean) de la nord din învecinata Galiție a avut loc în timpul ocupației austriece, când Bucovina a fost unită cu Galiția. Cu toate acestea, la Marea Unire cu Țara de la 1918 mai stăruia încă în satele parțial înstrăinate un număr mare de vechi familii românești, răzășești, stapânitoare de vaste pamânturi și păstrătoare de veche tradiție românească. Sunt sate care au rezistat invaziei, rămânând curat românești.

În 1775, când Bucovina a fost anexată Austriei, generalul Splény vorbea numai de români-moldoveni ca populație băștinașă, aceștia fiind în totalitate ortodocși. Alte naționalități străine românilor erau doar cazuri izolate prin orașe. Erau doar câteva familii, prin zona Vijniței și a Putilei, de origine ruteană.  În perioada în care Bucovina a fost sub administrație galițiană (1786-1861), au avut loc importante imigrări de populație. Cei mai mulți erau ruteni, galițieni, evrei, dar și germani. Aceștia erau în marea lor majoritate de confesiune catolică. Dependența de administrația galițiană era tot mai apăsătoare pentru românii bucovineni, datorită regimului absolutist condus de Metternich.

 Autor: Daniel Siegfriedsohnromaniabreakingnews.ro

,

..pentru tot Neamul cel Românesc
de dincolo de Tisa și până dincolo de Nistru,
Un colind și o urare !

Felicitare_CRACIUN_2015_PROBB

Iata albul imparat
In vesminte imbracat
Sprijinindu-se de-un sloi
A venit si pe la noi
Peste munti si peste vai
Peste-nzapezite cai
Mos Craciune, prea slavit-BIS
Iata-ti zic bine-ai venit
Ce-ai adus din departari
Dupa un an de asteptari
Pentru cei ce chinuiesc
In pacatul stramosesc.
Veste buna v-am adus
S-a nascut Domnul Iisus
Raza cradinciosilor
Praznicul sufletelor.
Vestitorule iubit
Iata, anu-I pe sfarsit
Roaga-te la Domnul Sfant
Sa dea pace pe pamant.
Iara tie, bun mosneag
Sa-ti cantam, cantam cu drag
An de an pana-n vecie
Mila Domnului sa fie.

CRĂCIUN FERICIT ȘI UN AN NOU PLIN DE BUCURII
Vă urează Consiliul Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina
www.probasarabiasibucovina.ro
office@probasarabiasibucovina.ro

,

 

Harta administrativa a Regatului României în 1942-1944 (cu teritoriul dintre Bug și Nistru în componența Statului Român)

Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului și litoralul de 150 km al Mării Negre (1).

Prin români transnistrieni înțelegem însă pe toți cei de dincolo de Nistru, cuprinzând Podolia și mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz și Siberia.

Începuturile întinderii marginii estice a românității la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageți (geții de la Tyras sau Nistru), deci între supușii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia și românii ale căror urme se găsesc la tot pasul.

Din vremuri foarte vechi a început între români și ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetrație etnografică și demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări și emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci și pe Bugul superior care sunt și cei care îi vor preceda pe cazaci (2).

Istoricul ucrainian V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparținut nici principilor halicieni nici altor principi ruși” (3). Lupta corp la corp cu triburile slave și turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor așezări românești mai vechi, unele răspândite până în Polonia și Volhinia (4). Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuți sunt Alexandru din Belți și Gleb al lui Ieremia (5). Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezența „blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menționează pe aceiași „volohove” în zonă (6).

În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeași colonie (7), elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate și fenomenul de diasporă.

La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății (87).

Podolia epocii lui Ștefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparținând „de fapt nimănui”, deși succesiv ținuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei și Polonia. Pe nesimțite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.

Cazacii români

Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români (8). Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareș. A pretins și scaunul Moldovei (9). După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnișori” – fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuși să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei și același noroc și-l vor încerca și alți români din fruntea cazacilor: Alexandru și Constantin Potcoavă (10), Petre Lungu, Petre Cazacu.

Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deține dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chișcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloșanin (Românul), Ion Șărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu și eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independența Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec. XVI – XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Pușcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju și Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitrașcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhățel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Rașcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alți mari comandanți de unități căzăcești dintre „dacii transnistrieni” sunt: Țopa, Scapă, Țăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeț, Chigheci, Grigoraș, Bogdan, Radul, Focșa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulți din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654 (11), iar alții precum generalul Ciorbă și coloneii Mândra, Ghinea și Brânca vor intra în servicul Rusiei (12).

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria

După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „țara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii (13) vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei și Ucrainei” (14) împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei și rostul de hatman (15) și administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie și acte redactate în românește (16). Dacă până acum doar hotarul etnic depășise Nistrul, Duca va duce și hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpați și Nipru. După el au mai deținut conducerea Ucrainei, Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici, iar cu mari funcții au fost și Simeon Paliș și Sandu Colțea (17).

Consecință a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curți domnești la Țicanova pe Nistru și Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze și malul stâng al Nistrului (18).

Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Rașcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruși la Oceakov (la a cărei construcție Petru Șchiopu participase cu 15.000 salahori și 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriță, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 și apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din orașele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru și Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romănești (19).

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române

Ținutul gravita și bisericește spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotonisește pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov (20). Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului” (21). În câteva rânduri ținutul dintre Nistru și Bug a intrat sub jurisdicția episcopiei Hușilor. După 1792 (dată la care rușii ating Nistrul) Transnistria va aparține bisericește de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeași mitropolie Chișinăul, Hotinul și Oceacovul „fiindcă în ținutul Oceacovului precum și în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari și coloniști de diferite neamuri, iar ruși sunt foarte puțini”. Din 1837 se va înființa eparhia Chersonului și Tauridei cu reședința la Odessa (22). Pe malul stâng al Nistrului și pe alocuri și în stepa Chersonului până la Bug, erau așezări în care ființau cam 100 de biserici moldovenești, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei (23).

În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviță, atestă printr-un act o dăruire de moșie făcută peste Nistru lui Apostol Leca (24).

Capitala unei țări poartă numele unui român transnistrean

Rușii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru și în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea șansa să obțină clauze privind dreptul supușilor creștini rămași sub suzeranitate turcească să se mute între granițele ei pentru a-i coloniza. Țarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin și Dumitrașcu Cantemir (urmași ai celui ce la 1711 au trecut Nistrul cu 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii și încheiau la 5 septembrie o convenție cu Rusia obținând recunoașterea independenței țării (25). La retragerea rușilor aceștia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toți (români) la est de Nistru

La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de „transplantare a populației amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost așezați între Nistru și Bug „două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba ca acestei „Moldove Noi” să i se dea autonomie și domn pe A. I. Mavrocordat (26). Acordând scutiri de serviciu militar și dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistrați români, școală de limbă populară, tipărire de cărți în limba română și chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate și Transilvania reușește la 1783 să așeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici românești (27). Se făceau colonizări chiar și în jurul Kievului, dar și în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o așezare. Ciobanii din Ardeal s-au așezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariați din direcția oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenția în cercetările etnografice și folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în orașul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de București. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, și că sosiseră din sudul Basarabiei (28).

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortărețe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în fața Tighinei și Ovidiopol în fața Cetății Albe (29). Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeași Erhani, Soltani, Bușilă, Codreanu, Munteanu, Brașoveanu, Ardeleanu, Eșanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odessei, dar și printre fruntașii locali. Bănulescu e cel care sfințește temelia orașului Odessa și contribuie la planul de organizare al orașului, iar Manole e menționat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odessei apăreau ciobotarul Știrbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia „Moldovanca” populată cu români va deveni un oraș întreg cu peste 40.000 de locuitori (30).

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale și traduceri de I.Cantacuzino) (31). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăiești majoritatea locuitorilor sunt moldoveni (32).

Cultura românească a influențat și cultura ucrainienilor și rușilor prin românii ce și-au găsit rosturi în Rusia.

Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului și întemeietorul Academiei rusești.

Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei rusești.

Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică și științifică a fost învățătorul lui Petru cel Mare.

Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate științifică fiind și consilier intim al împăratului.

Herăscu (Hirăstov) a fost literat și întâi curator al universității din Moscova (33).

Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov și Bielgorod.

Mihail Strilbițchi din Moldova își va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău.

Ioan Silviu Nistor în „Istoria românilor din Transnistria” mai amintește de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloșaninov ca organizator al Ministerului de externe rus și Grigore Voloșeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei (34).

Literatura rusă recunoaște că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte „Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici și alții capătă niște mari oameni de cultură (35).

În 1737 se năștea în Rusia, Nic Bantânș Camenschi urmaș de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse și universității (36).

Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roșii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză (Frunze) și Academia militară a URSS.

Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor și transnistrienilor în 1878 în regiune (37).

În 1854 se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor.

N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică (38).

Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanța deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odessa.

Academicianul sovietic L. S. Berg, afirma: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia și până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia „este dușmanul nostru natural” (39).

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei

Iată în continuare o serie de nume ale localităților de dincolo de Nistru: Singuri, Voloșovca, Cioban, Beseni, Voloșschie, Caracinți-Valahi, Cotiujani, Ușița, Voloșcovța, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbași, Alexandria, Perepelițino, Șantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsați, Curecni (între Cigirin și Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmerița, Șelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcași, Cantacuzinca, Moldovca Brașoveanovca, Pădureț, Urâta, Șerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădinița, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coșuri, Gușa, Șura-Bondureni, Buda, Soroca, Chișleac, Bursuci, Odaeva, Șura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfățișează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldovenești: Iasca, Grădinița, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăiești, Floarea, Tei, Coșarca, Buturul, Perperița, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Tașlâc, Doroțcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca și Cantacuzinovca. Același aromân Burada în 1906 găsește în Podolia satele românești: Lescovăț, Ruda, Ivaneț, Rogozna, Studenița, Ușița, Lipciani, Serebia, Bușa, Coșnița, Grușca, Ocnița, Camenca, Lăpușna, Sărăței, Râbnița, Botușani, Pietrosul, Slobozia, Domnița, Balta, Moșneagul, Senina, Bursucul (40).

Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson și Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat românești (41).

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numește ca ultime sate ale zonei compact românești spre răsărit Glodoși – cam la aceeași paralelă cu Cernăuțiul și Șerbani -la o paralelă cu Iașul însă la 200-250 km de la Nistru (42). Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreținea prin donații uriașe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiți erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta și o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaș, Gredescu etc. (43).

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Ingulețul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocnița, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Bușa, Tătrani, Humor, Merla, Ușița etc. (44).

În 1918 Transnistria cânta „Deșteaptă-te române”

Între 1909 și 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mișcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea și li se împărțeau gazete în limba lor. Apărat de țărani (60 vor cădea uciși), Inochentie este ridicat de cazaci și închis. Autoritățile vor permite însă folosirea limbii române în biserici (45).

Pe vremea când ni se oferea Odessa

În 1914 Austria promitea României „toată Basarabia cu Odessa” promisiune ce o va reînnoi (46).
Prezența voluntarilor ardeleni și bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeșteptarea conștiinței naționale la românii din Imperiul Țarist. Ofițerii români vor desfășura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenții din Kiev. La Odessa se aflau 40.000 de ostași și ofițeri români din armata rusă, care vor avea și ei o puternică înrâurire asupra studenților din Odessa și împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odessa a avut loc o manifestare a soldaților români la care au luat parte 12.000 de ostași și studenți basarabeni și transnistrieni. La 9 aprilie ziarul „Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele și drepturi naționale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înființase „Asociația învățătorilor moldoveni din Basarabia și de dincolo de Nistru” (47). Congresul învățătorilor români din Rusia, ținut la Odessa, a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, școli, inspectorat școlar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odessa, toate în limba română.

„Pe noi cui ne lăsați?…”

În ședința Radei ucrainene deputatul Ion Dumitrașcu (transnistrean) va protesta împotriva pretențiilor Ucrainei asupra Basarabiei (48). Același împreună cu Ion Precul și Valeriu Cicate vor conduce „Deșteptarea – societate națională a românilor din Ucraina” înființată la Kiev la 26 noiembrie 1917”.

Congresul ostășesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chișinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 „Moldovenii de peste Nistru” și a hotărât ca în Sfatul Țării, românii de peste Nistru să dețină 10 mandate (49). S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleași drepturi pe care Basarabia le recunoaște minorităților etnice. Chișinăul mai cerea administrațiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă școlară (50). La acest congres țăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat „și cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraților, pe noi cui ne lăsați?” (51)

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie și Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegați. Ținut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de școli naționale cu predare în limba română și alfabet latin, introducerea limbii române în biserici, justiția în limba băștinașilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea națională și alegerea a opt reprezentanți în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărțirea moșiilor la țărani și să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Și cum nu știau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenționa „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga” (52). Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere „Slavă Moldovei slobode”.

Comitetul Național Român ales a deschis 52 școli românești, Rada ucraineană a aprobat manualele românești tipărite la Chișinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă și în administratie și în justiție cunoscători ai limbii române. Timotei Pleșca și Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostașii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chișinău. În satul Lunca s-a jucat chiar „Piatra din casă” de V. Alecsandri. Până ce teroarea bolșevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în școli și în 1919 se mai cânta „Deșteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul și cere drepturi egale pentru compatrioții lui (53). Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919 la o Adunare națională au cerut organizarea lor într-un stat național. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolșevice, românii trec Nistrul și ocupă pentru scurt timp Tiraspolul și Razdelnaia.

La Conferința de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria și rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraților transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliți să înfrunte încă o epocă de suferințe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost „mai grea și mai cumplită” (54). Într-o cuvântare ținută la Varșovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că „600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică” (55). În aprilie 1920 încep mari revolte țărănești, răsculații conduși de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma și Ananev (raion despre care „Marea enciclopedie rusă” spunea că „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbușirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă (56).

RASSM-un stat românesc între Rusia și România Mare.
Opoziție ucraineană la crearea RASSM

După declarația din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind nationalitățile și libera folosire a limbii materne și ca urmare a tendințelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie se întrunesc la Balta delegații satelor românești. Ucrainienii au făcut opoziție la organizarea unei republici autonome (57).

Și totuși în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (58) în cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu granița vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a fixat granițele și Constituția recunoscută de ucrainieni la 10 mai.

Cu o suprafață, la 1934, de 8.434 km2 și o populație de 615.500 locuitori din care 80% români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roșie, Râbnița, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a ațâța pe nemulțumiții din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că „crearea unui stat român între Rusia și noi” va permite dezvoltarea în URSS „a unei vieți naționale românești” (59).

Tiraspolul în alfabet latin

Moștenirea lăsată de țarism era înfiorătoare: populația agramată, școli de limbă maternă lipsă, conștiința națională stinsă, oamenii în mare parte neștiind de unde se trag și cine sunt, limba la condiția de limbă păsărească (60). Demn de menționat că în RASSM i s-a spus limbii pe nume, după cum reiese din paginile săptămânalului „Plugarul roșu” din 21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): „s-a hotărât ca în școale, case și în așezăminte de cultură românească să se întrebuințeze limba românească” (61).

Au funcționat 145 școli românești gimnaziale, 18 școli românești de rang liceal, institut agronomic, unul pedagogic și politehnică, cu o populație școlară românească totală de 24.200 din care 800 studenți. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicații cum ar fi: „Plugarul roșu”, „Moldova Socialistă”, „Comsomolistul Moldovei”, „Moldova literară”, „Octombrie”, „Scânteia leninistă”. Mai existau stație radio la Tiraspol, Corul de Stat „Doina”, teatrul de stat și secție română la Școala teatrală din Odessa, institut de cercetări științifice și tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local, guvern și chiar un președinte de republică (62).

Revenirea la „limba moldovenească” s-a făcut cu pușca

În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul dușmanului de clasă (63) și a fost exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii și terminând cu inimoșii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Țurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac. Atrocitățile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul Grigoriopol) au fost împușcați 167 bărbați din cei 168 (64).

Datorită colectivizărilor forțate și închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiații transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de mare încât la Chișinău, Cluj și Iași, apar reviste ale acestora: „Tribuna românilor transnistrieni” (65) condusă de Șt. Bulat, „Transnistria” redactată de Ilia Zaftur, respectiv „Moldova Nouă” redactată de N. Smochină. Grănicerii ruși trăgeau fără milă în cei pe care îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obișnuite, însă la 23 februarie 1932 a fost un adevărat masacru fiind uciși 40 de bărbați, femei și copii, fiind un subiect de discuție în parlament și în presa internă și internațională (66).

Înainte de 28 iunie 1940 și în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii dintre Prut și Nistru cu RASSM.

Agenția RATAU transmitea din Balta despre mitingul consacrat susținerii „întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM.” Ecouri ale intenției CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste din 13 iulie 1940: „cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC al PC Unional au susținut rugămintea organizatorilor Moldovei și au intrat cu propunere în Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM și organiza Republica Confederativă SSM”.

Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 și semnat A. Scerbacov care ținând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe lângă cedarea dintre județele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuțiul să aparțină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta și Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălți, Chișinău, Bender, Akkerman și Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoțului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma, Cotovsc, Ocna Roșie, Râbnița, Slobozia, Tiraspol și Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi avut 518.385 locuitori (67).

Conducerea fostei RASSM propune și ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de Nord doar a Hotinului, Cețătii Albe și Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar raioanele Codâma, Balta și Pesciana (68).

Sfâșierea Transnistriei

Kievul însă prin președintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M. Greciuha cerea la 22 iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia și a Ismailului, Bolgradului și a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev, Valea Hoțului, Ocna Roșie, Cerneansc, Kotovsk) (69). Deși în urma analizării propunerilor Ucrainei și RASSM, A. Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui G. Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM (70), în 2 august 1940 Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina (71).

La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetățenilor din următoarele localități transnistriene de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei: Timcov (raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc), Grebenichi și Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) și dau curs doar cererilor satelor Doroțcaia Nouă și Sadovo (raionul Ocna Rosie) (72).

Iată câteva din numele localităților din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hârtop, Visterniceni, Borș, Dabija, Carlești, Șerpa, Culmea Veche și Nouă (raionul Bârzu); Valea Hoțului, Tocila, Grecu, Perișori, Handrabura, Șalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu, Pârlita, Păsățel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moșneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta), Budăi, Buza, Strâmba, Broșteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploți, Șerbi (raionul Crutâi); Ocna Roșie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coșari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Țâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăiești, Ilie, Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roșie). Multe din numele românesti vor fi schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoțului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka etc. (73)
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, și ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko. Kerdevarenko (74).

Transnistria – a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administrație românească

Între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, România a avut sub administrație temporară „Transnistria” ce se întindea între Nistru și Bug până la limanul Niprului, iar în nord până la apa Niomjâi și a Rovului. Teritoriul în suprafață de 44.000 km2 și o populație de 1,2 millioane locuitori a fost împărțit în 13 județe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbnița, Tiraspol, Tulcin. În vederea deschiderii școlilor în 1941, primarii urmau să consulte imediat obștile locale spre a stabili limba de predare a învățământului (rusă sau moldovenească) după alegerea obștei (75).

Păstrând vechea împărțire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcționari, doar 398 proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desființate de comuniști, în 1943 nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoți localnici mai slujeau 250 preoți din țară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, românești din Transnistria, apar publicații ca: „Transnistria”, „Glasul Nistrului”, „Bugul”, „Gazeta Odessei”, „Țara Bugului”, „Molva”. La Tiraspol s-a înființat Liceul românesc „Duca Vodă”, iar cinematografe în Tiraspol, Ananiev și Odessa. Reprezentații cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei (76). În satul Hârjău au fost repatriați români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut și Bug la începutul acțiunii) (77). Din relatările bulibașei Coca din Sintești – Ilfov, pe malul Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunați 2.600 țigani (78).

