ROMÂNIA BREAKING NEWS

Home Posts Tagged "Muntele Athos"

Muntele Athos

,

Monahii români, prezenți la Muntele Athos încă din secolul al XIV-lea, trăiau în cadrul așezămintelor monahale existente, fără să-și fi constituit lăcașuri exclusiv românești. Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter național. Rând pe rând, rușii, apoi sârbii și bulgarii au obținut reprezentare în Chinotita de la Careia (rușii – mânăstirea Rusicon, sârbii – mânăstirea Hilandar, bulgarii – mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniți nu li s-a recunoscut de elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonați în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât și economic mânăstirilor grecești. Un rol însemnat în atitudinea grecilor față de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Țările Române. În aceste condiții, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, au început să-și constituie chilii și colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile grecești. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotențiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 și de memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos și situația călugărilor români athoniți din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre românești athonite cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri românești, Lacu și Prodromu, precum și în 24 de chilii și 26 de colibe.[104] Astfel, în anul 1850, doi ieromonahi români, Orest și Ipatie de la mânăstirea Cheia-Prahova, au întemeiat chilia Sfântul Ipatie pe moșia mânăstirii Vatoped. Aceasta avea 25 de pogoane de pământ, cultivate cu vie, livezi, măslini și fânețe și 2 izvoare pentru casă și grădină. De asemenea, avea o biserică mare și case încăpătoare, odoare bisericești și o bibliotecă. Până în anul 1905 avusese 4 stareți și fiecare dintre ei plătise a treia parte din prețul chiliei, încât ea fusese până atunci răscumpărată de două ori. Plătea mânăstirii Vatoped un bir anual de 5 napoleoni, iar ieromonahul Teodosie Duhovnicul făcuse „un act față de mânăstirea chiriarhică ca niciodată să nu aibă dreptul viitorii moștenitori a înstrăina această chilie la alte națiuni, ci veșnic a fi stăpânită și locuită de monahi români.” În anul 1905, în această chilie trăiau 6 monahi români din Transilvania.[105]

În anul 1864 monahii basarabeni Cosma, Domițian și Corg au cumpărat ruinele fostei chilii Adormirea Maicii Domnului pe moșia mânăstirii Xiropotam și o refăceau din temelii. Plăteau un bir anual de 2 lire și aveau 6 pogoane de teren. După decesul părintelui Cosma, ajung stareț Gherasim Stratan.[106]

Chilia Turlutiu a fost întemeiată în anul 1867 de schimonahul român Sava, retras de la schitul Prodromul. Era așezată pe moșia mânăstirii Lavra, avea biserica cu hramul Nașterea Maicii Domnului și 5 pogoane de pământ, cultivat cu vie, măslini și o parte cu fâneață și pădure. Până în anul 1902 a avut ca stareț pe întemeietor și apoi pe monahul Clement Popescu, care a plătit mânăstirii Lavra „rizimul de 30% și a obținut alt act cu dreptul de superior și alți 2 moștenitori, obligat a plăti 5 napoleoni bir anual”. Și această chilie avea bibliotecă cu cărți bisericești și puține odoare. În anul 1905 trăiau acolo 3 monahi din România, casele erau vechi și necesitau reparații, iar ei se întrețineau din „lucrul mâinilor și cultivatul pământului”.[107]

Numărul monahilor de la chilia Adormirea Maicii Domnului / Xiropotam a crescut și aceștia au cumpărat în anul 1869 ruinele fostei chilii Cucuvinu–Provata de pe moșia mânăstirii Lavra, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, iar în anul 1870 au pus temelia bisericii cu același hram. Această chilie era condusă la început de ieromonahul Domițian apoi de nepotul lui, Teodosie Soroceanu. Avea 60 de pogoane de pământ și 20 de monahi. Aici va fi nucleul viitoarei Comunități a fraților români – Provata.[108] Tot pe moșia mânăstirii Lavra, în anul 1869 schimonahul român Visarion din județul Tecuci a înființat chilia Sfântul Artemie, care avea 2 pogoane de pământ, cultivat cu vie, măslini și grădină. În anul 1908 trăia încă bătrânul stareț împreună cu câțiva ucenici.[109]

