Niculae Popa

Video: Interviu în exclusivitate cu Niculae Popa la biroul din București al Consiliului Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina (ACPBB) cu participarea domnilor Marian CLENCIU (președinte CN-ACPBB) și Mihai NICOLAE președintele Institutului Frații Golescu pentru românii de pretutindeni.

Despre Niculae Popa

Nicolae Popa (80 de ani) a rezistat fără compromis violenței, promisiunilor și torturilor. Nimic nu l-a mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a făcut să renunțe la lupta împotriva comunismului. A suferit enorm, dar nu are niciun regret. Schingiuirile de tot felul nu i-au schimbat sentimentele: iubirea de Dumnezeu și de neam.

Totul a început în anii 1946. Era elev la Liceu Comercial din Galați. Avea doar 16 ani. Niște agenți ai Securității lipeau afișe pe pereți precum:„Jos Maniu și Brătianu –călăii țăranilor din 1907!”. „Eu am șters «călăii» și am pus «eroii». Am fost dus la Securitate unde m-am ales cu o bătaie zdravănă. La puțin timp, am fost dat afară de la școală și necazurile au tot continuat”, povestește fostul deținut politic.

A asistat la operațiunile prin care oamenii erau forțați să renunțe la toate proprietățile pe care le aveau: teren, cereale și animale. Părinții locuiau pe strada Gherghe Doja, numărul 38. Aveau o mică băcănie unde vindeau diverse produse, erau considerați chiaburi  și nu li se mai dădeau mărfuri.

Răzvrătirea „În mine mocnea o revoltă. Mi-am pus în gând să plec din țară, să fug de comuniști. Simțeam că e ceva împotriva naturii, a neamului, a tot ce poate fi numit omenesc. Era martie 1949. Am reușit să mă angajez ca marinar pe Dunăre. Așa am ajuns la Viena unde am întâlnit un român stabilit de mulți ani acolo. I se spunea moș Ștefan. El m-a sfătuit ce să fac. Într -o noapte când eram de pază pe vas, am intrat ușor în cabina secundului care, de regulă, era beat, am reușit să-mi iau actele și am fugit”, spune fostul deținut politic.

Pe atunci Viena era împărțită în patru zone: rusă, engleză, franceză și americană. Pentru a părăsi orașul trebuia să treci printr-un control sovietic extrem de riguros. Tânărul Nicolae Popa a ajuns într-un centru american unde erau adunați fugarii. După câteva zile a fost trecut din zona americană în zona rusă și, la scurt timp, a ajuns la Salzbourg în Austria.

„Acolo am fost interogat de un neamț. M-a întrebat ce am de gând. I-am zis că vreau să lupt împotriva comunismului. Mi-a spus să merg la comitetul românesc. Șeful era maiorul Neagoe, american de origine română. M-a băgat într-o școală. Am cerut să intru într-un fel de instructaj pentru a merge în țară cu misiune. Acea de a transmite informațiile pe care ei mi le cereau de acolo. Era un fel de spionaj”, mărturisește fostul deținut politic.

Pe 24 Martie 1951 a fost arestat, la Arad. Tocmai sosise în țară. A fost condamnat de Tribunalul Militar București la 25 de ani de temniță grea. Motivul: «înaltă crimă și trădare de patrie». „Eu nu am trădat România, ci comunismul. Nici măcar nu se poate afirma că am trădat pentru că nu aveam cum, nu fost niciodată de-al lor”, spune Niculae Popa. Calvarul pricinuit de organele de represiune a început cu cercetările si bătăile de la Securitate. A fost încarcerat la închisorile de la Jilava, Aiud, Gherla, Pitești și Dej.

„Au vrut să ne demoleze moralul. Aveau metode diabolice pentru a ne face să renunțăm la credința noastră și să ne închinăm lor. Te forțau să te dezici de familie și să-ți faci mama curvă. Ei urmăreau să ne distrugă sufletește”, spune cu lacrimi în ochi bărbatul.

După Jilava a urmat Aiud. Era februarie 1952. Afară era un ger de înghețau și pietrele. „Din gară până la închisoare am fost aduși pe jos, aproape goi, cu lanțuri prinse de picioare, fără ciorapi. Te înjurau, te loveau, nu aveai voie să vorbești cu nimeni. Acolo am nimerit când se făcea selecția pentru mina Cavnic. M-au dus la corpul de milițieni, m-au controlat și am căzut din picioare. M-au trimis la forjă”.