În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia în componența RSS Moldovenești, situație existentă și în prezent.

O Românie extrem-orientală

În 1966 R. Udler precizează că 240 localități cercetate în cadrul Atlasului Lingvistic Moldav se aflau în Ucraina (Transcarpatia, Cernăuți, Odessa, Nicolaev, Kirovograd, Dniepropetrovsk, Zaporojie, Donețk, Lugansk), în RSSA Abhazia, în Khirghizia. Mai erau materiale necartografiate și pentru Omsk și Primorsk. V. Buescu aduce date noi privind diaspora românească de peste Ural. În regiunea Orenburg și Turgai există sate pur moldovenești. În satul Berdianski locuiesc basarabeni care mai întâi fuseseră colonizați în Simferopol. În satul Abiarski a întâlnit familii cu numele Șeptechiță. În regiunea Samarkand există un sat exclusiv moldovenesc, iar în satul Orheievka din Semipalatinsk trăiau coloni din Orhei. Sate românești sunt în jurul Omskului și Akmolinskului și în regiunea Tansk. În jurul orașului Irkutsk există români, unul din sate fiind Ceremskov. Lângă Vladivostok pe fluviul Usuri există sate ca:Teiul, Zâmbreni, Bogatârca, Kișinovka, Bălcinești, Dunai, Basarabia Nouă, Logănești cuprinzând la 1968, 30.000 moldoveni. Pe Amur, lângă Habarovsk, există sate ca: Inul, Aur, Dunărea. În Manciuria erau înainte de război 20.000 de români. S-au semnalat pescari români din Primorsk care au cerut azil în Japonia (79).

Între multele valuri de deportări, emigrări, colonizări ale românilor spre est, un rol important l-a avut și strămutarea în Siberia și Kazastan între 1906-1914 a 60.000 basarabeni și crearea unei adevărate Românii extrem-orientale (80).

Câți ați muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!

În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea Odessa care cuprinde însă și sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd (10.694) și alte regiuni (73.128) (81). Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală Românească „Luceafărul” care edita și un săptămânal cu același nume condus de Vadim Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un „alin pentru durerea ce mă încearcă” și că „ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva denumirile satelor noastre” și vorbește de „existența de veacuri a noastră pe aceste locuri” (82).

Interesele rusești în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 și tendințele centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viața națională măcar pentru românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar școlile nr. 20 din Tiraspol (despre care T. Tabunșcic vicepreședinte al Societății „Transnistria” (83) anunță că a crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Tighina) și nr. 12 din Râbnița (84). În întreaga Transnistrie moldovenii dețin 40% din populație (rușii și ucrainenii dețin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai dețineau în 1989 abia 12% (86).

În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul și regizorul Ioviță Vlad și academicianul I. Capiton Lupol) învățătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului pleca și se întorcea de la școală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o și au aruncat-o în fântână (85). Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor analiști români (nu doar lui Smirnov și armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem interese în Transnistria și că aceasta nu aparținuse nicicând României.

Cu gândul la acești bravi români transnistrieni va fi zis probabil C. Coposu că „integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligație sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc”.

Autoritățile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe lângă raioanele de la est de Nistru și orașul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostașii au plâns de necaz. Chișinăul este îndreptățit conform dreptului internațional să restabilească ordinea constituțională în zonă însă a avut și are niște ezitări cel puțin suspecte.

Sper, stimate cititorule, că te-ai convins că avem oarece interese și dincolo de Nistru, cu toate că probabil ești tipul de român care se revoltă că americanii nu știu de spațiul nostru mioritic, dar care permite cu seninătate să fie ținut în beznă de o școală ce nu i-a dat nici cele mai elementare date despre frații săi din Transnistria, Transcarpatia, Pocuția, Bucovina de Nord, Basarabia de Nord, Herța, Basarabia de Sud, Cadrilater, Timocul sârbesc și bulgăresc, Banatul de Vest, Ungaria de est, despre frații săi aromâni, meglenoromâni și istroromâni. Americanii sunt niște nesuferiți superficiali. Ca bun român, continuă să cauți soluții de a mai face români verzi din încă câțiva unguri și nu îți pune problema celor 12 milioane de români din afara României ce nu au acces la limba maternă. Nu îți fă inimă rea, ci treci mai bine la pagina sportivă.

 

Viorel Dolha

NOTE
1. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
2. G. Brătianu, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, București 1980, pag. 170.
3. A. Boldur, Teritoriul Moldovei față de principatele…, „Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
4. S. Mehedinți, Fruntaria României spre răsărit, „Neamul Românesc”, Chișinău nr. 1/1991, pag. 6.
5. I.S. Nistor, „Istoria românilor din Transnistria”, București 1995, pag. 13.
6. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, „Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
7. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag. 170.
8. I. Nistor, „Basarabia” nr.10/1990, pag. 159.
9. N. Iorga, „Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chișinău 1992, pag. 103
10. A. Boldur, „Istoria Basarabiei”, București 1992, pag. 177.
11. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, „Patrimoniu” nr.2/1991, pag. 22, Chișinău.
12. I. S. Nistor op. cit., pag. 16.
13. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia” nr.3/1992, pag. 89.
14. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag. 69.
15. XXX „Istoria României în date”, Chișinău 1992, pag. 138.
16. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, București 1981, pag. 276.
17. I. S. Nistor, op. cit. , pag. 19.
18. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr. 11/1992, pag. 87.
19. E. Lozovan, Românii orientali…, „Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag. 32.
20. I.S. Nistor, op. cit., pag. 23.
21. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia”, nr.1/1992.
22. I. S. Nistor, op. cit., pag 26.
23. Șt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chișinău 1992, pag. 23.
24. E. Șt. Holban, Prin veacurile învolburate…, „Basarabia”, nr.1/1992.
25. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, București 1993, pag. 35.
26. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr.11/1992, pag. 89.
27. I. S. Nistor, op. cit, pag. 27.
28. A. Rațiu, Avertismentul, „Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag. 29.
29. D. A. Lăzărescu, „Imaginea României prin călători”, București 1986, vol. II, pag. 102.
30. A. Nour, op. cit., pag. 82.
31. XXX Istoria României în date, pag. 156.
32. N. Iorga, „Istoria românilor prin călători”, București 1981, pag. 445.
33. Șt. Ciobanu, op. cit., pag. 250.
34. I. S. Nistor, op. cit., pag. 32.
35. Al. Matcovski, „Basarabia”, nr.5/1990, pag. 143.
36. Ibidem, nr.11/1991, pag. 157.
37. I. S. Nistor, op. cit. pag. 109.
38. Șt. Holban, Prin veacurile învolburate…în „Basarabia”nr.5/1992
39. F. Bichir, „Baricada”,nr.178,pag.6
40. N. Iorga, Românii de peste Nistru, în „Basarabia” nr.11/1992,pag 92
41. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
42. A. Nour, în „Basarabia” nr. 1/1991, pag. 82
43. Ibidem, pag. 85
44. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
45. Ibidem, pag. 39
46. A. Boldur, op. cit.., pag. 512
47. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, în Basarabia, nr.3/1992, pag. 89
48. Ibidem, pag. 91
49. C. Botoran, M. Retegan, 1918 – Făurirea României Mari, Buc. 1993, pag. 48
50. I. S. Nistor, op. cit., pag. 49
51. A. Chiriac, Mic dicționar al membrilor Sfatului Țării, Patrimoniu nr.4/1991, pag. 77
52. Șt. Bulat, Ședințele Sfatului Țării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag. 140
53. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia nr.12/1991, pag. 97
54. D. Timonu, în Basarabia nr. 12/1992, pag. 198
55. XXX 1918, vol.VI, Buc. 1986, pag. 466
56. I. S. Nistor, op. cit., pag. 60
57. Ibidem, pag .61
58. M. Bruhis, Rusia, România, Basarabia, Chișinău,1992, pag. 343
59. I. S. Nistor, op. cit., pag. 68
60. L. Lari, Labirintul basarabean, în Îndemn la înălțare în istorie, Chișinău 1990, pag. 185
61. V. Mândricanu, în Nistru nr.2/1990, pag. 69
62. I. S. Nistor, op. cit., pag. 65
63. L. Lari, op. cit., pag. 185
64. N. Dabija, în Literatura și Arta, Chișinău nr.22/1996
65. I. Datcu, Basarabia nr.11-12, an1993, pag. 191
66. E. Șt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia 1/1992
67. A. Văratec, Dezintegrarea Basarabiei la 1940, Revista Istorică nr.1-2/1992, pag. 154
68 XXX Pactul Molotov-Ribbentrop, pag. 82, Chișinău 1992
69. XXX Ibidem, pag. 90
70. XXX Ibidem, pag. 83
71. XXX Ibidem, pag. 93
72. XXX Ibidem, pag. 110
73. N. Dabija, Literatura și Arta, Chișinău 1996
74. Ibidem
75. O. Verenca, Realități economice în guvernământul Transnistriei, Revista Istorică, nr.1-2/1992, pag. 137
76. I. S. Nistor, op. cit., pag. 97
77. Ibidem, pag. 95
78. R. Toma, Nordul poetic, Flacăra, aprilie 1997, pag. 6
79. E. Lozovan, op. cit., pag. 32
80. N. Negru, Îndemn la înălțare în istorie, Chișinău 1990, pag. 165
81. V. Trebici, Ucraina și minoritatea etnică românească, România Liberă 29.03.1997
82. M. Mărgărit, „Luceafărul” – Odessa, nr. 19/1992
83.*** Românul nr. 28/1997
84*** Moldova Suverană nr. 119/1994
85. E. Nirca, Basarabia nr.10/1992, pag. 205
86. N. Dabija, Literatura și Arta, 22/1996
87.*** Istoria României în date, pag. 9

 Republicat de romaniabreakingnews.ro (Publicat inițial de  ,

,

Liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia, Vladimir Jirinovski, a declarat că Federația Rusă trebuie să-și apere „cu orice preț concetățenii din regiunea transnistreană”.