În anul 1870 a fost cumpărată și refăcută chilia Catafighi din Provata cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul de pe moșia mânăstirii Lavra, având ca stareț pe ieroschimonahul basarabean Teodorit Hodorogea retras aici de la schitul Prodromul. După decesul acestuia în anul 1886 urmase monahul Antonie Saghin până în anul 1896, după care urmează Ilarion Mârza. Această chilie avea în anul 1906 un număr de 23 de camere bine întreținute și 40 de pogoane de pământ cultivat jumătate cu vie, măslini și restul cu fâneață și pădure. Starețul Ilarion Mârza a construit alte două clădiri de locuit și magazii, a înzestrat biserica cu cărți și mai multe rânduri de veșminte, sfinte vase și 2 evanghelii legate cu argint, cutii cu moaște și o bibliotecă cu 250 de volume. În anul 1906 în această chilie viețuiau 16 monahi basarabeni care plăteau un bir anual de 5 napoleoni.[110]

Tot în anul 1870 ieromonahul basarabean Carion Mirăuț cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia Sfântul Prooroc Ilie din Provata, cu 180 de lire turcești. Chilia avea biserică și case de locuit cu 10 încăperi, magazii și grajd pentru vite și 25 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, iar restul cu fâneață și pădure. Chilia a fost condusă până în anul 1890 de întemeietor, după decesul acestuia, timp de un an de monahul Iosif, iar din 1891 de monahul Spiridon Dașchievici, care o conducea încă în anul 1905 alături de alți 3 monahi basarabeni. Biserica chiliei avea două evanghelii și o bibliotecă cu 50 de cărți bisericești și plătea un bir anual de 5 napoleoni.[111]

În anul 1870 ieromonahul Antim de la Craiova cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Avea 1 pogon de pământ, plătea bir 2 lire turcești anual și era condusă în anul 1908 de schimonahul basarabean Toma, ajutat de fratele lui, Vichentie schimonahul.[112] În același an, 1870, monahul Ghedeon Bucovineanul cumpăra de la mânăstirea Lavra chilia cu numele Schitul Sfântul Vasile, pe care o reclădește. Monahul trăia încă în anul 1908 și plătea un tribut anual mânăstirii Lavra.[113]

Chilia Adinu de pe moșia mânăstirii Dionisiu a fost cumpărată în anul 1875 de ieroschimonahul român Serapion. Avea o biserică cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, 7,5 pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, fânețe, grădină de zarzavat și apă adusă pe o conductă de plumb. Plătea un bir anual de 5 napoleoni. După moartea starețului Serapion în anul 1904, ajunsese superior Mihail Nicolăescu și avea, în anul 1905, 6 monahi basarabeni „care se întrețin cu cultura pământului și alte mici produse.”[114] În anul 1877 monahii macedoneni din Moloviște, Macedonia, Sava și Neofit Dimitrescu primeau ca „recompensă a ascultării noastre de 19 ani și prin decedarea predecesorului nostru ieromonahul Onufrie”, bunicul lor, chilia Sfântul Ierarh Nicolae din Careia pe moșia mânăstirii Simon Petru. Cultivau ¾ de ha pământ arabil și aderau în anul 1899 la Comunitatea Fraților Români din Provata, Muntele Athos, solicitând și un mic ajutor pentru „întâmpinarea călătorilor români ce ar poposi într-însa”. În anul 1900 viețuiau aici 5 monahi.[115]

În anul 1894, ieromonahul Ilie Hulpe cumpăra cu 260 de lire chilia cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, Colciu, de pe moșia mânăstirii Vatoped. Avea biserică și mai multe case de locuit bine întreținute, 20 de pogoane de pământ cu vie, măslini, fânețe și pădure, grădină și un izvor de apă. La mare avea arsana, unde fusese construită o casă și port cu bărci pentru pescuit. Avea, deasemenea, bibliotecă de cărți bisericești, odoare, plătea bir anual de 5 napoleoni și era locuită în anul 1905 de 8 monahi basarabeni.[116]

În anul 1895, schimonahul basarabean Ioachim Bărcănescu cumpărase cu 330 de lire de la mânăstirea Cutlumuș chilia cu hramul Sfinții Mari Mucenici Teodor Tiron și Teodor Stratilat, care avea biserică și case de locuit, 15 pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, precum și pădure și grădină și două izvoare de apă. Poseda bibliotecă și odoare bisericești precum și 2 evanghelii, una legată în argint masiv și una suflată cu aur. Plătea un bir anual de 5 napoleoni și era locuită în anul 1905 de 10 monahi basarabeni.[117]