„Într-o zi era plimbat prin fabrică un cetățean cu lanțuri de mâini și de picioare. Avea și o placă de gât. Când l-am văzut, am vrut să fiu solidar cu el. M-au pus și pe mine în lanțuri și am stat vreo 16 zile la Neagra. Era o celulă foarte mică, nu puteam sta pe vine, trebuia să stau în picioare. Nu aveam tinetă pentru necesități”.

„După 16 zile de tortură, m-au mutat în celulă cu părintele Guțiu. Eram murdar și m-a spălat cu apa care era în celulă. A avut grijă de mine, ajunsesem un cadavru pe verticală. În fiecare zi mă scoteau la anchetă. Căpitanul Dorobanțiu, comandatul  închisorii Aiud, îmi tot repeta: «Mă ,nu fi prost, nu fi tâmpit. De aici noi te trimitem în plic acasă. Nu pleci viu de aici. Americanii pe care îi aștepți nu vor veni niciodată”. „Nu ni se dădea hârtie igienică sau ziare de teamă să nu le folosim la scrierea unor mesaje. Mirosurile pestilențiale deveneau insuportabile, mai ales vara, iar tineta era evacuată la trei zile. Mă îmbolnăvisem rău de tot, slăbisem, nu mă puteam da jos din pat. În noaptea de Anul Nou am auzit clopotele la o biserică din apropiere și am început să plâng. M-am gândit la fratele meu mai mic și la părinți”.

„Îmi petreceam mult timp rugându-mă. Deodată, am simțit că se deschide ușa și apare comandantul adjunct al închisorii pe care noi îl porecleam Crăcănel. «Ce faci, mă acolo? Mă, de luni de zile te pândesc și Dumnezeu ăla al tău nu te scoate de aici» Eu i-am răspuns: «Nu mă rog să plec de aici. Mă rog pentru dumneavoastră, pentru fetițele dumneavoastră, părinți, frați și țară. Să știți că eu sunt foarte fericit aici». Nu a scos niciun cuvânt. S-a înnegrit la față și a plecat. După jumătate de oră vine un gardian și îmi spune să-mi fac bagajul. M-au mutat în altă celulă. Ei mă țineau acolo să sufăr. Când au aflat că nu sufăr, m-au trimis în altă parte”.

„Unul dintre cei mai diabolici milițieni care nu pot fi uitați niciodată era sergentul Barabaș. Îl rugam să ne împuște și ne râdea în față: «Nu aveam nevoie de cadavrele voastre, avem nevoie de suferința voastră». Ăsta a fost comunismul!”. „Perioada cea mai grea a fost între anii1959-1961. Simțeam că nu mai e cale de scăpare, însă eram împăcat cu mine, cu Dumnezeu. Nu am făcut niciun compromis. Dacă nu mă ancoram cu credință, nu reușeam să supraviețuiesc. Omul se pierde mai întâi psihic și după aceea fizic. Eram convins că lupt pentru o cauză dreaptă încât eram în stare să plătesc cu prețul vieții”.

Pe 1 august 1964, după aproape 14 ani de temniță grea, a fost eliberat. Familia îl credea mort. Reîntâlnirea a fost extrem de emoționantă. „Credeau că văd o fantomă. Eram slab și bolnav. La cimitir  am găsit crucea cu numele meu, mama mi-a dat hainele de pomană, mă credeau cu toții mort. Părinții au început să plângă, ne-am îmbrățișat. Un băiat a venit și mi-a sărutat picioarele. Era fratele meu cel mic. Am fost o săptămână de pelerinaj. Veneau oamenii să mă vadă”, spune Nicolae Popa.

După 48 de ore de la eliberare, a trebuit să se prezinte la Securitatea din Galați. A fost pus să semneze o declarație că nu va vorbi cu nimeni depre cele trăite în închisorile comuniste. A refuzat să semneze spunându-i milițianului:„Dacă voi tăcea, vor vorbi pietrele. Am rupt acea declarație.  M-a înjurat de mamă, m-a făcut nebun. Din acest motiv am mai fost  arestat de cinci ori până am reușit să plec din țară”, povestește fostul deținut politic.