Politicianul a făcut declarațiile în cadrul unei emisiuni de la postul de televiziune Rossia 1, conform novostipmr.com.

Ne vom apăra compatrioții (din Transnistria – n.r). Acolo majoritatea dețin pașapoarte rusești. Am apărat Abhazia, Osetia de Sud, o să facem asta și acolo. Tiraspolul a fost creat de Suvorov, niciun fel de Moldovă nu era acolo. Și doar mai târziu teritoriul a fost dat de puterea sovietică pentru a crea o Moldovă mare”, a declarat politicianul rus.

Jirinovski a adăugat că, în cazul unei amenințări militare la Nistru, Rusia se va implica, pentru că este obligată să protejeze locuitorii transnistreni.

Aleksandr Suvorov, cel la care făcea referire Jirinovski, a fost unul dintre puținii generali din istorie care nu a pierdut niciodată o bătălie. Imaginea statuii lui Suvorov din piața centrală a Tiraspolului apare și pe rubla transnistreană.

Surse:  novostipmr.com. independent.md prin România Breaking News

N.R. România Breaking News

„Tiraspolul a fost creat de Suvorov, niciun fel de Moldovă nu era acolo… ??? Nimic mai fals !

Lumea nu cunoaște rădăcinile românești formelor statale dintre Nistru și Bug și mai apoi Novorusia care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească. Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre. Citește întreg articolul Novorosia, rusească? De fapt un spațiu istoric al românilor încă din vechime! Despre rădăcinile românești ale așa zisei Novorosia

Pe aceiași temă, câteva argumente istorice: Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223 

,

Mănăstirile nistrene așteaptă să fie redescoperite de toți românii. Așezămintele monahale „Noul Neamț” și „Sf. femei mironosițe Marta și Maria”, situate de o parte și alta a unei vămi temporare, sunt ca două surori gemene, care s-au ridicat din genunchi și ne îndeamnă să le deschidem porțile. În ziua duminicii,  ele ne-au înălțat inimile către ”geamuri” cerești. Sunt dovezi vii că nu există hotare pentru credință și frumos.

La doar șapte kilometri de Cetatea Tighina

Sfânta Liturghie o savurăm la mănăstirea mironosițelor, amplasată în preajma localității Hagimus, r-l Căușeni, un complex monahal nou pentru măicuțe, în construcții din 1997, ca schit al Chițcanilor. Este un centru de ortodoxie și cultură, iubit de credincioși. Până și întreaga Orchestră ”Lăutarii”, în frunte cu maestrul Nicolae Botgros, merg acolo să se împărtășească.

Se află la hotarul Moldovei vechi, la doar șapte kilometri de Cetatea Tighina, aceasta fiind pronia lui Dumnezeu, cred măicuțele. Nu este o mănăstire artificială în scopuri comerciale, ”de tip nou”. Aici domnește un duh al rugăciunii, al unor predici deosebite, rostite de părintele duhovnic Andrei Cotruța, tot el întemeietor al sfântului așezământ. Regretatul episcop Dorimedont, fost stareț la Noul-Neamț, l-a sprijinit enorm în această lucrare de zidire sufletească.

O superbă catedrală parcă crescută din Cer, e sfințită de nevoințele unor călugărițe. Acolo se executată o frescă de cel mai înalt nivel, cu toată dragostea și profesionalismul unui pictor basarabean. Marele duhovnic al românilor, Iustin Pârvu, înainte de a pleca la Domnul, a dăruit obștii monahale o parte din moaștele cuviosului Ghenadie, martirizat în temnițele comuniste și ale mucenicilor din Sinai și Rait. În altarul bisericii se păstrează o părticică din Crucea lui Hristos.

O ”fiică” a Putnei lui Ștefan cel Mare

Smerenia și viața măicuțelor de pe malul Nistrului au impresionat părinții de la Catedrala Mitropolitană din Iași, care le-au făcut un alt important dar pentru toți credincioșii basarabeni – perna de sub capul Sfintei Parascheva. O bucurie imensă pentru toată lumea de a o simți mai aproape pe cuvioasa noastră de la Iași. Credincioșii din împrejurimi vin și se închină acestor sfințenii. Unii trec Nistrul, pentru a-și găsi liniștea și alinarea.  O altă surpriză este corul excepțional, condus de o măicuță cu studii la Conservatorul din Iași, nepământean parcă. Te-ar reține pe multă vreme acolo.

Citește întreg articolul pe TOCpress.info

,

Vicepremierul pentru Reintegrare, principalul negociator în problematica transnistreană din partea Chișinăului, Eugen Carpov susține că poziția oficialilor moldoveni în privința armatei ruse staționată în estul Republicii Moldova rămâne neschimbată. “Trupele ruse din stânga Nistrului trebuie retrase necondiționat, cât mai urgent, într-un mod organizat și definitiv. Aceasta se referă, în primul rând, la depozitele de la Colbasna, care prezintă pericol pentru securitatea populației din regiune și trupele care asigură paza acestor depozite”, a declarat Eugen Caporv în cadrul unui interviu pentru Europa Liberă.

Totodată, Eugen Carpov a declarat că au fost întreprinse toate acțiunile necesare vizavi de partea rusă în cazul informațiilor care au apărut prin intermediul mass media la subiecte care vizează securitatea Republicii Moldova.

„În primul rând, au fost utilizate canalele diplomatice pentru comunicare. Pe de altă parte, au avut loc și întâlniri cu reprezentanți ai Ministerului Apărării din Federația Rusă. Ca urmare a discuțiilor pe care le-au purtat oficialii din Ministerul Apărării, personal ministrul Vitalie Marinuță, au fost găsite puncte de compromis și conlucrare pe viitor pe asemenea probleme. Personal, am fost informat că, în continuare, toate mișcările care țin de transportarea unor automobile, unor utilaje necesare pentru unitățile militare ale Federației Ruse din stânga Nistrului, vor fi coordonate în prealabil cu autoritățile moldovenești”, a explicat Eugen Carpov.

Referindu-se la dosarul școlilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană, oficialul a precizat că decizia CEDO e una importantă pentru Chișinău. “Verdictul pe care l-a emis Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pune la punct niște adevăruri. Acum, atât pentru societatea din dreapta Nistrului, cât și pentru cea din stânga Nistrului, trebuie să fie clar care au fost realitățile din anii 1994-1996, atunci când s-au întâmplat evenimentele cu consecințe foarte negative, care nu s-au depășit nici până astăzi, în raport cu școlile moldovenești din regiune”, a adăugat Carpov.

,

pod pe Nistru

Ministrul Apărării bate alarma! După ce a anunțat că Rusia trimite armament în Transnistria fără să informeze Chișinăul, Vitalie Marinuța afirmă că aplicațiile desfășurate de forțele de menținere a păcii dislocate în regiune ridică multe semne de întrebare.

„Îngrijorător este că în ultimul timp în cadrul aplicațiilor care se desfășoară de către forțele de menținere a păcii tot mai mult se insistă, atât din partea transnistreană, cât și de partea rusă, ca în aceste scenarii să se includă unele elemente de atac de pe apă, folosind bărcile cu motor. Eu mereu mă întreb pentru ce, dacă e vorba de trupe de menținere a păcii”, a declarat Marinuța la Europa Liberă.

Ministrul Apărării afirmă că acțiunile Moscovei și ale Tiraspolului ar putea aduce un prejudiciu enorm procesului de negocieri în formatul 5+2.

„Avem râul Nistru și doar acolo se desfășoară majoritatea aplicațiilor. De aceea eu consider că este iarăși un punct de îngrijorare care ar trebui să fie discutat în Comisia Unificată de Control, dar și în Comisia militară”, a mai spus Marinuța.

El susține că Moscova a livrat Tirapolului 20 de camioane militare, lansatoare de grenade și puști cu lunetă. „Noi vom veni cu detalii în curând, după ce vom concretiza tot – și numărul, și cantitatea, și anume care sunt tipurile, ca să nu fie iarăși insinuări. Este vorba nu de tehnică grea, dar anume de armament de infanterie, lansatoare de grenate, lunete”, a adăugat ministrul.

Amintim că anterior, reprezentantul Rusiei în Transnistria, Dmitrii Rogozin, a declarat că militarii din regiunea transnistreană vor fi dotați cu tehnică militară nouă de către Ministrul rus al Apărării.

,

Tiraspol

Anul acesta, 2012,  considerat de unii un an apocaliptic, a început tragic, în forță, mai ales pentru noi, românii, prin asasinarea unui tânăr român de 18 ani, Vadim Pisari, la trecerea peste Nistru de la Vadul lui Vodă. Dar anul a început tensionat nu numai pe linia Nistrului, ci chiar pe întreg mapamondul, dându-le apă la moară celor care prevestesc apocalipsa.