În jurul anului 1895 era cumpărată chilia Sf. Gheorghe, Colciu, pe moșia mânăstirii Vatoped de către schimonahul Mihail, român din Oltenia, care se stabilise anterior la schitul Prodromu însă, din cauza conflictului apărut între monahii moldoveni și munteni , „m-am convins că acești oameni nu o să poată face nimic în folosul națiunii noastre, ci numai îmi pierd timpul în zadar”. În unire cu alți monahi români a cumpărat această chilie cu o suprafață de 6 pogoane teren cultivabil și 30 de pogoane râpe și pădure, însă cum aceasta era ruinată și neavând „mijloace mai mult a o reclădi din temelie precum neapărat cere trebuința, am mai reparat ruinele pe cât s-au putut.” Ulterior a ajuns superior monahul Gavriil Mateescu.[118] Pe moșia mânăstirii Iviru exista în 1901, dar și în 1908, chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cu 4 pogoane de pământ, condusă de monahul basarabean Zosima împreună cu trei ucenici.[119]

În același an, 1901, exista, chilia Sfinții Cosma și Damian a monahului Antonie Constantinescu, pe moșia mânăstirii Grigoriu, cu 3 călugări, precum și chilia părintelui Irodion pe moșia mânăstirii Pantocrator, cu 8 monahi.[120]

Pe moșia mânăstirii Vatoped, în anul 1902, monahul Calist cumpăra chilia Sfântul Nicolae de la Iufta cu 280 de lire. Aceasta avea două biserici, una cu hramul Sfântul Nicolae și alta cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, avea case de locuit în bună stare și 20 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, pădure și un izvor adus pe conducta de plumb „cu multă cheltuială”. În anul 1905, superiorul Calist s-a retras și l-a lăsat în locul său pe ucenicul său, monahul Veniamin, care i-a plătit datoriile și trimirul de 30% prevăzut în actul de cumpărare și a scos act nou pe numele său și a doi moștenitori, plătind un bir anual de 5 napoleoni. Chilia avea odoare și cărți bisericești și era locuită de 6 monahi din România. În anul 1908 ,chilia era trecută sub îngrijirea schitului Prodromu, care avea detașați acolo mai mulți monahi.[121]

Pe moșia mânăstirii Pantocrator exista și în 1901 și în 1908 chilia cu hramul Sfântul Mucenic Gheorghe în Capsala, superior fiind duhovnicul Gherasim, român din Săliște, Transilvania, împreună cu 7 monahi din România și Transilvania. Avea 4 pogoane de pământ, plătea un tribut anual de 5 lire pe an și închiriau camere altor monahi care veneau în Careia.[122]

Chilia cu hramul Izvorul Tămăduirii din Capsala – Valea Plângerii, pe moșia mânăstirii Vatoped, era condusă în 1901, dar și în 1908, de schimonahul Ghemnasie din Ploiești, care avea, în 1901, 7 monahi, iar în 1908, 2 ucenici. Deținea 1,5 pogoane de pământ cultivat cu vie și măslini.[123]

În anul 1904 era cumpărată de la mânăstirea Stavronichita, cu 186 de lire, chilia cu hramul Sfinții Trei Ierarhi de către monahul Ioachim Iosifescu. Aceasta avea 5 pogoane de pământ „stâncos și neproductiv, pe care sunt sădiți câțiva măslini, portocali și lămâi”, avea biserică și case bune construite de curând și plătea un bir anual de 5 napoleoni.[124]

Pe moșia mânăstirii Pantocrator exista în 1908, chilia Varvara cu hramul Intrarea în Biserică, condusă de schimonahul român venit din județul Tutova, și care viețuia cu încă un ucenic. Chilia avea 3 pogoane de pământ, iar monahii se mai ocupau și cu cismăria.[125]

În zona schitului grecesc Capsocalivia de pe moșia mânăstirii Lavra exista chilia Paraclisul Toți Sfinții, unde viețuia în 1908, starețul Nicodem din Galați și ucenicii săi, care erau greci. Nicodem era unul dintre cei mai cunoscuți sculptori în lemn de la Muntele Athos, icoane făcute de el fuseseră dăruite suveranilor români de către ieromonahul Teodosie Soroceanu de la chilia Cucuvinu-Provata.[126]

Tot pe moșia mânăstirii Lavra în localitatea Catunache, se găsea chilia cu hramul Nașterea Maicii Domnului, condusă de starețul Marcu din Basarabia. Aceasta stăpânea 4 pogoane de pământ și plătea un bir anual de 2 lire turcești.[127] Pe moșia mânăstirii Pantocrator exista, în 1908, chilia Sfântul Ioan Teologul, condusă de monahul basarabean Isaia, care avea doi ucenici. Deținea un pogon de pământ și se ocupau și cu croitoria.[128]

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, monahii români athoniți au început să manifeste interes pentru apărarea drepturilor lor în fața abuzurilor la care erau supuși din partea mânăstirilor grecești, cărora le erau subordonați și care le interziceau cultivarea pământului, ridicarea de noi chilii, folosirea pădurilor și a surselor de apă, împiedicau primirea de noi monahi români, hirotonisirea sau înaintarea lor pe scară ierarhică. Nu în ultimul rând, aceștia încep să solicite protecție din partea statului român pentru proprietățile pe care le dețineau și subvenții pentru întreținerea lor.