S-a căsătorit cu fata unui fost deținut politic din București, căruia securiștii i-au înscenat un proces de delapidare și a făcut doi ani de închisoare. Era însărcinată, a pierdut fătul. Cu lacrimi în ochi, cu inima sfâșiată de durere, după grele încercări, în 1979, Nicolae părăsește țara împreună cu familia. A fost eliberat din captivitate în urma intervenției președintelui Jimmy Carter – ca și alți români din diaspora. „Am fost la ambasada americană și le-am spus că vreau să plec. A doua zi, m-au chemat și mi-au spus că-mi dau sponsorizare. Trebuia să fac rost de pașapoarte. Nu a fost ușor, a durat zece luni de zile, cu înjurături, amenințări. Pe soție o chemau zilnic la Securitate și o sfătuiau să nu mă urmeze. Până la urmă am reușit să plec. A fost o perioadă grea, dar am reușit să-mi cumpăr o casă și să-mi fac un rost acolo. Astăzi am șase copii și 18 nepoți. Sunt un om împlinit” – Niculae Popa

Chiar dacă este la celălalt capăt al lumii, Nicolae Popa nu a uitat o clipă de poporul român. Are aici familie si mulți prieteni. „Mă doare România. Cum este posibil ca un pensionar să trăiască cu o pensie de 500 de lei, când prețurile de aici sunt mai mari ca în America. Vin des în țară. Recent am participat la cimitirul românesc de onoare de la Țiganca. De acolo am mers la Cimitirul Ostașilor Români de la Chișinău”, povestește Nicolae Popa.

Recent a ajutat și la ridicarea bisericii Hagi-Curda din Ucraina. A donat 50.000 dolari și a venit de peste Ocean să vadă ce s-a zidit în această lume românească.  „Dragostea de neam m-a determinat să strâng acești bani pentru românii de aici. Am citit despre cum oamenii din acest sat sunt amenințați, marginalizați și nu li se dă voie să slujească în limba română”, ne-a mărturisit cu emoție fostul deținut politic.  „Cel mai mare regret este că cei care au dus țara la sapă de lemn nu au bunul simț să-și cheltuie avuția pe alte meleaguri. Să ne lase în pace !”.  „Suferința ne-a ajutat sa ne ridicăm spiritual, să fim adevarati oameni, cum ne-a creat Dumnezeu. Nu urăsc pe nimeni, nici pe cei care m-au chinuit. Mi-e milă de ei”. „Toată dragostea și aprecierea pentru statul american . Fără el închisoarea mea nu avea sfârșit” (Extrase din articolul „O viață confiscată de comuniști:„Îi rugam să ne împuște și ne râdeau în față.Nu aveau nevoie de cadavrele noastre, ci de suferința noastră!”)

Recunoștiința României vine în mandatul președintelui Traian Băsescu

La pro­pu­ne­rea Depar­ta­men­tu­lui pen­tru Româ­nii de Pre­tu­tin­deni, preșe­din­tele Româ­niei, Tra­ian Băsescu l-a deco­rat cu Ordi­nul Națio­nal „Steaua Româ­niei” în grad de Ofi­țer pe dom­nul Necu­lai Popa, fost deți­nut poli­tic, acti­vist anti­co­mu­nist, coor­do­na­tor al Con­si­li­u­lui Româno-American din Los-Angeles.
Potri­vit Decre­tu­lui sem­nat de șeful sta­tu­lui, dom­nul Necu­lai Popa a fost deco­rat „în semn de îna­ltă apre­ci­ere pen­tru abn­e­ga­ția și per­se­ve­rența cu care au pro­mo­vat valo­rile națio­nale și cul­tu­rale ale Româ­niei, mili­tând pen­tru res­pec­ta­rea drep­tu­ri­lor comu­ni­tă­ți­lor româ­nești din afara hota­re­lor țării și con­tri­bu­ind la strân­ge­rea legă­tu­ri­lor din­tre româ­nii de pre­tu­tin­deni”.

Ordinul National Steaua Romaniei în grad de mare Ofițer, pentrut civili (sursa: Monetăria Statului)

romaniabreakingnews.ro