Este important, cred eu, să aruncăm o privire asupra punctelor fierbinți de pe glob, acolo unde este concentrată atenția mondială, înainte de a ne apleca asupra regiunii care ne doare pe noi cel mai tare.
Început tensionat de an pe planetă
Cauzele punctelor fierbinți de pe planetă pot fi profunde sau mai recente, dar după cum am văzut de multe ori, pot fi și întâmplătoare. De exemplu, escaladarea tensiunii în peninsula coreană, o zonă cu potențial mare de conflict, a fost de data asta întâmplătoare, respectiv moartea în decembrie anul trecut a conducătorului absolut, Kim Jong-Il. Așa cum se întâmplă într-o astfel de dictatură, succesiunea a revenit unuia dintre fii săi, dar tensiunile au apărut din cauza faptului că o astfel de dictatură anacronică, în momentele de schimbare, este pur și simplu imprevizibilă, mai ales că nimeni nu știe ce se petrece în spatele impenetrabilelor ziduri ale Pyongyangului. În astfel de cazuri, pentru a se asigura de liniștea pe plan intern necesară transferului de putere, liderii nordcoreeni nu ar ezita să crească tensiunea în regiune pentru a mobiliza sau înspăimânta populația pe durata acestui transfer. De aceea toți vecinii Coreei de Nord au intrat în alertă maximă, și vor rămâne în alertă deoarece noul lider, Kim Jong-Sun, la cei 31 de ani ai săi, se poate dovedi mult mai imprevizibil decât tatăl său ori bunicul său, fondatorul dinastiei comuniste coreene, Kim Ir-Sen, “pretinul” de suflet al lui Nicolae Ceaușescu.
Și situația din Extremul Orient nu se rezumă numai la Coreea de Nord și potențialul ei destabilizator care afectează direct Coreea de Sud și Japonia, ci și la zona mai extinsă, în care unul din rolurile centrale îi revine Mării Chinei de Sud. Cu mari rezerve potențiale de hidrocarburi necesare economiilor emergente avide de combustibil, această mare este disputată de toate statele riverane, fiecare insulă sau grup de insule fiind revendicate de două sau mai multe state, în primul rând pentru poziție strategică, dar și pentru ape teritoriale și zona continentală limitrofă ce ar putea fi exploatată. Aceste insule sunt disputate de China, Taiwan, Vietnam, Filipine, Brunei, Indonezia, Malaiezia, Japonia, în topul disputelor fiind insulele Spratley și Paracels.
Oricum atenția Pentagonului se va muta spre Asia – Pacific, din moment ce Europa este deja mult mai liniștită față de perioada Războiului Rece. Această schimbare de atitudine a fost anunțată încă din 2000, dar 11 septembrie 2001 a dat oarecum peste cap planurile americane.
Ascensiunea Chinei la rangul de putere economică de prim rang este urmată îndeaproape de revendicarea unei poziții politice și militare pe măsură, fapt care îngrijorează vecinii ce se pregătesc să simtă mai puternic presiunile unei astfel de creșteri de statut. Ceea ce scapă multor analiști este faptul că în următoarele decenii China nu poate aspira decât la statutul de putere regională nicidecum mondială. Iar de aici până la a contesta supremația mondială a SUA mai este cale lungă.
Ca și argumente pot fi aduse următoarele: pentru a fi o putere globală, ai nevoie de o hegemonie pe multiple domenii, care includ puterea economică, militară, tehnologică, științifică și culturală. În toate domeniile menționate, SUA sunt mult înaintea Chinei și nu sunt șanse, cel puțin în acest secol, să fie ajunse. Ca exemplu, cultura americană, așa cum este ea, criticată și contestată, tot este cea mai consumată pe glob. Hollywoodul cu filmele sale, McDonalds-ul, muzica și blugii nu pot fi înlocuiți peste noapte de produse ale culturii chinezești. La fel, SUA sunt în fruntea cercetării științifice și aplicațiilor tehnologice, pe când China deocamdată copiază cu succes modelele occidentale pe care le produce în serie. Una este să fii un manufacturier și alta este să fii un cercetător al tehnologiilor inovatoare, iar aceasta nu se va putea schimba peste noapte. La dimensiunea economică, toată lumea compară PIB-ul, respectiv produsul intern brut. Câți compară PIB-ul pe locuitor? PIB-ul pe locuitor în China este mai mic decât cel din Serbia, la nivelul de 8394 USD pe locuitor, care nu o califică nici între primele o sută de țări. Spre comparație, România are un PIB pe locuitor de 12357 USD. Mergând mai departe, toată lumea se referă la rezervele valutare ale Chinei, dar din nou, comparativ cu numărul de locuitori, ele sunt inferioare celor ale României. Poate unii vor considera deplasate comparațiile, dar acestea sunt cred că suficient de relevante asupra disparităților de dezvoltare între regiunile chineze și între modul în care cetățenii beneficiază de noua creștere economică a Chinei. Iar nicăieri nu scrie că această creștere va dura la infinit, așa cum prognozează cei care au calculat deja anul în care China va depăși SUA economic. La fel s-a spus și despre economia Japoniei în anii 80, dar ulterior aceasta a intrat în declin. Chiar în prezent, economia chineză dă semne de încetinire a creșterii, chiar dacă oficialitățile ascund datele reale. Tot ele refuză să lase liber yuanul să fluctueze după cursul pieței, la fel ca orice valută internațională. În schimb, China menține cursul fix de teama unei devalorizări care ar arăta slăbiciunile economiei.
Adevărul este că majoritatea populației chineze este nemulțumită și singura șansă a partidului comunist de a se menține la putere este să asigure o creștere economică constantă în așa fel încât să nu dea motive suplimentare pentru contestarea monopolului puterii. O astfel de contestare, adăugată celor naționaliste cum ar fi cele din Tibet, cum am văzut în 2008, ar putea fi fatale regimului comunist și ar putea duce inclusiv la dezmembrarea Chinei. Nu mă refer aici numai la Tibet, ci și la Xingyang, majoritar musulmană care s-ar orienta spre vecinele sale central asiatice. Până una-alta, China are și ea destule probleme, cărora noua conducere de la Beijing va trebui să le facă față, mai ales că 2012 ar putea fi și anul schimbării gărzii la Beijing.
Am lăsat mai la urmă componenta militară. Pentru a fi o putere militară globală, nu este suficientă componenta terestră, ci este esențială componenta strategică, maritimă, spațială. La nivel spațial, China este abia la început, capabilitățile sale sunt inferioare Marii Britanii sau Franței. Strategic, armamentul său nuclear și vectorii de deplasare nu suportă comparație: o sută de ogive chinezești contra două mii cinci sute americane sau două mii rusești. Nu mai vorbim de submarine nucleare purtătoare de rachete, cu rol esențial în descurajare și în caz de răboi nuclear (vezi Rusia și apărarea imperiului), unde China nu are încă niciunul. Proiectarea puterii pe mare a trecut de epoca cuirasatelor o dată cu al doilea război mondial, când am intrat în epoca portavioanelor. Aici, SUA sunt imbatabile, având disponibile opt grupuri de portavioane moderne mari, față de unul chinez, mediu, abia lansat la apă. Spre comparație, flota militară americană este mai mare decât a tuturor celor treisprezece flote militare următoare în clasament luate la un loc, dintre care unsprezece sunt aliatele SUA. Numai în domeniul portavioanelor, SUA are mai multe decât toate celelalte țări luate la un loc. Deci, cedarea hegemoniei către China mai are de așteptat.
Chiar dacă cele două state ar intra în conflict militar, va fi vorba de un conflict în mare măsură naval, de-a lungul costelor chinezești, unde americanii nu ar avea niciun interes să debarce trupe, cu atât mai puțin ar fi posibil pentru forțele terestre chineze să atace teritoriul american, asta pentru a-și putea pune în valoare superioritatea numerică în acest domeniu. În cazul unui conflict terestru, de exemplu în peninsula coreeană, evoluția conflictului ar fi influențată în mod decisiv de componenta navală și aeriană, unde americanii sunt net superiori.
În concluzie, eu aș fi mult mai rezervat în privința hegemoniei chineze care se ridică la orizont.
Orientul Mijlociu, factor suplimentar de tensiune în 2012
Acum, capul de afiș îl deține Orientul Mijlociu, și nu este prima dată când se întâmplă asta. Dar astăzi atenția pare justificată de mai mulți factori care se coroborează împreună. Orientul Mijlociu se redesenează, aici se produc profunde mutații geopolitice care ar putea amorsa conflicte cu potențial spre degenerare. Este vorba de un cutremur geopolitic regional, după cum descriam fenomenul în articolul Dreptul istoric, starea de fapt și bătăliile internetului. Ar putea fi vorba de un cutremur geopolitic care se va stinge de la sine, dar lăsând în urmă un Orient Mijlociu profund schimbat, sau ar fi un factor declanșator al unui cutremur geoplitic major, cu rezultatul modificării profunde a hărții mondiale, inclusiv în plan geopolitic.
Mă bazez pe faptul că de câțiva ani Orientul Mijlociu este scena unor transformări profunde, după zeci de ani de stagnare sub dictaturi, populația se mișcă, iar acesta este un rezultat direct al dezvoltării modalităților de comunicare care reușesc să informeze evitând cenzura. Am scris câteva articole asupra acestui subiect, pentru cei interesați, Revoltele arabe, proteste și război civil, Libia, dilema occidentului și oportunitățile Rusiei și Robert Gates, Libia și NATO,. Cert este că în urma revoltelor arabe situația geostrategică în Africa de Nord și prin influență în Orientul Mijlociu este în schimbare. Mă refer aici și la revoltele care au avut loc în Yemen sau Bahrein, dar în primul rând la cele din Siria. Poate toate acestea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi fost înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak în urma invaziei americane din 2003. În ciuda insurgenței și obstacolelor, irakienii au putut avea parte de mai multe runde de alegeri libere, un exemplu care s-a dovedit contagios în regiune și care a culminat cu răsturnarea regimurilor din Africa de Nord, cel din Libia cu ajutorul NATO. Încă  nu știm spre ce se vor îndrepta aceste țări în urma primăverii arabe, dar cert este faptul că geopolitica regiunii este în schimbare, iar efectul de domino ar putea continua, așa cum vedem în cazul Siriei, unde represiunea soldată cu peste 5000 de morți încă nu a înăbușit revolta contra lui Bashar al Asad. Prezența observatorilor Ligii Arabe s-a dovedit fără rezultat, represiunea continuă.