Dintre chiliile românești existente, s-a remarcat, prin buna organizare și prin asiduitatea promovării intereselor monahilor români, chilia Sfântul Ioan Teologul–Cucuvinu–Provata, condusă de superiorul Teodosie Soroceanu. Așa cum rezultă dintr-un document din noiembrie 1906, în anul 1895, în jurul acestei chilii se constituie Comunitatea Fraților Români din Provata, care cuprindea, pe lângă chilia Cucuvinu și chiliile Adormirea Maicii Domnului-Provata, condusă de Gherasim Stratan, Sfântul Ioan Botezătorul-Catafighi, condusă de Ilarion Mârza și Sfântul Prooroc Ilie-Provata, condusă de Spiridon Daschievici. Scopul acestei comunități era „ca în înțelegere și frățească dragoste, pentru folosul de obște, să lucrăm împreună … și să ne ajutăm la nevoile noastre unul pe altul”.[129] Comunitatea a început să fie subvenționată de statul român cu suma de 5.000 de lei anual. În anul 1899 primea în rândurile ei și chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, condusă de Gavriil Mateescu.[130] Dintr-un memoriu din noiembrie 1899, al monahilor români din Oltenia, care viețuiau la chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, rezultă că în rândul monahilor athoniți existau mai multe orientări. Monahii care formau Comunitatea fraților români din Provata îl considerau pe ieromonahul basarabean Teodosie Soroceanu „om foarte capabil și vrednic conducător… un Columbus spre descoperirea românismului din Athos”, dar „ne socotim și ne gândim că această chestiune trebuia neapărat să să înceapă și să să lucreze de către adevărații fii ai României, de majora comunitate prodromită, care numai ei se laudă pretutindenea cu drepturile de români, ei ar fi trebuit să introducă un element de naționalitate mai înaintea tuturor în locul acesta strein. Dar ei nevrednici s-au arătat, nepurtând nici o grijă pentru chestiunea patriotismului.”[131]

Comunitatea fraților români de la Provata a început o acțiune de atragere „a celorlalți români ce mai sunt risipiți prin Sfântul Munte, spre unire la un gând și întrunire de națiune. Și, după încercarea ce am făcut, deocamdată toți s-au retras, câtă osteneală am făcut n-a fost posibil a-i întruni, puind înainte fel de fel de pricinuiri, unii zicând: că nu să cuvine nouă, români din Regat fiind noi, ca prin basarabeni să ne facem cunoscuți patriei noastre, aceasta nu o voim cu niciun chip și dacă voiește, guvernul nostru să trimeată om al țării și să ne caute pre toți de-a dreptul iar nu prin basarabeni. Alții zic că nu voiesc pe părintele Teodosie să fie începător Comunității. Alții nu primesc să să zică Comunitatea Fraților Români Provateni, ci să să zică Comunitatea fraților români din Athos, iar alții să îndoiesc și pentru pomenirea familiei regale, neprimind a-i pomeni. Și așa, mult ne-am pricit și ne-am combătut și nu s-a putut ca să-i scoatem din părerile acestea, pentru aceea sunt silit a mă adresa către P.S.V. și a vă ruga să binevoiți a ne da oarecare consultație și sfătuire în privința aceasta.”[132]