Nuca cea mai tare rămâne Iranul, o dictatură teocratică islamistă pe care revoltele din 2009 nu a putut-o înlătura, fiind înăbușită, la fel ca și revolta portocalie din Uzbekistan, încheiată cu baia de sânge de la Andijan, în 2005. Programul nuclear iranian este de notorietate, nu mai trebuie nimeni să demonstreze că el există. Chiar raportul AIEA (Agenția Internațională pentru Energie Atomică) din noiembrie anul trecut este concludent în această privință. Mă refer aici la programul nuclear militar. Ceea ce este îngrijorător este faptul că regimul lui Mahmoud Ahmadinejad nici nu-și mai ascunde intențiile. La fel ca și Hitler, care și le-a publicat în Mein Kampf, sau ale lui Lenin sau Stalin, care au făcut publice intențiile lor privitoare la soarta lumii de fiecare dată, dar restul lumii nu i-a băgat în seamă decât atuncim când a fost prea târziu.
Ce spun liderii iranieni? Că vor șterge de pe hartă Israelul. Cum? Simplu, cu bombe nucleare. Ciudată este însă atitudinea palestinienilor care par să fie de acord cu asta. Palestinienii vor pământul ocupat de israelieni, dar dacă israelienii vor fi șterși de pe fața pământului cu bombele nucleare iraniene, ce se va întâmpla cu pământul Israelului? Va fi un deșert radioactiv nu pentru zeci de ani, ci pentru sute de ani. Cine îl va putea ocupa atunci? Nimeni. Este la fel ca în cazul Cernobâlului, zona limitrofă fiind părăsită și înalt radioactivă chiar și acum, după 25 de ani. Închipuiți-vă un Cernobâl multiplicat de o sută de ori, sau de o mie de ori! Va putea trăi cineva acolo? Dar cu taberele palestiniene, cu zonele cedate palestinienilor, mă refer aici la Gaza și Cisiordania, prima fieful Hamasului și a doua al Autorității Naționale Palestiniene, cine crede că valul radioactiv nu va trece și peste ele, ucigând zeci de mii de palestinieni? O atitudine sinucigașă ce denotă o lipsă totală de raționament, orice logică fiind umbrită de ură.
Cert este, până la urmă, că majoritatea oamenilor de știință consideră că Iranul ar putea fabrica prima sa bombă atomică în decursul acestui an. SUA și Occidentul insistă pentru sancțiuni contra Iranului, iar acesta amenință cu blocarea strâmtorii Ormuz, pe unde trec cam 70% din transporturile de petrol necesare zilnic pe plan mondial. Pe lângă aceste amenințări, Iranul inițiază și exerciții militare navale în zonă, iar SUA reacționează trimițând grupările de portavioane și mai aproape. Întreaga lume stă cu sufletul la gură așteptând o ciocnire navală sau declanșarea unei lovituri aeriene preemtive contra facilităților nucleare ale Iranului, la fel cum au făcut israelienii contra reactorului nuclear irakian de la Osirak construit de francezi în 1981, când au distrus programul nuclear irakian.
Nu încape îndoială că marina iraniană nu se poate măsura nici pe departe cu cea americană, la fel nici aviația. Așa că blocarea strâmtorii Ormuz, chiar dacă ar fi reușită, ar putea fi doar de scurtă durată, realizată prin minarea rutelor petrolierelor ce intră și ies din Golful Persic. O angajare directă a flotei americane ar fi o atitudine sinucigașă, care ar avea ca rezultat imediat distrugerea capabilităților maritime și aeriene ale Iranului, precum și bateriile de artilerie și rachete de pe litoral. Nu mai trebuie adăugat că SUA vor profita de situație și vor ataca siteurile nucleare iraniene și nu se vor opri până nu le vor distruge, urmărind probabil și o schimbare de regim foarte probabil să se producă în condițiile date. De aceea din partea Iranului nu ar putea fi vorba decât de forme de război asimetric, cum ar fi cea menționată mai sus, prin minarea rutelor. Liderii militari iranieni și-au exprimat convingerea că vor putea repeta blocarea strâmtorii ca și în anii 80, în timpul războiului cu Irakul, dar lucrurile s-au schimbat. La ora actuală Iranul este cu spatele la zid în urma sancțiunilor internaționale, chiar au blocat SMS-urile și internetul la mesajele care conțin anumiți termeni financiari de teama panicii în rândul populației, care ar putea degenera în revolte după scenariul din țările vecine.
În Iran vor urma alegeri în martie, în SUA în noiembrie. Ținând cont că reformele pe plan intern propuse de președintele Obama au nevoie de câțiva ani ca să-și facă simțite efectele, mai ales în contextul crizei care bântuie și această țară, eset probabil ca Obama să caute un succes pe plan extern, singura posibilitate ca să vină cu ceva concret pe ultimul moment. Retragerea definitivată la sfârșitul lui 2011 a trupelor americane din Irak, în contextul unui conflict probabil cu Iranul, nu este un handicap, ci dimpotrivă. Oricum, nu cred că SUA ar fi riscat un conflict terestru cu Iranul, cum vedeau unii o posibilitate de a invada această țară din Irak. Conflictul dintre Iran și Irak din anii ’80, care a durat opt ani și a lăsat peste un milion de victime, este proaspăt în memoria tuturor. Un viitor conflict cu Iranul va implica doar forțele navale și aeriene americane, și se va limita la lovituri asupra navelor militare iraniene, asupra bazelor și instalațiilor nucleare. Ori, retragerea americană din Irak îi lasă pe iranieni fără câteva ținte pentru rachetele lor sol-sol de tip Scud, care fără îndoială le-ar fi folosit în acest caz ca și Saddam Hussein în 1991, sau ar fi expus trupele din Irak atacurilor grupărilor proiraniene cum ar fi milițiile clericului șiit Moqtada al-Sadr. Paradoxal, retragerea din Irak le dezleagă mâinile americanilor în privința Iranului.
Mai mult, această retragere și cea plănuită din Afghanistan va duce la eliberarea americanilor și concentrarea lor spre alte obiective strategice globale, pe care ultimul deceniu de angajamente terestre le-au lăsat pe planul doi.
Orientul Mijlociu trebuie privit oarecum regional, și asta include și restul țărilor arabe, dar și Israelul. Egiptul este prea prins cu digerarea revoluției, la fel ca și celelalte state nordafricane și la ora actuală nu contează prea mult în regiune tocmai din acest motiv. Iar Israelul deocamdată așteaptă. Singurul aliat al Iranului este Siria, care se confruntă deja cu ceea ce se poate numi un război civil. Hezbollahul, aflat în Liban, cu care Israelul a dus deja câteva războaie, are doar doi aliați, Siria și Iranul, sponsorii săi. În cazul în care Siria și Iranul se prăbușesc, Hezbollahul are mari șanse să împărtășească aceeași soartă, și de aici vom avea premizele unei schimbări radicale a Orientului Mijlociu. Unde va duce această schimbare și cum va arăta el în câțiva ani, este imposibil de spus sigur. Din experiența istoriei putem spune că foarte rar cei ce încep o revoluție o și termină. Așa a fost și în Rusia în 1917, și în Franța în 1789.
Desigur că există forțe care se opun unor noi modificări de regim în regiune, cum ar fi Rusia. În cazul schimbării de putere la Damasc, Rusia își pierde singura bază din Marea Mediterană, portul Sirian Tartous. Tocmai pentru a evita o implicare a NATO după scenariul libian, Rusia și-a trimis o escadră navală pe coastele siriene, care cuprinde portavionul Amiral Kuznețov (de fapt singurul) și escadra sa de distrugătoare, incluzând aici și nava antisubmarin Amiral Chabanenko. Dar de aici decurg o serie de complicații pe care nimeni nu le poate previziona.
În primul rând este în ceață poziția Turciei, un actor regional major. Turcia a parcurs un drum sinuos în ultimii ani, de la aliat de bază în NATO și aliat important al Israelului la o putere regională al cărui curs viitor devine tot mai greu de previzionat. De la refuzul de a-și susține aliatul american în 2003 la invazia din Irak și tensiunile intervenite în relația până atunci specială cu Israelul, după episodul cu escadra pentru Gaza, temerile analiștilor asupra unui alt curs al politicii turcești încep să prindă contur. Era oarecum de așteptat, Turcia în cea mai mare parte a istoriei sale a fost un imperiu, iar de când ascensiunea islamică pune o tot mai mare presiune, se pare că lucrurile vor lua curând o altă turnură. Dezamăgită de amânările repetate ale UE către țelul de a adera, țara alunecă încet spre o altă cale, islamiștii începând să câștige teren. Prin constituția lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul statului turc modern, armata este garantul laicității statului, trebuind să intervină de fiecare dată când aceasta este amenințată. Dar asistăm la o slăbire din ce în ce mai mare a armatei, a vârfurilor ei, de curând chiar un fost șef de stat major a fost arestat și pus sub acuzare. Poate fi începutul unei noi politici externe a Turciei? Posibil. Mai adăugăm că flota rusă va trece și pe lângă Cipru, mărul discordiei dintre Grecia și Turcia, care a dus chiar la un conflict dechis în 1974 și la divizarea acestei insule.
Oricum, ne așteaptă zile interesante în Mediternana și Orientul Mijlociu, dar după cum spunea un vechi proverb chinezesc, “să te ferească zeii să trăiești vremuri interesante!”
Europa în corzi