Se pare că exista o lipsă de unitate în rândul monahilor români athoniți, pentru că, din documentele consultate, în urma conflictului izbucnit între călugării moldoveni și cei munteni ai schitului Prodromu, desfășurat între anii 1870-1890, a avut de suferit întreaga comunitate românească din Sfântul Munte. Prin urmare, ieromonahul Gavriil Mateescu de la chilia Sfântul Gheorghe-Colciu, care se pare că este autorul acestui memoriu, cerea îndrumare din partea Mitropolitului Primat al României în privința constituirii unei comunități românești athonite puternice, așa cum se constituiseră comunitățile rusă, bulgară, sârbă și, mai ales, cea greacă. Asupra dezbinării ce exista între călugării români athoniți insista și superiorul chiliei Sfântul Gheorghe-Colciu, Mihail schimonahul, care a viețuit o perioadă la schitul Prodromu, însă, pentru că între conducătorii acestuia „să ivise o neunire nevindecată, care pricinuia mare tulburare între toți frații, pricinuindu-se unul cu altul, cum că unul ar fi muntean și celălalt moldovean”, a plecat și s-a stabilit la schitul grecesc Capsocalivia, unde a constatat atitudinea naționalistă a monahilor greci: „când e vorba de naționalitatea lui, să facă vreun progres, ori pe ce cale ar fi, el… primește a-și sacrifica chiar și întreaga viață, numai și numai să-și dobândească scopul său”. Viețuind între ei 35 de ani, schimonahul Mihail mărturisește: „mi-au trebuit să am răbdare mucenicească… văzând atâta de nimicită naționalitatea română între dânșii, că nu suferea să audă pronunțându-să nici măcar un cuvânt românesc, pentru care pricină mult mă zdrobeam … văzând atât defăimată de dânșii glorioasa noastră națiune … și să fim persecutați în tot chipul de către noii aceștia fanarioți”. Drept pentru care, schimonahul Mihail împreună cu alți frați din Oltenia au cumpărat de la mânăstirea Vatoped chilia Sfântul Gheorghe și s-au alipit Comunității Fraților Români din Provata. Schimonahul constata însă: „pentru această comunitate multe se svoană și chiar și astăzi se aud critici nenumărate de la toți aceia care le place dezordinea”.[133]

Din memoriul înaintat de membrii Comunității Fraților Români din Provata către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, în 27 ianuarie 1900, aflăm că aceștia s-au întrunit în zilele de 21-22 ianuarie „în scop de a ține un sobor duhovnicesc ca să discutăm jalnica stare și pozițiunea tristă în care ne aflăm noi românii, care suntem cu locuința presărați prin văile adânci și pre coastele stâncoase ale acestui Sfânt Munte Athos”. Constatau „faptul că, cam de vreo 30 și mai bine de ani, între frații noștri români aflați aici domnește o oarbă neînțelegere, adică: neunire și dezordine nemaipomenite, clevetindu-se unul pe altul cum că cutare ar fi basarabean și altul mai știu eu cum? etc. etc.” Se afirma că această lipsă de unitate a românilor era cunoscută la Muntele Athos și că ea fusese indusă de „frații prodromiți”. Și chiar străinii care vizitau Muntele Athos „privind la neînțelegerile și groasele prostii ale fraților noștri, stau ca uimiți și cuprinși de mirare nepricepându-se ce să zică și cu feluri de defăimare râd de noi”.[134] Se arata că membrii comunității pomeneau la slujbe pe membrii Sinodului și ai familiei regale, fapt ce a determinat „un război cumplit de dușmănie și o neîmpăcată ură din partea tuturor confraților aflați în aceste localități”. Cei care se opuneau Comunității fraților români proveneau „din partea derbedeilor cerniți, care-și dau și nume de români; felul acestor derbedei, sunt mai toți imigranți, unii din armata Regatului, alții de prin curțile boierești și de prin prăvăliile comersanților, ca niște nedemni de serviciile lor”, care s-au retras la Muntele Athos „ca în mijlocul străinilor și în mijlocul ortodoxiei să poarte un nume sfânt de români”. Constatând „această stare înjosită a fraților noștri, din care se cauzează multe nenorociri”, adunarea generală a comunității „după mai multe chibzuințe, pentru a stârpi acest mare rău, au găsit de cuviință ca mai cu energie să se lupte în contra neînțelegerilor frățești, mai întâi de toate vrând a asigura viitorul, crezând mai nimerit ca Comunitatea fraților români Provateană din Muntele Athos să fie cu totul pusă sub protecția statului nostru român, adică în direct sub auspiciile și numele M.S. Carol I, regele României, pentru care scop am făcut și o cerere la onoratul guvern al statului”. O comisie a Comunității, compusă din ieromonahii Gavriil Mateescu, Gherman Popovici și Marchian Mârza, în ziua de 23 ianuarie 1900 au mers la schitul Lacu, unde au informat pe dichiul Iustin, superiorul schitului, și pe epitropii Isaac și Visarion asupra obiectivului urmărit, de unire a tuturor monahilor români într-o comunitate mai puternică. Propunerile lor au fost respinse, „ei hotărât au zis să nu mai ispitească satana cu slugile lui de a le mai băga erezii în mijlocul lor”, iar la propunerea de a solicita protecția statului român au răspuns că „nu le trebuie… numai aceasta declarând, cum că ajutoruri bănești din România îi folosesc, dar cât despre familia regală a României nici nu vreau să audă, ca și de popa Teodosie, care, zic ei că este începătorul acestor izvodiri, tot atât și pentru formalitățile Sfântului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române, nu primesc nici măcar să audă”.[135]

Propuneau ministrului să li se interzică „acestor derbedei ascunși prin zidurile românești și hrăniți cu bucățica bietului român” să mai intre în România să mai strângă milostenii, căci dacă „pierzându-și ei odată existența, poate că prin foame, își vor aduce vreodată aminte a cunoaște o cale curat românească, așa numai poate li se vor deschide ochii ca să cunoască și profitul de progresuri al celorlalte națiuni, care sub diferite forme îl capătă zilnic”. Se solicita intervenția ministrului „cum veți crede de cuviință, numai și numai să se poată înlătura această ură otrăvită dintre frații români din Sfântul Munte, căci această intrigă rușinoasă ieșită din gura unora din frați, pentru un biet român, este foarte grea, așa că roșește în fața străinului fără ca să poată răspunde ceva”.[136] Din documentele cercetate rezultă că într-adevăr în rândul comunităților românești de la Muntele Athos se refugiaseră dezertori din armata română și chiar oameni care-și părăsiseră familiile. Un astfel de memoriu este cel al dezertorului Constantin Neagoe Dogariu, din 22 decembrie 1899, înaintat ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, care vizitase Muntele Athos în octombrie-noiembrie 1899, în care-l denunța pe Teodosie Soroceanu de la chilia Cucuvinu-Provata că folosește subvenția de 5.000 de lei în interes personal, iar celorlalți membri „… le dă numai câte 2 sau 3 saci de grâu, 10-15 oca de pește și 5-6 napoleoni spre a-și plăti fiecare contribuțiile sale către mânăstire”.[137]

Dintr-un raport al ieromonahului Teodosie Soroceanu, din 1897, rezulta modul cum fusese întrebuințată subvenția de 5.000 de lei. Astfel, pentru anul menționat, 3.960 de lei fuseseră folosiți pentru cumpărarea a 12.000 ocale de grâu, 471 de lei pentru 157 de cărți date la legat și 569 de lei pentru birurile împărătești și locale.[138] La 1 aprilie 1900, se întruneau la chilia Cucuvinu-Provata, cu hramul Sfântul Ioan Teologul, de la Muntele Athos, monahii români ai chiliilor Cucuvinu, Catafighi și Adormirea Maicii Domnului, pentru a întemeia Comunitatea fraților români de la Muntele Athos. Deși, din documentele consultate, din Comunitatea fraților români făceau parte și chiliile Sfântul Ilie și Sfântul Gheorghe-Colciu, ele nu apar în această adunare. Ieromonahul Teodosie Soroceanu, superiorul chiliei Sfântul Ioan Teologul, Cucuvinu-Provata, arăta în cuvântul său scopul întrunirii: „Ca să votăm legea care ne stă înainte, lege care de mult era așteptată de unii dintre noi.” Acest monah depusese cele mai multe străduințe pentru constituirea acestei comunități, de aceea insista: „se poate foarte bine ca unii din Sfințiile Voastre să nu fie tocmai bine convinși despre trebuința unor asemenea, iar alții care să nu le înțeleagă rostul”. Spre „a lumina deplin pe toți”, Teodosie Soroceanu face un scurt istoric al evoluției vieții monahale athonite, de la Petru Athonitul și Sfântul Atanasie până în secolul al XIX-lea, accentuând rolul Țărilor Române în susținerea Sfântului Munte, îndeosebi după căderea Imperiului Bizantin și instaurarea dominației otomane. Domnitorii români erau considerați „noi ctitori ai Muntelui, noi reîntemeietori. Ei au cunoscut ce însemnează Sfântul Munte, au știut că aici va fi focarul adevăratei credințe, și-au dat seama ce însemnează a proteja și a ajuta Sfântul Munte, de aceea îi vedem ridicând lavre. Pe toți îi vedem ca mari ctitori ai Sfintei Agore și dictatori. Insignele țărilor și în timpul de față, după cum vedem, împodobesc toate monastirile existente, ceea ce dovedește, precum și numele ctitorilor, participarea României ca țară ortodoxă la ajutarea și sprijinirea Sfântului Munte atâtea secole.”[139]