Încă de la începutul anului, am fost avertizați de Nicolas Szarkozi și Angela Merkel că ne așteaptă vremuri grele. Era normal, toți cei cu scaun la cap erau convinși de asta. Criza din zona euro nu are cum să se rezolve peste noapte, mai ales fără măsuri dure de tăiere a cheltuielilor bugetare în statele UE, mai ales la acelea care se simt cu falimentul deasupra capului. Grecia nu prea dă semne că ar agrea politici de austeritate, grecii se așteaptă ca să fie sponsorizați în continuare de UE, în primul rând de Germania, principala forță economică a Europei. În anticamera țărilor cu probleme din zona euro stau Irlanda, Portugalia, Spania, dar și Italia, a cărei economie dacă intră în colaps pur și simplu nu poate fi salvată. Grecia are datorii de 160% din PIB, dar PIB-ul ei este mic, și tot nu este dornică să strângă cureaua. Așteaptă acum o pomană de 116 miliarde de euro. Dar datoria Italiei este de 120% din PIB, dar la PIB-ul Italiei reprezintă 1900 de miliarde de euro, o sumă enormă. O provocare extremă pentru liderii europeni.
Mulți se întreabă de ce nu ies grecii din zona euro, așa cum au amenințat de curând? În primul rând, ar fi cea mai mare prostie pentru ei, iar amenințările lor sunt mai mult de fațadă, pentru a obține banii necesari supraviețuirii sau, în caz contrar, denotă cea mai mare prostie. Dacă mâine grecii renunță la euro și revin la drahmă, drahma se va devaloriza rapid, vorbim aici de o inflație de ordinul sutelor sau miilor, deoarece nimeni nu va avea încredere să plaseze bani în drahme, nici măcar grecii. Drahma va ajunge ca o monedă africană în câteva luni, iar Grecia va intra inevitabil în faliment, revenirea amânându-se cu zeci de ani. Argentina a început să-și revină în zece ani, dar Grecia nu are resursele Argentinei.
A doua întrebare, de ce Germania nu expulzează pur și simplu Grecia din zona euro? În primul rând, deoarece ar crea un precedent, urmat poate și de alte țări când va veni nota de plată. Iar expulzarea Greciei va avea efecte devastatoare și asupra monedei euro, scăzând încrederea și ducând la o devalorizare accentuată a acesteia. Și după ce alte țări vor fi tratate ca și Grecia, moneda euro va fi sortită dispariției.
A treia și ultima întrebare, nu i-ar conveni mai mult Germaniei să revină la marcă? Pe termen foarte scurt, poate. Dar să nu uităm că economia Germaniei, cea mai puternică din UE, se bazează în cea mai mare parte pe exporturi, dar nu orice fel de exporturi, ci exporturi de produse finite de înaltă tehnologie. Iar în cazul revenirii la marcă pe termen scurt marca va fi o monedă atât de puternică față de monedele naționale care se vor devaloriza puternic, încât germanii nu vor mai avea cui să-și exporte produsele, deoarece nimeni nu și le va mai putea permite. Ar urma falimente în serie, de la Mercedes la BMW, în urma îngustării pieței și căderii cererii, iar economia Germaniei ar intra într-o recesiune accentuată, de unde nu se știe când își va reveni. Până la urmă, o situație extrem de complicată.
Nouriel Roubini, profetul crizei americane, spunea că în 2012, în urma crizei americane, a celei din zona euro și a încetinirii creșterii economice a Chinei, sunt create condițiile pentru o furtună financiară perfectă (perfect storm), în care sunt îndeplinite cele mai rele posibilități cu putință.
Mai aproape de noi, tot în UE, dar în afara zonei euro, Ungaria pășește și ea pe panta colapsului. Problema este că Ungaria, ca și noi, nu este în zona euro, deci UE și principalele țări europene nu se vor grăbi să-i sară în ajutor ca și în cazul Greciei de până acum, deoarece stabilitatea monedei unice nu este amenințată decât indirect. Ungaria va trebui să se salveze în primul rând singură, dar trebuie să aibă capacitatea și voința de a o face.
România are o situație ceva mai bună, poate dintre puținele cazuri în istoria noastră. Nu stăm atât de prost, dar asta nu înseamnă că nu vom fi afectați. România a început să taie cheltuielile ceva mai devreme decât alții, deci are ceva spațiu de manevră. Dar să nu uităm că este an electoral și acest lucru se poate schimba oricând. Oricât ar fi de dureros, austeriatea trebuie să continue, reducerea deficitului și chiar anularea lui ar trebui să fie politica de bază a oricărui guvern. Cu atâtea țări în pragul colapsului, bani pentru împrumuturi nu prea se găsesc, și dacă se găsesc vor fi la dobânzi împovărătoare. În Ungaria, Victor Orban a alungat FMI-ul pentru a nu fi nevoit să accepte condiții dure (lipsa pomenilor electorale în perspectiva alegerilor viitoare) în schimbul banilor la dobânzi reduse, dar după ce a încercat împrumuturi pe piața liberă, unde dobânzile au devenit enorme, a trebuit să revină la ideea unui acord cu FMI. Referitor la dobânzi, trebuie amintit că Italia nu a reușit la sfârșitul anului să atragă bani prin obligațiuni emise, dobânzile depășind opt la sută. La o sută de miliarde împrumutate, ar trebui să dea înapoi în plus opt miliarde, o sumă împovărătoare pentru oricine.
Realitatea este că această criză a desființat multe teorii economice. Economia nu este o știință exactă, nu se bazează ca și matematica sau ingineria pe niște axiome pe care dacă le aplici ești sigur de rezultat. Economia este o știință care evoluează empiric, și regulile se schimbă din mers, o rețetă dovedită bună într-un anumit moment se poate dovedi catastrofală în altul. Teoriile sunt create doar pentru a fi infirmate mai târziu, în funcție de evoluția societății umane. Toate teoriile economice și-au dovedit în timp limitele. Există o vorbă: “economist este acel care va ști mâine de ce ceea ce a prevăzut ieri nu s-a îndeplinit astăzi”.
Rusia și Ucraina
Ne apropiem de zona care ne doare, respectiv Rusia și Ucraina. Situația Ucrainei este critică din punct de vedere economic, și această țară fiind deja în pragul colapsului. Dar în privința acestei țări situația este mai complicată, conducerea lui Ianukovici reușind performanța de a anula orice perspectivă de ajutor UE sau FMI. Derapajele autoritare, persecutarea opoziției și a presei, cel mai cunoscut aspect fiind condamnarea Iuliei Timoșenko la 7 ani de închisoare pentru a o putea scoate din cursa electorală, au anulat orice posibilitate de apropiere de uniunea europeană, pentru care un sistem democratic funcțional sunt o premisă obligatorie pentru începerea oricăror discuții. Paranoia lui Ianukovici a devenit paroxistică, în cea mai pură rețetă stalinistă, regimul văzând în orice manifestare doar mâna agenților occidentali care subminează Ucraina, în spatele oricărei cereri pentru democrație se ascund revoluții portocalii sponsorizate de SUA.
Ceea ce nu înțelege Ianukovici și ai săi este faptul că a reușit o performanță care s-a dovedit imposibilă pentru oricare lider al opoziției: să-i unească, în sensul că actuala politică și conducere a de la Kiev i-a nemulțimit profund pe toți, fie naționaliști, fie proeuropeni, și chiar pe cei din regiunea Donetsk, populată masiv cu etnici ruși și rusofoni. Această regiune nu a dat dizidenți în timpurile sovietice, a fost împotriva protestelor contra fostului președinte Leonid Kucima și împotriva revoluției portocalii din 2004. Totuși, chiar și în această regiune, popularitatea lui Ianukovici a scăzut și scade în continuare.
Scăderea dramatică a calității vieții și corupția în creștere, dublate cu  măsurile polițienești de represiune, contribuie din plin la asta. Se adaugă anularea Zilei Libertății, zi liberă instaurată în urma victoriei revoluției portocalii din 2004, închirierea bazei navale de la Sevastopol până în 2042, intenția de a face din limba rusă a doua limbă de stat, intenția Rusiei de preluare a rețelei de conducte ucrainene, frustrarea față de prețul gazelor, în ciuda acordului din 2010 în urma prelungirii închirierii Sevastopolului. Am expus aceste aspecte acum mai bine de un an și jumătate în articolul Români și disoluția Ucrainei, provocări, perspective și amenințări, și întradevăr, Ucraina se află și mai aproape de disoluție, odată cu falimentul devenit aproape inevitabil. Un fost oficial important ucrainean, Stepan Havrish, spunea că Ucraina stă între predarea a ce a mai rămas din activele strategice ale țării și faliment. Spre UE și FMI Ucraina nu se mai poate adresa, mai rămâne Rusia care, știindu-i pe ucraineni cu spatele la zid, va pune presiune și va obține maximul de foloase în schimbul banilor necesari funcționării statului ucrainean, chiar și intrarea în noua uniune atât de dragă lui Vladimir Putin.
Până la urmă, după cum se poartă acum negocierile, Ucraina va transfera ce mai are de transferat către Gazprom, respectiv controlul asupra infrastructurii de transport gaze, ultimul factor de negociere al Ucrainei cu Rusia. Ianukovici a reușit performanța ca în câțiva ani să dea Rusiei tot ce își dorea aceasta în Ucraina, fără să obțină ceva în schimb. De exemplu, în schimbul închirierii pe mai departe a bazei de la Sevastopol, în 2010, Ucrainei i se promitea o reducere de 30% la prețul gazelor, dar astăzi Ucraina a a juns să plătească 416 dolari pe mia de metri cubi. Poate că acest așteptat transfer către Gazprom va fi picătura care va umple paharul opozanților, fiind de așteptat noi mișcări de stradă, încă un pas spre disoluția statului ucrainean. În perspectiva viitoarelor alegeri, în mod sigur falsificate după aceeași rețetă ca în 2004 sau ca și în Rusia anul trecut, urmate probabil de violențe, a falimentului care poate fi doar amânat, această disoluție este din ce în ce mai aproape, făcându-i pe mulți să vorbească deschis de separarea statului.