Teodosie Soroceanu aprecia faptul că monahii români athoniți „și-au dat seama de importanța cea mare care e în a exista în Munte români, de aceea vedem pe mulți încă în zilele noastre ridicând frumoase locașuri românești” și dă exemplul ieromonahului Nifon, întemeietorul schitului Prodromu (1856), precum și al schimonahului Cosma, „moș al nostru și suntem și noi, aceștia de acum”. Apreciază, de asemenea, faptul că monahii români s-au stabilit la Muntele Athos din vremuri îndepărtate, „că existăm și că trebuie să existăm în Munte ca națiune ortodoxă”.[140] În continuare, Teodosie Soroceanu a făcut un scurt istoric al chiliilor ce urmau să facă parte din Comunitatea fraților români de la Muntele Athos. Monahii basarabeni Cosma Spătaru, Domițian și Corg cumpăraseră în anul 1864 ruinele fostei chilii Adormirea Maicii Domnului de pe moșia mânăstirii Xiropotamu și o refăcuseră din temelii. Numărul monahilor a crescut. Aceștia au cumpărat în anul 1869 ruinele fostei chilii Cucuvinu cu hramul Sfântul Ioan Teologul. În anul 1870 au pus temelia bisericii chiliei Cucuvinu cu hramul Sfântul Ioan Teologul și a caselor, stareț fiind ieromonahul Domițian. Ulterior au cumpărat ruinele fostei chilii Catafighi cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, pe care au refăcut-o, stareț fiind ieroschimonahul Teodorit Hodorogea. Chiliile de la Cucuvinu și Catafighi erau pe moșia mânăstirii Lavra și fuseseră cumpărate și reconstruite de moșii lui Teodosie Soroceanu: Ștefan, Iordache și Costache Soltani, toți din Basarabia, care s-au călugărit sub numele de Sava, Gherasie și Calinic. Acești trei schimonahi au lăsat pentru urmașii lor ca obiectiv: „cât va fi Sfântul Munte aceste case să fie unite între dânsele și la un fel să trăiți, căci toți se vor folosi de voi și vor veni și alții să se unească la frăția voastră și așa, dacă nu cum a fost, să țineți cinstea neamului ca drept credincios.” Teodosie Soroceanu arăta că monahii celor trei chilii au păzit cu sfințenie aceste sfaturi, au fost bucuroși de izbânda în războiul pentru obținerea Independenței și au suferit când sudul Basarabiei a fost realipit Rusiei. În anul 1881, când a fost proclamat Regatul României, s-au bucurat și au fost fericiți, ca români, să pomenească la slujbe numele familiei regale în bisericile lor, conform dispozițiilor Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Urmând politica statului român, monahii acestor chilii au primit o subvenție din partea guvernului României.

Starețul Teodorit Hodorogea decedase, așa cum s-a întâmplat și cu urmașul său, Antonie Saghin, iar în 1900 stareț era Ilarion Mârza. La chilia Adormirea Maicii Domnului, Cosma Stratan decedase și stareț era Gherasim Stratan. La Cucuvinu trăia încă fostul stareț Domițian și ajunsese stareț Teodosie Soroceanu.[141] Același Teodosie Soroceanu mai arată că trecerea timpului a dus la îmbătrânirea monahilor și că a sosit vremea să se gândească la ce vor lăsa urmașilor lor. Prin urmare, propune adunării să fie citită Legea Comunității Fraților Români de la Muntele Athos. Gherasim Stratan, starețul chiliei Adormirea Maicii Domnului, constata că și înainte de această dată existase o lege nescrisă după care se ghidaseră, însă pentru a evita ca, după dispariția lor, această lege să fie încălcată „din zavistie sau alte pricini” și pentru ca să „nu se strice ceea ce noi am făcut cu deplină chibzuință și învoire între noi”, a fost elaborată această lege scrisă, care urma să fie discutată și adoptată, lăsând posibilitatea ca în viitor să fie îmbunătățită.[142]

Legea propusă spre dezbatere celor 51 de monahi români ai chiliilor Adormirea Maicii Domnului, Catafighi și Cucuvinu avea 32 de articole. Primele articole stabileau denumirea de „Comunitatea Fraților Români de la Muntele Athos” și se preciza că scopul ei e acela de a apăra drepturile fraților de același neam, de ajutor reciproc, de a ridica moralul național la „nivelul trebuincios unei națiuni” pentru reprezentarea corespunzătoare a ei și de a câștiga „drepturile ce se cuvin românilor”. Articolul 4 prevedea înființarea unei biblioteci „pentru luminarea fraților de un neam”. Comunitatea își propunea să susțină interesele celor care o sprijineau material și să câștige drepturile monahilor români, ca națiune ortodoxă persecutată în Muntele Athos. Membrii comunității urmau să se ajute între ei „la toate trebuințele” și să se poarte cu respect față de monahii greci, ruși, bulgari, sârbi dacă aceștia „nu vor atinge și vătăma interesele naționale ale comunității”. Toate așezămintele componente urmau să se conducă după același regulament în administrarea internă și să se conformeze ordinelor „Bisericii Mame”. Oficiul divin urma să se desfășoare numai în limba română. Nu puteau fi primiți în comunitate decât frați români și nu puteau fi adăpostiți membri dovediți că lucrează împotriva acesteia. Se forma un consiliu, compus din superior și câte un ucenic din fiecare așezământ al comunității. Biroul consiliului era compus dintr-un președinte, ce era în același timp și superiorul întregii comunități, ales pe viață, un vicepreședinte, un secretar și un raportor, aleși pentru câte un an. Președintele trebuia să fie unul dintre superiorii celor trei chilii, să aibă pregătirea corespunzătoare, să nu fie „egoist și pasionat”. Alegerea lui se făcea prin vot. În urma alegerii trebuia să depună un jurământ prin care să se angajeze că va contribui la dezvoltarea comunității și va respecta legea votată. Membrii comunității depuneau, la rândul lor, un jurământ de supunere necondiționată față de președintele ales, „atât cât se va conduce de legea votată”. Președintele avea o putere absolută în dirijarea administrativ-politică a comunității, putea cere înlăturarea oricărui frate sau călugăr din orice chilie, „dacă s-ar dovedi că acela ar vătăma comunitatea”. În problemele externe, președintele putea fi învestit a reprezenta comunitatea printr-o împuternicire semnată de toți membrii. În lipsa lui, conducerea o prelua vicepreședintele. Consiliul putea fi convocat „de câte ori trebuința va cere” de către președinte, iar ședințele urmau să se desfășoare acolo unde viețuia acesta. Orice așezământ care ar fi aderat la comunitate trebuia să recunoască această lege, care urma să se completeze cu „cele ce vor fi de trebuință”.[143] Legea a fost votată în această formă de cei 51 de monahi ai celor trei chilii. Cei care ar fi încălcat-o ar fi fost afurisiți.

Teodosie Soroceanu, care condusese interimar administrarea intereselor comune ale celor trei chilii, și-a dat demisia și a mulțumit pentru „patrioticul și frățescul sprijin pe care-n tot timpul mi l-ați arătat și care a dat roade: darea subvențiunei, ridicarea moralului la frații comunității și în fine această lege care era atât de mult așteptată”.[144] Gherasim Stratan, starețul chiliei Adormirea Maicii Domnului, i-a mulțumit ieromonahului Teodosie Soroceanu pentru „modul cum ați condus, administrat și ați desfăcut toate cestiunile comunității”, iar Ilarion Mârza, starețul chiliei Catafighi, propunea formarea unei comisii care să administreze comunitatea ,până la alegerea noului președinte. Această comisie a fost alcătuită din Gherasim Stratan și părinții Marchian și Epifanie, urmând ca până la 9 aprilie să fie depuse candidaturile pentru funcția de președinte, iar la 11 aprilie acesta să fie ales, la chilia Catafighi, prin votul tuturor monahilor. La ședința din 11 aprilie 1900, deoarece nu și-a depus nimeni candidatura pentru funcția de președinte, Gherasim Stratan îl propune tot pe Teodosie Soroceanu, „ca cel ce a înființat această comunitate și ca cel ce posedă calitățile cerute prin art. 18″. Rezultatul votului a fost de 50 de voturi pentru și 1 vot împotrivă. În consecință, Teodosie Soroceanu a fost ales președinte pe viață al Comunității fraților români de la Muntele Athos. Membrii comunității au rostit jurământul de supunere, iar consiliul s-a retras pentru alegerea noilor membri. Teodosie Soroceanu a propus, iar ceilalți membri au votat ca vicepreședinte pe Ilarion Mârza, superiorul chiliei Catafighi, ca secretar pe Gherasim Stratan, superiorul chiliei Adormirea Maicii Domnului, și ca raportor pe părintele Epifanie. A fost formată o comisie, sub conducerea secretarului, compusă din Serafim Duhovnicu, Prohor Economu și părintele Nicandru, care să elaboreze regulamentul comunității, urmând ca în ziua de 24 aprilie 1900 să aibă loc ședința de adoptare a acestuia, la chilia Cucuvinu.[145]

Prof. Univ. Dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Prof. Maria Petre

© Copyright 2012 - ROMÂNIA BREAKING NEWS - RBN Press