Ziarul „Times” spunea că 2012 va fi anul revoltelor slave, din Rusia, Belarus și Ucraina, după cum anul 2011 a fost anul revoltelor arabe. Se prea poate să aibă dreptate, după cum s-a terminat anul precedent, cu puternice proteste ale opozanților lui Vladimir Putin în Rusia. Falsificarea alegerilor a fost recunoscută indirect chiar de premierul Putin, atunci când le-a promis rușilor alegeri libere și corecte în 2012, atunci când va candida la președinție. Spunând că următoarele alegeri vor fi corecte, recunoști indirect că precedentele au fost incorecte, guvernul condus de Vladimir Putin având responsabilitatea organizării acestora. Protestele rusești, amploarea lor, a arătat o altă față a Rusiei și i-a slăbit vizibil poziția lui Vladimir Putin pe plan intern și extern, până acum văzut ca și liderul unei Rusii Unite, ca și numele partidului său, dar din ce în ce mai contestat și nevoit să recurgă la fraudă pentru a-și menține o majoritate parlamentară confortabilă atât pentru el, cât și pentru siloviki. (Putin și revitalizarea imperiului) De o astfel de situație, mai ales după ce secretarul de stat american Hillary Clinton a declarat că alegerile din Rusia nu au fost nici libere, nici corecte, vor încerca să profite americanii în cursul viitoarelor negocieri pe multiple planuri.
Este ca și imaginea flotei militare ruse în portul sirian Tartous, impunătoare de la distanță, dar găunoasă pe măsură ce te apropii. Singurul portavion rusesc, Amiral Kuznetzov, a sosit la 8 ianuarie 2012 în portul sirian, însoțit de fregata Amiral Chabanenko, remorcherul Nikolai Chiker și trei mici vase cisternă. Această flotă a plecat din Severomorsk, lângă Murmansk, la începutul lui decembrie. În Marea Mediterană li s-a mai alăturat un vas cisternă și corveta Mudri, din flota de Baltica, precum și corveta Ladni din flota Mării Negre. La Tartous, flota rusă a încărcat alimente, apă și combustibil. Doar Chabanenko, Ladni și cisterna Lena au acostat, portavionul Kuznetzov fiind prea mare și rămânând ancorat mai în larg.  La 10 ianuarie flota rusă a părăsit apele siriene, Ladni spre Sevastopol, iar portavionul Amiral Kuznetzov înapoi spre Severomorsk.
Aceasta este imaginea de la distanță, dar dacă ne apropiem puțim, vom vedea că portavionul Kuznetzov de 60000 de tone are capacitatea de a duce până la 50 de aparate de luptă, 26 cu aripă fixă (avioane) și restul elicoptere, mai puțin decât jumătate din capacitatea unui portavion american de clasa Nimitz. La Tartous, Kuznetzov a avut doar opt avioane Su-33 și două elicoptere Ka-27S pentru căutare-salvare, poate în cazul în care s-ar fi pierdut vreun Suhoi. Dar nu avea deloc Ka-27RLD, elicoptere radar de avertizare timpurie (early warning), fără de care întreaga flotă era practic legată la ochi.
Îi lipseau cu desăvârșire și elicopterele Ka-27PLO, cu capacități de luptă antisubmarin, poate că amiralii ruși considerau că fregata ASW Amiral Chabanenko era suficientă pentru a asigura protecția întregului convoi. Agențiile arabe de presă au anunțat că un submarin american a trecut prin canalul Suez din Marea Roșie în Marea Mediterană, deci în apropierea coastelor siriene, cam cu două săptămâni înainte de sosirea flotei ruse la Tartous. În mod sigur, intenția era de a supraveghea flota și probabil pentru a înregistra și cataloga zgomotele motoarelor navelor componente, o modalitate foarte exactă de a urmări submarinele și navele pe întreg globul. Americanii au o astfel de bază de date încă din timpul Războiului Rece, care se actualizează periodic cu ajutorul senzorilor plasați pe fundul oceanelor pe rutele de acces ale navelor militare. Unul din culoarele obligatorii de trecere pentru submarinele sovietice era prin Marea Nordului, între Islanda și Marea Britanie. Senzorii plasați pe fundul apei înregistrau zgomtul motoarelor la fiecare trecere, catalogau și făceau comparații, în urma faptului că fiecare motor de submarin sau navă militară mai mare are un zgomot distinctiv unic, întocmai ca și amprentele digitale sau vocale la oameni. Astfel, dacă un submarin american înregistrează un zgomot de motor undeva în Oceanul Pacific, prin comparație cu baza de date poate ști nu numai cui aparține nava, ci și numele ei.
Dar nu cred că merită efortul de a înregistra motorul portavionului Amiral Kuznetzov, care oricum cred că este demult în baza americană de date.  Acesta poate fi folosit ca și imaginea flotei ruse, respectiv a diferenței dintre ceea ce dorește Putin și realitate. Construcția lui a început în 1982 și era 70% terminată în 1989. A navigat prima dată în 1991, nefinalizat, a primit avioane la bord în 1993, dar a devenit operațional în 1995. Începând cu 1996, a petrecut mai bine de șase ani în reparații în trei șantiere diferite, deci 40% din activitate. Motorul principal s-a defectat de nenumărate ori în decursul activității, prezența remorcherului Nikolai Chiker în flota rusă explicându-se astfel, în cazul unei defecțiuni, portavionul urmând să-și continue călătoria remorcat. Odată ajuns în februarie în port, portavionul Amiral Kuznetzov va fi dezarmat și va începe un program de reutilare și reechipare programat să dureze până în 2017 sau chiar mai târziu, dacă va fi terminat vreodată. Astfel, rachetele antinavă supersonice SSM P-700 Granit din sistemul de armament al portavionului nu se mai fabrică. Nu se mai fabrică nici Su-33, aviația portavionului urmând să fie înlocuită cu Mig-29K, versiunea navală a Migului, în urma unei comenzi din India de 16 bucăți, prin suplimentare ar ieși un cost mai mic pe bucată decât în cazul Su-33.
Pentru a ilustra și mai bine dezastrul naval în care se zbate flota militară rusă, ca printr-o ironie, un submarin strategic rus clasa Delta 4, Ecaterinburg, a luat foc într-un doc uscat din Murmansk la 29 decembrie. Ecaterinburg se afla la reparații când a izbucnit incendiu, cel mai probabil din neglijență. Din fericire nu erau la bord torpile sau rachetele nucleare SS-N-23 (16 bucăți) submarinul Delta 4 fiind unul dintre cele șase care asigură descurajarea nucleară până la intrarea în serviciu a noilor submarine clasa Borei care ar urma să fie armate cu rachetele Bulava. Reactorul nuclear era și el oprit, evitând astfel un nou Cernobâl sau Fukushima. Dar incendiul a afectat carcasa exterioară și camera torpilelor, precum și sonarul care a fost totalmente distrus.
Cam asta este situația flotei ruse actuale, care nu mai impresionează multă lume, de aceea consider că tentativa de demonstrație de forță a fost total contraproductivă în cazul Siriei. Vladimir Putin a hotărât să pompeze noi sume de bani, ca și în cazul armatei în general, pentru a reveni la vechea glorie imperială, pășind pe urmele Uniunii Sovietice. Dar astăzi, în condițiile actuale, pe un astfel de drum, are șanse mai mari să o ia pe calea Uniunii Sovietice în momentul dezintegrării sale, 1989-1991.
Transnistria
Și în Transnistria au avut așa-zise alegeri. Epoca comunistului cleptoman proprietar al „Sheriff”, deci cel mai mare capitalist comunist transnistrean, Igor Smirnov, s-a încheiat, acesta lăsând locul lui Evgheni Șevciuk, un tip mult mai inteligent, și prin asta mult mai periculos pentru viitorul Moldovei. De parcă pentru a marca schimbarea de gardă de la Tiraspol și a ne transmite un avertisment este ucis tânărul de 18 ani Vadim Pisari.
Am făcut această trecere în revistă a evenimentelor mondiale pentru a marca ideea că atenția lumii întregi este împărțită în multe părți, iar evenimentul de la Nistru nu poate reține atenția prea multă vreme. Ar fi o oportunitate majoră pentru conducerea de la  Chișinău, după cum spunea analistul Dan Dungaciu, să obțină retragerea forțelor de menținere a păcii rusești și înlocuirea lor cu o forță de poliție europeană sau trupe sub mandat OSCE. Oricum, am asistat până acum la premieră, menținerea păcii este asigurată de una dintre părțile în conflict, respectiv armata rusă. Ca să reușească, conducerea de la Chișinău ar fi trebuit să folosească din plin acest eveniment regretabil și să pună presiune la toate cancelariile occidentale, să provoace reacții, discuții, mese rotunde, incidentul să fie capul de afiș al știrilor din toată lumea măcar câteva zile.
Ori, pentru asta, republica Moldova ar fi trebuit să aibă o conducere pe măsura mizei, nu una care este incapabilă de mai bine de doi ani să pună în scaun un președinte. Din păcate, AIE s-a dovedit incapabilă să treacă peste interesele și orgoliile de moment, nu a avut până acum o reacție coordonată, ci mai degrabă dezordonată. Este suficient să ne uităm la coaliția la putere și să facem o comparație între politicienii de la stânga și dreapta Prutului, ca să aducem dovada zdrobitoare că și moldovenii sunt români: politicienii sunt la fel.
Stai și te întrebi atunci, prin ce miracol Dumnezeu ne-a dat asemenea bărbați în 1918, care au reușit cu țara la pământ, înconjurați de dușmani din toate părțile, în vremuri de epidemii, de război și foamete, ceea ce noi nu suntem în stare să bâjbâim nici în timp de pace și liniște!
O singură speranță vine din altă parte, de la popor, termen atât de invocat de politicieni mai ales astăzi, când cuvintele cele mai folosite de ei sunt alegeri și selectarea candidaților, despre rezultat, respectiv împărțirea ciolanului vorbindu-se mai în șoaptă. Această speranță se manifestă sub forma tinerilor care protestează pe ambele părți ale Prutului împotriva agresiunii rusești sub care geme Basarabia de două sute de ani. Această agresiune a mai făcut o victimă la Nistru, o nouă viață de tânăr român a fost sacrificată de gloanțele agresorilor. Iar tinerii noștri protestează cerându-le rușilor să plece. Ca să fie auziți, ar trebui să fie sprijiniți de conducerea de la Chișinău și de la București, care ar trebui să le transmită mesajul și la factorii de decizie occidentali care să pună presiune pe Rusia, mai ales că acum se află temporar în regres. Acum ar fi momentul să se obțină ceva și pentru noi în urma regresului pe plan diplomatic al Rusiei, dacă am ști să punem puțină presiune și să ne mișcăm cât de cât diplomația.

Dar pe tinerii din stradă, care cer plecarea rușilor, îi aude cineva?

Cristian Negrea

cristiannegrea.blogspot.ro

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press